Nemira

Descoperirea

 

…până şi indestructibilul robot biomecanic a fost învins…

 

“Odată, demult, foarte demult, oamenii cunoscuseră pe Pământ o prosperitate nemaiîntâlnită în univers”. Aşa era scris pe un document tipărit pe o hârtie subţire, dar deosebit de rezistentă, venită cel mai probabil din spaţiu, având în vedere că o găsisem într-o capsulă făcută dintr-un material uşor, dar foarte dur. Iniţial am încercat să o sparg cu un ciocan greu, apoi să o tai cu flexul, dar în zadar. Am încercat chiar să o tai cu autogenul, dar nici acesta nu a fost de vreun folos. Era clar că fusese proiectată special pentru a rezista călătoriei în spaţiu. Am tot studiat-o vreo cinci ani până să-mi dau seama cum să o deschid şi pentru asta mi-au fost necesare studiile făcute asupra tuturor civilizaţiilor de pe Terra.

Nu am intenţionat vreodată să devin un savant. Mi-am văzut pur şi simplu de viaţa mea, căutând ceea ce era mai important în viaţă: o femeie care să-mi devină soţie, împreună cu care să mă bucur de zilele pe are le mai aveam de trăit. Dar descoperirea aceea avea să schimbe totul. Prietenii m-au părăsit treptat considerându-mă nebun, am fost dat afară de la serviciu şi, în ciuda insistenţelor rudelor, nu am reuşit să mă concentrez asupra găsirii unui alt loc de muncă. Greutăţile financiare m-au făcut să mă apuc de scris studii despre vechile culturi ale lumii şi să le vând, rămânând tot timpul sub anonimat pentru a nu fi tulburat de unica mea obsesie, capsula misterioasă. Îi mulţumesc nespus preaiubitei mele soaţe pentru întreaga sa răbdare şi înţelegere de care a dat dovadă de-a lungul căsniciei noastre. M-a sprijinit zi de zi în cercetările mele ce se prelungeau uneori zile şi nopţi de-a rândul, timp în care eu eram învăluit în continuu de fum gros de ţigară.

Aparent netedă, cu mici crestături şi incizii, părea a fi un corp comun, o sculptură cu destinaţie ritualică. Acele şănţuleţe aveau un scop pe care nu-l puteam dibui, iar ceea ce mă intriga era faptul că uneori când le atingeam părea să mişte ceva în interior ca şi cum prindea viaţă. Era o senzaţie tare ciudată pentru că nu era vorba de o mişcare propriu-zisă, ci mai mult de o senzaţie percepută de degetele mele cand intrau în contact cu obiectul. După cei cinci ani am înţeles că dispozitivul respectiv se activa prin energia emanată de corpul uman şi era necesară o anumită succesiune de mişcări şi activări a canelurilor pentru a face capsula să se deschidă.

Nu pot spune ce satisfacţie copleşitoare m-a cuprins în acea noapte târzie. Am rămas până dimineaţă nemişcat privind obiectul ce părea a-l fi biruit. Pe de o parte îmi era parcă frică de a continua, pe de altă parte dorinţa prea mare de a afla ce este înăuntru mă ţinea ca pironit în fotoliu. Aproape că nici nu respiram. Dimineaţa, prima s-a trezit soţia şi, văzându-mă atât de alb la faţă, cu ochii încercănaţi, injectaţi de nesomn şi fixaţi parcă undeva dincolo de lumea aceasta, era cât pe ce să cheme salvarea crezând că mă pierde. Abia am reuşit să-i rostesc numele. Mi-a adus un pahar de lapte cald, pe care l-am băut ca un robot căruia i-ai dat o comandă, şi m-a luat dus la culcare în timp ce eu îi arătam zâmbind ca un nebun realizarea mea. „Să nu o atingi”, i-am spus. „N-am s-o fac” mi-a răspuns aproape plângând, „dar acum dormi, te rog eu, dormi, ai nevoie de odihnă”. Oh, scumpa mea soaţă! Îţi promisesem o viaţă de vis şi în schimb ţi-am oferit una de infern. Te iubesc nespus.

Capsula conţinea cum am spus un fel de hârtie dintr-un material necunoscut. Contactasem un amic cercetător, cu care am legat o strânsă prietenie din timpul studiilor, pentru a o analiza în secret în laboratorul unde era angajat încă de pe vremea când terminase studenţia. Nu am mai întâlnit un om aşa de bun şi aşa de daruit ştiinţei cum era el. Un om deosebit. A murit anul trecut căzând victimă radiaţiilor provenite de la utilajele pe care le folosea. Ştia preabine că asta avea să se întâmple, dar nu a vrut să renunţe la munca lui nici măcar în ultimele clipe ale vieţii. Credea într-o societate mai bună, care putea fi obţinută cu ajutorul tehnologiei. Din păcate nu am apucat să-i dezvălui descoperirea făcută.

