GSF 41 ban01

 

        Îmi amintesc și acum momentul când am sosit pe moșia doftorului Ifrim Adamescu. Locul acela nespus de frumos, cu o uriașă fântână dinaintea conacului, bătută cu piatră trainică de râu. La fel cum era și drumeagul care șerpuia dimprejurul ei și zecile de cărărui care se împleteau printr-o cuvertură de iarbă proaspăt cosită. Erau mărginite de felurite tufe cu flori pitice, colorate precum foile țărănești date de zestre.

          Conu’ ‒ după limba slugilor ‒, dregea starea șaretei sale când birjarul care mă purtase la drum lung își struni caii, ajuns la capătul călătoriei mele de patru zile. Făcusem atâta alergătură la ambițiunea tatălui meu de-a mă face doftor cu studii academice, și nu bărbier, așa cum fusese el de-o viață. Deșertase pentru asta câteva pungi doldora de galbeni, agoniseala sa pe mai bine de doi ani, chiar de pe vremea când fusesem primit la Școala de Felceri.

          Adamescu m-a surprins taman de la prima înfățișare. Portul său elegant urma întocmai modele pentru doftori dictate la Paris, așa cum i se cuvine unui școlit cu studii academice. Haină lungă, neagră, până-n pământ și încheiată în gât, din a cărui taină abia dacă sclipea pielea roșie a cizmelor poloneze. Pe cap, adăpostind un păr alb ca spuma laptelui, purta pălărie în culoarea jarului stins, mare cât toate zilele.

          ‒ Tânără speranță, îmi spuse el zâmbind prietenos, mă tem că sosirea dumitale, deloc lipsită de dulceață, s-a petrecut într-un moment neașteptat. Te rog să mă ierți și să nu-ți faci niciun fel de griji. Până la întoarcerea mea, nu cu mult peste apusul soarelui, vei fi primit de slugile mele.

          Fără răgaz să-i pot vorbi, doftorul a sărit în șareta ferchezuită, și-a strunit caii, pierzându-se pe drumul, înghițit de vălătuci mari de praf. Numaidecât, argații au sărit pe mine, ba să mă ajute la cărat, ba să-mi satisfacă vreo nevoie. Sete, foame ori somn. Și la drept vorbind, tânjeam după toate.

          Baba Tinca, o muiere cu pielea feței precum scoarța unui stejar bătrân și cam de-o vârstă cu dânsul, mă purtă prin odăile încâlcite ale conacului. Din nefericire nu erau prea multe de văzut. Întreaga construcție era supusă unor preînnoiri aprigi, prin urmare, toate mobilele fuseseră ascunse sub straturi groase de pânză și înghesuite în hambare. M-a purtat într-o cameră îngustă, în vecinătatea bibliotecii, îngrijindu-se pe cât putu ea de bine să-mi vorovească părerile lui de rău. Fusese nevoit să mă aibă drept oaspete, tocmai în neghinița aia de cameră.

          În ceea ce mă privea, faptul nu mă stânjenea defel. Nu venisem să șad la dulcețuri ci să mă școlesc. Prin urmare, în niciun chip nu doream să chibzuiesc prea mult prin odaie. Toate fiind spuse, am fost lăsat să-mi rânduiesc bunurile purtate atâta amar de drum, care oricum nu erau prea numeroase.

          Odată ce-am isprăvit cu așezatul am coborât în curtea moșiei unde am urmat cursul aleilor. M-am trezit purtat în spatele conacului. Descoperii adevărata comoară a locașului: o gigantescă livadă de pomi fructiferi! Pruni, meri, peri și câte și mai câte, toate bune să sature nu doar sufletele din grija conului, ci mai degrabă o-ntreagă oștire. Covorul de iarbă de la poalele pomilor mă purtă în marginea depărtată a livezii, apoi se lăsă descoperit pe câteva sute de coți până-n buza unui heleșteu. Apa era împrejmuită de-un gard curat din trestie, ținut și aceasta din foarfecă, devreme ce crescuse tras la ață. Un pod îngust ducea spre o casă ridicată pe apă, un fel de umbrar cu masă mare în centru unde conul pesemne că-și petrecea serile călduroase de vară.

          M-am lăsat vrăjit de liniștea apei până când flăcările soarelui se mistuiră, prefăcând astrul într-un uriaș ban de aramă. Gândind că slugile și-ar fi făcut griji din pricina dispariției mele, am pornit spre conac.

