Am cunoscut un om care era obsedat de Apocalips, un tip cerebral, cult şi pasionat de matematică. Avea o statură impozantă, practica tot felul de sporturi şi nu făcea excese de niciun fel. Vocea sa era puternică, pătrunzătoare, iar atunci când începea să povestească despre subiectul său preferat toată lumea îl asculta vrăjită.

L-am întâlnit la un congres de Fizică unde am participat mai mult din plictiseală deoarece traversam o perioadă în care dispuneam de mult timp liber. Tema pe care am ales să o audiez era legată de gravitaţie. După câteva expuneri pline de ştiinţă pură, seacă şi austeră în imaginaţie, au urmat discuţiile libere, prilej pentru fiecare participant să dea o interpretare proprie noţiunilor discutate.

Fiind pasionat de sf, am luat cuvântul şi m-am lansat în tot felul de speculaţii despre cum am putea folosi aceasta forţă şi mai ales opusul ei, antigravitaţia,  pentru a devia traiectoria unor asteroizi mari în cazul în care aceştia ar intersecta orbita planetei noastre. Tema era de actualitate deoarece într-o scurtă perioadă de timp celebrul asteroid Apophis urma să treacă extrem de aproape de Pământ.  După ce mi-am încheiat expunerea am ieşit la o ţigară în faţa  sălii, unde am fost abordat de tipul despre care v-am vorbit la început.

– Andrei Ignătescu mă numesc, domnule. Am fost foarte atent la ceea ce aţi spus şi vreau să vă asigur că multe dintre ideile dumneavoastră au rezonat cu modul meu de gândire. Sunt deosebit de încântat să vă cunosc.

– Plăcerea e de partea mea, mai ales că avem preocupări comune.

– Dacă aveţi timp, poate ne întâlnim mai târziu la cină. Aş fi deosebit de încântat să aud părerea dumneavoastră în legătură cu o chestie care pe mine mă obsedează de ceva vreme.

– Ok. Dar nu cred că e cazul de politeţuri excesive. Eu sunt Florin, iar tu eşti Andrei. De acord?

– De acord.

Am schimbat numere de telefon şi ne-am despărţit cu promisiunea revederii.  Toate astea se întâmplau la Iaşi, oraşul încărcat cu multă istorie, de la faptele de arme şi credinţă ale lui Vasile Lupu până la lupta plină de onoare a lui Zelea Codreanu. Îmi plăcea foarte mult acest oraş, construit, ca şi Roma, pe şapte coline. Pentru mine reprezenta adevărata capitală a României.

Traversam o perioadă depresivă, perioadă în care nu aflam împlinire în nicio activitate, nu găseam plăcere în absolut nimic. Stăteam la un hotel elegant din centrul oraşului, citeam Cioran şi mă afundam tot mai mult în descompunere. Partea proastă, şi care mă îngrijora cel mai mult, era că ajunsesem să urăsc oamenii, să-i detest, să-i percep doar ca pe nişte fiinţe egoiste, limitate şi ghidate în existenţa lor doar de umplerea burţilor şi plata facturilor. Sărăcia în care se zbătea ţara, simulacrul de şcoală, manelismul şi ţigănia erau la baza acestui spleen al meu. Chiar ajunsesem să mă întreb ce rost mai are societatea şi chiar îmi doream ca sfârşitul lumii să fie o realitate. În mintea mea, o calamitate de proporţii planetare ar fi avut rolul de a mai tria din populaţie.

Erau seri în care visam că sunt un cercetător genial, că aveam puterea de a crea un virus mortal, iar antidotul să-l pot produce doar eu. Cum aş fi ieşit  pe străzi şi aş fi împărţit viaţă şi moarte. Fiinţa umană este de o răutate extraordinară în adâncul ei. Chiar cele mai frumoase şi copleşitoare opere de artă au la bază suferinţa celui care le-a creat, frustrările sale, modul său de a se răzbuna pe toată lumea. Nu poţi face artă fără suferinţă. Un tip care are tot ce îşi doreşte, care e echilibrat fizic şi mintal, nu poate produce decât chestii patetice.