Râdeam în sinea mea amintindu-mi de filmele SF văzute în anii tinereţii, în care toate populaţiile extraterestre vorbeau limba engleză. Mesajul din capsulă era scris într-o limbă care aducea a dacă. M-a surprins teribil aspectul acesta pentru că nu mi-am închipuit vreodată că ceva, orice, din spaţiul extraterestru ar avea vreo legătură cu dacii. Brusc mă simţeam deosebit de mândru de originile mele, dar nu puteam să o spun nimănui. Nu neapărat că nu m-ar fi înţeles, mă obişnuisem de mult cu statutul de nebun şi chiar începuse să-mi placă, pentru că oamenii mă lăsau în taina mea să-mi văd de treburi, ci pentru că muncisem mult prea mult ca să las să iasă la iveală descoperirea mea şi să o ia alţii, indiferent cine însemna acest „alţii”.
Din felul în care era construit textul mi-am dat seama că erau mai degrabă nişte memorii decât o scriere istorico-ştiinţifică. Nu pot decât să bănui câte ceva despre autorul ei şi motivul pentru care ar fi lansat în spaţiu acest mesaj. Pot spune că, pe baza lui şi a propriilor descoperiri în ceea ce priveşte istoria omenirii pe de-a-ntregul ei, am clarificat pe deplin misterul Atlantidei. Nu era o insulă, ci întreg globul pământesc, această denumire fiind una de onoare. Din păcate, în text nu se specifica şi motivul. Trecerea timpului a făcut ca poveştile transmise prin viu grai de puţinii supravieţuitori rămaşi pe Pământ să se piardă treptat şi să fie alterate de catastrofe naturale cum ar fi inundaţia. Ei au fost fără voia lor transformaţi în adevăraţi misionari cu dublu rol: acela de a supravieţui printre oamenii-animal (de care voi vorbi mai încolo) şi de a încerca reabilitarea pe cât posibil a măcar o parte din ei.

Ideea cum că toţi oamenii de pe planetă ar putea trăi într-o pace desăvârşită pare o utopie. Iată că a fost posibil şi chiar s-a întâmplat astfel. Tehnologiile descrise nu am reuşit să le traduc pe deplin din lipsa de cunoştinţe lingvistice, probabil unele cuvinte fiind pierdute acum în totalitate.
Din păcate nu ştiu cât mi-a mai rămas de trăit. Probabil alţii vor reuşi să termine ceea ce eu am început. Cert este că tehnologia acelor vremuri avea la bază, cred eu, apogeul descoperirilor ştiinţifice şi anume integrarea materialelor artificiale în structuri biologice combinate cu elemente de robotică alimentate de energia generată de ţesuturile vii, care, la rândul lor pentru protecţie, erau, pot spune, „îmbibate” de un câmp de forţă generat de elementele de robotică, obţinându-se astfel un biomecanism complex şi perfect, a cărui autonomie se putea ridica chiar la ani de zile de solicitare maximă. Partea lor biologică era rezultatul tehnologiilor genetice, neavând practic o viaţă proprie. În esenţa lor nu erau altceva decât nişte mecanisme obţinute din combinarea şi mutaţia materialului biologic.

Aceşti bioroboţi erau folosiţi aproape la orice: de la transformarea apei de mare în apă potabilă, până la recoltarea de materii prime din spaţiu, resursele de pe Terra nefiind numai atât de puţine încât erau declarate monument al naturii, ci şi aproape nefolositoare tehnicii existente. Tot ce presupune confortul timpurilor noastre de la aer condiţionat la transport era făcut cu ajutorul bioroboţilor, care erau în acelaşi timp o soluţie pe deplin prietenoasă cu mediul înconjurător. Tocmai de aceea oamenii acelor vremuri aveau o durată lungă de viaţă, fiind în deplină forţă fizică şi psihică aşa cum găsim scris în documente antice.

Un lucru însă era interzis: implementarea tehnologiei în fiinţele vii. Numai ideea cuiva de a încerca, chiar şi la nivel pur ipotetic, să obţină, prin asemenea mijloace, omul perfect ducea la investigaţii serioase şi care, uneori, se finalizau cu sentinţe tragice pentru întreaga familie a respectivului. Nu se permitea modificarea în nici un fel a lumii vii din simplul motiv că un om indestructibil ar fi dus la distrugerea întregului echilibru global. Aceasta era singura nelegiuire care era prevăzută cu pedeapsa capitală. Se pare că nu au fost multe astfel de încercări şi nu neapărat din frica de pedeapsa cu moartea, ci pentru că nivelul de trai, de mulţumire şi de cultură al omenirii era atât de înalt încât acea pace mondială izvora din starea interioară a fiecărui individ în parte. Foarte puţine cazurile în care să se ajungă la instanţe judecătoreşti sau să fie nevoie de intervenţia poliţiei, care reprezenta, de altfel, singura instituţie armată, fiind echipată totuşi cu arme de ultimă tehnologie, toate neletale, dar capabile de a induce paralizia victimei pe o perioadă limitată.