          Nu mă înșelasem. Care mai de care forfotea de colo-colo, necăjiți cu toții peste măsură de pierderea oaspetelui. Cum mă văzură, se înseninară de-ndată. În urma mea, la niciun sfert de ceas, se iți în bătătură șareta doftorului. Mă salută cu politeță din treacăt și dispăru spre grajduri.

          La întoarcere mă pofti să mă pregătesc de masă, ceea ce am și făcut. Am tras pe mine o ținută de casă și-am coborât în sala mare. Acolo, spre uimirea mea, descoperii două mese. Una strâmtă, care nu dovedea mai mult de patru inși, și o alta, de-a dreptul uriașă, în grija căreia se aflau toate slugile. Erau așezate și deja pregătite de masă. N-am îndrăznit să întreb dacă acela era obiceiul zonei ‒ ca slujitorii să mănânce de-odată cu stăpânii ‒, cunoscând că-n toate locurile unde mai umblasem eu lucrurile stăteau tocmai pe dos; ori poate, m-am gândit pentru o clipită, conu’ fusese nevoit de să-i primească acolo până ce isprăveau meșterii reparațiile conacului.

          M-am așezat în liniște. La scurt timp apăru Adamescu cu-n zâmbet generos pe buzele-i fine. Felurile de mâncăruri servite fură din pește proaspăt. Pescuit în iazul din spatele conacului, dulce ca zahărul și ușor ca puful de gâscă. Avurăm borș de șaran și bucăți de cârjancă pusă la jar. Amândouă tipsiile garnisite cu câte-o bucată zdravănă de mămăligă aburindă. La finalul ospățului primirăm un pahar de vin alb îndulcit cu miere. Hatâr vechi al conului, bagseamă.

          ‒ Spune-mi dragul meu, îmi vorbi doftorul afundat în speteaza scaunului, ai avut cumva drept dascăl pe bunul meu prieten Agapie Chiralivu?

          ‒ Nu, i-am răspuns. Dascălul Chiralivu era pe picior de plecare la sosirea mea pe băncile școlii.

          ‒ Ești bun să-mi spui, dacă ai habar bien sûr, unde se grăbea prietenul meu?

          ‒ După vorbele vechilor ucenici, domnul pleca spre Academia de Medicină de la Paris. Se pregătea pentru concursul de doftor.

          ‒ Nemaipomenit! jubilă el. Într-un târziu s-a hotărât să-mi urmeze sfatul. Dragule, îți spun tre sincère, ca-avea mână și ochi de doftor încă de pe vremea când eram la rându-mi dascăl acolo.

          ‒ Carevasăzică ați dăscălit bărbieri la Școlile Brașovului?

          ‒ Sigur! Cu mulți ani în urmă. Acolo l-am cunoscut pe tatăl tău. Un nemaipomenit felcer. Nici nu mă miră dorința dumnealui de-a te trimite la Paris. Mă rog! reveni conu’ pe un ton grav. De îndată ce vom termina, Marieta, buna mea conlucrătoare, îți va aduce la curent programul nostru.

          La scurt timp doftorul dispăru, lăsându-mă în grija Marietei. Femeia îmi despică firul în patru. Studiul avea să înceapă dis-de-dimineață, mai cu seamă cu noaptea-n cap. În ultima vreme doftorul o găsea tot mai bună pentru inspirațiile curatorii. Ar gândi mai limpede în calmul nopții, îmi destăinui Marieta.

          Nu puteam să-l contrazic. Cele mai mulțumitoare concursuri fuseseră trecute după nopți la rând în care mă dedicasem studiului. Deci, în această privință, îl înțelegeam pe deplin.

          Adamescu încropise și o casă de cure pentru cazurile mai grele, unde puteam să mă dedic practicii medicale. Seara aveam să purtăm conversații pentru a lămuri pe deplin deprinderile din cursul zilei.

          Am urat noapte bună tuturor și m-am retras spre cameră. Negăsindu-mi somnul, m-am aventurat fără nicio permisiune spre bibliotecă. Pe lângă numeroasele rafturi ticsite cu volume de medicină, chimie ori farmacologie, am descoperit vrafuri întregi cu schițe și desene de hirurgie. Erau îngrămădite pe lângă pereți. Unele scrise în franceză, altele în latină, dar mare parte erau în română. M-am gândit că doftorul pregătea vreun tratat de medicină dar căzuse pradă uitării, devreme ce acestea erau învelite de pături groase de praf.