Am încercat credinţa ca terapie, dar mi-am dat seama rapid că nu e calea pe care să pot persevera. Tot oamenii au contaminat şi starea asta de spirit. Pe de altă parte, istoria omenirii ne învaţă că fără credinţă am fi orbecăit şi acum în ignoranţă şi întuneric, ucigându-ne unii pe alţii şi făcând imposibilă noţiunea de progres.

În starea asta de depresie şi ură faţă de toţi şi toate m-a găsit invitaţia lui Andrei. Am luat cina cu el din curiozitate, sperând într-un colţ al minţii mele că voi găsi un subiect pentru un viitor roman.

Ne-am întâlnit în Piaţa Unirii şi de acolo am plecat în Copou, spre o bodegă care lui îi plăcea. Ne-am aşezat la o masă, am comandat, şi de la primele cuvinte am simţit că îmi place tipul. Era atât de deschis şi pătruns de ideile sale încât pe loc am hotărât să fiu sincer cu el.

– Te rog să mă crezi, nu vorbesc prostii, vor veni vremuri grele pentru toată omenirea. Apophis nu e o glumă. Ceea ce s-a spus până acum reprezintă varianta pentru populaţie. Îţi dai seama ce panică va fi dacă sfârşitul lumii va fi o certitudine ? deschise el conversaţia.

– Fără o autoritate şi fără speranţă, fiinţa umană se va întoarce la foc şi bâtă, aşa cum îi dictează instinctul ancestral. Poate ar fi o binecuvântare pentru mulţi dintre noi, ca să nu mai spun că va fi răzbunarea supremă a planetei pentru toate mizeriile cu care o sufocăm constant. Pământul cere tributul de sânge, nu demiurgul, asta dacă mai e prin zonă. Când vom fi conştienţi de faptul ăsta vom evita multe complicaţii ale vieţii cică civilizate pe care o ducem de câteva decenii.

– Şi totuşi nu cred că ar trebui să murim toţi, dragul meu. Va fi un test pe care doar cei mai puternici şi inteligenţi îl vor trece. Un fel de selecţie naturală.

– De acord.

– Sper să nu mă judeci greşit sau să mă etichetezi drept nebun, dar îţi mărturisesc ceva. Eu mă pregătesc de mult timp pentru o asemenea situaţie. Am construit un adăpost undeva în munţi dotat cu tot ceea ce trebuie pentru supravieţuire. Pot produce oxigen, pot produce curent,  hrană, toate astea fără a  avea nevoie de energie solară.

– Ai o sursă de energie radioactivă, nu? Plutoniu sau ce anume?

– Se poate spune şi aşa. Te rog să îmi ierţi această eschivă, dar nu îţi pot dezvălui încă toate detaliile. Vreau să te invit să petreci cu mine acolo o lună, departe de civilizaţie, de tot ceea ce înseamnă societate. Doar noi doi şi lupta zilnică pentru supravieţuire.

– Şi pentru motivaţie, murmur eu.

– Exact, pentru motivaţia de a trăi, de a duce steagul mai departe.

– De acord. Traversez o perioadă în care izolarea pare a fi cea mai bună formă de terapie pentru mine. Când vrei să începem acest experiment?

– Peste două săptămâni finalizez toate dotările adăpostului şi apoi vom putea sigila, pentru ceva timp, uşile masive şi tăia orice contact cu lumea exterioară.

– Chiar atunci când Apophis va trece pe lângă planetă. Sper că vom putea face anumite observaţii. Sunt la dispoziţia ta. Ce ar trebui să iau cu mine?

– Doar ceea ce încape într-un rucsac şi care, teoretic, îţi va fi folositor. Ţine cont că totul este controlat de un soft imposibil de păcălit şi, odată intraţi, nu vom mai putea ieşi decât în ziua în care sunt uşile programate să se deschidă, deci va fi o oarecare presiune pe noi în caz că ceva nu merge bine dar ăsta e scopul acestei acţiuni.

– Mă atrage din ce în ce mai mult ideea. După ce vom sfârşi această perioadă am permisiunea ta de a scrie un roman sau o povestire despre experienţa asta?

– Atât timp cât nu dai localizarea exactă a adăpostului voi fi onorat să primesc romanul cu autograful tău.

