O fugă a venit de la sine, Pe fugă a apărut la îndemnul lui Liviu şi Ben, Cel-ce-simte, încheierea poveştii, e pentru cei cărora le-au plăcut primele două părţi.

        

         Complet dezbrăcată, alerga pe câmpul încremenit. Aşchii de gheaţă i se înfigeau în tălpile amorţite. Înainta greu, ca prin mâl. Din spate, bărbatul cu torţă se apropia râzând. Hohotele se spărgeau de pământul străin şi i se întorceau în urechi bubuind. Flacăra îi atinsese spatele, iar pielea şi părul îi ardeau sfârâind. Lipsită de orice ajutor din afară, se prăbuşi ţipând. Dincolo de strigătul ei, din crăpăturile solului urca un scâncet de copil: „mama… mama…”

         Laura se trezi transpirată şi sări din pat. Avea visul de câteva zile. Parcă trupul păstrase amintirea terifiantă a flăcării ce-l mistuise în trecut. Se visa ţipând, deşi în urma accidentului glasul îi amuţise. Se trezea de fiecare dată speriată, cu senzaţia că, în afară de ea acolo, victimă a omului cu torţa e fiul ei, cel mai mic, cel fără nume şi fără piele. Cel botezat de Răsăriteni Cel-ce-simte. De data aceasta fusese altfel. Îl auzise strigând-o.

         Îndepărtă şuviţele lipite de frunte şi puse mâna pe braţul lui Andi. Bărbatul se întoarse spre ea, strângându-i degetele.

         Andi, trebuie să mergem la Seră… Dar e prea devreme, ce să facem acolo?… Se întâmplă ceva, nu ştiu ce. Am avut iar visul ăla; de data asta m-a strigat, m-a strigat „mama”… Laura, încearcă să te linişteşti… Nu pot, e altfel, cu totul şi cu totul altfel…

         Doar mama putea să comunice în vreun fel cu fiul captiv în cuva din Seră. Andi era vocea ce transmitea şi, uneori, mintea ce interpreta viziunile copilului.

         Mă duc singură… Ştii că nu te pot lăsa, vin cu tine… Acum, Andi, vino acum… Bine, să mergem, uită-te la băieţi.

         Laura deschise uşa celuilalt dormitor. Luca şi Vlad dormeau liniştiţi. Puteau merge la fiul lor.

        

         ***

        

         Bătrânul Astrolog asculta gânditor glasul tremurat al medicului. Îşi stăpânea furia, menţinând camera într-o ceaţă alb-lăptoasă, deloc încurajatoare pentru invitat, însă mult mai sigură decât furia vineţie de care acesta se temuse.

         – Părinte, am fost luaţi pe nepregătite. Furtuna solară s-a declanşat pe neaşteptate…

         – Comandante, „pe neaşteptate” nu înseamnă nimic pentru noi. Răsăritenii prezic şi calculează de milenii. Ştiu unde va fi o stea peste 100 de ani şi ce temperatură va avea la suprafaţă. Iar tu îmi spui că una din misiunile noastre de salvare a fost pusă în pericol de ceva „neaşteptat”? Ieşi afară! Ba nu, stai! Spune-mi de copiii mei!

         Ocupanţii Serei erau copiii lui, cei cărora se zbătuse să le creeze auspiciile favorabile naşterii, apoi dezvoltării. Nu pierduse decât unul din ei, cu sute de ani în urmă. Îşi amintea încă numele lui, planeta de unde venise şi care, între timp, explodase.

         – Sunt bine… Nu sunt nevătămaţi, dar…

         Raze fine albastru-purpurii se strecurau de sub mantia Astrologului.

         – Defineşte bine. Prognostic !

         – Sunt în viaţă… Medicul ştie mai multe…

         – Nu medicul i-a dus acolo! Spune-mi tu sau te dezintegrez!

         Corpul subţire fusese aruncat de mânia violetă a bătrânului în direcţia uşii. Orificiul ovoidal prin care comandantul respira şi comunica se deschise şi închise de câteva ori. Aerul era irespirabil chiar şi pentru el, particule vineţii de furie îl înecau; ochii alungiţi, fără pleoape, lăcrimau încontinuu. N-avea timp să simtă umilinţă. Chiar şi comandantul flotei Răsăritenilor putea fi dezintegrat de bătrânul învăţat.

         – Toţi medicii sunt acolo. Au dus insectele. Vor supravieţui.

         – Dă-mi număr de victime şi durată de recuperare.

         –Toţi au câteva arsuri de când pereţii navetei s-au încins. Se repară în câteva zile. Pământeanul…

         – Ce-i cu el? Spune odată!

         Cuvintele îl loviseră în pieptul sfrijit, iar comandantul leşină, nu înainte de a şopti:

         – Pământeanul… Câteva săptămâni…

         Bătrânul deschise uşa şi împinse cu piciorul corpul inert pe hol. Cineva avea să-l ridice de acolo. Din ochii milenari se scurgeau lacrimi fierbinţi. Pe Pământ, un alt Diavol îşi scosese coarnele.

        

         ***

        

         Inspectorul Dancu luă hârtia adusă personal de şeful lui. Inspector-şef Grigorescu se lăsă să cadă în scaun şi îşi împreună palmele sub ceafă. Fusese trezit de telefonul de la dispecerat. Se îmbrăcase pe fugă şi declanşase procedura de alarmare. Era la sediul IML când duba adusese mâna găsită în parc de paznicul de noapte. Trimisese de acolo un echipaj care să încadreze zona şi care să ridice probe. Aşteptase şi adusese chiar el la sediu raportul preliminar al legistului.

         – Ptiu, drace ! O mână… Unde-o fi restul ?

         Grigorescu căscă şi răspunse oftând:

         – Îţi dai seama că până nu găsim restul, nu identificăm victima, nu plecăm pe urmele nimănui… o să cam stăm p-aici…

         – Stăm, şefu’, fi-i-ar mămicuţa lui să-i fie…

         – Sau a ei !

         – Poftim?

         – Sau a ei ! Ai uitat cazul din P? Măcelarul a fost femeie şi e printre noi. Cică şi-ar fi ispăşit pedeapsa.

         – Da, aveţi dreptate… Zice că mâna pare să aparţină unei femei, decedată de cel mult 12 ore, vârsta aproximativă 35-40 de ani. Retezată cu un obiect tăios, cu lamă mare, gen satâr… Sper să fi fost moartă demult când… Ştiţi ce mă intrigă, şefu’? Litera aia scrijelită pe antebraţ. Pare a fi o semnătură.

         – Mda, sau poate fi o parte dintr-un mesaj. De-aia zic că o să ne cazăm p-aici. Ia zi, merge o cafea de-aia tare, cum numai Stamate face?

         – Merge, şefu’ !

