GSF62 ban-650

          Pe vremea aceea eram nevoiți să călătorim destul de mult. Și, pentru că aproape toate așezările erau de regulă pustii, trebuia să mergi al naibii de mult la picior ca să mai găsești un loc cu oameni. Nu era ca și cum am fi avut nevoie de ajutorul lor, doar că vechile deprinderi mor al naibii de greu. Iar eu și Unchiu Tiny – îndeosebi el –  chiar iubeam compania. Mai mult de dragul vremurilor trecute.

          Oamenii încă nu se obișnuiseră pe deplin cu cei de teapa noastră, deși trecuseră mai bine de zece ani de la dezastru. Și dacă stai să te gândești bine, probabil că arătam destul de bizar pentru ei când ne-au văzut prima dată, venind agale, prin faldurile purpurii ale amurgului, dinspre pustiu. Pe măsură ce înaintam înspre inima orașului, era tot mai mult nisip. Deșertăciunea mâncase din el încetul cu încetul în fiecare an. Probabil alt motiv pentru care multă lume părăsise orașul, în afară de spaimă. Nu mai era un petec de pământ curat pe care să cultivi o grădină, iar cei rămași pesemne că se mulțumiseră cu hrană la conserve.

          Unchiu, care arăta ca un bărbat de vreo cinzeci de ani –  înalt, sfrijit, dar vânos –, îi mirosise de la o poștă. Tiny continua să poarte pălăria cu marginile borului mâncate de la uzura în exces, despre care eu aveam convingerea fermă că nu-l avantaja deloc. Și mai avea el un costum de haine căpătat, care era cu cel puțin două numere mai mic decât i-ar fi trebuit lui de fapt. Cât despre mine, un mucos încotoșmănat în zdrențe și c-o pereche de pantofi model anul o mie nouă sute, nu eram mai presus. Diferența era că pe mine mă salvaseră întotdeuna aparențele: un  amărât de puști, nu mai mult de zece ani, spunea oricare, de fiecare dată când mă vedea.

          Presupun c-a fost o minune să ajungem în centrul orașului fără să ne împuște nimeni, ca să zic așa. Pentru că după toate aparențele, în orașul ăla nu trăiau altceva decât moșnegi. Iar moșnegii, în genere, sunt cam paranoici de fel și te împușcă de nu te vezi dacă au arme. Și ăia chiar aveau arme și le purtau pretutindeni după ei. Dar Tiny a fost prudent. Le-a spus că eram doar în trecere, că nu aveam să zăbovim pe acolo decât o zi — sau poate vreo două — ca să ne mai tragem sufletul nițel, apoi aveam să ne vedem de drum. Babacii n-au avut nimic împotrivă. Și-au lăsat puștile cu țevile în jos și ne-au lăsat să ne cuibărim într-o casă dărăpănată. Cu toate astea, nu eram prea siguri dacă ne mirosiseră sau nu. Oricum, era greu de crezut că n-o făcuseră, dar poate că încercau să păstreze aparențele. Din varii motive, principalul fiind teama.

          Deși aveau toate motivele să le fie frică de noi, n-ar fi trebuit s-o facă. Pentru că nu eram genul acela de ciudați. Noi eram, cumva… altfel. Și asta îndeosebi din pricina lui Tiny.

          Unchiu – care de fapt și de drept nici măcar nu era rudă cu mine, însă detaliul aducea un fel de dramatism prezenței noastre, care uneori reușea să mai înmoaie din spiritele încinse – avea la bază pregătirii sale psihologia, iar asta îl ajutase să se lupte cu foamea. Mă educase și pe mine în sensul ăsta. Admit, îi trebuise o vreme să mă facă să accept exclusiv sângele de animale, dar după vreun an întreg de chin, izbutise. Eram, după cum obișnuia să se laude, teza lui de doctorat într-o lume care fusese dată peste cap.

         După ce ne-am instalat în casa oferită de bătrâni – nu era ca și cum ar fi fost un chin de proporții apocaliptice, din moment ce purtam cu noi decât un amărât de geamantan, și ăla destul de mic, dacă stai bine și te gândești –, am plecat înspre clădirea principală: un fost bar de zi, pe care localnicii trudeau într-un efort comun să-l țină pe picioare. Cel puțin așa ne-a părut nouă, atunci când am intrat. Un moșneag ștergea mesele de praf, altul dădea cu mătura și un altul turna bere în niște halbe din sticlă roasă. Și mai era o duzină de moși și babe, care așteptau la mese.

