Am încetat vreme de câteva secunde să mai respir. Mâna s-a oprit din mângâiatul ţevii din plastic şi s-a crispat deodată pe ea. Am strâns-o puternic, tot mai puternic, până ce plasticul a cedat cu un zgomot înfundat. S-a crăpat şi s-a spart. O aşchie mi-a zgâriat podul palmei, într-o apăsare ce ar fi trebuit să mă doară.

Când am reînceput să respir am sesizat că aerul devenise dens şi fierbinte. De fapt fusese tot timpul astfel. Doar că nu l-am observat.

Încerc să ies din această stare, aşa că îmi scutur capul, apoi mă uit în jurul meu, la chipul plin de riduri al lui Halstein, la Morovăţ, care mă priveşte speriat, aşteptând parcă să-i spun ceva, la cei trei care păzesc androidul, la dezertor, iar în cele din urmă la Draken, ce rânjeşte ca un nărod şi simt dintr-o dată că suntem prea aproape unii de alţii, gândindu-mă că oricine s-ar putea ascunde în spatele unui android nenorocit.

Au existat momente în care m-am lăsat cuprins de această luptă oarbă ce ajunsese, uneori, să-mi placă. Mă imaginam un războinic, bucurându-mă că am şi eu parte în viaţa mea de puţină acţiune. Dar acum mă copleşise. Capul începuse să-mi zvâcnească, gândurile să-mi vâjâie, iar inima să-mi bată neregulat. Însă nu era o joacă, nu puteam pur şi simplu să renunţ şi să mă duc acasă, deşi asta-mi doream; să mă aşez în pat şi să mă culc. Trebuia în schimb să rămân, să fiu tare, sau cel puţin să încerc să par. Deşi nu mai eram purtat de ideea că nişte circuite s-au defectat în interiorul mormanului acestuia de fiare şi că din pricina asta ne-a atacat. O ideea care, deşi îmi displăcea, îmi oferea totuşi o explicaţie. Puteam trăi cu ea tot aşa cum puteam trăi cu gândul că suntem victimele unui neînţelegeri. Dar cu ideea că un om… un seamăn de-al nostru ar da dovadă de atâta laşitate? Vreme de o lună întreagă, sistematic atacând atât o parte cât şi pe cealaltă. Şi pentru ce? Ce motiv ar avea să ne întărâte şi să ne arunce unii împotriva altora, ce motiv ar putea justifica toate acestea? Ce alt motiv în afara stupidităţii şi crudităţii umane?

În astfel de momente gândurile parcă au greutatea lor, distinctă de gravitatea situaţiei. Nu mai sunt simple cuvinte ale căror contururi nedesluşite se pierd unele într-altele. Devin aproape concrete. De parcă ele înseşi ar fi putut comite toate astea. Şi probabil, într-un fel, chiar o făcuseră.

Am continuat să stăm acolo, fără să ne spunem nimic şi fără să ştim ce ar trebui să pricepem din tot ce se întâmplase. Gândindu-ne, sau cel puţin gândindu-mă, cum să ieşim din acest cerc vicios ce se strânsese atât de mult în jurul nostru încât acum ne gâtuia. Nu mai era o joacă. Pur şi simplu nu mai era! Trebuie să aflăm neapărat cine se află în spatele atacului şi mai ales de ce-o făcuse şi trebuie să aflăm lucrurile acestea cât mai repede. Însă cum? Cum să descoperi şi cum să te lupţi cu un inamic ce nu se află aici?

Draken a scuipat de câteva ori, apoi s-a apucat să-l lovească pe android, cu picioarele, în unitatea centrală. Roland şi cu mine am încercat să-l oprim, însă nemernicul, după ce ne-a boscorodit, s-a îndepărtat, a înşfăcat un grunz de pământ şi l-a aruncat cu putere spre noi, lovindu-l pe dezertor în cap.

– Am vrut să dau în robot, se scuză el surâzând insolent, de parcă n-ar fi priceput prin ce anume greşise.