         Dancu răsucea între degete fotografia făcută de medicul legist. Pe braţul aşezat pe masa albă cineva scrijelise destul de adânc litera „V”. Dancu întorcea fotografia, gândindu-se câte posibilităţi erau: să fie V, să fie un A neterminat, să fie o iniţială sau o parte de mesaj, să fie un simbol sau parte dintr-unul…

         – Şefu’, dacă e un simbol?

         – Poate să fie ! Am trimis câteva echipe să cerceteze discret restul parcului. Am suplimentat patrulele din celelalte parcuri, să vedem dacă mai dăm de ceva. Nu pot s-o iau nici prea tare… Habar n-am c-o să fie tot acolo… Am instruit toţi oamenii să acorde mai multă atenţie celor cu bagaje aparent suspecte.

         – Apropo, când primim raportul detaliat?

         – Mi-au promis că am tot ce-mi trebuie înainte de prânz. Ştii că legiştii se ţin de cuvânt. Mai rămâne ADN-ul. P-ăla şi să vrei şi n-ai cum să-l ai mai devreme de zece zile.

         – Zece zile !

 

         ***

        

          Laura coborâse în fugă ultimele trepte. Ignoră becul roşu de deasupra uşii şi tastă codul pe panoul de comandă. Displayul afişa: „Access denied”. Îl tastă iar şi iar şi iar… Răspunsul era acelaşi.

         Ce se întâmplă, Laura?… Nu ştiu ! Pot jura că ăsta-i codul şi totuşi becul de deasupra e roşu, accesul e interzis… Poate e prea devreme, eu zic să ne întoarcem la ora obişnuită… Nu, nu e asta, ştiu sigur că nu e asta…

         Începu să bată cu pumnii în uşa ermetic închisă, groasă de câteva zeci de centimetri. Striga, neştiind dacă o aude sau înţelege cineva. Avea în urechi un bâzâit metalic şi un foşnet neregulat, de roi. Păreau să vină din interior, deşi era greu de crezut. La fel de bine puteau fi doar în mintea ei, amintire uitată sau vis îndepărtat. Îşi lăsă mâinile cu încheieturi umflate pe lângă corp, se sprijini cu spatele de uşă şi se lăsă să alunece.

         Andi, tu auzi ceva?… Nu, nimic… Ceva aşa, ca nişte insecte? Un foşnet… Nu, Laura, ţi-am spus; hai să mergem în camere, revenim mai târziu…

         Poate că insectele nu erau acolo; poate că nu le auzea, erau doar o iluzie, dar cu siguranţă le simţise cândva. De data asta veniseră pentru fiul ei. Îşi şterse faţa şi se ridică.

         Să mergem, Andi…

         Următorul gând: „O să fie bine” îl păstră doar pentru ea.

 

         ***

        

         Pe ecranul din Camera Curcubeului, Astrologul privea mama ce abandonase lupta. Se gândea la renunţarea ei: cât era înţelepciune, cât dragoste maternă şi cât legătura specială cu Cel-ce-simte.

         Bătrânul urmărise toate înregistrările de pe navetă din timpul misiunii de salvare. Putea fi primul lui eşec. Din fericire pierderile erau minime. Cel-se-simte avea să se vindece. Cuva specială de transport avea dispozitive de reglare şi control a concentraţiei fluidului. Când au fost izbiţi de suflul exploziei solare, s-a desprins de acestea. Căldura excesivă a dus fluidul până aproape de punctul de fierbere, iar organele copilului îşi încetiniseră ritmul. Disperarea organismului se transmisese celorlalţi ocupanţi ai Serei prezenţi pe navetă şi le indusese o stare de furie excesivă. Aerobi, dependenţi doar de dispozitive minime de control, încercaseră să atace personalul, să răstoarne cuva. Loveau cu disperare în pereţii navetei care se încinseseră, iar membrele şi aripile lor fumegau când medicul le-a indus starea de veghe. Astrologul nu era de acord cu acea practică. Le putea afecta capacităţile. În cazul de faţă o aprobase întru totul. Fusese calea de a lăsa personalul să restabilească traiectoria şi să-i aducă înapoi în Seră.

        

         ***

        

         – Ce zice-acolo?

         – Păi zice aşa: femeie, vârsta 30-40 de ani, cel mai probabil din mediul urban. Nu prezintă semne de luptă cu agresorul. Degetul mare, arătătorul şi cel mijlociu prezintă zgârieturi fine făcute de-a lungul unei perioade mai îndelungate. Pare să le fi folosit sistematic, probabil datorită ocupaţiei. Semnul de pe braţ e cel mai probabil un „V”, e scris dintr-o singură mişcare, începută din stânga-sus. A fost făcut cu siguranţă după instalarea decesului.

         Inspector-şef Grigorescu oftă:

         – Slavă Domnului! Atât?

         – Cam da… Manichiura îngrijită etc… clasa de mijloc… pot să pariez că era şi frumoasă.

         Grigorescu plusă:

         – Eu pot să pariez că era blondă.

         Stamate, care aducea al doilea rând de cafele, rămase cu ochii pe fotografia braţului drept din mâna superiorului său.

         – Serios? De ce credeţi asta?

         Grigorescu îl ţintui pe deasupra ochelarilor:

         – Ojă de-aia roz n-ar folosi decât o blondă, crede-mă! Deci, ce-avem până acum la presupuneri? Blondă, frumoasă, aparent tânără… mamă?

         Se lăsă tăcerea peste biroul încins de căldura amiezii. Cei trei bărbaţi plecaseră capetele pe rând. Se temeau de momentul când victima avea să capete o identitate, să aparţină unei familii. Când părţile anatomice urmau să alcătuiască un întreg denumit fiică, soţie, mamă.

         Inspector-şef Grigorescu se ridică şi închise fereastra.

         – Gata, eu pornesc aerul condiţionat, îmi bag picioarele în ea de economie!

         Aerul se răci instantaneu cu câteva grade. Atmosfera se mai detensionase.

         – Bine, atunci hai să ne gândim la meserii! Zgârieturi fine pe degete…. Ce să fie? Ceva gen… mecanică fină? Asamblări de componente, ambalare?

         Stamate se apropie de fotografia mărită cu buricele celor trei degete. Rămase privind în gol, apoi şopti:

         – Croitoreasă. Şi stângace. Ştiţi, la maşina de cusut, aţa se introduce în ac cu mâna stângă, de la stânga la dreapta. Aşa face orice femeie. Unor stângace le vine greu totuşi să facă operaţiunea asta. Mama o făcea trecând de partea cealaltă a maşinii de cusut. Cu mâna dreaptă. Aşa arătau degetele ei, după multe încercări de a băga aţa în ac, de a prinde vârful acului. E drept că semnele i se înmulţiseră spre pensie, când nici nu mai vedea prea bine şi… nu purta ochelari. Poate că nici femeia asta nu mai vedea prea bine şi n-avea nici ea ochelari.

         Grigorescu îndreptă mâna spre el:

         – Dancule, cine zicea că Stamate n-are limbă? Sau că nu face decât cafele? Bravo, băiete, dacă ai dreptate dau o bere! Ba nu, dau două dacă rămâi la varianta 40 de ani plus/minus 1.