          Am intrat și toți s-au întors înspre noi, încruntați. Am înaintat înspre tejghea, îngrămădiți unul în celălalt. Avuseseră ei grijă să împopoțoneze pereții cu toate cele necesare siguranței, crucifixuri sau șiraguri de usturoi. Numai că usturoiul era puțin cam trecut și aroma lui nu prea mai ajuta cine știe ce. Ne-am așezat fiecare pe câte un scaun. De fapt numai Tiny s-a așezat. Pentru că scaunul era cam înalt și pe mine a trebuit să mă ajute să mă urc, așa cum făcea de fiecare dată, acolo unde nu izbuteam de unul singur. M-a apucat de subsuori, m-a tras în sus și m-am fixat cu fundul în tăblie. Mi-am proptit coatele în lemnul mătuit al tejghelei și am tăcut mâlc. L-am lăsat pe Tiny să facă toată vorbăria. Încă eram novice la capitolul relații cu publicul.

          Unchiu a privit atent înspre halba înspumată – până și moșul care trecea drept barman a părut pentru o clipă c-ar fi crezut în privirea aceea plină de dorință –, după care și-a ridicat mâna slăbănoagă, osoasă în semn de salut.

          – Eu sunt Tiny, iar puștiul este Rusty.

          – Ce mama dracului căutați aici? s-a încondorat babacul.

          De undeva din spate s-a auzit un pocnet înfundat, metalic. Până și eu am recunoscut sunetul, fără măcar să-mi întorc privirea. Cineva încărcase o carabină.

          – Vrem doar să schimbăm o vorbă, două. Ne plictisim de moarte.

          – Nu mai spune? a zis barmanul. Ce-ar putea să cunoască despre moarte niște nenorociți ca voi?

          Un sunet de picioare de scaun din lemn târșâit pe pardoseală ne-a gâdilat timpanele de undeva din spatele sălii. Efectul psihologiei lui Tiny nu părea să dea roade. Nu mi-au plăcut niciodată momentele de genul. Au darul să creeze altele și mai nasoale. Cu sânge peste toți pereții și toate cele.

          – Hei, Buck! Să luam lucrurile ceva mai lejer. Poate că domnii sunt cumsecade, nicidecum genul celor care o caută cu lumânarea. Nu-i așa, băieți?

          – Desigur că nu căutăm necazuri! s-a bucurat Tiny de proaspătul aliat, o femeie cu părul în culoarea pufului de bumbac, rar, lung și lăsat liber pe spate peste o pereche de umeri aplecați în față.

          Barmanul a mârâit înfundat. Probabil că și-a înghițit cele câteva înjurături pe care intenționa să ni le scuipe în bot. A terminat cu trasul berii și a trântit fundul halbei pe tejgheaua din lemn masiv negeluit. Unchiu a continuat să-i zâmbească și a adăugat:

          – Pe onoarea meu c-aș renunța bucuros la nemurire pentru o halbă ca asta.

          Moșneagul i-a aruncat o uitătură scurtă, tăioasă, din care părea că răutatea nu se diluase câtuși de puțin.

          – Nu mai spune! i-a zis moșul.

          – Fără nicio glumă, domnule, am intervenit. Unchiu Tiny n-a mai fript una ca asta de ani buni. Și, credeți-mă pe cuvânt, era tipul care se pricepea destul de bine, când venea vorba de datul halbelor peste cap.

          De undeva, de printre mese, s-au auzit câteva pufnituri. Un soi de zâmbete reținute forțat. După care cineva a eliberat încăperea de apăsarea care plutea în aer:

          – Rick al meu încă se mai pricepe.

          Fusese glasul amuzat al unei femei. Tiny a pivotat în scaun, la fel și eu. I-am descoperit pe toți cum se holbau la noi. Unii cu o răutate vădită în sticla mătuită a ochilor, alții cu indiferență, dar cei mai mulți dintre babaci ne-au urmărit cu interes. Ne-am simțit ca și cum am fi fost artiști, pe scenă, iar ei publicul.

          – Nu știu care dintre domniile voastre este Rick, a spus Tiny. Dar dacă aș mai avea posibilitatea să-l provoc la un duel cu halbe, aș face-o, fără doar și poate. Numai că am avut ghinionul să ne cunoaștem puțin cam târziu.

          Și Unchiu avea dreptate. După transformare sistemele noastre digestive nu mai descompuneau alimentele în aminoacizi inofensivi. Dacă ne încumetam să halim altceva decât sânge, atunci aveam să îndurăm chinuri egale cu cele ale facerii. Bine, pentru mine treaba nu era altceva decât teorie, pentru că nu încercasem nici măcar o dată. Dar mă asigurase el de gravitatea încercării. Dăduse peste cap câteva pahare de burbon, cu ani buni în urmă, imediat după transformare. Fusese o experiență care-l purtase prin chinuri groaznice.