Nu-mi mai ardea însă de glumele lui tâmpite, aşa că m-am răstit la el, spunându-i să înceteze. De când a venit în sat să-şi revendice moştenirea aia nenorocită, numai bătăi de cap am avut cu el. Cred pur şi simplu că s-a născut prost. Există pe lume şi astfel de oameni. Am întâlnit destui cât am fost la facultate. Trimişi acolo de ţăranii ce-şi vânduseră casele şi pământurile şi se treziseră îmbogăţiţi peste noapte. Bineînţeles, fiecare dintre ei şi-a cumpărat o garsonieră într-unul dintre blocurile construite în masă la marginea oraşelor. Ca să moară de foame în ele, crezând că progeniturile lor vor face vreo ispravă. O asemenea progenitură refulată de oraş este şi Draken. L-am cunoscut pe taică-su, era om de treabă, însă nu ştiu ce femeia a dat naştere unei asemenea otrepe. Mai bine nu-l mai întâlneam. Rămânea unde-a fost şi până să vină în sat şi gata.

– Termină! Îi răspunde Roland aspru, privind cu un colţ al ochiului stâng lanul de porumb, în clipa în clipa Draken mai aruncă un grunz în dezertor. Hai mai bine să nu irosim timpul de pomană şi să ne folosim capul pentru a vedea ce-i de făcut. Nu ştim dacă mişelul ăsta care-l conduce lucrează de unul singur, sau dacă face parte din vreo gaşcă bine organizată ce dispune de o grămadă de astfel de androizi. Trebuie să fim prevăzători şi să stăm cu ochii şi pe militari, căci oricând ar putea veni să ne atace.

Nimeni nu spuse nimic, doar dezertorul, ce se aplecase imediat ce fusese lovit a doua oară, zise „au”, apoi luă un bolovan de pământ, dar în loc să-l arunce începu să se holbeze la el, apoi la noi, la Draken, ce se ascunsese în spatele unui copac, iar în cele din urmă la acel morman de fiare ce zăcea nemişcat la picioarele sale.

– Ce-am vrut să fac, ne întreabă Franz mirat, că am uitat, iar spusele sale ne desprind puţin din încordare. Neliniştea planează totuşi în aer, dându-ne târcoale. Neliniştea şi indignarea.

Cel mai mic dintre noi, un tânăr de vreo douăzeci de ani şi căruia îi spunem Morovăţ, se străduieşte să râdă. Dezertorul îl priveşte ciudat, apoi îl loveşte cu bolovanul în coaste zicându-i:

– Aha, în tine voiam să dau!

– Termină! Îi spuse Roland încleştându-şi maxilarele şi readucându-i pe amândoi cu picioarele pe pământ. Morovăţ tace forţat, se uită o clipă la tatăl său, apoi se sprijini cu spatele de un copac. Hai mai bine să vedem ce-i de făcut!

Rareori l-am văzut pe Roland atât de serios. Nu-mi place deloc teama şi neputinţa ce răzbat din glasul său, dar îi dau dreptate. Trebuie să facem ceva, înainte ca militarii să se răzbune pe noi din pricina androidului ce-i atacase mai devreme, crezând că noi l-am pus să facă asta.

– Roland, îi spun eu punându-mi mâna pe umărul său, dă-i binoclul tău lui Dună, iar tu, Dună, urcă-te în copac şi ţine sub observaţie unitatea militară. Hai Dună, nu protesta, nu-i acum momentul. Halstein, mă adresez eu apoi celui mai bătrân dintre noi, nu poţi să afli unde se ascunde cel care îl coordonează? Să vezi de unde îi parvin toate comenzile?

Dacă vreunul dintre noi ar putea afla ceva, atunci în mod sigur acela este bătrânul. Şi Roland se pricepe, cât de cât, dar mai mult la teorie, în schimb bătrânul chiar ştie meserie. Bunicul său repara pe vremuri televizoare pe lămpi, taică-su, în tinereţea lui, se ocupa de cele pe circuite integrale, iar acum Halstein face şi el ce poate pe moşia francezului care a cumpărat vreo douăzeci de hectare de pământ la marginea satului pentru a-şi construi o vilă şi a cultiva terenul cu porumb. Apoi s-a întors la el în Franţa, lăsându-l pe Halstein să se îngrijească de vila lui şi de maşinăriile la mâna a doua aduse de prin diverse ţări occidentale. Nişte table ordinare pe care noi le găsim, totuşi, fascinate.

