Nu ştiu cât mai am de trăit. Poate o lună, poate o săptămână, poate o zi, poate câteva clipe. Febra a pus stăpânire pe mine, necrozele întinse cutanate îmi provoacă dureri feroce, halucinaţiile îmi vor ţine companie cât de curând. Sunt sigur. Asta până voi fi epuizat complet şi atunci tot ceea ce înseamnă biologie fragilă se va stinge. Sper, trebuie, să fie ceva după. Dacă nu e nimic, atunci toată viaţa asta e cea mai proastă glumă a Universului.

         

                    ***

         

          Norii negri ce se învârteau de câteva zile deasupra castelului, fulgerele imense şi tunetele ce se ţineau strâns de ele, ploaia ce biciuia fără milă, fără pauze, zgomotul infernal al clopotelor ce băteau permanent, în încercarea de a întoarce Faţa Domnului asupra domeniului, foametea, revolta săracilor, nemulţumirea crescândă a soldaţilor, toate astea încruntau fruntea unui bărbat ce privea spre cer, de la înălţimea turnului de veghe. Era îmbrăcat simplu, avea la mijloc o curea lată de piele, la gât purta un crucifix din argint, iar pe cap, doar un coif de fier. Gesturile sale însă, modul în care păşea, felul în care purta sabia grea, de război, lăsată moştenire din generaţie în generaţie, focul din ochi, glasul puternic, obişnuit să comande, dădeau măsura stăpânului suprem, seniorului, cel care avea drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi.

          Un zgomot de paşi îl făcu să se întoarcă.

          – Iertare, Excelenţă, pentru îndrăzneală, dar trebuie să vorbim. Diavolul şi-a făcut apariţia între zidurile noastre.

          Vocea preotului era stinsă, epuizată, ca întreaga sa făptură.

          – Sfinţia Ta, vino mai aproape. Despre ce demon vorbeşti?

          – Cel mai cumplit, cel mai rău şi cel mai întunecat din toate cohortele de slujitori ai lui Satan. Cel care aduce plaga, Milord. Moartea neagră.

          – Eşti sigur?

          – La început au fost zvonuri. Am trimis slujitorii bisericii să cerceteze cu mare luare aminte trupurile celor pe care Domnul i-a chemat la El.

          – Şi? Spune, Sfinţia Ta, ce au descoperit?

          – Acum a ajuns la urechile mele că purtau semnele lui Satan. Am dat ordin să se păstreze tăcerea, aşa că nimeni nu ştie încă nimic. Am venit să vă avertizez, Milord.

          – Vreau să văd cu ochii mei, să nu am nici o îndoială.

          – Stăpâne, e periculos.

          – Din generaţie în generaţie, neamul nostru a luptat cu toţi duşmanii şi a ieşit învingător. Tatăl meu a trecut prin aşa ceva şi a trăit. Ştii foarte bine, Monseniore. Eu, urmaşul lui, sânge din sângele lui, nu fug din calea răului. Cohortele de demoni, chiar conduşi de Satan însuşi, nu mă vor face niciodată să mă ascund sau să dau înapoi.

          Glasul său părea că acoperă tunetele, ochii săi păreau că sunt mai strălucitori ca fulgerele, venele ce se zbăteau pe fruntea sa păreau că sunt semnele mâniei lui Dumnezeu. Atâta voinţă şi măreţie, atâta încredere, l-au făcut pe preot să cadă în genunchi şi să sărute mâna dreaptă a seniorului.

          – Să mergem.

         

                    ***

         

          Ciuma sau moartea neagră a apărut pe la 1330 în Asia Mică şi de acolo s-a extins în aproape toată lumea, cea mai afectată fiind, de departe, Europa, cu oraşele ei mizerabile şi aglomerate. Au murit deopotrivă bogaţi şi săraci, nobili şi sclavi, preoţi, medici, într-o pandemie ce, după unele studii, a ucis aproape o treime din populaţia planetei la vremea respectivă.