          – Era ca și cum aș fi ingerat o doză modestă de usturoi, mi-a explicat el mai apoi. O doză care nici nu mă omora, dar nici nu mă lăsa să trăiesc. Și asta timp de vreo câteva ore bune.

          Nu i-a mai trebuit să încerce și a doua oară.

          Privindu-i pe moși cum erau așezați la mese, într-un fel te apuca și mila. Unii erau mai de soi. Păreau la vreo șaizeci și ceva de ani și c-ar mai fi putut face față cât de cât unor posibile amenințări. Însă alții nu garantau mai mult decât un mers târșa, târșa de ici până colo. Și având în vedere că vreo doi dintre ei povesteau altora cu voce tare ce se întâmpla în bar, am presups că erau câțiva cu ochi mâncați de cataractă și surzi de-a binelea. Cum reușiseră să supraviețuiască până atunci lumii noi, asta chiar era un miracol.

          Apoi Tiny a profitat de moment și le-a spus că dacă ar mai fi fost în circulație banii, cu siguranță le-ar fi făcut domnilor cinste cu o halbă și doamnelor cu ceva băuturi fine. Numai că nu mai erau demult în uz și asta-l mâhnea nespus – cel puțin în teorie.

          Dacă stai și te gândești, într-un fel, am fi putut să ne vedem de nemurirea noastră, așa cum făceau toți vampirii. Dar Tiny nu putea pur și simplu să se rupă de lumea în care trăise odinioară. Cât despre mine, avusesem nouă ani când fusesem mușcat și aș fi putut încet, încet să uit trecutul. Însă se îngrijea Tiny să nu fie întocmai. Mă zăpăcea de cap, la propriu, cu povești nostalgice despre lumea de dinaintea vampirilor.

          – Încotro mergeți? l-a întrebat barmanul mai apoi.

          – Vrem să ajungem în Chicago, i-a spus Tiny.

          Dar adevărul era că nu voiam să ajungem nicăieri. Noi nu făceam altceva decât să adulmecăm aerul și să luam urma oamenilor. Să ajungem în localități mai retrase și, spre deosebire de ceilalți din rasa noastră, să ne hrănim cu amintirile lor despre lumea care se pregătea să adoarmă, nicidecum cu sânge. Pentru noi erau suficienți șobolanii sau jivinele. Și, oricum, nu era prea mare diferență între sângele animalelor și cel al oamenilor. După o vreme, dacă te obișnuiai cu deprinderea, devenea un fel de normalitate a unei lumi anormale.

          Pe urmă Tiny le-a înșiruit scornelile pline de dramatism despre cum fusese el transformat de maică-mea, despre cum se luptase cu ea ca să nu mă muște și pe mine și despre cum afurisita ne transformase pe amândoi. Iar la final, datorită voinței lui interioare, le-a povestit cu lux de amănunte cum o înfruntase pe mama vampiroaică și cum o decapitase, pentru că adusese blestemul peste noi. Toate numai baliverne. Mai puțin partea cu voința, pe care chiar o avea. Spre deosebire de el, după ce fusesem transformat, uitasem bună parte din detaliile vieții lui Rusty-omul. În ceea ce-l privea, își amintea aproape în totalitate detaliile din viața anterioară. Și asta destul de fidel. Știa amănunte despre frații săi, despre amici și îndeosebi despre Dora, soția sa. Nu-mi povestea prea des despre ea, dar atunci când o făcea stătea să-l bușească plânsul dintr-o clipă în alta, strângând în pumni poza pe care o purta neîntrerupt în buzunarul sacoului. Mereu am vrut să știu ce s-a întâmplat cu Dora, dar el îmi spunea de fiecare dată că acela era singurul detaliu pe care chiar nu mai reușea să și-l mai amintească. Și, mai spunea, că poate într-o zi aveam să pornim pe urmele ei. La început l-am crezut. Pe urmă am început să am ferma convingere că era cu totul altceva la mijloc. Cel mai probabil, o întâmplare nefericită pe care Tiny căuta s-o îngroape cât mai adânc în maldărul de amintiri ce-i măcinau existența eternă. Am preferat să-l las să trăiască în liniște.

          La finalul actului actoricesc moșnegii au căzut victime sigure sentimentalismelor. Vreo câteva babe s-au pornit să bocească în gura mare. Una m-a luat în brațe și m-a strâns la pieptul ei, strigându-l pe Tommy – probabil că era vreun nepot prăpădit sau cam așa ceva –, iar o alta m-a mângâiat pe creștetul capului mai bine de un sfert de ceas. Sărăcuțul de el, a tot repetat baba întruna. Iar eu nu le-am oferit nimic altceva, afară de câteva uitături identice cu cele ale unui cățeluș abandonat.