– De ce oare nu m-am gândit la asta, îmi răspunse bătrânul după un timp. Sigur că aş putea afla de unde vine semnalul. Va trebui însă ca androidul să fie repus în funcţiune de cel care îl controlează. Conexiunea va trebui să ţină apoi vreo cinci, poate şase minute. Iar aşa cum este acum, legat, nu cred că o să dureze atât de mult.

– Nu-ţi face probleme în privinţa asta, îi spun eu încrezător. O să ai cele şase minute necesare.

– Bine atunci, îmi răspunde el calm, sugându-şi buza inferioară şi ştergându-şi ochelarii. Este nevoie totuşi să mă duc totuşi în sat să iau ceva aparatură.

Pare supărat pentru că trebuie să se ridice şi să o pornească îndărăt. Se obişnuise la umbră. Şi în plus, la anii săi şi pe căldura asta…

– Adu şi puţin explozibil, îi spun eu, din acela făcut din îngrăşăminte. Nu mult, suficient cât să încropim din el o bombă. Sau mai bine adu o bombă, dacă ai vreuna gata pregătită. Cu detonator. Din acela fără fire.

– Hai cu mine, i se adresează Halstein fiului său, apoi o porniră împreună prin lanul de porumb.

– Adu şi nişte apă, moşule, urlă în urma sa Dună, că mor de sete!

Aşa spune el mereu, dar de murit nu mai moare. Ba dimpotrivă, de când a venit francezul în sat, parcă înfloreşte. A dat de bani. L-a ajutat să-şi construiască vila, i-a săpat o fântână, după care şi un puţ septic, unde dejecţiile sunt transformate în îngrăşăminte, şi i-a pus panouri solare. Acum nu mai trece pe la vilă decât în lipsa francezului pentru a mai pune mâna pe câte ceva, ori chemat de acesta pentru a aduce mici modificări construcţiei.

– Ce ai de gând să faci cu bomba, mă întreabă Roland, că mai am şi eu una. Mi-am dat pe ea ultimele găini crezând că o să-mi folosească la ceva.

– Ai să vezi, îi zic, ai să vezi. Până atunci trebuie să ne asigurăm că militarii nu vin peste noi şi că androidul nu se trezeşte. Ori dacă se trezeşte, măcar să nu-şi dea seama ce i s-a întâmplat.

Îmi adun toată saliva din gura aproape uscată şi scuip. Frământ praful şi saliva, iar cu puţinul noroi astfel obţinut îi mânjesc androidului şi îi acopăr micile beculeţe de lângă ochi, de pe piept şi membrele superioare. Mai mult ca sigur beculeţele sunt de fapt camere de filmat. Încerc să-i găsesc şi microfoanele, însă nu mă descurc, aşa că îl las în pace. Revin la umbră şi încerc să fumez. Însă nu mai am răbdare, iar tremuratul mâinii mă deranjează. Sting ţigarea şi aprind alta, însă acelaşi lucru. Era ultima.

Încerc să par calm, aşa că respir adânc şi îmi iau privirea de la câmp şi mă uit la crâng. Lăstari, salcâmi noduroşi, o vale secată şi peste tot iarbă uscată. Eu am mâinile bătucite, iar în podul palmei stângi o julitură roşie înconjurată de-o parte şi de cealaltă de mici pieliţe albe. Roland a rămas în picioare, rezemat de copac.