Folosirea tehnologiei pe corpul uman era aceptată doar pentru contracararea anumitor infirmităţi, însă chiar şi atunci fără folosirea de mecanisme biomecanice indestructibile. Din păcate nu se menţionează în document mai multe despre viaţa socială.

Nevoia de frumos, preocuparea de estetică ce ni se poate părea nouă celor de acum exacerbată şi apropierea de natură a dus la conceperea bioroboţilor sub forme inspirate din lumea animală, astfel că o mare parte din bioroboţii utilitari semănau cu diverse animale. De exemplu, transportoarele erau considerate obiective de securitate de grad unu, a căror luare cu asalt trebuia să fie fără sorţi de izbândă, şi semănau cu un crab uriaş ce avea în loc de cleşti două tentacule de aceeaşi lungime cu corpul său, cu rolul de a scana în profunzime terenul pe unde avea să meargă cu ajutorul unui sistem încorporat de detectoare. Capul, ceafa şi zona abdomenului aparţineau ingineriei genetice. Erau protejate de acel câmp de forţă, spre deosebire de părţile biogenetice de la nivelul membrelor, care erau protejate de învelişul robotic. Interesant este faptul că zonele biogenetice expuse, pe lângă „îmbibarea” cu câmpul de forţă ce le proteja de impactele mecanice puternice şi de atacuri cu arme cu proiectile pe bază de energie, puteau rezista şi la atacuri cu proiectile penetrante, prin disiparea energiei de impact datorită proprietăţilor elastice ale ţesuturilor, ba chiar mai mult decât atât, acea energie de impact era înmagazinată şi folosită de biorobot. Abdomenul era format din două sectoare dispuse lateral, independente unul faţă de celălalt. La posibila avariere a unuia celălalt putea menţine în funcţiune întregul sistem. În spaţiul creat între cele două sectoare se afla zona de depozitare construită pe mai multe nivele şi camere în funcţie de destinaţia practică a biorobotului, putând astfel transporta de la efective umane până la diverse utilaje. Mecanismul locomotor şi sistemul nervos central şi periferic nu am reuşit să le desluşesc pe deplin din motive atât de traducere, cât şi de lipsă de cunoştinţe în domeniul biomecanicii. Acest biorobot reprezenta apogeul tehnicii acelei perioade, fiind considerat practic indestructibil.

Sper să găseşti oameni de încredere cărora să le poţi dezvălui micul nostru secret. Trăiesc cu frica de a nu cădea în mâini nesigure. Omenirea la ora actuală încă este brutală. Prea brutală şi orbită de setea nestăvilită de putere.

O altă parte a textului vorbeşte de o conspiraţie ultrasecretă formată din doar câţiva indivizi. Când a fost descoperită era mult prea târziu pentru anihilarea dezastrului ce avea să urmeze. Un grup de savanţi de pe o insulă căreia i se dă doar numele, insulă rămasă în folclor drept misterioasa Atlantida căutată de atâţia şi atâţia în prezent, reuşise să păcălească sistemul şi să-şi ascundă intenţiile criminale, astfel că în secret au preluat unul din utilajele de luptă folosite cu succes în ultimele conflicte armate şi le-au perfecţionat, dotându-le cu o armă supradimensionată a forţelor de poliţie. Ultimul conflict armat se petrecuse cu aproximativ o mie cinci sute de ani în urmă. Descoperirea existenţei acestui grup a dus la stoparea programului de obţinere a armei supreme, însă răul era deja făcut. De îndată ce doi membri au fost descoperiţi şi condamnaţi la moarte, s-a început construirea în regim de urgenţă a „păianjenilor combatanţi”, astfel că până la condamnarea a încă şapte membri erau gata de luptă cinci utilaje, ce au şi fost puse în funcţiune. Erau construiţi în totalitate din piese robotice de structură organică şi dotaţi cu o armă, iniţial destinată doar unor atentate pe scară largă, a cărei lovitură era numită „raza paraliziei”. Paraliza orice fiinţă lovită şi putea chiar ucide în funcţie de rezistenţa fiecărui individ în parte. Unii din cei ce nu erau loviţi direct reuşeau să-şi revină însă nu-şi mai aminteau absolut nimic: nici cum îi cheamă, nici să meargă biped, nu mai erau în stare nici să gândească, nici să folosească vreo unealtă oricât de banală sau pur şi simplu să deschidă o uşă. Plus de asta personalitatea le era redusă la nivelul de animal, dezvoltându-se incontrolabil nevoile de bază ale fiinţelor vii: hrana, împerecherea şi nevoia de supremaţie. În unele cazuri transformarea se petrecea în etape diferite de la persoană la persoană şi se finaliza în maxim două luni de la atac.