          Și-n felul acela răgazul de două zile oferit de moși s-a transformat într-o invitație de ședere permanentă, pe care noi, bucuroși, am acceptat-o. Deși știam că-n cele din urmă tot aveam să plecăm. Poate că nu în lunile următoare, dar cu certitudine în maximum doi, trei ani. În niciun caz mai mult, pentru că în tot timpul ăla avea să fie răpus de bătrânețe și ultimul dintre babaci. Dar hei!, doi ani nu-s chiar o zi, până și pentru un nemuritor. Am fost mai mult decât bucuroși că aveam cu cine să mai schimbăm o vorbă. Și, dacă ajungi să-i cunoști ceva mai bine, paranoia babacilor începe să devină destul de amuzantă.

          De departe cel mai pontos era Bobby. Un octogenar puțintel demențiat care târa neîntrerupt după el vreo două butelii pline cu oxigen, înțepenite într-un cărucior cu roți de-a dreptul uriașe. Se lăuda că era destul de probabil ca el să fi fost ultimul bronșitic cronic din lume. Cu toate astea, atunci când își pufăia trabucurile ieftine, lăsa pe urmele lui o dâră constantă de fum, după tiparul celor mai vechi modele de locomotive. Spre marele lui noroc cândva fusese farmacist. Administrase întreaga rezervă de butelii a spitalului și asta-i permisese să-și făcă un stoc generos de rezerve personale.

          Într-una dintre zile, împreună cu Tiny, chiar i-am salvat și viața. Cum moșul era cam zăpăcit din fire, uitase să-și mai verifice buteliile. Crizele sale ne-au prins pe toți într-o repriză de discuții contradictorii, în mijlocul barului. Buck, barmanul, tot o ținea sus și tare că dacă apocalipsa vampirilor s-ar fi ivit cu vreo cinșpe ani mai din timp, le-ar fi arătat el colțoșilor. Împreună cu Tiny trudeam să-l convingem că lupta cu vampirii nu-i chiar ca-n filme și că-ți trebuie ceva mai mult ca să-i dobori, nu doar să fii tânăr, când Bobby a început să horcăie mai ceva ca un porc înjunghiat. Unchiu s-a prins imediat care-i necazul și s-a scurs numaidecât printre mese, cu viteza necruțătoare a unui uragan. Pe urma lui, în doar câteva secunde, n-au mai rămas decât mese răsturnate.

          Alice, consoarta lui Bobby, trudea de zor să desfacă furtunurile instalației din junctura care unea inhalatorul cu butelia. Cum șuruburile fuseseră strânse zdravăn cu un mops, pe care femeia nu-l avea pe moment, se opintea fără succes în filetul înțepenit. Am tras-o în lături, am apucat bine fierul cu pumnul drept și am rotit cu putere. Fierul a cârâit revoltat și în cele din urmă a cedat. La numai câteva secunde după a apărut și Tiny. Târa după el o butelie sigilată. Am conectat imediat instalația la butelia plină și, după ce am așteptat cu toții o vreme cu sufletul la gură, respirația lui Bobby a început treptat să capete o sonoritate normală.

          Câteva minute bune barul a fost cufundat în liniște. N-am putut să știm pe moment ce-i impresionase mai mult pe moși. Faptul că-i ajutasem sau viteza noastră de reacție? N-am îndrăznit să-i întrebăm și câteva zile mai târziu am dat totul uitării, iar Bobby a început să facă glume pe seama lui, despre cum era să crape. Și mai apoi, la zile bune după incident, când îl apucau durerile de oase, ne înjura de mama focului. Pentru că dacă nu l-am fi salvat, zicea moșul, ar fi fost demult mort și scăpat de chinul durerilor. Dar, după ce-și mai revenea, își cerea scuze. Oricum, noi nu ne supăram. Paranoia era pe primul loc în topul babacilor, îmi explica Tiny, chiar și înainte de apariția vampirilor. Iar eu mă bucuram nespus de mult că n-aveam să mai ajung vreodată ca ei.

          Și-n felul acela cred că s-au scurs mai bine de două luni, fără măcar să băgăm de seamă. Unul dintre moși a și murit cât am stat noi acolo. Îl chema Jolly și toată lumea a presupus că suferise un atac de inimă sau cam așa ceva. I-am ajutat pe bătrâni să-l îngroape într-o noapte frumoasă și parfumată de mai.