Mă strădui, pentru a nu ştiu câta oară, să-mi dau seama ce se întâmplă. Reiau în minte evenimentele premergătoare. Afară, aceleaşi zvonuri legate de tot felul de lucruri: de mesaj, de înarmare, de androizi. Atât de multe zvonuri încât îţi era imposibil să mai înţelegi ceva. Apoi inovaţii tehnologice în domeniul roboticii, sponsorizate, desigur, de armată. Androizii fiind, în fond, soldaţii perfecţi. De aceea israeliţii achiziţionaseră câteva sute din UNA. Cum naiba le spuneau? Golem, aşa îi denumiseră. Golem. N-am apucat să observ dacă arabii au protestat pentru că a fost pana aceea de curent. Cred că dacă am fi avut şi apă şi gaze, ni le-ar fi tăiat şi pe acestea. După care au venit androizii să ne atace. Sau cel puţin aşa aveam pe atunci convingerea. Că sunt mai mulţi. Când de fapt era şi este doar unul. Şi acela controlat de un om prin intermediul unei interfeţe. Dacă stau bine să judec, androidul încă de la început s-a comportat ciudat. Majoritatea atacurilor sale s-au concentrat, în primele zile, asupra generatoarelor individuale, panourile solare, maşinilor şi aparatelor ce încă mai funcţionau, aşa cum au făcut după aceea militarii. Abia apoi a început să ne atace, cu precădere, pe noi. Adică a vrut mai întâi să ne taie legăturile cu lumea de afară. Să nu le spunem altora ce ni se întâmplă, sau să nu vedem noi ce se întâmplă prin alte părţi. Să rămânem, oarecum, calmi? Ne-a distrus releul, iar cineva, probabil acelaşi laş care zace în spatele androidului, ne-a bruiat telecomunicaţiile. Şi asta pentru a ne izola. Deci, unu la mâna, izolarea, îmi spun eu şi îmi dau, cu arătătorul mâinii drepte, unul dintre degetele mâinii stângi pe spate. Noi cum am reacţionat? În momentele acelea de panică n-am ştiut ce altceva să facem în afară de-a ne apăra, aşa că ne-am apărat. Nimic greşit în asta, ba dimpotrivă. Apoi ne-am organizat şi am încercat să prindem banda de androizi, adică androidul. Când am fost, mai demult la oraş, am văzut într-o expoziţie unul asemănător, ultimul model, INEX 4. Ultimul model pe atunci, nu pe acum, că la cât de repede se dezvoltă industria aceasta militară… Numai unul care să aibă conştiinţă nu sunt în stare să creeze, cel puţin nu până acum, pentru că momentul în care or să reuşească nu este prea departe. În fine, asta are mai puţină importanţă. Androidul pe care l-am văzut la expoziţie avea toate comenzile înscrise pe cipuri, în unitatea centrală. Cum sunt ăştia pe care i-a adus francezul, unul pe post de dentist, altul drept paznic, iar vreo doi pur şi simplu pentru amuzament, doar că acela de la expoziţie era mult mai complex. Multifuncţional, aşa îi spuneau, „multifunctional”. Memorie enormă, sute de mii de comenzi, zeci de senzori. Şi semăna al naibii de mult cu acesta şi cu acei golemi trimişi în Israel. Ia stai aşa, dacă sunt cu toţi manevraţi prin intermediul unei interfeţe? Asta ar explica preţul relativ scăzut pe care îl au. S-ar încerca vânzarea lor, apoi controlarea. Bine, i-ar pune să fure, să asasineze, ori lucruri de genul acesta, pentru că la scară planetară ideea nu mi se pare viabilă. Ar însemna ca pentru fiecare android să existe o persoană care să-l manevreze. Deşi la cât este şomajul în zilele noastre… Nu, mai degrabă seamănă cu jocurile acestea noi, cu holograme. Dumnezeule, doar nu o fi ceva asemănător? Vreo formă de amuzant pentru bogaţi? Adică noi cumpărăm androidul, iar ei îl manevrează cum doresc, inclusiv împotriva noastră. Nu, nu prea se explică nici aşa, pentru că ăsta pe care l-am prins nu avea în unitatea principală cipuri pe care să fie înscrise comenzile. Adică fără să fie manevrat nu funcţiona. Dacă ar fi fost un hibrid, atunci mai mergea, dar aşa nu. Pentru că cine ar cumpăra ceva care nu funcţionează? Nimeni. Tocmai de asta nu are niciun sens, nimic nu are!

Apoi ce s-a întâmplat după ce ne-am organizat? Ne-au atacat cei din bază. Iar după cum ne-a spus şi dezertorul, androidul i-a atacat şi pe ei. Ca să ne luptăm între noi şi să ne abată atenţia de la singurul lucru care ne-ar fi putut dezvălui ceva: de la el! Deci doi la mână, ne-a distras atenţia, mă gândesc eu şi mai dau un deget pe spate. Asta dacă este vorba, într-adevăr, de o neînţelegere, iar militarii chiar sunt sinceri şi nu habar de ceea ce se întâmplă. E ciudat totuşi că n-au primit întăriri şi nici nu ne-au luat cu asalt, lucru ce le-ar fi fost relativ simplu. Nu chiar atât de simplu dacă ar fi crezut, într-adevăr, că fabricăm în masă roboţi, însă când e vorba de-o comandă nu găseşti om mai tâmpit decât militarul. Crede tot, face tot. Dar cum rămâne cu întăririle? Chiar aşa! Nici asta nu are sens. Doar dacă nu puteau cere întăriri ori acestea nu erau disponibile. Dar primeau totuşi comenzile. Iar nu se leagă. Măcar de s-ar fi întors iscoadele pe care le-am trimis peste dealuri…

– Ce-mi arăţi degetul ăla? Rânjeşte Draken.