         Stamate zâmbi:

         – Rămân, şefu’!

         Inspector Dancu ridică receptorul telefonului aproape în clipa cînd îl auzise sunând.

         – Alo! Bun, cobor imediat! Du-i la camera 7!

         Lăsă receptorul în furcă.

         – Au adus nişte aurolaci care zic c-ar fi văzut ceva aseară. Vreţi să veniţi?

         Grigorescu refuză:

         – Nu, du-te singur! Eu mă gândeam să alertez deja pe cei de la dispariţii. Să ne raporteze dacă se potriveşte ceva. Doar aşa, de chichi, parcă aş adăuga blondă şi probabil croitoreasă. Că altfel… ce să caute? Femeie de 40 de ani cu unghiile roz pal? Ce zici?

         Dancu ridică din umeri:

         – Măcar să găsim ceva la ei! Adăugaţi!

        

         ***

        

         Laura a mers singură, zi de zi, la uşa Serei. Becul roşu era aprins ameninţător pe peretele metalic. Întinsese de câteva ori degetele spre panoul de comandă, însă nu tastase niciodată codul. Primise un mesaj prin care erau rugaţi să aştepte rezolvarea unor probleme tehnice.

         După o săptămână, lumina verde i-a aprins în suflet speranţa şi femeia a apăsat înfrigurată tastele reci. Uşa s-a deschis şi a fost întâmpinată de medicul german. A condus-o la cuva Celui-ce-simte. Aparatura conectată se diversificase. S-a aplecat temătoare şi a privit corpul fiului. Fluidul era galben-verzui, nu transparent cum se obişnuise. A privit întrebătoare medicul. Acesta i-a răspuns:

         S-a aplecat în genunchi şi a sprijinit palmele de pereţii cuvei. Pleoapele transparente străbătute de vinişoare albăstrui acopereau irisurile negre. Nu ştia dacă o poate privi, dacă doarme sau e treaz. Inima zvâcnea ritmic, iar plămânii se dilatau şi contractau. Era în viaţă. Asta era tot ce conta.

         Se ridică şi dădu să plece. Un gând străin o opri şi o întoarse din drum.

         Mama…

         Recunoştea modul în care comunicase cu fiul ei. Cuvinte străine şi reci, uneori greoaie. Nu folosiseră nume, deşi ea stătuse uneori ore întregi încercând să-i explice cine era ea, cine era el, cum erau fraţii lui, ce însemna să fii altfel… nu avea garanţia că el înţelesese. Răspunse timid: Puiule…

         Mama, mama, ma-ma, ma-ma…

         Primi apoi un mesaj ca cele din trecut pe care se strădui să-l reţină întocmai şi să-l transmită lui Andi.

        

         ***

        

         – Domnule inspector-şef, avem un mail de la Andi!

         – Un mail?

         – Da. Cică are probleme cu semnalul video!

         – Bine, tipăreşte-mi-l, dă-i un forward lui Dancu şi cheamă-l aici peste vreun sfert de oră.

         Stamate făcu întocmai, întrebându-se unde era, de fapt, Andi. Contractul lui de colaborare se derula, iar psihologul trimitea rapoarte scrise sau participa la teleconferinţele iniţiate de şeful lui. La început, specialistul IT încercase să stabilească locul de unde se loga Andi, însă semnalul părea re-direcţionat printr-o mulţime de servere. Acesta abandonase căutarea, spunând că probabil softul are o eroare şi va încerca să-i dea de cap. Nu mai încercase, îşi spusese că era plătit ca un funcţionar al statului, nu ca un agent special.

         Inspector Dancu deschise uşa după exact 15 minute. Se aşeză pe scaunul indicat de Grigorescu.

         – Dacă are legătură cu croitoreasa din parc… e tare!

         – Păi cu ce altceva?! Uite şi tu ce scrie el aici: „Din păcate, nu pot accesa serverul pentru video-chat. Transmit un mesaj primit de la… să spunem cineva care mă ajută. Care nu poate afecta nicidecum confidenţialitatea contractului. Pentru că nu am mai putut comunica în ultimele săptămâni şi nu vreau să scriu mai mult, transcriu mesajul aşa cum l-am primit. Sper să vă ajute:

         MÂNA V DIN VERDE. FIRE. FOŞNESC. PICIOR T PLUTEŞTE. DIAGONALĂ. PĂMÂNT UD. FRUNZE ROŞII, ROŞII, ROŞII. PICIOR SE ÎNEACĂ.”

         Textul mailului se termina brusc. Ambii bărbaţi citiseră de câteva ori mesajul. Pe de o parte, lăudau iniţiativa lui Andi de a nu da prea multe amănunte. Pe de altă parte, deşi convinşi că avea legătură cu mâna găsită în parc, nu prea ştiau cum să interpreteze.

         – Ce zici? Mâna V. E clar că-i cazul nostru. Hai să plecăm de la ce avem, ca să descoperim restul. Ce-i cu firele şi foşneala?

         Dancu privea în gol pe fereastra larg deschisă. Traficul era aglomerat, se auzeau frâne şi motoare ambalate, claxoane şi chiote de copii din parcul alăturat, însă el se izolase de toate. Rosti, într-un târziu:

         – V nu vine de la verde. E mâna din ceva verde, din ceva subţire care foşneşte. Mâna V din iarbă. Apoi ne spune unde e un picior, cred. De ce T? Habar n-am. Nici ce-i cu diagonala. Cum adică, pluteşte pe diagonala? Aia cu pământul ud trebuie să fie o zonă noroioasă. Foarte umedă, un sol unde piciorul se poate afunda ca într-o mlaştină. Frunze roşii? Sper că nu trebuie să aşteptăm toamna. Deci ori sunt foarte roşii, ori foarte multe.

         Agent Stamate se apropie şi îşi drese glasul:

         – Dacă îmi permiteţi… Mă gândesc la ceva.

         Ambii inspectori îl încurajară:

         – Spune!

         – Nu pluteşte pe diagonală, e piciorul dispus în diagonală faţă de mâna V. Adică mâna dreaptă, piciorul stâng. Probabil are scrijelit un „T”.

         – Aşa, hai! Zi, că sună bine! Vedem noi ce iese!

         – Păi… nu mai ştiu! Nu-mi vine nimic! Decât că… poate frunzele nu-s roşii că-s ruginite, ci asta e culoarea lor. Ştiţi că sunt nişte arbuşti prin parcuri cu frunze roşii? Aşa sunt ele. Poate de-aia a repetat. Sau pentru că sunt foarte multe.

         Inspector-şef Grigorescu se ridică şi îl bătu pe umăr:

         – Bravo, Stamate! Dacă n-ai ce face ia intră tu şi caută pe net cum se numesc arbuştii ăia, prin ce parcuri predomină… Hai, că o anchetă în paralel nu strică!