          Scotocind rafturile, fără să am habar ce anume aș căuta cu sugutanță, descoperii în lada unui scriptoriu un volum legat în piele. Părea un fel de jurnal. Al cui, n-aveam idee. Intenționam numaidecât să mă lămuresc în această privință.

          De cum l-am deschis, la vederea scrisului, am înțeles că era jurnalul doftorului. Citisem câteva răspunsuri din partea conului spre tatăl meu și nu aveam cum să mă înșel în privința asta. Îi cunoșteam bine scrisul. Frunzărindu-l, am descoperit că fusese împărțit pe zile și prezenta desfășurarea doftoricirii unui caz. O nețărmuită bucurie îmi umplu sufletul. Cu siguranță jurnalul ascundea informații deprinse de Adamescu în timp, pe care ‒ cu sau fără voia lui ‒, aveam să mi le însușesc. Puteau să-mi fie mai mult decât folositoare.

          Așa că, îngrijindu-mă de primejdia descoperirii, am tras șezăul în vecinătatea ușii întredeschise. De-acolo aveam să fiu alertat chiar de cel mai firav freamăt de pas, mai ales că, ușa care făcea legătura între partea în care mă aflam și restul lumii scârțâia îndrăcit atunci când era strunită.

          M-am pus pe citit!

 

Dragul meu Pierre,

          Încă din clipa când am primit misiva ta, înștiințându-mă că transportul va fi sosit în mai puțin de două zile, mi-am pierdut răbdarea pe deplin. Gândul că materialul trimis de tine ne-ar ușura cercetările nespus de mult, lucrând astfel pe două fronturi, m-a pus pe jar. Într-un final munca noastră va fi răsplătită pe deplin și vom curma existența unei boli atât de cumplite. Nu văd de nerăbdare să m-apuc de treabă încă din zorii apariției acestuia. Am săptămâni întregi de când tot verific modul în care a fost încropită camera de cercetări și, fără niciun pic de exagerațiune, pot să afirm că este mai mult decât precis pusă la punct.

 

Prima zi,

 

          Sunetul hodorogit al poștalionului m-a făcut de-a dreptul să sar din pat. Slugile au rămas cu gurile căscate văzându-mă în pridvorul conacului, îmbrăcat cu hainele de noapte, așa cum nu mă mai văzuseră vreodată. Am dat ordin ca totul să fie trimis în camera de cercetare, cu indicații precise, câtă vreme mi-am tras un rând de schimburi peste trupul încercat de emoții.

          Trebuie să mărturisesc că am o echipă de colaboratori de-a dreptul formidablè, devreme ce materialul a fost aranjat depășindu-mi propriile așteptări. Cum timp se găsește din belșug mulțumită eforturilor tale, mi-am îngăduit să nu trec drept spre măsurile hirurgicale, ci să petrec câteva ore bune observând și consemnând concluziuni.

 

          Scrâncetul ușii din hol m-a făcut să tresar. Cu un rând de mișcări precise am pus jurnalul la locul lui, după care am fugit spre odaie. Afundat în așternuturile patului m-am prefăcut aproape adormit, deși, dacă Marieta le-ar fi tras, m-ar fi descoperit purtând hainele din timpul cinei. Femeia doar și-a vârât capul prin crăpătura ușii. Văzând ochii ca de pisoi abia fătat, doar m-a făcut atent c-avea să revină mâine la orele stabilite. Am încuviințat și m-am întors pe-o parte. Speriat c-am să mă dau în vileag dacă cobor din pat, am dormit cum eram, cu hainele de umblat.

          Dimineața mi-a alintat chipul cu razele ei diamantate, obligându-mi deșteptarea. Am tresărit speriat, abandonând în cea mai urgentă grabă așternuturile. Să fi fost oare într-atât de istovit încât să nu fi simțit pe Marieta la orele stabilite? Prezența unei tăvi argintate ce găzduia cu mare grijă micul dejun mi-a adus nenumărate frământări.

          Era limpede că femeia venise la momentul stabilit, totuși, nu pricepeam de ce nu mă trezise. Care să fi fost temeiul acestui lucru? Frământările erau destul de apăsătoare, însă nici foamea nu era mai prejos. Prin urmare, am decis că investigațiile puteau să aștepte până după micul dejun.