Ce? Mă întreb eu şi mă uit în acelaşi loc în care priveşte şi dobitocul. La degetul ce rămăsese întins şi îndreptat spre el, iar în momentul acela îmi dau seama de semnul involuntar pe care îl adresez.

– Termină, Draken, cu glumele tale idioate, îi spune Roland, hai mai bine să aflăm cine se află în spatele tărăşeniei.

– Când o să revină bătrânul cu aparatura o să încercăm să aflăm, încerc eu să-l domolesc. Nu că mi-ar displăcea să-l văd înfingându-se în gâtul celuilalt, ci pentru că trebuie să fim uniţi. Este tot ce ne-a rămas.

În primul rând, îmi spun eu, trebuie să ne gândim cum să îi facem pe militari să înţeleagă faptul că nu noi suntem duşmanul. Şi nici măcar acest android nu este. Ci altcineva.

– Franz, mă adresez eu dezertorului care priveşte tâmp frunzele ce freamătă monoton, cine v-a spus vouă că noi fabricăm androizi şi cum vă parvin comenzile?

– Ce? Mă întreabă el surprins.

Repet cele două întrebări, iar el, după ce mă ascultă clipind des din ochi, deschide gura să spună ceva. Numai că aici se termină tentativa lui de-a vorbi, pentru că după câteva clipe începu să se uite iar la frunzele acelea nenorocite. Aştept aproape un minut, apoi îi spun enervat:

–  Ai de gând să-mi răspunzi, sau ai de gând să te uiţi în continuare la…

– La ce să-ţi răspund?

– La întrebare, măi omule, la întrebare!

– Care întrebare?

– Pentru numele lui Dumnezeu, tu ai impresia că îmi arde de glume? Mă răstesc eu la el, iar Franz se scuză şi îmi zice:

– Am uitat ce m-ai întrebat.

– Cine vă dă comenzile şi cum le primiţi?

– Ne vin de la centru, pe ordinator ori multifon. Da’ am eu codurile de securitate şi am putea intra noaptea peste ei, îmi răspunde el apoi priveşte iar frunzele, iar Roland smulge cu totul creanga aia, spunându-i dezertorului:

– Acum ţi le-ai adus aminte?

– Ce să-mi aduc aminte? Îi răspunde mirat Franz.

– Te prefaci, amice, îl întreabă Dună din copac, sau îţi baţi joc de noi?

Însă dezertorul nu le răspunde, ci ne priveşte speriat, ca un animal atacat din toate părţile. Apoi se înseninează de-o dată la faţă şi se uită în locul unde fusese, cu doar câteva secunde înainte, o creangă plină de frunze prea devreme îngălbenite. Roland se repede în el, însă Moise, cel care tăcuse până atunci şi păzise bidonul cu apă de setea legendară a lui Dună şi de răutatea nedisimulată a lui Draken, care după ce bea scuipă, îl opreşte şi-i spune:

– Ia staţi puţin, voi nu vedeţi că e ceva tare suspect cu el?

– În afară de faptul că este prost? Răspunse Roland serios.

– Nu-i prost, doar nu are ţinere de minte. Uită repede de tot, îi spuse Moise. Ia dă-mi puţin tabela, iar după ce Roland scoase din buzunarul de la spate o tabletă electronică multifuncţională şi i-o întinse, celălalt o apucă şi începu să scrie încet pe ea, tastând lent fiecare literă, timp în care Franz ba îl privea întrebându-l ce face, ba se uita la alte frunze, apoi sări o dată în picioare, arătând cu mâna spre android:

– Ce mama naibii e ăsta? Sătenii sunt în cârdăşie cu androizii şi-i pun să ne atace, sătenii, numai rele, sătenii. Cârdăşie, roboţi, androizi, 58942.