– Eu deja am făcut un scenariu. Îi voi spune proiectul Apophis. Deci, acest asteroid atât de sugestiv botezat, cade pe Pământ, să spunem, în Africa. Impactul e devastator, craterul este imens, norul de praf gigant ajunge în atmosfera superioară de unde, purtat de curenţii de aer, va înconjura toată planeta blocând lumina soarelui pentru multă vreme şi uite aşa vom avea o situaţie ce seamănă cu o iarnă nucleară. Temperatura globală va scădea cu câteva grade, de aici imposibilitatea de a cultiva plantele atât de necesare hranei. Aerul va fi greu respirabil, foametea şi bolile vor afecta puţinele fiinţe rămase. După ce ultimele resurse vor fi consumate, omul va începe să vâneze semenii lui şi uite aşa va înflori canibalismul. Sunt convins că vor fi câţiva care vor găsi soluţii pentru a produce hrană şi ştii la ce mă gândesc? La o rezervaţie în care femeile vor naşte copii pentru consum. Îţi dai seama unde se poate ajunge? La ce atrocităţi se vor deda oamenii pentru a supravieţui? Şi dacă situaţia asta va ţine o mie de ani, cum va arăta rasa noastră când primele raze de soare vor scălda din nou planeta?

M-am oprit pentru că am văzut câteva lacrimi care curgeau pe obrajii săi.

– Tu… Tu… Tu eşti dat dracului. Aşa ceva eu nu am fost în stare să-mi imaginez. Voi scriitorii sunteţi fiinţe tare ciudate.

– Să nu spui că te-am speriat. Asta se va întâmpla, dragul meu. Acum hai să ne bucurăm de berea asta şi să ne clătim ochii cu formele apetisante ale fetelor din păducheria asta pentru că ceea ce contează cu adevărat e bucuria de a trăi şi de a aprecia tot ce este frumos în jurul tău.

Am mai comandat un rând de beri pe care le-am sorbit în tăcere. Eu am început să cochetez cu ideea unui dezastru planetar care va ucide orice fărâmă de civilizaţie din rasa umană, iar el, cred, medita la viziunile pe care i le-am prezentat.  Ne-am sincronizat apoi ceasurile, ne-am fixat în agende viitoarea întâlnire şi ne-am despărţit.

***

Mai erau două zile până la întâlnirea cu Andrei, întâlnire ce urma să aibă loc într-un sat de lângă Gura Humorului. Eram tot în Iaşi, în camera mea de hotel. Priveam la părul lung, negru, al Andradei, cu care aveam, să spunem, o relaţie mai serioasă de câteva luni. Aceasta dormea goală şi formele ei perfecte, parfumul, căldura ei, erau ancora mea în realitatea plină de porcării. Aşa vedeam viaţa atunci. Ca  pe o călătorie plină de neprevăzut, iar diferitele contacte pe care eram forţat să le am cu semenii mei reprezentau doar mici escale absolut obligatorii. Ea însă mă înţelegea. Era genul de femeie care nu punea niciodată întrebări şi nici nu încerca să mă domine, să mă târască în mersul normal al lucrurilor împotriva voinţei mele. Era mulţumită doar de faptul că eu o veneram ca pe o zeiţă şi, asemenea mie, se bucura de fiecare clipă din viaţă.

Soarele arunca razele sale pline de particule teoretice în fereastra camerei. M-am ridicat din pat şi am dat drumul la apa rece a duşului. După ce stropii mi-au îngheţat epiderma, am comandat telefonic cafea şi suc de portocale şi am explicat domnişoarei de la recepţie că doresc treizeci şi nouă de trandafiri albi alături de nota de plată pentru tot sejurul, rotunjită astfel încât bacşişul cu care o voi credita să fie suficient de mare pentru a-şi cumpăra un parfum nou. Aceasta mi-a dăruit un râs cristalin sub care am descifrat un început de orgasm şi mi-a promis că în maxim jumătate de oră vor fi împlinite toate dorinţele mele. Am deschis frigiderul şi am scos ultima sticlă de şampanie pe care am aşezat-o pe măsuţa de lângă pat aşteptând să apară picăturile de condens. Ador să văd cum plânge şampania. Cu un pocnet delicat am dăruit aer bulelor de Dom Perignon.

Andrada a deschis ochii şi mi-a zâmbit.

– Şampanie la micul dejun?

– E o zi specială, spun eu sobru. Ca tine.