          Dar după un timp, Tiny a devenit din ce în ce mai nervos. Puteam să văd asta în felul în care se uita cu ochii holbați înspre zare. Nici măcar nu era de la foame. Pentru că la trei, patru zile aveam noi grijă să stoarcem de sânge câte o ladă plină de guzgani grași. Și mai văzusem eu niște toane ca alea la el, de mai multe ori. Era morocănos de i se scula părul în cap, parcă era un cotoi din ăla încordat care te scuipa și mârâia la tine. Îi sărea muștarul din te miri ce și văzuseră asta până și babacii, iar eu mă chinuiam să liniștesc pe toată lumea că nu aveau să fie necazuri. Dar uneori mă cam temeam și eu ca nu care cumva să facă vreo prostie. Nu poți să știi niciodată. Pofta sângelui are prostul obicei să te-ncerce.

          Câteodată, în inima nopții, când eram numai noi și babacii horcăiau de mama focului, îl mai întrebam ce are.

          – N-am nimic, obișnuia să repete.

          Odată mi-a spus că viața începuse să devină cam plictisitoare, dar eu nu l-am crezut. Cu Tiny nu putea să fie niciodată vorba desprea asta. Lui îi plăcea mult viața, îndeosebi amintirea vieții petrecută ca muritor. Și din privința asta încercam să mă conving că nu o să le facă rău babacilor, deși ei nu prea mai erau de aceeași părere cu mine. Săracii! Nu-mi spuneau nimic, dar nu-ți trebuia să fii un expert în psihologie ca să înțelegi când cineva pare îngrijorat.

          Cred că vreo săptămână întreagă ne-a tot foit Unchiu cu toanele lui, apoi, într-o noapte călduroasă de iulie, l-am găsit așezat cu fundul în nisip, cu ochii lipiți de linia orizontului. Eram împreună cu Alice, consoarta lui Bobby, și l-am atins încet pe umărul drept. A sărit ca ars și ne-a aruncat un rânjet identic cu cel a unui lup deranjat de la masă. Alice n-a fost departe să țipe în gura mare, văzându-i colți alungiți, ascuțiți ca două bricege și încleiați de salivă.

          – Tiny, omule, controlează-te, i-am spus.

          – Vin, puștiule, vin! a bolborosit ca pentru el și firișoare subțiri de salivă i s-au prelins din colțul gurii până în barbă.

          Spre deosebire de mine, care nu aveam aceeași putere de concentrare, Unchiu putea să-i simtă pe ai noștri de la distanțe aproape de două ori mai mari pe cât aș fi reușit eu. Cu toate astea, el fusese dat peste cap de mai bine de o săptămână, iar asta întrecuse cu mult oricare altă dată când prinsese mirosul altor vampiri. Era ca și cum de acolo, din zare, te-ai fi așteptat să apară dintr-o clipă în alta contele Dracula însuși. Însă de-ar fi fost așa, probabil c-ar fi trebuit să-l simt la rândul meu. Dar eu nu m-am simțit în niciun fel în noaptea aia.

          Dar în cele din urmă, peste vreo două zile, l-am simțit și eu. Un fior straniu, ca și cum ai fi fost de unul singur în casă și-ai fi văzut o umbră pitită-n tocul ușii. Un amestec de frică și ură pe care nu-l mai cunoscusem vreodată. Tiny se îngrijise să mă ferească de trăiri de genul. De fiecare dată când îi simțea, fugeam din calea lor. Evitam pe cât puteam de mult să întâlnim pe alții. Pentru că deși eram făcuți din același aluat cu ei, între noi și restul vampirilor exista o diferența similară cu cea dintre câine și lup.

          – Ce-o să facem? l-am întrebat pe Tiny.

          – Nu știu, puștiule. Într-o zi sau două vor fi aici. Acum e și decizia ta la mijloc.

          Adevărul era că babacii, deși puțin cam paranoici, ne intraseră cumva la suflet. În cele aproape trei luni de când ne aciuasem pe lângă ei avusesem parte de câteva momente bune, în care se purtaseră cu noi cu nonșalanța unor prieteni vechi. Dacă pentru mine fusese un sentiment plăcut, atunci pentru Tiny se dovedise realmente raiul pe pământ, dată fiind dorința lui crescută după trecut.

          Dacă plecam, cu siguranță n-aveau să fie nopți prea liniștite pentru babaci. Dacă-i așteptam pe vampiri, teoretic, nu puteam să știm ce avea să fie, pentru că nu mai fusesem niciodată într-o situație similară. Dar nu era ca și cum nu puteam să ne facem o idee despre cum aveau să decurgă lucrurile. Eu nu puteam să știu câți erau, însă Tiny spunea că simțise patru. Doi contra unu nu era o rată de ciufuleală tocmai promițătoare, în ceea ce ne privea. Cât despre bătrânei, nu era ca și cum am fi putut să punem prea mare bază pe sprijinul lor, acum că știam prea bine de ce anume le erau în stare oasele roase de artroză.