Am tresărit, crezând iniţial că văzuse vreun şarpe printre fiare, dar când a început să aiureze am realizat că se referă pur şi simplu la androidul acela care zăcea în faţa noastră de mai bine de două ceasuri.

– Citeşte asta, îi spuse Moise şi îi înmână tableta. Citeşte repede şi nu-ţi lua privirea de la ea, citeşte omule şi răspunde la ce te întreabă, hai mai repede, citeşte! Răspunde în scris, scrie, citeşte şi scrie!

Dezertorul apucă tableta cu mişcări febrile şi în timp ce clipea des din ochi şi bâţâia dintr-un picior, se chinuie să scrise ceva pe ea. Apoi se opri, iar Moise, după ce-i luă tableta din mână, se uită atent la ce-a scris, după care dădu aprobator din cap:

– E cum am bănuit, nu mai are ţinere de minte, ne spuse el întinzându-i tableta lui Roland şi ştergându-şi cu dosul palmei transpiraţia de pe bărbia şi obrajii cătrăniţi. Am mai auzit eu de unu’ din Copăceni plecat în cătănie şi care avea tot aşa, o boală din asta. Fugise din armată pentru a veni să-şi vadă părinţii care zăceau la pat pentru că păţiseră un accident sau ceva, nu-mi aduc bine aminte, iar după câteva zile a început să se poarte de parcă nu ar fi plecat nicicând de acasă. Se ducea în faptul zilei să sape grădina, ori să culeagă via, nu mai ştiu, o certa pe maică-sa pentru că nu erau gata bucatele, uitând că ea nu se poate mişca din pat. Vecinii îl ţinuseră ascuns până atunci, dar când au văzut în ce hal este l-au dus la doctor, nu un robot cum avem noi, ci la un doctor din ăla, adevărat, iar a doua zi a venit o dubă cu desenele armatei şi l-a luat de la spital. După ce a plecat, doctorul le-a zis oamenilor că soldatul nu mai avea ţinere de minte. Degeaba îi arătai tu, că el uita după câteva clipe. Numai ce făcuse mai demult, înainte să-l prindă boala, îşi mai amintea. Şi dacă nu mă îndoiesc şi crez că nu mă îndoiesc, tot boala asta o are acuma şi Franz. Numai că nu ştiu cum de n-au băgat de seamă tovarăşii săi că-i în halul ăsta.

– Ia fiţi atenţi la ce mă gândesc eu, îl întrerupe Roland. Poate că nu-i doar Franz bolnav, poate că toţi soldaţii sunt. Numai că în bază boala lor este ţinută sub control. Aşa s-ar explica faptul că ne atacă fără să ne pună întrebări şi că se sinucid ca idioţii când sunt prinşi. Mi-a povestit bătrânul ieri că Franz i-a spus de nu ştiu ce virus, iar de dimineaţă, când am ajuns la unitatea lor, dezertorul ne-a spus că îl puneau în fiecare zi să repete codurile şi misiunea lor. Nu cumva de asta o făceau?

– Să le repete, se auzi o voce tainică, aşa a zis, că îi puneau pe toţi să le repete. Eram chiar lângă el şi l-am auzit.

– Da, confirmă Moise în şoaptă vorbele lui Dună, asta i-a fost vorba.

– Un android controlat de un om şi nişte soldaţi care se transformă în nişte maşinării, urmând orbeşte o misiune ce le-a fost încredinţată şi pe care o repetă în fiecare dimineaţă. Cum se leagă toate astea?

– Se leagă, îi spun eu. Dacă aceeaşi persoană controlează şi androidul şi militarii.

În mod clar există o legătură, nu mai am nicio îndoială acum, însă tot nu înţeleg. De ce ar face cineva aşa ceva? Suntem o comunitate restrânsă, de câteva sute de oameni. Majoritatea dintre noi au trecut de prima tinereţe şi lucrează pe moşia francezului. Resurse nu avem, averi nici atât. Ce ar avea de câştigat? Sau chiar suntem un soi de amuzament pentru el? Vreun nou joc care să mimeze, până la identificare, realitatea? Am ajuns totuşi mai devreme la concluzia că este puţin probabil. Poate fi adevărat, doar că este puţin probabil. Un alt motiv trebuie să existe, unul pe care noi nu-l vedem. Dacă am afla unde se ascunde laşul acela…

– Lăsaţi vorbăria, că niciodată nimeni n-a rezolvat ceva vorbind, zâmbi tâmp Draken, hai să tăbărâm pe militari şi gata!