Nu mi-a răspuns. Doar m-a prins de mâini şi m-a tras spre ea, iar sărutul care a urmat m-a lăsat fără oxigen în plămâni. S-a ridicat apoi şi a alergat spre baie. Eu am rămas întins pe spate, cu ochii in tavan, scăldat de lumina astrului ce reprezintă motorul întregului fenomen numit viaţă.

Andrada  a ieşit de sub duş şi din nou am savurat imaginea ei. Această femeie, cu un corp atletic, extrem de bine proporţionat, cu sâni tari, cu picioare perfecte, cu o delicateţe deosebită în atingeri şi comportament, m-a făcut să trec peste fascinaţia singurătăţii.

Câteva bătăi în uşă au întrerupt transa mea.

– Mă ocup eu, mi-a spus.

Şi, fără nici o jenă, conştientă de perfecţiunea ei, goală puşcă, a deschis uşa. În cadrul ei am observat un domn şi o doamnă care cărau cele comandate de mine. Domnul a început să tremure  punând în pericol integritatea ceştilor de cafea.

– Unde punem astea, doamnă? a întrebat recepţionera cu o urmă de răutate în glas.

– Intraţi, vă rog, răspunse Andrada.

Domnul a rămas cu privirea fixată în micul smoc de păr pubian al ei şi s-a împiedicat de papucii mei.

– Îmi cer iertare, nu ştiu ce am azi.

Eu am sărit din pat, am luat trandafirii şi am înmânat cartea mea de credit recepţionerei.

– Faceţi cele necesare, astăzi plecăm. Parfumul să fie Armani Code, vă rog.

Tipa a făcut ochii mari, a săgetat-o pe Andrada cu o privire plină de gelozie, l-a împins pe domn afară şi a închis uşa.

Eu am rupt petalele şi am ornat patul cu ele. Ceea ce a urmat a fost halucinant. Catifeaua orgasmelor Andradei m-a făcut sa uit de toate. Apoi mi-a spus simplu:

– Te aştept, oricât ar dura călătoria ta.

***

Satul în care urma să ne întâlnim era situat la poalele Rarăului, iar în ziua în care am ajuns era scăldat de prima ninsoare din acel an. Fulgi mari cădeau frumos peste casele modeste ale celor care alcătuiau o comunitate apăsată de grijile zilei de mâine. Câteva dâre de fum se ridicau din hornuri, iar din când în când  trecea câte o maşină străină, contrastând puternic cu  atmosfera de ev mediu ce înconjura acest loc.

Purtam geaca mea norocoasă de piele, pantaloni de schi, bocanci de armată, mănuşi, un pulover de lână împletit special pentru mine iar în spate aveam un rucsac plin cu cărţi. La mână aveam ceasul de care nu mă despărţeam niciodată şi care poseda un mecanism special, încărcându-se după mişcările mele. Am vrut să limitez la maxim dependenţa de curent, aşa că mi-am luat doar mp3-ul, cu legământul de a-l porni doar jumătate de oră pe săptămână. În raniţă nu căram bastonul de mareşal, doar poeziile lui Villon şi Blaga, alături de Idiotul lui Dostoievski şi Istoria românilor în trei volume a lui Giurescu.

Am ajuns mai devreme cu o zi pentru că voiam să petrec o noapte la ţară, având ceva nostalgii din copilărie. M-am plimbat aiurea dintr-un capăt în altul al satului şi într-un final m-am hotărât să intru într-un birt mizerabil sperând să pot da peste cineva care să mă cazeze peste noapte.

Nu era foarte cald, muzica spărgea timpanele mesenilor, fumul de ţigară avea caracterele gazelor lacrimogene iar mirosul oscila între arome de rachiu ieftin şi urină. Minunată ţară, minunaţi oameni. M-am aşezat la o masă de lângă geam, am pus rucsacul pe unul din scaune, am scos o ţigară şi am aprins-o cu bricheta mea Zippo. O barmaniţă cu câţiva incisivi lipsă a apărut lângă mine.

– Domnul ce doreşte?

– Domnul doreşte un rachiu şi un pat unde să doarmă.

Văzând ce ochi mari face la mine m-am corectat.