         Îi făcu apoi cu ochiul inspectorului Dancu.

         – Mie mi se pare că are logică. Măcar încercăm.

         Dancu aprobă:

         – Bineînţeles! Atâtea zile de bătut pasul pe loc… Mă mai gândeam la ceva: să rugăm şi colegii din ţară să ne raporteze găsirea vreunui membru sau… cine ştie… Aurolacii ăia spuneau că au văzut un om care a intrat cu un pachet şi a ieşit fără el. I-au acordat atenţie pentru că voiau să-l tâlhărească, dar au fost întrerupţi de o patrulă de jandarmi. Unul din ei a zis că bărbatul era „cam sărăntoc, da’ nu aşa, fără lovele, cam amărăştean de cartier”. Poate fi de la ţară. Tot ei au mai văzut pe mâna bărbatului un desen albastru. Cel mai probabil, tatuaj, deşi aurolacii n-au zis asta, dar n-am mai putut să scot nimic de la ei.

         Inspector-şef Grigorescu se opri din plimbarea agitată prin birou.

         – Ce-ai găsit, Stamate?

         – Păi… nu prea, că au toţi nişte denumiri de-astea ciudate… Da’ ştiţi ce? Cică toţi preferă zonele însorite sau puţin umbroase. De unde atunci, noroiul, pământul ud în care piciorul se îneacă?

         – Mda, ai şi tu dreptate! Poate că noroiul ăla e accidental acolo, înţelegi? Poate în urma unei ploi.

         Dancu replică sec:

         – Aici n-a mai plouat de-o lună! Şi mesajele lui Andi nu se referă neapărat la momentul ăsta. Poate o să plouă peste o săptămână şi o să se facă noroiul ăla de care zicea… Ce facem, căutăm prin toate parcurile pe unde s-ar putea forma noroi dacă ar ploua torenţial?

         Grigorescu adăugă sec:

         – Păi să reziliem contractul cu Andi, dacă tot nu ne-ajută cu nimic!

         – N-am zis asta, şefu’, numai că… e nasol să nu ştim de unde s-o apucăm…

         Stamate ţâşni din scaun:

         – Şefu’, dacă-mi daţi voie… Aţi zis că noroiul poate fi accidental acolo. Accidental poate fi chiar… accidental, adică o avarie la vreo conductă, la un hidrant. Ce ziceţi?

         Inspectorii se priviră zâmbind.

         – Eu zic ca domnul inspector Dancu să-şi pună oamenii să sune pe la regia de apă, să vadă unde au sau au avut în ultimele săptămâni avarii, în zone care ar corespunde descrierii: parcuri, zone de joacă, ceva… Hai, decât să stăm degeaba…

         Îi strânse apoi mâna agentului Stamate:

         – Dacă se verifică şi asta… mai ai o bere!

        

         ***

        

         Luca se uita bosumflat în caserolă. Ceruse la replicator îngheţată de ciocolată. Primise o cremă maronie plină de ace de gheaţă. Doar rece. Şi aproape dulce. Abandonă linguriţa înăuntru şi reluă discuţia începută tot de el mai devreme:

         – Chiar nu vă îngrijorează? Copilul ăsta petrece ore întregi vorbind singur printre jucării, are tot felul de prieteni imaginari şi voi… Nu ştiu, parcă îl încurajaţi…

        

         Vlad strigă de la măsuţa unde picta un soare imens pe un cer întunecat:

         – Dar nu vorbesc singur, ci cu Simi, da? El nu e imaginar, e fratele meu. Şi al tău, dacă ai vrea. Dar tu eşti… morocănos!

         Încheie replica folosind cel mai nou cuvânt care îl fascina. Repeta genul acela de cuvinte până când plictisea pe toată lumea.

         Luca insistă:

         – Vedeţi? Insistă! Cică Simi. Cine e Simi? Şi îi mai e şi frate…

         Laura încercă să aplaneze conflictul şi îşi apăsă palma pe mâna lui Andi. Acesta rosti greoi:

         – O să vorbim cu el, îţi promitem. Ştii că aşa îi spune el Celui-ce-simte. Şi apoi… cum să-ţi spun… familia noastră nu e chiar una tipică, nu-i aşa? Eu nu văd, dar simt o grămadă de lucruri. Mama nu poate vorbi, dar mă ajută să văd şi să transmit gândurile Celui-ce-simte. Fratele vostru mai mic s-a născut cu o problemă gravă dar şi cu un mare dar. Gazdele noastre ne ajută, îl menţin în viaţă şi încearcă să găsească soluţii. Şi aşa cum e el, e fratele tău, chiar dacă nu accepţi…

         Luca se înroşi şi părăsi camera de zi. Vlad strigă în urma lui:

         – Da, e fratele tău! Şi a fost până la Soare! Atât de aproape încât s-a fript! Şi s-a întors la noi! Şi noi stăm pe o Poartă care se învârte. Putem pleca oriunde. Şi Simi mă va lua odata cu el, cu prietenii lui înaripaţi. Sau ăia cu patru braţe musculoase!

         Degetele Laurei se înfipseseră în pielea soţului.

         Laura, copiii au fost în Seră?… Nu, niciodată, medicul a spus că e nevoie de timp… Şi atunci, de unde ştie de ceilalţi din Seră, de Soare… Nu ştiu, poate că ei doi chiar comunică, adu-ţi aminte cum plângea că fratele lui e dezbrăcat… Crezi că se referea la pielea celui mic?… La ce altceva?

        

         ***

        

         – Deci, ce avem până acum?

         – Avem o mână dreaptă cu V, un picior cu T şi o descriere sumară de la aurolaci.

         – Mda, ştii ce mă întreb eu, Dancule? Literele alea or fi numele lui sau vreun pseudonim pe care şi-l atribuie… O fi un mesaj pentru amărâta aia, pentru noi, care găsim trupul… Contează ordinea în care le găsim sau nu…

         – Domnu’ inspector-şef, cam ce să facem cu un V şi un T? Nu cred că ordinea contează, că nu ne-a dat indicii. Nici nu cred, din descrierea aia, să aibă atâta minte încât să se joace cu noi. Înclin să cred că desenul ăla albastru e un tatuaj din puşcărie. Aş căuta bărbaţi eliberaţi din penitenciar în ultimul an, să zicem, cu tatuaj pe mâna stângă.

         – Ce fel de tatuaj, Dancule? Că ameţiţii ăia au zis doar desen, atât…

         – Ca să nu stăm degeaba, îi luăm pe toţi, mai alegem din ei după aceea…

         Agent Stamate intră în biroul şefului de la Investigaţii gâfâind.

         – Şefu’, încă un mesaj! L-am printat şi vi l-am adus!

         – Dă-l incoace!