          Din casa mamei dulcețurile ori magiunul erau nelipsite, însă pasta aceea de fructe ce-mi fusese adusă era de-a dreptul dumnezeiască. Pe lângă plăcutul gust al fructelor de prun se strecurase un tainic iz, dat pesemne de-un amestec de ierburi. Am gândit că secretul stătuse în priceperea vechilor spițeri, cu care doftorul avea legături bine întreținute și, pe lângă nelipsitele alifii și doftorii pe care i le pregăteau pentru cure, îi împărtășise și secretul câtorva ierburi aromate. După cana cu ceai de izmă m-am schimbat de haine și-am plecat în căutarea răspunsurilor.

          Încă din salon mi-a fost satisfăcută curiozitatea chiar de Marieta. Supus unor treburi de-a dreptul urgente, conu’ fusese nevoit să amâne dăscălirea mea cu încă o zi. Nu știam dacă asta era a bună ori ba, dar folosindu-mă de acest răgaz m-am scuzat cum se cuvine, anunțându-mi intenția de a trece pragul bibliotecii. Lucru care s-a și întâmplat, de-ndata ce am părăsit tovărășia Marietei.

          Primul lucru care l-am făcut, odată trecut pragul bibliotecii, a fost să mă afund în foile jurnalului.

 

Cea de-a doua zi,

          Urmărirea cu interes a stării subiectului pe tot parcursul zilei, fapt permis de buna lui condiție fizică de moment, mi-a servit de minune la tragerea primelor concluziuni.

          Pentru început țin să consemnez că întreaga cameră de cercetare a fost ‒ și zilnic va fi ‒, curățată cu de-amănuntul cu ștergare înmuiate bine în alcool etilic de cea mai înaltă mână pentru a combate contagiunea. La fel și uneltele și oalele ce vor deservi măsurilor hirurgicale de mai târziu, toate turnate din argint curat.

          Așadar, bunul meu prieten, iată ce am concis în urma observațiunilor.

          Pacientul se află într-o stare de somn profund, nefiind deranjat de niciuna dintre încercările de-ai stârni simțurile: arsul pielii cu lumânarea, scurgerea cerii topite ori lovituri mai zdravene. Nu sistisește friguri sau transpirațiune și se află țeapăn precum un butuc.

          Sub toate aceste înfățișări, pentru o clipită, atunci când bucatareasa mi-a adus niscaiva blide cu mâncăruri, am avut strania impresiune că i-ar fi fremătat nările. Totodată aș fi putut să mă înșel, căzut pradă ceasurilor neîntrerupte de observațiune. Imediat am abandonat masa, dar, cu mare părere de rău, n-am putut consemna nicio schimbare.

          Mâine, cu mintea ceva mai limpezită, poate că ai să mă crezi nebun însă voi căuta să mai întârzii vreme de o zi intervențiile hirurgicale, pentru a pune la cale o testăluire amănunțită.

 

          Nu pot spune că nu am fost scăndălisit să aflu că materialul pe care doftorul îl așteptase cu sufletul la gură fusese, în fapt, un om. Boala pe care o cerceta, deopotrivă cu amicul sau de la Paris, trebuie să fi fost de mare circulațiune și cu un grad ridicat de contagiune, devreme ce puseseră atâta de mult bănet la cheltuială pentru drum și cercetare. Descoperirea leacului pentru o asemenea boală l-ar fi trimis pe con drept pe ștatul de plată al Academiei Medicinale de la Paris.

          Ardeam de nerăbdare să-mi continui lectura când un gând iscoditor m-a străfulgerat. Cu siguranță materialul din jurnal ‒ dacă încă nu se prăpădise ‒, se afla în casa curatorie. După ce-am primit permisiunea Marietei de-a ajunge acolo, sub intenția de a-mi verifica proaspetele citiri academice, aproape că am doborât ușa în fuga mea. Pot numai să îmi închipui ce-o fi fost în capul femeii văzându-mă cum alergam.

          Odată ajuns, am dibuit cele șase paturi de cure. Spre marea mea dezamăgire doar două erau ocupate. Unul dintre bolnavi tremura de zor și asuda ca un porc în soare, prin urmare suferea și era tratat de friguri; doar cel de-al doilea se apropia într-o oarecare măsură de descrierea din jurnal.

          Era întins și dezvelit până la brâu. Când m-am apropiat, de sub pânza cearșafului, dogorea un puternic miros de alcool. Dezvelindu-l, am descoperit niscaiva ștergare care îmbrobodeau piciorul drept. Pielea era jăratec viu, încinsă de-i fi putut frige pe ea ouă. Pașii Marietei ‒ când podeau scrâșni ‒, m-au făcut să tresar.