Însă nimeni nu-l asculta. Am rămas să-l aşteptăm pe Halstein, ţinând în permanenţă sub observaţie androidul şi uitându-ne mereu spre câmp.

Bătrânul s-a întors peste vreo două ceasuri, singur, cărând după el o sacoşă de rafie din care a început să scoată tot felul de aparate şi două bidoane cu apă. După ce a găsit frecvenţa pe care androidul primea comenzile şi trimitea datele senzoriale, i-a montat pe ceafă o cutiuţă mică şi neagră din care ieşea, ca un ochi de melc, o antenă firavă, apoi a înfipt în pământ, la oarecare distanţă unele de altele, trei dispozitive.

– Foloseşte o asemenea frecvenţă încât nu-i afectat de bruiaţi. Ne spuse el după ce reveni printre noi.

– Sau bruierea este atât de specifică încât să nu-l afecteze, interveni Roland.

– Oricum, vorbi liniştit bătrânul, o să am nevoie de vreo şapte, opt minute, depinde de interferenţe, de calitatea semnalului şi de modul de transmitere al datelor.

– O să le ai, îi zic eu, acum leagă-i bomba asta de unitatea centrală, să nu-şi dea seama de ea, şi dă-mi detonatorul. Cum pune viaţa vreunuia dintre noi în pericol, am şi apăsat pe buton. Dar Draken unde e, îl întreb eu pe Roland remarcând lipsa tâmpitului.

– S-a dus să-şi facă nevoile, îmi răspunde Dună care avea în jurul ochilor două cercuri roşiatice.

Am tras o înjurătură şi după ce am dezlegat mormanul de fiare, l-am urcat înapoi în copac. I-am şters noroiul ce i se uscase pe becuri şi i-am repus în funcţiune senzorii. I-am spus lui Moise să-l ia pe dezertor cu el, apoi ne-am ascuns în porumb, aşteptând ca androidul să fie trezit şi folosit.

Pe cer nu erau niciun fel de nori, deşi comandaserăm, încă din primăvară, câte o ploaie pe săptămână. Plătiserăm bani frumoşi pentru ele. Bine, francezul contribuise substanţial, dar lucru acesta nu avea nicio importanţă. Ce ne deranja era arşiţa. Orice făceam asudam, iar în sat stratul de pânză freatică aproape secase. Plus că de când le-am interzis consătenilor să-şi mai ude grădinile cu apa din fântâni, legumele au început să se usuce. Nimeni n-a vrut să care de la râu, deşi nu era decât la vreo doi kilometri depărtare. Nimeni în afară de Cătală, care are căruţă şi de Mihai, călare pe robotul său teleghidat. Că de asta şi l-a luat, să se dea mare. Aşa că toată ziua mâncăm porumb fiert şi asudăm. Dună dăduse deja pe gât un bidon întreg de apă, iar celălalt de abia ne potolise, pentru câteva zeci de minute, setea.

Peste încă o oră de aşteptare în căldura năucitoare, mormanul acela de fiare a început, în sfârşit, să se mişte. Halstein şi-a reglat aparatele ce începuseră să ţiuie şi urmărind acul ce se zbătea convulsiv pe ecran o porni de-a buşilea printre cocenii de porumb. Eu m-am ridicat în picioare şi am urmărit cum androidul îşi pune pe cap o caschetă murdară şi strânge banderola în pumnul său scheletic. După care mi-a cerut Roland binoclul şi n-am mai băgat de seamă ce face.

– Roland, i-am spus eu vecinului meu, rămâi aici, cu Franz, Moise şi Halstein. Eu cu Dună o să mergem după android.