         Inspector-sef Grigorescu începu să citească numai cuvintele referitoare la caz:

         „PUNCT, PUNCTE, PUNCTE ALBASTRE SE ROTESC. DEGETE ALBE PE BARĂ RECE. FURIE. URĂ. FEMEIE. FEMEIE. FEMEIE. URĂ. STAI. STAI. TAI. TAI. TAI. TAI. TAI”

         Ridică privirea de pe foaia abia scoasă din imprimantă.

         – Dancule, să-nnebunesc, dacă pe măsură ce citeam, n-am înţeles exact ce ne spune băiatu’ ăsta! Să văd dacă-mi dai dreptate!

         – Spuneţi, şefu’!

         – De data asta e despre criminal! Cum mama mă-sii s-a potrivit că noi vorbeam de tatuaj! Eu zic, mai mult ca sigur, că e proaspăt eliberat din penitenciar. Fii atent: are un tatuaj cu un zar, sau mai multe. Astea sunt punctele albastre care se rotesc. Degetele albe sunt ale lui, strânge o bară sau gratii. Asta înseamna maximă siguranţă. E furios că a ajuns acolo. Când e liber, e disperat să aibă o femeie. Prin locurile lui toate il ştiu, are nevoie de o străină. O fi agăţat-o pe amărâta asta, i-a zis să stea, ea n-a stat şi… a tăiat. Zi, este?

         – Sună bine, mai mult, aş zice că finalul dă şi numărul exact de lovituri: cinci. Patru membre şi capul.

         Inspector-şef Grigorescu sări din scaun, mototoli hârtia şi o aruncă furios spre perete.

         – Sunt zile când mi-aş fi dorit să mă fac şofer de taxi! Sau vânzător de ziare! Să fiu al naibii! Ce monstru e ăasta?

         Ceilalţi îl urmăreau tăcuţi. Se linişti, ridică hârtia de jos şi o despături.

         – Dancule, eu zic să facem o listă cu eliberaţi din penitenciar cu tatuaje pe mâna stângă. Punem pe lista de priorităţi cei de la maximă securitate şi tatuaje cu zaruri. Legistul mi-a spus că pe picior a găsit o pată de sânge uscat, cu un fir de păr ce nu pare să aparţină victimei: e gros, scurt şi negru. ADN-ul, normal, îl avem după zece zile. Şi pentru sânge şi pentru păr. Da’ nu-i nimic, până atunci lucrăm şi la listă şi poate mergem la punct fix. Ce zici?

         – Facem, şefu’!

        

         ***

        

         Andi se apropie, pe bâjbâite, de măsuţa unde Vlad desena al patrulea Soare: la fel de mare, la fel de roşu, pe un cer întunecat. Se aşeză pe jos, lângă scăunelul lui şi îl întrebă:

         – Acum ce desenezi, Vlad?

         – Fac Soarele. Câteodată e aşa de supărat încât… pocneşte!

         – Pocneşte?

         – Da, se umflă şi… scuipă foc.

         – Aşa, ca balaurii din poveşti?

         – Mai rău!

         Băiatul lăsă pensula din mână şi se aşeză mai bine în scaun, apoi şopti:

         – Pot să-ţi spun un secret?

         Andi încuviinţă din cap şi şopti complice:

         – Cu siguranţă! Unde e mami?

         – A mers după Luca.

         – OK, atunci… să auzim!

         – Ştii, câteodată fratele meu vine să mă vadă. Mi-a spus că vine doar pentru mine. Şi a mai adus nişte prieteni. Ca cei din desene animate.

         – Aşa, şi?

         – Mă crezi?

         Andi şopti încurajator:

         – Te cred, bărbate! Nu suntem noi prieteni?

         Vlad zâmbi.

         – Suntem! Deci, fii atent: Simi e tare bolnav, dar Parintele Răsă… sau… nu ştiu cum le zice…

         – Răsăritenilor!

         – Aşa! Deci, el l-a lăsat să plece altfel, nu ştiu cum să-ţi spun. Să se furişeze şi să-mi ţină de urât. Ştiu că e el, deşi nu l-am văzut niciodată. Iar el spune că poate nici n-am să-l văd. Aşa cum e, de adevăratelea.

         Vlad se intristă şi era cât pe ce să izbucnească în lacrimi.

         – Vlăduţ, Cel-ce-simte e fratele tău, te iubeşte aşa cum te iubim noi şi aşa cum te iubeşte Luca. Uneori nu trebuie să vedem oamenii pe care-i iubim. Între noi e o legătură atât de strânsă încât n-avem nevoie să ne vedem sau să ne atingem. Uite, ţi-o mai aminteşti pe bunica?

         – Sigur! Mergeam în parc şi îmi făcea dulceaţă de-aia bună cu bobiţe! Da, dar pe bunica o vedeam la calculator, după ce am venit aici…

         – O vedeai, dar acum, până când se va rezolva problema cu… legătura noastră, cu calculatorul, n-o mai poţi vedea. Asta înseamnă că n-o mai iubeşti, sau că nu te mai iubeşte?

         – Aaaa… nu!

         – Vezi? Asa e şi cu Cel-ce-simte. Până când se repară… alte legături, o ai pe cea de suflet.

         – Da! Şi să-ţi spun! El mi-a zis că e aşa… ca un erou din desene animate. Are puteri. Dar şi prietenii lui au. Numai că ei nu sunt chiar atât de bolnavi. I-a adus pe rând. Unul cu aripi. Mi-a plăcut cel mai mult, m-a lăsat să-i ating aripile, mi-a povestit de casa lui. E tare departe. Poporul lui e împărţit în tabere care se luptă mereu. Bătrânul acela vrea să facă pace între tabere şi să-i salveze planeta. Ţi-am zis că e pe altă planetă?

         – Nu, nu mi-ai spus!

         – Nu mă crezi, nu-i aşa?

         – Ba da, numai că… sunt surprins. Tu nu eşti surprins când Luca îţi citeşte poveşti noi? Nu pui întrebări, nu te miri?

         – Ba da… Şi, fii atent: prietenii albaştri ai lui Simi nu-mi plac deloc. Nu vorbesc, se uită aşa, de la unul la altul şi gândesc. Cam aşa, cum faci tu cu mama. Cei doi care stau cu Simi sunt lipiţi între ei şi câteodată par aşa… un singur corp cu două capete, patru mâini, patru picioare. Poporul lor nu mai are de mult ce să mănânce. Vor să plece pe alte planete şi construiesc nave mari şi puternice. Vor să ia locul altora, să le fure casele. Sunt foarte deştepţi. Bătrânul l-a trimis pe Simi cu toţi prietenii lui pe planeta albaştrilor. Să vorbească sau… să gândească spre conducătorii lor. Să-i ţină acasă şi să le dezvăluie comorile din peşteri. Ar fi salvaţi, înţelegi?

         – Da, normal…

         Andi nu ştia cât să creadă din povestirea băieţelului, dar nu-şi dorea nicicum să se oprească.

         – Da, Vlad, mai spune…

         – Păi… Când se întorceau de acolo, Soarele a pocnit. Şi nava în care erau Simi şi prietenii lui s-a… adică… n-a mai mers pe drumul bun. Şi s-a încălzit.