          ‒ Care-i istoria dânsului? am întrebat.

          ‒ Îi argat pe moșia conului. Astă primăvară și-a tăiat piciorul în lama unui plug ruginit. S-a tot chinuit cu vătămătura pe ascuns. Până la urmă boala la răpus de-a binelea și a ajuns vorbă la urechea conului. Se speriase c-avea să-l alunge dacă îl află neputincios de muncă. Prostul de el! De-ar fi știu mai din timp l-ar fi vindecat cu doftoriile sale numaidecât, acuma…

          Era limpede pentru mine că nu descoperisem ceea ce căutam și tot la fel de limpede era că argatul avea să-și deie duhul dacă doftorul nu se întorcea la timp. Pârguiala cărnii ajunsese deja sub genunchi. Ardea ca focul. Odată scăpată mai departe avea să-l coste viața.

          ‒ Marieto, i-am spus grav femeii, dacă nu apare conul să-i reteze piciorul sărmanul ăsta se prăpădește.

          ‒ Ai mare dreptate, conașule, îmi răspunse ea, iar felul de a-mi vorbi mă miră. Azi trebuia să se preocupe de asta, da’ lucruri de-a dreptul urgente l-au silit s-apuce iar drumul.

          ‒ Zic c-aș putea să fac eu treaba în lipsa dânsului, doar că trebuie să decizi dumneata dacă-mi acorzi dreptul ăsta, ori ba.

          ‒ Nu știu ce să zic! N-am făcut nimic fără voia lui. N-aș vrea să-l mâhnesc cu asemenea nesupunere.

          ‒ Dacă prețuiești cât de puțin viața sărmanului om, zic să-mi acorzi putința asta. N-o mai duce mult, să știi!

          ‒ Conașule, dă-mi răgaz un ceas. Mi-e tare greu să hotărăsc pe loc, îmi spuse ea în vreme ce plecă grăbită.

          Pesemne că fusese om bun și harnic, căci femeia reveni la scurt timp îngăduindu-mi să-l doftoricesc.

          L-am purtat cu repeziciune în camera de operațiuni și-am sfătuit-o să-l îndoape cu țuică. Încă din timpul uceniciei cunoșteam că alcoolul mai îndulcește suferința. N-o poate înlătura pe deplin, prin urmare, ne-am servit de câteva chingi trainice pentru a-l proțăpi.

          Nu m-am înșelat! Suferința din timpul amputațiunii fu atâta de chinuitoare încât bietul om, cam pe la jumătatea cursei fierăstrăului hirurgical, căzu pradă leșinului. Își reveni peste câteva ceasuri bune, timp în care nu l-am scăpat din grijă. Proaspăta rană fu bine clătită cu alcool încă din vremea leșinului, unsă cu alifii și legată strâns cu ștergare curate. După alte câteva ceasuri pielea nu mai ardea tot atâta de puternic și atunci am putut să-i dau pace, fiind precis că avea să-și revină.

          Aș fi vrut să-mi continui lectura ascunsă dar doftoricirea argatului mă storsese într-atât de mult de puteri încât, după masa de prânz, am căzut într-un somn profund. M-am trezit pe înserate și conu’ tot nu făcuse cale-ntoarsă din treburile sale. Hotărârea Marietei de a-mi da mână liberă mă făcuse să cunosc o profundă stare de mulțumire. Scăpasem un suflet de la nenorocire!

          Atunci am putut să-mi reiau cititul în tihnă.

 

Cea de-a treia zi,

          După cum am ținut să-ți spun, scumpul meu prieten, azi am pregătit pentru subiectul nostru câteva încercări. Cum freamătul acela discret al nărilor s-a ivit în clipa sosirii bucătăresei, nu pot decât să fac următoarea observațiune: mirosul îmbietor al bucatelor l-a făcut să tresară. Nu complet, asta-i limpede! Însă chiar din istorisirile despre viața verișcanului tău, care zace acum pe masa mea de cercetare, înțeleg că s-a dovedit a fi un mare iubitor de bucate. Prin urmare, subiectul nu și-a pierdut complet simțurile, ceea ce mă face să cred c-ar putea fi încă vindecat.

          Odată adusă blida ‒ mușchiuleț de vită slab rumenit ‒, spre marea mea bucurie pielea de pe nas s-a adunat ca un burduf scurs de apă. Pe măsură ce m-am dat tot mai aproape cu mâncarea a tânjit pofticios, chiar dacă nu fusese la fel de bine gătită.