          Cele două zile de așteptare s-au scurs destul de repede. La final, fără prea multe planuri – or cel puțin așa am crezut eu – eram cu toții în bar, așteptându-i. Unchiu hotărâse că fugisem de prea multe ori ca s-o mai facem încă o dată. Iar eu i-am dat dreptate.

          Noi doi stăteam așezați la masa din centrul sălii, iar bătrâneii, până la ultimul, la mesele dimprejurul nostru. În liniștea de dinaintea sosirii vampirilor în bar au răsunat clinchetele carabinelor verificate și răzverificate de zeci de ori. Voiau să se asigure dacă sunt încărcate. Mi-am amintit de ce-mi spusese Tiny: paranoia era pe primul loc în topul trăirilor babacilor și pe vremea dinaintea colțoșilor. Deci, nu era de mirare comportamentul lor. Dar dacă stăteam să mă gândesc de două ori, poate că acolo nu mai era vorba despre paranoia. Ne era frică până și nouă, darămite muritorilor, din moment ce aveau o idee cam ce putea să facă o bandă de vampiri înfometați. Și chiar în acel moment, m-am gândit că singurul vampir pe care-l mai văzusem în existența mea de după transformare fusese Tiny. Asta însemna că întâlnirea cu alții trebuia să fie un eveniment cel puțin interesant, dacă nu chiar memorabil.

          Unchiu obișnuia să-mi povestească despre felul ciudat în care se purtau restul dințoșilor, spre deosebire de noi, care eram un soi de autodidacți. Dar nimic din ce-mi povestise n-ar fi putut să anticipe intrarea dramatică a Dorei pe ușă.

          Dacă se mai salvase ceva din femeia din poza pe care Tiny o purta constant la piept, atunci singurul lucru poate că era culoarea ochilor. Dar parcă și ăia erau scăldați în ceva care te-ar fi făcut să nu vrei să fii lângă ea. Cel puțin în ceea ce mă privea. Nu la fel puteam să spun și despre Tiny, care făcea eforturi mari să nu cedeze tentației de-a o primi în brațele lui. Puteam să văd asta de la o poștă și cred c-ar fi priceput-o oricine.

          Dumnezeule mare!, deși poate că nu-i tocmai exprimarea cea mai canonică, dat fiind apartenența mea vădită zeilor nopții, dramatismul de care vampiroaica a dat dovadă mi-a trezit un fior rece pe șira spatelui. Un plânset ascuțit, amestecat cu mârâituri guturale ca ale unei fiare. În acel moment chiar am înțeles că eu și Tiny eram altfel. Nu puteam să avem noi pretenția că mai eram încă în rândul celor vii, dar oricum ar fi fost, nu ne găseam în niciun caz asemenea arătărilor care se agitau atunci dinaintea ușii.

          Dora se zvârcolea fără-ncetare, țipându-și în gura mare dragostea față de Tiny. Avea în ochi dorința a sângelui într-o manieră atât de evidentă, încât ar fi intuit-o până și un copil de trei ani. Restul de trei vampiri, niște indivizi la vreo treizeci și ceva de ani, și-au ciulit simțurile și au gravitat în jurul femeii așteptând parcă numai comanda corectă.

          Tiny și-a ridicat atunci mâna osoasă și bătrâneii noștri au început să se retragă, mergând cu spatele, câte un pas, unul după altul – bine, nu era ca și cum ar fi putut s-o facă mai iute, dacă s-ar fi impus decizia, dar cel mai important detaliu, nu se pierduseră cu firea și nu dăduseră bir cu fugiții. Aveau cu toții țevile carabinelor îndreptate înspre vampiri. Adică nu înspre noi, ci spre restul de patru musafiri nedoriți. Singurul care n-a făcut nici măcar un pas a fost Bobby. Babacul se proptise cu spinarea în buteliile sale și trudea de zor să afișeze un aer amenințător, plimbându-și țeava carabinei dintr-o parte în alta a sălii.

          Dora nu era chiar atât de animalică pe cât presupusesem inițial, pentru că văzând-ne intenția clară de a-i proteja pe oameni, s-a oprit din dansul acela grotesc al iubirii.

          – Nu fi idiot, Tiny, a spus femeia. Te porți cu ei de parcă ar fi un soi de animăluțe de casă. Când, de fapt, nu-s altceva decât o masă copioasă.

          Apoi și-a trecut limba lungă și vineție peste linia neregulată a danturii sidefii.

          – Tu nu mai ești demult Dora mea.