– Doar să dorm, mamă, nu sunt genul ăla. Mâine trebuie să mă întâlnesc cu un prieten şi am ajuns mai devreme. Chiar nu doresc să îmi petrec noaptea în gară.

– Nu mai avem aşa ceva. Pe aici nu mai trece trenul demult.

– Plătesc pentru o fărâmă de ospitalitate, am spus eu scoţând o bancnotă de o sută de dolari.

La ţară banii au altă valoare. Vânzătoarea a luat hârtia şi mi-a spus:

– Veniţi la mine. Dar să ştiţi că închid la 11. Îl sun pe bărbatul meu să pregătească o cameră în casa mare pentru dumneavoastră. Vă dau un sfat. Nu e bine să defilaţi cu bani pe aici. Locul ăsta e plin de tot felul de jigodii. Vă aduc un rachiu mai bun şi un ceai din partea casei.

I-am urmat sfatul şi nu m-am amestecat cu ţăranii abrutizaţi de muncă, greutăţi şi alcool. Am scos o carte, am băut încet ceea ce mi s-a servit şi am evitat orice discuţie, dar am observat privirile ciudate care mă scrutau şi chiar am surprins câteva şoapte, gen: e un domn de la oraş, un profesor ceva că citeşte cărţi.

La ora 11 sau 23, ca să fiu exact, barul a fost închis şi cea care mi-a promis că mă va caza a început să măture, să spele pahare şi să aerisească. După zece minute a sosit şi soţul ei, un bărbat înalt, cu o barbă deasă şi ochi obosiţi.

– Vasile, el e domnul de care ţi-am spus. Ai făcut focul în casă?

– Am făcut, spuse el uitându-se la mine suspicios.

– Bună seara. Sunt un prieten al lui Andrei Ignătescu. Mâine trebuie să ne vedem.

– Aaaaa. Păi de ce nu aţi spus de la început? Domnul inginer e un om tare bun, adăugă  el.

Atunci mi-am dat seama că nici cei mai buni psihologi nu se ridică la înălţimea percepţiilor de care sunt în stare oamenii simpli şi curaţi în inimă. Dintr-o privire acest ţăran mi-a citit oboseala, frustrarea, revolta, izolarea, anxietatea şi mi-a intuit complexitatea trăirilor interioare. Nu a încercat să mi se bage in suflet. A desfăcut o sticlă de ţuică de sub tejghea, cred că băutura ilicită din producţia proprie, mi-a turnat un pahar mare şi m-a lăsat singur.

După ce toate treburile ce ţineau de bar au fost puse la punct mi-a făcut semn să-l urmez. A închis coşmelia şi am urcat toţi într-un Passat vechi, gri. În zece minute am ajuns la casa în care urma să îmi petrec noaptea. Am intrat în curte şi un căţel mic mi-a ieşit în faţă. După el a alergat un copilaş murdar pe obraji, dar zâmbitor.

– Cusu cusu, vino încoace.

Nu avea toţi dinţii în gură, era sâsâit, îmbrăcat sumar, netuns, dar foarte bucuros. Când a dat cu ochii de mine s-a oprit. Eu am luat căţelul în mâini şi i l-am întins.

– Ţine, copilaş, potaia, să nu fugă în drum.

– Mă cheamă Alesandru. Pe tine?

– Florin. Câţi ani ai?

– Am cinci ani. Tu câsi ai?

– Eu am treizeci şi nouă.

– Bine. Eu merg la grădinisă şi vreau să mă fac tractorist.

Nu i-am răspuns, dar m-am întrebat dacă nu cumva lumea lui era mai fericită ca a mea.

Oamenii au fost foarte atenţi cu mine. Mi-au dat de mâncare şi o cană cu vin roşu să am pentru la noapte. Am intrat în camera special pregătită, am închis uşa şi am băut vinul la lumina unei candele ce ardea sub icoana Fecioarei.

***

A doua zi m-am întâlnit cu Andrei la barul din sat.

– Totul e aşa cum am stabilit, îmi spuse el. Eşti gata pentru o perioadă de izolare?

– Abia aştept. Când mergem?

– Acum.