         – S-a abătut de la traiectorie?

         – Da, da! Aşa a zis Simi! A venit doar aşa, ca o umbră şi mi-a spus că e foarte bolnav şi n-o să mai vină un timp, că medicul are grijă de el şi de ceilalţi. Că medicul are niste musculiţe vindecătoare care zboară în jurul pătuţului lui cu apă şi îl fac bine. Da’ de ce are Simi pat cu apă?

         – Cel-ce-simte nu poate trăi aşa, ca noi. Nu are piele, adică are, dar e atât de subţire încât n-ar putea supravieţui. Şi gazdele noastre, oamenii de aici, au găsit o modalitate de a-l ţine in viaţă.

         – Nu sunt oameni!

         – Poftim?

         – Cei care vin la noi, care au grijă de Simi… nu sunt oameni! Arată aşa doar pentru noi. Ei seamănă mult cu omuleţii ăia albaştri, numai că sunt mai mari. Şi mai buni. Şi bătrânul ăla… e atât de puternic! Dacă se supără, îi poate face să dispară! Se uită la ei şi… paf!

         Laura intră în cameră, iar Vlad îşi întrerupse, ruşinat, povestirea.

         – Şi gata! Asta a fost povestea din seara asta! Să mergem la culcare, că e târziu!

         Cei doi adulţi izbucniră în râs când îşi auziră propriile cuvinte în gura puştiului.

         După ce copiii au adormit, Laura şi Andi au mers pe platoul din vârful muntelui. Cu mâna Laurei într-a lui, Andi putea vedea ploaia de stele. Se gândi ce dorinţă să-şi pună: una singură sau câte una pentru fiecare stea…

         Ce zicea Vlad?… Ei, secrete de bărbaţi… Nu ştiu ce să cred, nu vreau ca statul aici să le dăuneze băieţilor; dacă vrei, pot rămâne eu cu cel mic şi pleci cu ei… Nu, Laura, odată ce-am ales să fim împreună, aşa rămânem; nu ştiu ce să cred din poveştile lui; ştia că în Seră sunt şi altfel de fiinţe care nu arată chiar ca noi; ştia că Cel-ce-simte stă într-un pat cu apă, aşa i-a spus el; nouă ni s-a spus că au fost nişte probleme în Seră care au afectat starea de sănătate a ocupanţilor, însă Vlad susţine că cei de-acolo sunt luaţi şi duşi prin alte părţi, să-şi unească forţele, sau cam aşa ceva; şi că o explozie solară a afectat naveta cu care plecaseră; cum îţi explici toate defecţiunile tehnice, inclusiv cele de comunicare cu exteriorul? Şi a mai zis ceva de nişte musculiţe vindecătoare, care zboară în jurul patului şi îl fac bine…

         Laura îşi desprinse mâna şi se îndepărtă. Poate că zbârnâitul de aripi metalice din urechi nu fusese chiar vis. Poate că acelaşi fel de insecte o vindecaseră şi pe ea.

         Laura… Da… Ce s-a întâmplat?… Nimic, doar că – nu ştiu, s-ar putea să fie adevărat; unde suntem, Andi, de ce suntem aici, cine sunt oamenii ăştia… Dacă ţi-o mai spun şi pe asta, o să fugi şi o să mă laşi singur în creierii munţilor… Nu, promit, spune… Vlad zice că nu sunt oameni…

         Femeia dădu din cap gânditoare. Mda, poate că nu sunt.

         În Camera Curcubeului, bătrânul Astrolog îşi trecea mâinile prin barbă, privind pe ecran la Cel-ce- vorbeşte şi Cea-ce-vede. Se întreba cum rămăseseră amintirile în mintea femeii, cât mai avea bărbatul până să intuiască locul şi scopul pentru care erau acolo, cât succes avea să aibă operaţiunea de înlocuire a memoriei la plecarea lor. Dacă nu era mai uşor să scape de ei atunci când n-ar mai fi fost utili…

         Aerul din cameră căpăta nuanţe albăstrui, iar bătrânul îşi notă în cartea cu coperţi groase de piele că studiul asupra oamenilor trebuia aprofundat. Îl surprindeau, uneori, chiar şi pe el.

        

         ***

        

         Inspector Dancu îşi freca ochii înroşiţi de nesomn. Era de 24 de ore la birou şi simţea că nu poate încă pleca. Ştia că lista pe care o aştepta nu putea sosi decât în jurul prânzului, dar îşi spusese că n-avea niciun rost să meargă acasă şi să încerce să doarmă. Gândurile l-ar fi iritat şi i-ar fi sporit starea de nelinişte. Raportul legistului confirmase că sângele de pe piciorul femeii era al acesteia, însă nu şi firul de păr. Se agăţase disperat de posibilitatea ca părul să aparţină agresorului. Răsfoi dosarul cazului. Era al doilea exemplar complet, după cel al şefului sau, inspector-şef Grigorescu. Dacă Andi ar fi fost acolo, cu ei, ar fi avut şi el un exemplar. Dar nimeni nu ştia unde era Andi, iar acesta insistase ca, din cauza problemelor tehnice pe care le avea, să nu-i trimită date despre caz. Părea că se teme. Mailurile de la Andi veneau însă cu regularitate. Ultimul, pe care Dancu îl citise de zeci de ori, era cel mai ciudat.

         „ANA ARE MERE. ANA ARE MERE. AZI PE DEAL. MÂINE SUB DEAL. ANA ARE MERE. OCHI ÎN APA ADÂNCĂ. APĂ NEAGRĂ. RECE. ANA ARE MERE.”

         Inspector-şef Grigorescu dădu uşa de perete şi îi făcu semn subalternului său să nu se ridice.

         – Ce faci, Dancule, iar n-ai plecat acasă?

         – N-am plecat, că sunt singur, nevastă-mea e cu ăia mici la ţară… Nu m-ar fi luat somnul, poate aş fi băut ceva şi veneam aici cu ochii cât cepele şi cu dureri de cap… M-am uitat prin dosar, aştept lista cu puşcăriaşii tatuaţi… Mă tot gândesc ce înseamnă mesajul. Nici prin cap nu-mi trece.

         – Lasă, mă, că ne lămurim noi. Să avem mai întâi lista…

         Un agent de la Investigaţii ciocăni discret şi intră.

         – Bună dimineaţa! Permiteţi să raportez! S-a mai găsit o mână. Stângă. Au prins-o nişte pescari pe lac acum, de dimineaţă.

         Cei doi inspectori săriră în picioare. Dancu dădu ordinele pentru investigaţii la faţa locului şi se întoarse spre Grigorescu.

         – Asta să fie apa? Apa din mesaj…

         – Ntz… Nu prea cred. Adâncă, poate, dar neagră şi rece… Nu ştiu, să vedem… Şi ce-i cu merele? Cu dealul?