          Îl copsese la repezeală și era mai degrabă crud decât copt, dar el n-a vrut să țină cont de asta. A strâmbat din nări, căutând mirosul blidei. După ce-am poruncit ca mâncarea să fie scoasă afară din cameră a căzut în aceeași nesimțire, ca și cum nimic nu l-ar fi stârnit din starea sa. Am repetat isprava, urmarea fiind aceeași.

          Încheierea acestei încercări: nu poate fi decât o rămășiță de simțuri. În curând vor fi omorâte pe deplin și va urma drumul crunt al neființei. Strașnică această boală!

          Mâine, chiar de la primele ore ale dimineții, voi desfășura activități hirurgicale cu speranța că voi descoperi alte dovezi ale bolii.

 

Cea de-a patra zi,

          Pot spune că decizia mea a fost întemeiată. Azi materialul de studiu arde ca vatra unei sobe, de-am fost nevoiți să-l îmbăiem cu apă rece de fântână spre ai domoli dogoarea.

          Pentru început doresc a-i descoperi pielea brațului. Felul în care stă înțepenit mă intrigă de-a dreptul, după care voi căuta să-i cercetez pântecul. Am credința că vina unei asemenea boli poate fi pusă și pe seama unor mâncăruri. Va urma examinarea inimii și a plămânilor, numai după ce voi fi înlăturat dovada unor mușcături de jivine sau gâze. Urmare măsurilor mele voi reveni cu concluziunile.

 

 Cea de-a cincea zi,

          Ceea ce urmează să consemnez în acest jurnal, pe care-l vei fi primit de-ndată ce voi fi terminat cercetările, mă înfioară pe deplin.

          Așa cum bine plănuisem, pregătit de măsurile hirurgicale, m-am pus la lucru. Am spălat cu grijă locul folosind alcool și, chiar în clipa în care am tăiat în pielea mâinii drepte, trupul a zvâcnit atâta de puternic încât m-am prăvălit pe dușumea. Am fost trântit mai mult de spaimă decât de îmbrâncitura lui. Spre marele nostru noroc fusese prins bine în chingi de piele, altfel ne-ar fi tăbărât fără tăgadă.

          Ceea ce m-a zăpăcit cu totul a fost sfârâiala cărnii când nișterul a dat s-o despice. Ca și cum l-aș fi tras cu fierul înroșit ca la însemnatul vitelor. Firișoarele de fum s-au înfiripat spre tavan, împrăștiind un miros puternic de carne arsă.

          Și nu se sfârșește aici! Cum nu contenea din smucituri a trebuit să-i întărim legăturile, spre apărarea noastră, strângându-l de cap cu alte fâșii din piele, aproape sufocându-l. Mare mi-a fost surpriza când i-am pus căluș. Cum îl căutasem cu de-amănuntul chiar din prima zi, n-am putut să nu văd schimbarea dinților. Lungi și lucioși ca dinții unui dulău, scăldați într-o salivă cleioasă. M-am văzut nevoit să-i scot, fapt pentru care îți voi trimite unul pentru examinare și comparațiune. Procesul a fost de-a dreptul chinuitor, procopsindu-mă și cu câteva mușcături pe brațe. Nimic de speriat. Banale scrijelituri ce au fost curățate cu nițel alcool etilic.

          Doar ca să pot înainta disecția m-am văzut nevoit să-i încolăcim pieptul, mâinile și picioarele cu vreo câteva rotocoale de sârmă. Numai așa am putut să-l ținem în frâu. Chiar și în felul ăsta căutările n-au putut fi duse la bun sfârșit, întrucât s-a zbătut atâta de strașnic și mirosul acela de carne arsă a devenit atâta de puternic, căci a trebuit să deschidem ușile și ferestrele în lături iar noi am dat iama afară.

          Cum am revenit în cameră mintea aproape că nu a putut să judece ce mi-a fost dat să descopăr. Stătea întins, căzut în același somn profund. Fiecare crestătură în parte era vindecată. Nu-mi pot închipui cum, după felul în care mi-ai descris tu boala, putem vedea în suferința asta rădăcini demonice.

          Dac-aș putea să-l scot din somnul acela profund încă ținându-și puterea de vindecare, descoperirea asta ar fi pentru noi, dragul meu Pierre, așa cum este piatra filozofală pentru marii gânditori.