          Boala era transmisă de puricii care la început au infestat doar şobolanii, dar, dat fiind abundenţa lor în aglomerările urbane, aceştia au devenit vectorii perfecţi. Peste acest mod, hematogen, de transmitere s-a suprapus şi posibilitatea ca boala să fie contactată şi pe cale aerogenă. Igiena precară a populaţiei, organismele torturate de privaţiuni, mizeria generală în care se trăia pe atunci, au făcut ca Yersinia Pesti, agentul etiologic, să infecteze exponenţial. Boala avea trei forme: bubonică, pulmonară şi septicemică. Toate, la fel de letale.

          Chestiile astea ne-au fost spuse cândva la un curs, în facultate, dar cine să stea să-şi bată capul cu boli eradicate? Eu unul, în nici un caz, însă capacitatea creierului de a stoca informaţii şi de a le scoate la iveală atunci când adrenalina face ravagii în torentul sanguin este uluitoare.

          Totul a început când am avut posibilitatea de a lucra într-o misiune voluntară în Africa. A fost o decizie ce a venit în anumite momente ale vieţii mele, când petreceam multe nopţi pe acoperişul blocului şi încercam să găsesc trei motive pentru a nu mă arunca în gol. O lună am gasit. Apoi am început să am dificultăţi. O vreme m-am mulţumit şi cu două, iar într-un final cu unul singur.

          Plicul albastru pe care l-am primit de la OMS, unde trebuia să merg să fac anumite cursuri, obligatorii pentru plecarea mea, mi-a limpezit destinul. Am intrat într-un fel de cantonament. Zi de zi am fost instruit de către specialişti, atât în domeniul medical, pentru că trebuia să ştiu multe despre bolile tropicale, cât şi în domeniul supravieţuirii. Asta pentru că acolo unde mergeam, în caz că se întâmplau chestii nasoale, puteam conta pe ajutor calificat doar în câteva zile, dacă nu chiar săptămâni. Am fost vaccinat, am fost consultat periodic, am fost forţat să renunţ, o perioadă, la viciile pe care societatea modernă le aduce cu ea: antidepresive, ţigări, alcool, telefonie mobilă şi chiar internet. Am fost de asemenea consiliat de către psihologi cu mare experienţă, dar am reuşit să scufund cumva în oceanul conştiinţei tendinţele mele suicidale.

          În schimb, am avut mult timp pentru a cultiva cea mai mare pasiunea a mea: scrima. Sunt greu de învins în acest sport, iar toţi cei cu care am lucrat, inclusiv performeri olimpici, au trebuit să recunoască asta. Am avut ocazia, în Japonia, să învăţ ce înseamnă să te contopeşti cu oţelul, să dai fierului puterea minţii umane. Cel mai mult îmi plac săbiile grele, medievale, de război, pentru că, dacă ştii să le asculţi, au multe de povestit. Între metal şi sânge e o legătură specială, o dragoste la prima vedere.

         

                    ***

         

          Încăperea în care îşi duceau zilele era mică, murdară, slab luminată. Un pat, o masă, două scaune şubrede, iar într-un colţ, un leagăn în care zăcea trupul minuscul al unui sugar chinuit de privaţiuni.

          O femeie, cândva frumoasă, privea pe geam. Ochii ei, cândva limpezi, inocenţi, scânteind de viaţă şi curiozitate, erau acum secaţi de lacrimi şi umbriţi de ceva mai înfiorător ca foamea. Părul ei, cândva negru, era acum plin de fire albe, stigmat al unei îmbătrâniri premature. Faţa ei, cândva fină, pigmentată gingaş de razele unui soare fecund, era acum ridată, de un galben pământiu, oglindă fidelă a unei vieţi petrecute doar în suferinţă. Nu mai zâmbise din ziua în care seniorul a hotărât să îşi pună în fapte, şi cu ea, dreptul pe care-l avea asupra oricărei mirese. În aburi de vin, în miesme de sudoare şi grajd, i-au fost smulse cu brutalitate atât hainele cât şi bucăţi mari de suflet.