         Alergă după agentul care părăsea secţia şi îl strigă:

         – Are vreun semn? Vreo literă, un semn, orice?

         – Are, domnu’ inspector-şef: un „F”.

         – Asta e! E croitoreasa! Şi ăia de la dispariţii ce mama naibii fac de nu ne zic nimic?

        

         ***

 

         Imaginea de pe ecran era alb-negru, dar toţi participanţii la videoconferinţă erau multumiţi că se restabiliseră legăturile. Ajutat de Laura, Andi îşi putea vedea superiorii, iar ei i se puteau adresa ca pe vremuri. Sunetul avea oarecare întârziere, însa fiecare făcea o pauză după propoziţii să se asigure că fusese auzit.

         – Unde eşti, măi Andi? Am crezut că renunţi la colaborarea cu noi…

         – Nu renunţ, şefu’, am avut nişte probleme tehnice aici şi… ei, în fine, se pare că s-au rezolvat… E loc şi de mai bine, dar… Cred că şi eu personal am avut nişte probleme. Nu prea mai… simţeam, vă trimiteam nişte mailuri numai pentru că cineva m-a rugat să transmit mesajele alea, dar… habar n-aveam dacă ajung, dacă vă ajută la ceva…

         – Oho… şi-ncă cum! Ne-au ajutat, măi baiete!

         Inspector-şef Grigorescu îi expuse cazul femeii mutilate, iar Andi ceru să-i transmită prin fax pozele membrelor găsite. Le primi în câteva minute şi, ajutat de Laura, le văzu. Ar fi vrut să plângă, însă în urma accidentului îi fuseseră extirpate, odată cu ochii răniţi, şi glandele lacrimale. În zona aceea cu cusaturi în piele simţea însă usturimea plânsului de neputinţă.

         – A mai făcut-o, dar atunci a fost o încăierare; el a fost cel mai violent; a fost închis. Mult, peste 15 ani. S-a înrăit pe dinăuntru, s-a otrăvit. Conduce o maşină prăfuită pe un drum de ţară. A vrut o femeie, dar nimeni din satul lui nu s-ar fi încurcat cu el. A mai ieşit spre oraşele mari, să agaţe nişte curve, dar nu i-au plăcut. Voia o femeie frumoasă, cuminte.

         Mâna Laurei se răci şi îi părăsi pumnul.

         – Mă scuzaţi, şefu’…

         Prefăcându-se că nu văd chipul de piatră al femeii, îl încurajară:

         – E, nu-i nimic… zi mai departe!

         – Nu ştiu, nu mai văd…

         – Bine, când poţi tu dă-ne un apel şi stăm de vorbă. Cum sunteţi?

         – Suntem bine, mulţumim…

         – Bine, hai, păstrează secretul… Mai zi de mesaj. De ultimul… Ce-i cu apa? Are legătură cu mâna stângă? Ce-i cu literele-alea? E un nume? Un cuvânt? Un mesaj? Şi dacă e, pentru cine?

         Andi se relaxă şi aproape zâmbi:

         – Cu apa nu ştiu nici eu, deocamdată, ce e. Iar literele au un mesaj. Care e cam… pentru noi toţi, ăştia de dincoace de gratii…

        

         ***

        

         – Astăzi, Vlad mi-a spus o poveste cu o poartă care se deschide spre orice colţ de cer. Cine i-a spus lui una ca asta? A văzut ceva la televizor?

         Laura îl privi uimită. Andi tresări când simţi teama din glas. Luca părea foarte îngrijorat de fratele lui. Îl speriau poveştile celui mic, iar datoria lor era să găsească echilibrul între inteligenţa şi pragmatismul băiatului mare şi istorisirile celui mic. Le-ar fi plăcut să ştie unde era graniţa între real şi imaginar şi cât era de reală viaţa lor acolo.

         – Nu, Luca, noi nu i-am spus nimic…

         – Şi nu vă îngrijorează? Adică nu poate inventa aşa, la nesfârşit… Asta îl poate afecta, o să-şi creadă propriile poveşti şi o să-şi creeze propria lume!

         Andi încercă să-l liniştească:

         – Luca, tu eşti un băiat deştept. Uneori, lucrurile nu pot fi neapărat simţite sau verificate ştiinţific. Dacă nici familia noastră nu-ţi demonstrează asta… nu ştiu ce argument să-ţi mai aduc…

         Zâmbiră amândoi. Luca îşi aminti lunile când Laura fusese plecată la clinică, iar Andi avea grijă de ei, împreună cu mamaie. Vlad erat atât de mic…

         – Îţi promit că o să stăm mai mult de vorba cu el. Ok?

         Luca luă pumnul lui Andi şi îşi lovi pieptul. Gestul din trecut îi apropie într-o îmbrăţişare.

        

         ***

        

         – Domnule inspector, permiteţi să raportez!

         – Spune!

         – Aici e lista cu bărbaţi eliberaţi din penitenciar în ultimul an. Sunt 36. Lista scurtă, cu cei tatuaţi, eliberaţi din penitenciare de maximă securitate are doar cinci nume. Din toate cinci, numai doi au tatuaje cu zaruri.

         – Perfect! Începem cu ei! Vedem de ce secţie de poliţie aparţin şi cerem dosarele lor!

         – Permiteţi să raportez! Le-am cerut deja! Am promisiuni că, cel mai târziu mâine, le primim. Ştiţi, un şef de post e în concediu şi… vine abia mâine.

         – Nu-i nimic, e bine şi aşa… Avem poze?

         – Avem, dar sunt cam de-acum un an…

         – Bune, decât nimic…

         Inspector Dancu răsuflă uşurat. Simţea că făcuse un pas important în anchetă.

         – Şi de la dispariţii? Femei date dispărute în ultimele două luni, să zicem?

         – Poftiţi lista. Sunt şapte, dar numai două cu vârsta de aproximativ 40 de ani: una are 38, alta – 42.

         – Poze?

         – Aici, ataşate la listă!

         – Mulţumesc, ai făcut o treabă bună!

         Agentul părăsi îmbujorat biroul şefului. Inspector Dancu plecă spre superiorul său cu cele două liste. Avea de gând să încerce să-l contacteze pe Andi.          

        

         ***

        

          Se lăsase tăcerea. Andi şi Laura aşteptau transmiterea prin fax a fotografiilor, iar Grigorescu şi Dancu aşteptau reacţia profilerului.

         Andi aşeză pozele femeilor pe masă, încercând să nu le privească. Îşi trecu mai întâi degetele pe deasupra lor şi se opri asupra uneia. O îndepărtă pe cealaltă şi şopti:

         – Ea e! A trecut de 40 de ani, dar nu cu mult. Coase la maşină într-un atelier nu foarte mare. Croitoreasă. Dar cam departe de casă. Are doi copii, din care unul merge anul ăsta la şcoală.

         Dancu şi Grigorescu se priviră, iar propoziţia „Ana are mere” le dădu de înţeles că ultimul mail era despre victimă.