          Mă tot frământă felul în care îl pot aduce la simțuri, căci altă metodă decât adulmecatul mâncării și despicatul cărnii nu-l fac să tresară. Mă văd nevoit să continui cu aceste posibilități. Mâine voi pune la cale o altă încercare folosind bucate, însă una mult mai îndrăzneață.

 

          Am închis jurnalul uimit de îndeletnicirile doftorului. Felurile sale de cercetare erau de-a dreptul barbare ‒ să tai în carne vie fără milă ori să prinzi cu sârme, erau măsuri care depășeau starea mea de înțelegere ‒, cât despre felul în care materialul răspunsese, dacă cu adevărat erau drepte observațiunile bolii, găsise un caz aproape de nemurire. Numai gândindu-mă ce-ar fi însemnat omul cu o putere de vindecare atâta de iute mă treceau sudori de emoție. Ăsta era pe deplin un caz la care doream să fiu părtaș!

          Trebuia numaidecât să-l caut pe con și, într-un fel ori altul, era necesar să-i intru pe sub piele. Să-l fac să mi se destăinuie. Am părăsit în cea mai mare grabă biblioteca în căutarea doftorului.

          Ca și cum soarta uneltise împotriva mea, nu doar că n-am dat de Adamescu, ba mai mult, întreaga moșie pustiise. Niciun suflet nu călca prin preajma conacului. Am căutat împrejurimile o vreme după care m-am văzut nevoit să mă retrag în odaie. Afundat în gânduri, întins pe iatac, am picat în voia somnului.

          La trezire, descoperii pe Marieta stând în rama ușii ‒ nu cred să fi venit cu multă vreme mai înainte, ba faptul că dumneaei stârnise ușa bag de seamă că mă și trezise ‒, privindu-mă posomorâtă. Venise să-mi aducă scuzele conului. După cum mă așteptasem, nu avea să pornească studiile prea curând.

          Îmi fu lesne de înțeles și de ce. Găsise lucruri interesante în căutările sale academice. Atâta de curioase încât aveau să-l țină zile întregi prins în lucru. Puteam să fiu sigur că femeia nu gândea să se destăinuie așa din senin și nici nu credeam să fi reușit ceva în sprijinul meu de m-aș fi dat eu în vorbă. Ba mai curând aș fi riscat să fiu zburătăcit de pe moșie, lipsit de studiu cât și de tainicile descoperiri ale doftorului.

          ‒ Conul dorește să-și ceară iertare pentru amânarea studiilor, mi-a spus ea. Are să se răscumpere pentru tot necazul pricinuit de așteptare.

          ‒ Treburi urgente?

          ‒ Foarte urgente, conașule! a spus grav.

          Am decis să fac pe neștiutorul și să dau dovadă de-o nepăsare clară față de așa-zisul deranj. În fond, dorind asta, nu făceam decât să trag mai mult timp de partea mea. I-am răspuns cu o mare de liniște pe chip.

          ‒ Nu face nimic. Tot acest timp am să mă dedic lecturilor academice. Conul are o biblioteca nemaipomenit de bogată. Nici într-o lună plină n-aș isprăvi toate volumele aflate acolo. Spune-i să-și facă treburile în tihnă. Nu voi fi supărat deloc!

          Si, dacă nu simțeam nicicum așa, într-o oarecare măsură mă bucuram de timpul primit. Cum Adamescu nu era de găsit în niciun fel, am hotărât să-mi continui lectura cu gândul că jurnalul avea să-mi ofere ‒ până la un punct ‒, temeiul pentru care el fusese furat de febra cercetărilor; sau poate avea să-mi destăinuie locul camerei unde se ascunsese în tot acest timp.

          Imediat ce am avut răgaz, am fugit spre bibliotecă.

 

Cea de-a șasea zi,

          După cum m-am hotărât, azi am întreprins studii amănunțite folosindu-mă de aroma bucatelor. Gândind că mușchiul de vacă gătit în mare grabă îl făcuse să-și vină în simțire, am sperat că aducerea unei bucăți zdravene de carne nefriptă și nefiartă, ci crudă, așa cum se găsește ea pe masa măcelarului, avea să schimbe ceva.