          Un geamăt aproape imperceptibil o făcu să se îndrepte către copil. Cu faţa împietrită de durere a dezvelit trupul minuscul, a privit stigmatele de pe gâtul fragil şi şi-a apropiat urechea de pieptul lui, însă micul izvor secase.

          Imediat au început bătăile în uşă şi în cele două geamuri. Ştia ce va urma. Focul, pedeapsa divină pentru unii, însă pentru ea, doar calea de eliberare.

          Pe străduţa minusculă erau adunaţi soldaţii şi preoţii. În faţa lor, seniorul, purtând în mâna stângă o făclie. A dat foc tuturor caselor însemnate, apoi, de la distanţă, a aşteptat reacţiilor celor condamnaţi la moarte.

          Au fost doar patru cei care au încercat să fugă prin flăcări. I-a urmărit, s-a apropiat de ei şi sabia, care a ucis generaţii de duşmani, a eliberat acum suflete. Printre intestine, sânge, creieri.

          Ştia că asta era calea pe care trebuie să meargă dacă voia să-l răpună pe Satan.

          Dumnezeu era cu el. Altfel, de ce ar fi oprit ploaia?

          S-a îndepărtat prea mult de garda personală, iar ceaţa deasă ce acoperea de câteva zile tot domeniul l-a făcut să-şi piardă orientarea. Începu să alerge spre rugurile pe care el le-a aprins. Se împiedică. Mânerul sabiei îi scrijeli adânc fruntea. Sângele său nobil păta noroiul, tulburându-i vederea. Un frig înfiorător i-a pătruns în oase. Tremura.

          Printre şiroaiele de sânge văzu însă ceea ce nici un om nu văzuse înaintea sa. O fiinţă imensă, învelită într-o mantie neagră, cu o glugă ce-i acoperea faţa. Se mişca fără zgomot, părând a nu atinge pământul.

          S-a luat după ea, mai mult târându-se decât păşind. Era sigur că aceea era Moartea, ce bântuia peste tot. A văzut cum s-a oprit la una din case, a intrat, iar după câteva clipe a ieşit ţinând un nou născut în unul din braţe.

          Inima îi bătea nebuneşte atunci când s-a năpustit asupra ei. A înfipt sabia cu o forţă şi o ură inumane prin mantia neagră.

         

                    ***

         

          În lumea asta e foarte multă nedreptate şi cel care a promis acum vreo două mii şi ceva de ani că va veni clipa judecăţii ar trebui să-şi respecte cuvântul cât mai grabnic. Altfel nu sunt sigur că va mai găsi aleşi care să poarte aripi.

          La începutul acestei aventuri extraordinare pe pământ african, cei care au avut grijă de pregătirea mea mi-au spus că voi fi oarecum izolat, dar situaţia era mult mai sensibilă, în sensul că această comunitate nu avea un teritoriu fix, în fiecare zi deplasându-se într-o direcţie necunoscută. Am ţinut legătura cu civilizaţia, prin staţia cu care eram dotat, timp de o săptămână. Am trimis un raport complet al situaţiei medicale, plus o listă cu medicamentele şi materialele sanitare de care aveam nevoie. Am stabilit anumite coordonate, unde, un avion al crucii roşii a paraşutat tot ceea ce am cerut. Însoţit de trei bărbaţi, care făceau parte din războinicii satului, cel putin aşa mi s-a spus, am reuşit să recuperez ce mi s-a trimis. Ţin minte că în acea seară a avut loc un fel de ritual, în care focul, zgomotele de tobă, cântecele, dansurile complicate şi anumite pipe cu nu ştiu ce substanţe halucinogene m-au făcut să îmi pierd controlul. Am vrut să particip la toată această festivitate, dar nu am reuşit. Am leşinat la puţin timp după începerea ei. M-am trezit pe o targă. Doi bărbaţi puternici mă cărau prin deşert. Am încercat să mă ridic, dar picioarele nu mă ascultau. La intervale regulate mi se dădeau câteva guri de apă, după care cădeam într-un somn profund. Nu mai ştiam de mine, nu mai percepeam timpul, distanţele. Singura mea certitudine, în rarele momente de luciditate, era aceea că nu se dorea ca eu să ştiu drumul până la punctul final al călătoriei.