Mobilitatea şi abilităţile de atac deosebite a acestor maşinării plus lansarea lor simultană în colţuri diferite ale lumii a dus în scurt timp la anihilarea oricărei posibilităţi de contraatac a forţelor de ordine. Problema cea mai mare abia acum urma să iasă la iveală. Dată fiind urgentarea construirii lor, se făcuse o eroare capitală în sectorul sistemului nervos central, ceea ce noi am numi acum „programare”. Păianjenii erau incontrolabili. O mare parte din populaţia Terrei a fost măcelărită, existând totuşi trei tipuri de supravieţuitori. Cei mai norocoşi au fost cei cu funcţii înalte şi grad mare de inteligenţă ce au beneficiat de programul de părăsire a planetei cu navete spaţiale. Informaţiile referitoare la destinaţia acestora lipsesc. O a doua categorie o reprezentau victimele razei ce, revenite din paralizie, începură să ducă o viaţă primitivă guvernată de violenţă şi frică. În final, cea de-a treia categorie de supravieţuitori erau cei care nu au mai avut loc pe navetele spaţiale, fiind astfel osândiţi unei vieţi de teroare continuă.
Se mai scrie de faptul că pentru o perioadă de trei sute de ani s-au trimis sonde spaţiale care să verifice starea Terrei şi a locuitorilor ei, ultimele statistici fiind pur şi simplu catastrofale. Aproape întreaga populaţie umană a fost redusă la nivelul de animal. Singurii oameni feriţi de atacuri şi care nu au trebuit să trăiască într-un conflict permanent cu oamenii-animal au fost cei aflaţi în regiuni geografice izolate de ocean, care, în lipsa personalului instruit pentru menţinerea tehnologiei ce le asigura viaţa de zi cu zi, se străduiau să supravieţuiască improvizând cu ceea ce natura le putea oferi. Din cele cinci maşini de război mai exista una singură aflată într-o stare avansată de uzură, iar restul într-o descompunere în proporţie de între cincizeci şi optzeci la sută. În zona de conflict oamenii erau aproape de extincţie, trăind în grupuri mici, folosind ca adăpost formele naturale de relief şi hrănindu-se în principal cu hrană vegetală. Ei şi extrem de puţinii oameni neatacaţi din zonele de conflict au avut capacitatea intelectuală de a-şi improviza diverse unelte casnice, de vânătoare şi necesare unui tip de agricultură primitiv, aproape ineficient, culturile fiind un continuu motiv de violenţă dintre oamenii-animal şi ei.

Sunt sigur că pe lângă această capsulă au fost trimise şi altele, în care să se descrie tehnologia acelei civilizaţii, structura lor socială, jurnalul de călătorie prin spaţiu al refugiaţilor, destinaţia lor (în cazul în care ar fi existat una), sistemul legislativ, medical şi de învăţământ. Nu are logică să existe un singur document care să prezinte numai o frântură din ceea ce a fost. Aşadar nu sunt singurul care a studiat interiorul unui astfel de „cadou” venit din spaţiu. Sper doar să fi căzut pe mâini bune. Informaţii amănunţite despre o astfel tehnologie pot duce la distrugerea totală a vieţii pe Pământ.

……..

Această scriere mi-a fost lăsată de către tatăl meu drept moştenire, ascunsă în coperta unei cărţi ce mi-a oferit-o cadou cu doar câteva săptămâni înainte de a trece dincolo, cea mai de preţ moştenire pe lângă frumoşii ani petrecuţi împreună. Atât capsula cât şi documentul din ea nu le-am găsit nicăieri.

Nemira

Sorin Baciu

Sorin Baciu s-a născut pe 8 mai 1981, a urmat Liceul de Artă de la Suceava, a absolvit magna cum laudae Facultatea de Artă şi Design din Cluj. A urmat masterul de specialitate al aceleiaşi facultăţi.

Are la activ expoziţii personale şi de grup, a editat o carte de colorat pentru care a obţinut şi un premiu special pentru carte didactică.

În prezent predă pictura şi arte vizuale la Şcoala Populară de Arte “Ion Irimescu” din Suceava.