Chiar atunci apăru şi Draken, iar bătrânul zise doar „interferenţe afurisite” şi se apucă să-şi lovească aparatele, clipă în care androidul se auzi săltând prin porumb spre sat. Am luat-o la fugă după el, ştergându-mi tot timpul năduşeala ce începuse să mi se prelingă peste frunte şi să mi se strecoare printre sprâncene. Prin talpa subţire, de cauciuc, grunjii tari mă stinghereau. Căutam să calc pe micile crăpături căscate în pământ, iar cu mâinile dădeam la o parte foile uscate. Nu mai era porumb din acela românesc, aşa cum obişnuiam să cultivăm pe vremuri, ci un alt soi. Unul rezistent la secetă şi cu patru, cinci, ştiuleţi pe cocean. Coceni care mă loveau în piept şi burtă. Am obosit repede, mult mai repede decât de dimineaţă, iar pe android l-am pierdut din priviri în momentul în care a trecut râul. Am mai aşteptat puţin, iar când am ajuns pe pod am apăsat pe buton, crezând că mormanul de fiare ajunsese deja în sat. N-am auzit nicio explozie, nimic, iar când m-am uitat după Dună am observat surprins că sunt singur. Probabil obosise şi renunţase să mai alerge.

După ce mi-am tras sufletul am luat-o pe drum, iar pe la jumătatea distanţei dintre pod şi sat l-am găsit pe android decapitat. Corpul îi rămăsese pe stradă, iar unitatea centrală fumega la câţiva metri distanţă, în şanţul plin de rostopască. Aş mai fi putut aştepta câteva secunde înainte să apăs pe buton, dar îmi era teamă să nu facă vreo victimă. Sper doar că Halstein a avut suficient timp la dispoziţie să afle provenienţa semnalului.

Am rămas acolo aşteptându-l şi pe Dună să sosească, însă când am văzut că nu vine am luat-o îndărăt, iar când am ajuns la pod am început să aud focuri de armă. Din lanul de porumb Dună iese năduşind, cade în şanţ, după care se ridică şi trage o înjurătură.

– Ce este? Îl întreb eu speriat.

– Soldaţii, îmi răspunde el, ne-au atacat soldaţii!

Al. Ioan DespinaAlexandru Ioan Despina s-a născut pe 04 septembrie 1985, în localitatea Ploieşti. Este absolvent al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu dublă specializare: geografie şi limba şi literatura engleză. Debutează literar în numărul 35 al revistei Nautilus cu povestea 17 Octombrie, iar următoare sa proză, Închisoarea, publicată în numărul 38 al aceleiaşi reviste primeşte o critică favorabilă în revista Helion (nr. 11, Aprilie 2011), în cadrul unul articol intitulat Poezie neagră şi blesteme. Continuă colaborarea cu Nautilus, iar în luna iulie a anului 2011 publică povestirea Azaroth. În aceeaşi lună este numit admin în cenaclul Lira21, precum şi membru cu atribute extinse pe site-ul literar RoLiteratura.

 

Alexandru Ioan Despina

Alexandru Ioan Despina

Alexandru Ioan DESPINA s-a născut pe 4 septembrie 1985, în Ploieşti. Este absolvent al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu dublă specializare: geografie şi limba şi literatura engleză. După debutul său literar în numărul 35 al revistei Nautilus, publică câteva zeci de povestiri scurte în cam tot atâtea reviste din țară și din străinătate (Vatra, Algoritm Literar, Apostrof, Egophobia, Zona Literară, Dunărea de Jos, Oglinda, Argos, Aphelion, Bewildering Stories etc), câștigă 13 premii și mențiuni la diferite concursuri de literatură naționale și internaționale (premiul I la Concursul naţional de literatură “Moştenirea Văcăreştilor”, noiembrie 2011, premiul al II-lea la Concursul Naţional de Literatură ‘Reţeaua Literară”, septembrie 2012, premiul I la Concursul de Proză ”Mihail Sadoveanu”, octombrie 2013, premiul al III-lea la Concursul de Literatură “Ioan Slavici”, noiembrie 2013 etc) și apare în peste 10 antologii de proză scurtă (Conexiuni, Moștenirea Văcăreștilor, Ion Creangă, Eposs Meridiane, Mihail Sadoveanu, Aripi spre zbor etc). Colaboreazã în calitate de recenzent cu aproape toate revistele de SF&F românesti, având o rubrică permanentă în revista Nautilus. Este, de asemenea, redactor șef al revistei online Gazeta SF și coeditor al antologiei Bumerangul lui Zeeler. Blog personal.

More Posts - Website