          Glasul lui Tiny era o amestecătură de milă și regret. Și poate puțină teamă. Nu puteam să nu-i dau dreptate. Doi la unul. Nu eram încrezător deloc în scenariul ce avea să urmeze. Cu toate astea eram pe poziții, cu mușchii tremurând de nerăbdare. Pentru că trebuie să recunosc, iminența pericolului trezise ceva în mine care până atunci nu fusese altceva decât o părere. Singurul moment în care simțeam că-mi pierd cumva controlul, era în timpul în care mă hrăneam. Însă eram tulburat doar o fracțiune de secundă. După primele înghițituri începeam deja să-mi contabilizez apucăturile. Numai că atunci era vorba despre cu totul altceva. Era vorba despre cafteala serioasă care trebuia dată și, ca să fiu sincer cu mine, mai ales despre cea care inevitabil trebuia încasată.

          Tiny și-a coborât cu mâna repeziciune, ca și cum ar fi anunțat un semnal secret. A fost o decizie care m-a mirat, într-un fel. Era mult prea stăpân pe sine ca să mai creadă în minuni. Nu știu ce sperase el c-or să reușească babacii. Dar mă rog, era o încercare. În sufletul Dorei nu se mai găseau demult resursele unei eventuale îmblânziri. Ar fi fost același deznodământ dacă i-ai fi cerut unui lup să mănânce salată. Autocontrolul lui Tiny fusese posibil datorită stării lui intrapsihice – porbabil că-n timpul vieții sale de muritor ai fi putut prea bine să conduci în trombă un camion înspre zidul interior care era moralul lui și în urma impactului emoțional tot nu l-ai fi clintit un centimetru din loc. Cât despre mine, fusesem domesticit în principal din cauza faptului că Tiny mă descoperise imediat după ce fusesem transformat. Nu apucasem niciodată să gust sânge de om și asta probabil că fusese factorul decisiv. În ceea ce-i privea pe vampirii din fața noastră, după felul cum le scăpărau ochii în orbitele adâncite de foame, atunci când priveau înspe babaci, nu exista vreo urmă de îndoială că nu ai mai fi putut să salvezi ceva din sufletele lor.

          În secunda următoare carabinele oamenilor au bubuit la unison și încăperea s-a umplut de fum albicios și un miros înțepător de nitrat de potasiu. Numai că vampirii nu erau chiar atâta de proști încât să devină ținte sigure. Un colțos poate să depășească de câteva ori capacitatea unui campion de atletism. Și, judecând după felul cum se cățaraseră pe pereți și tavan, probabil că niciunul dintre gloanțele bătrâneilor nu-și atinseseră ținta.

          Într-un fel, dacă stai să te gândești, situația părea puțin cam stranie. Eram, la rândul meu, un vampir. Cu toate astea mă holbam uimit la felul în care arătările alergau, la propriu, de-a-ndoaselea, pe suprafețele din ciment. Nu încercasem asemenea scamatorii niciodată și pe moment m-am gândit că era un truc al naibii de util, pe care trebuia neapărat să mi-l însușesc. Din nou, am contabilizat posibilitățile. Între noi și ei existau limitări strict din rațiuni intrapsihice. În niciun caz fizice. Cu toate astea eu nu puteam să le imit performațele. Răspunsul era simplu: nebunia pricinuită de dorința sângelui. Cumulată cu imposibilitatea lor de-a se controla, declanșa reacții identic animalice. Poate chiar mult peste.

          Unul dintre acoliții Dorei m-a luat în vizor și în clipa următoare era peste mine. Avansul vampirului – demențial, imperturbabil și halucinant de rapid. Până s-a apropiat, m-am înfipt serios cu picioarele în pardoseală, în poziție de atac. La momentul oportun, calculat, am lovit cu toată puterea.

          Descurajant, să știi că arunci în luptă tot ce ai mai bun, iar rezultatul – în opinia adversarului – nu-i decât sictirul pricinuit de zborul unui țânțar. Bărbatul s-a ferit din calea loviturii c-o lejeritate de-a dreptul umilitoare. M-am aplecat pe-o parte, urmând impulsul pumnului ratat. Mi-am simțit stomacul ca și cum un soi de super sportiv lovise o minge din beton armat, minge care m-a servit din plin.

          Am mai apucat să-l văd pe Tiny, undeva în dreapta mea. Dar putea la fel de bine să fie și flancul stâng. La felul cum fusesem rostogolit în gol, prin aer, din cauza loviturii, nici n-ar fi fost de mirare. Ceilalți doi bărbați vampiri săriseră asupra lui. Și-am mai putut să-l zăresc pe Bobby. Moșneagul trudea de zor să-și încarce carabina sau ceva în genul ăsta, în vreme ce Dora, etalând un rictus uriaș – colți sclipitori, albi, curați –, avansa a modo lento.