         

                    ***

         

           Clipele treceau parcă muşcând din carnea lui slabă. În jur, doar zgomote stinse. Voci şoptite ce implorau. Ogarii săi de vânătoare, singurele fiinţe vii în care avea încredere, erau lângă el, în patul mare. Un frig cumplit simţea în tot trupul, un gol atât de imens în minte încât nu era în stare să îşi amintească toate evenimentele din acea groaznică noapte. Se agăţa de viaţă întocmai ca un spânzurat de funie.

          – Milord, a venit medicul. Din nou.

          – Spune-i să plece. De azi nu mai am nevoie de el. Pregătiţi-mi haine, apă fierbinte şi chemaţi bărbierul. Unde e sabia mea?

          – Milord, medicul a lăsat instrucţiuni clare să nu faceţi efort şi să nu vă ridicaţi. Sunteţi încă foarte slăbit, iar febra ce v-a făcut să zaceţi în pat atâta vreme încă nu e vindecată.

          – Sfinţia Ta, apropie- te.

          Preotul se conformă, cu toate că nu îşi putea ascunde privirea plină de îngrijorare. Cel care până acum câteva săptămâni părea a fi alesul Domnului, cel care va birui Satana, era acum doar o umbră descărnată fără vigoare. De parcă talpa iadului a smuls toată viaţa din el. În schimb, ochii lui erau neschimbaţi, plini de jar, de ambiţie, de voinţă.

          – Sunt aici, Milord.

          – L-am învins pe Satan?

          – Da, Stăpâne. Însă cu preţul bolii voastre, de parcă toate uneltirile diavoleşti s-au abătut doar asupra trupului vostru, Milord.

          – Dumnezeu e cu mine. Mergi şi fă cele ce ţi-am cerut, dar mai întâi adu-mi sabia.

          – Milord, trebuie să vă previn. Sabia nu mai este aşa cum a fost.

          – Ce înseamnă vorbele astea, Sfinţia Ta?

          – În acea cumplită noapte în care v-am găsit mai mult mort decât viu, au avut loc multe lucruri ciudate. Au fost multe lumini pe cer, multe zgomote înfiorătoare, iar mirosul de pucioasă era peste tot. Locul în care zăceaţi era ars, de parcă o mie de ruguri au fost aprinse acolo. Tăişul sabiei voastre e negru, Milord. Armurierii noştri au încercat toate metodele ştiute de ei pentru a o curăţa, dar fără reuşită. Cel care a lucrat cel mai mult la ea a murit ieri. Trupul său e acoperit de arsuri îngrozitoare. Nu am mai văzut aşa ceva. Cred că e încă o uneltire mişelească a lui Satan. Milord, poate fi periculos să atingeţi acum arma asta, mai ales aşa slăbit cum sunteţi.

          

Avatar

Florentin Haidamac

(Florentin Ionuţ Haidamac) s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava. Este absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi în 1999. Este specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava. Activitatea literară a început-o prin debutul în numărul 3/februarie al revistei Gazeta SF. A publicat proză scurtă în Gazeta SF, Suspans, Feed Back, Revista de Suspans etc. In 2012 a obţinut Premiul Clubului SF Cygnus Quasar Suceava pentru debut şi bună evoluţie în Gazeta SF şi în 2013 Premiul FanSF pentru cea mai bună proză a unui autor nepublicat în volum. Este membru al Clubului SF Cygnus Quasar Suceava şi Clubului de Iniţiativă Literară (membru fondator). A publicat în 2013, volumul de povestiri Dispensarul SF: Povestiri şi eseuri.

More Posts - Website

Follow Me:
Facebook