Am ieşit în stradă şi ne-am urcat în maşina lui de teren. Am mers o perioadă în tăcere pe asfalt, iar când acesta s-a terminat am luat-o pe un drum forestier. Într-un final, Andrei a parcat şi m-a anunţat că de acolo vom merge pe jos. Am urcat muntele pe poteci doar de el cunoscute, înfruntând frigul, vântul şi zăpada. La un moment dat s-a oprit şi mi-a spus:

– Te rog să fii atent. Sunt câteva capcane pentru eventualii musafiri nepoftiţi. Păşeşte doar pe urmele mele.

M-am conformat şi după câteva sute de metri de mers ca pe câmp minat am ajuns la o structură cilindrică din beton ce semăna cu o fântână.

– Ai încredere în mine? îmi spuse el.

– Da.

– Atunci fă ce fac eu.

Şi s-a aruncat prin tubul acela. Eu nu am făcut nazuri şi l-am urmat. Nu a fost o cădere în gol, mai mult o senzaţie că mă aflam pe un tobogan. După câteva zeci de secunde am ajuns în faţa unei uşi metalice. Andrei a scos o cartelă, a atins un anumit loc şi aceasta s-a deschis, permiţându-ne să intrăm într-un lift.

Coborârea a durat cinci minute jumătate.  Când s-a terminat m-am pomenit în faţa a două porţi gigantice din titan. Am trecut de ele apoi prietenul meu a apăsat butonul ce controla închiderea lor şi deasupra au apărut câteva cifre fosforescente. Sunt convins că era cronometrul care măsura timpul până la încheierea experimentului.. Nu am conştientizat valoarea exactă până când nu am auzit cuvintele lui:

– Apophis va lovi Pământul în seara asta. Îţi voi arăta totul, inclusiv imaginea pe care am obţinut-o cu instrumentele mele.

Mi-a fost clar atunci că va trebui să-l ucid pentru a ieşi din buncărul ăla pentru că timpul pe care urma să-l petrec acolo era de douăzeci de ani.

– Nu te grăbi cu planurile de viitor, mi-a spus el de parcă mi-a citit gândurile. Mai am să îţi prezint câteva aspecte. Sau mai bine zis pe cineva. Urmează-mă.

L-am însoţit într-o cameră unde am văzut ceva ce mi-a tăiat respiraţia. Zece incubatoare cu nou născuţi şi patru persoane îmbrăcate în halate albe, cu măşti la gură, supravegheau tot felul de aparate.

– E un mediu controlat. Copiii ăştia au cel mai stabil material genetic din toată Europa şi au fost aleşi printr-o selecţie foarte riguroasă. Ei sunt viitorul rasei umane. Fă cunoştinţă cu viitorii şi poate singurii tăi cititori. Mai există cinci asemenea centre în toată lumea şi toate sunt programate să se închidă în acelaşi timp. Dat fiind faptul că a început numărătoarea inversă înseamnă că toată lumea e la posturi. Îmi pare rău, dragul meu, pentru că te-am minţit, dar ţine cont că asta e salvarea ta.

– Poate nu doream să fiu salvat.

– Şi să nu rămână o cronică despre aceste timpuri? Să refuzi tu şansa de a scrie prima carte de istorie postapocaliptică?

Nu i-am răspuns, dar în interiorul meu ştiam că are dreptate.

***

Aşa a început pentru mine sfârşitul lumii. Acum mă uit la cronometrul de pe uşă şi sunt plin de emoţii pentru că mai are doar cinci minute de măsurat. Mă simt ca un condamnat dar nu ştiu încă dacă la moarte sau la viaţă.

 

Avatar

Florentin Haidamac

(Florentin Ionuţ Haidamac) s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava. Este absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi în 1999. Este specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava. Activitatea literară a început-o prin debutul în numărul 3/februarie al revistei Gazeta SF. A publicat proză scurtă în Gazeta SF, Suspans, Feed Back, Revista de Suspans etc. In 2012 a obţinut Premiul Clubului SF Cygnus Quasar Suceava pentru debut şi bună evoluţie în Gazeta SF şi în 2013 Premiul FanSF pentru cea mai bună proză a unui autor nepublicat în volum. Este membru al Clubului SF Cygnus Quasar Suceava şi Clubului de Iniţiativă Literară (membru fondator). A publicat în 2013, volumul de povestiri Dispensarul SF: Povestiri şi eseuri.

More Posts - Website

Follow Me:
Facebook