          Am trecut prin pereții de cărămidă ca și cum aș fi trecut prin carton. Printr-o perdea difuză de praf, de unde aterizasem grămadă, l-am deslușit și pe Tiny. A plonjat prin aer, imediat după mine și a căzut la o aruncătură de băț de locul în care mă găseam. Am rămas locului, privindu-l deznădăjduit. Chiar intrasem în belele serioase. Aveau să ne tăbăcească ăia cururile cu vârf și-ndesat pentru indolența de care dădusem dovadă.

          În cele din urmă am găsit resursele să mă ridic – cred că momentul meu de blocaj fusese o chestiune care ținuse mai mult de încrederea de sine decât de imposibilitate fizică – și am putut să-l zăresc pe Bobby prin gaura peretelui prin care fusesem proiectat în stradă. Stătea lipit cu spinarea de buteliile sale. Felul în care Dora și acoliții îl încolțiseră pe moșneag nu anunța deloc lucruri plăcute pentru moș.

          – Fugi! m-a repezit Tiny.

          Și trebui să recunosc că n-am putut. Ar fi fost cea mai josnică decizie pe care aș fi putut să o iau atunci, iar felul în care Tiny a dat bir cu fugiții chiar m-a surprins. Într-un fel extrem de neplăcut. Să fi fost lângă mine, să nu fi apucat el să fugă, probabil că nu l-ar fi spălat de păcate întreg debitul Amazonului. Dar n-a fost să fie, pentru că el a știut ceea ce eu nici măcar n-am bănuit.

          La început a fost detunătura aia asurzitoare, apoi a urmat un val greu de moloz scuipat de pe urma exploziei. Mi-a sficiuit spinarea – încă-l urmăream pe Tiny care fugeau de zor, la zeci de metri distanță, când au sărit în aer buteliile lui Bobby –, după care am simțit un impuls puternic, ca și cum bocancul unui uriaș tocmai mă luase la șuturi. Am zburat cât colo și desigur că n-am murit. Fusesem la o distanță aproximativ sigură. Nu mi-au trebuit decât vreo două ore să mă refac. Deși, a durut al naibii de tare. Evident că Dora și golanii ăia trei s-au evaporat. Or fi fost ei la fel ca noi, cu puteri regeneratoare ultra rapide, dar ca să poți să refaci ceva, trebuie să existe o bază minimă de la care să pornești. Și, să-mi fie cu iertare, din rahat n-ai cum să faci bici. Nici dintr-o amestecătură de moloz și materie organică n-ai cum să reconstruiești vampiri. Până și mama natură, cu toate misterele, are limitările ei.

          Abia ceva mai târziu m-au luminat și pe mine. Fuseseră ultimele butelii ale moșului. Oricum, chiar să nu fi fost atacul acela, pricepuse și el că s-ar fi prăpădit nu peste mult timp. Și, dată fiind situația, se oferise să ne scoată pe toți basma curată. Tiny știa treaba de la bun început, doar că se hotărâse să fie ceva mai precaut. Se gândise că vampiroaica ar fi putut să-și încerce farmecele cu mine și să-mi cotrobăie prin creieri după bunul ei plac. Asta m-a făcut, într-un fel, să pretind pe supăratul un timp. Ca și cum n-aș fi fost în stare să-i facă față colțoasei, insinuase Tiny. Dar după vreo zi, două am uitat complet necazul. Bine că fusese așa și nu mai rău.

          Cât despre Bobby, ce pot să vă mai spun? Uite că poți să fii erou și fără să fii vampir sau cine știe ce creatură înzestrată cu super puteri. Și dacă se face cumva să aveți drum prin colțul acela uitat de lume, și dacă orașul n-o fi fost între timp înghițit complet de nisip, ei bine, cu siguranță nu aveți cum să ratați monumentul pe care i l-am închinat moșneagului. Asta numai dacă vă hotărâți să treceți prin centru. Două butelii goale, fixate în niște suporți înalți din țeavă metalică. Fără niciun nume, fără niciun slogan. Eroii dăinuiesc oricum pe vecie și fără prostii de genul ăsta.  

 

 

Florin Purluca

Florin Purluca

Florin Purluca s-a născut la 7 iunie 1982. Locuieşte în Focșani, iubeşte literatura şi arta grafică (în special zona BD), genul SF fiindu-i cel mai aproape de suflet. Fan fără doar și poate al maestrului Stephen King, speră ca într-o bună zi să descifreze și să înțeleagă pe deplin arta scrisului.

More Posts