         – Se numeşte…

         – Nu, Andi, e de ajuns…

         Psihologul se concentră asupra suspecţilor. Alese din prima fotografia unui bărbat brunet, cu sprâncene groase şi frunte îngustă, ridată.

         – El e. A luat-o cu maşina, pe drumul de ţară pe care l-am văzut… autobuzul cu care femeia venea acasă a făcut o pană. Ea n-a avut răbdare să-l aştepte. S-a urcat în maşina bărbatului. Au mers în tăcere câţiva kilometri, apoi… Apoi…

         – Andi, restul cred că îl ştim, ne-ai putea ajuta dacă ne-ai spune unde… unde s-a întâmplat grozăvia.

         – O clădire părăsită. Mizerabilă. A lovit-o cu pumnul în tâmplă şi a leşinat. A crezut că a murit şi a vrut s-o îngroape sub nişte paie. Ea s-a trezit şi l-a rugat s-o lase să plece. A jurat că nu va spune nimănui. El s-a înfuriat şi a dat-o cu capul de un maldăr de cărămizi. A murit pe loc. A vrut să se răzbune pe corpul ei pentru toate lucrurile care lui i s-au părut nedrepte: anii de puşcărie, umilinţele de-acolo, refuzul femeilor după eliberare, atitudinea oamenilor în uniformă… A decis s-o taie şi s-o îngroape în diverse locuri pe drumul spre oraş, acolo unde erau cei pe care-i ura. Şi să le transmită un mesaj. Mai întâi a dezbrăcat-o şi a scrijelit literele. A luat un topor din maşină şi… Atâta sânge l-a speriat, a vomat necontrolat şi a leşinat. Când s-a trezit a împachetat fiecare… fiecare parte şi le-a ascuns sub paie. Hainele le-a luat acasă şi le-a ars. Apoi a revenit, timp de câteva seri, a luat… părţile şi… le-a îngropat. Câte una pe zi.

         Grigorescu mormăi în barbă: „Azi pe deal, mâine sub deal…” Dacă îl localizau, găseau şi restul trupului.

         Andi se opri, epuizat. Revăzuse filmul unei morţi. Atât el, cât şi Laura, se gândiseră la femeia abandonată în flăcări într-o noapte de iarnă. O luă în braţe şi îşi ceru iertare:

         – Şefu’… nu mai văd nimic…

         – Stai liniştit, e destul… îţi mulţumim. Sper să ne vizitezi cât de curând. Hai, mai vorbim… aveţi grijă de voi!

 

         ***

        

         Şeful de post îşi drese glasul plin de importanţă şi se adresă bărbatului încadrat de doi poliţişti:

         – Avem un mandat de reţinere pe numele tău. De la judeţ. Eşti suspect într-un caz de crimă şi profanare de cadavre. Trebuie să dai probe biologice pentru comparaţie cu cele de la locul crimei şi cele găsite pe vicimă.

         Bărbatul îl privi mânios pe sub sprâncenele înfoiate şi scuipă. Mormăi:

         – O curvă! Mă f… pă voi şi pă legile voastre!

         Unul din poliţişti îi dădu un cot în coaste. Icni şi îşi înghiţi restul cuvintelor.

        

         ***

        

         – E în arest. Aşteptăm avocatul din oficiu. Sper să ne spună unde e capul. E singura parte din trupul femeii care n-a fost găsită, iar nenororocitu’ ăsta, la interogatoriul preliminar n-a zis nimic… Repetă că femeia era o curvă şi că ne… mă rog, că ne face ceva…

         Dancu zâmbi cu subînţeles. Grigorescu dădu din cap.

         – Da, Dancule, ca în mesaj. E, nu-i nimic, sper să i-o tragă alţii lui! La răcoare!

         – Care mesaj?

         – Fii atent: am aranjat pozele ca şi cum aş fi reîntregit corpul. Citeşte şi tu: mâna dreaptă – V, trunchi – A, mâna stângă – F, apoi, pe al doilea rând cum ar veni… picior drept – U, picior stâng – T. Citeşte!

         Agentul Stamate trăsese cu urechea şi se ridică de la biroul din colţ. Se apropie de cei doi.

         – Şefu’… eu m-am gândit mai demult, de când le-am găsit pe toate, dar… mi-a fost ruşine să vă spun…

         – Ei, altădată să nu-ţi mai fie ruşine, că eşti şi tu pe lista lui. Şi… oricum, nu-ţi dau decât o bere: are 42 de ani, nu 41, cum susţineai tu.

         – De fapt, eu m-am mai gândit la ceva!

         – Ia zi, poate mă faci de două beri, până la urmă…

         – Ultimul mail era despre victimă. Cred că erau gândurile ei. Ultimul gând, la copilul care urma să meargă la şcoală. Iar ochii din apă… poate capul e într-o fântână. Apa e adâncă, e neagră pentru că e departe, cum te uiţi de sus… şi e rece, că aşa e apa de fântână…

         Inspector-şef Grigorescu admise:

         – E foarte posibil! Să sunăm la şeful de post să-i cerem o anchetă locală. Dancule, te ocupi tu de asta!          

        

         ***

        

          În Camera Curcubeului aerul era rece şi proaspăt. Medicul fusese invitat să ia loc. Bătrânul Astrolog se plimba cu mâinile la spate.

         – Deci sunt toţi vindecaţi?

         – Absolut toţi! Insectele mele sunt epuizate, dar ocupanţii Serei sunt în parametri normali.

         – Asta e bine! Cât crezi că mai durează până când pământeanul nu va mai avea nevoie de cei doi ca să transmită?

         – Asta e greu de spus… Specia lor dezvoltă o legătură specială cu părinţii biologici. Numai în timp…

         Învăţatul oftă adânc şi spuse mulţumit:

         – Deocamdată îi păstrăm aici. Vom vedea, la momentul potrivit, ce e de făcut. Mă cam îngrijorează fratele mijlociu. Trebuie să studiezi natura relaţiei şi să testezi măsura în care amintirile lui pot fi înlocuite la plecare. Nu ne permitem să riscăm şi să fim deconspiraţi. Dacă nu merge cum ne aşteptăm…

         

Teodora Matei

Teodora Matei

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro, Revista de supans, începând cu anul 2012. Contribuţii în reviste, antologii, volume colective: "Kowalski '67" - antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler", „Ghinion!” - antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013" editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28, „Soft” – volum colectiv „Exit", poezii în „Gazeta cărților" (editată de biblioteca Nicolae Iorga-Ploiești) și „Revista bibliotecarilor prahoveni”. Romane: „Omul Fluture”, în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan (noiembrie 2015, editura Tracus Arte), „Stăpânul castelului” (iunie 2016, editura Tritonic), „Cel-ce-simte” (august 2016, editura Tritonic), „Tot timpul din lume” (ianuarie 2017, editura Tritonic).

More Posts

Follow Me:
Facebook