          N-am mai dorit să fie prins în chingi, ci l-am priponit cu-n lanț ca pe vite. Lung de cinci coți, încătușându-i glezna dreaptă și prins la chiroane în podeaua odăii. Odată intrată, bucătăreasa purtă blida către masă făcându-l să-și încrețească nasul și să-și mijească gura știrbă. Ca prin minune și pe nepusă masă pentru fiecare dintre cei aflați acolo, subiectul a sărit de pe tăblia mesei. S-a opintit în lungimea lanțului, nu înainte de a o îmbrățișa cu rea voință pe sărmana bucătăreasă. Până când s-apucăm care mai de care flintele, nenorocitul și-a încleștat gura în gâtul femeii. Chiar și așa, știrbit cum era, a dovedit să-și afunde restul de colți în carne, mușcând precum un lup ieșit din iarnă. Trăgea cu atâta putere încât plesniturile de carne ruptă mi-au trezit șiroaie reci de transpirațiuni pe șira spinării.

          Numaidecât am descărcat plumbii flintelor. Pieptul vinețiu i-a trosnit în bătaia focului de arme, pricinuindu-i de zece ori mai puțin necaz decât am fi crezut noi. A dat ușor îndărăt cu limba jucându-i ca un șarpe însângerat, după care a sărit asupra noastră. Noroc că-l priponisem bine, altminteri s-ar fi ales praful de noi. Fiara ‒ căci numai a om nu mai arăta ‒, se svârcolea supusă lanțului. Căuta cu disperare să ajungă la noi. În clipa aceea, speriat de moarte, abia mi-am amintit cum sculele de hirurgie îi pricinuiseră cumplite arsuri, storcându-i urlete de groază din gât.

          Am apucat un nișter din mănunchiul aflat pe masă și-am arucat cu putere. În cursul vieții nu m-am dovedit un cuțitar iscusit, însă, cu puțin noroc, am izbutit să-i nimeresc coșul pieptului. Aruncat cu așa sete s-a afundat pe jumătate în os. Ca supus la sute de torturi s-a prăvălit pe spate. Din pieptu-i sfârâind răzbeau fâșii de fum iar atunci când încercă să scoată nișterul, sfârâitul se înzeci, căci pielea palmelor se pârlea ca pusă pe foc.

          Numaidecât am apucat cu toții lanțete și ne-am avântat asupra amenințării. Am lovit neîncetat până când nu mai găseai o palmă de carne nearsă. La urmă, folosindu-ne de securi, l-am rupt în bucăți.

          Știu c-ai să mă ocărăști, căci am pierdut cu bună știință materialul de studio. Supuși fricii acelea de neînchipuit nu ne-am putut opri din lovituri până nu l-am văzut rupt pe deplin. M-am temut nespus de mult pentru viața mea și a celor din jur, asta fără să-ți pot împărtăși suferința pricinuită de chinuitoarea moarte a bietei bucătărese.

          Prin urmare, azi, a douăzecea zi din luna lui prier, a anului 14.., închei acest scurt inventar de cercetare, pe care, în foarte scurt timp ți-l voi trimite prin serviciul de poștă.

 

          Falsa încheiere a jurnalului mă trase pe un făgaș necunoscut. Toate astea se întâmplaseră cu două luni în urmă. Cu siguranță materialul se prăpădise cu vreme bună în urmă și doftorul ar fi trebuit să fie lipsit de sarcini; ori el încă părea prins în treburi de-a dreptul serioase, devreme ce nu se mai făcuse văzut la ochi. Trebuie să fi descoperit ceva de-a dreptul nemaipomenit ca după atâta de mult timp scurs să tot fie prins în căutări. Am continuat să citesc plin de interes, căci după cum spuneam, încheierea fusese doar de moment. Mânat de interese de mine încă nedescoperite doftorul se văzuse nevoit să-și continue însemnările.

 

          Dragă Pierre,

          Mă văd forțat să reiau consemnațiunile. Cu mare credință în puterea Domnului aș vrea să cred că neîntreruptele mele zile de rea stare sunt pricinuite de friguri ori de vreo boală mai ușoară, însă tare mă tem că boala răposatului m-a tras sub aripa ei. Sunt mai bine de trei zile de când fierbințeala și transpirațiunile nu-mi dau pace. Nu se domolesc în niciun chip sub puterea doftoriilor luate. Mă simt stors de puteri. Abia dacă dovedesc mânca și, cu fiecare zi scursă, boala mă îngenunchează.

          Am dat ordin slujnicei ca nimeni să nu cunoască starea mea de rău. Atunci când voi fi căzut în somnul acela profund vreau să fiu zăvorât în pivniță și lăsat acolo să mă prăpădesc spre a purta boala cu mine în mormânt.

          Dorința mea aprigă este să pot trece în jurnal tot ceea ce trăiesc, toate frământările cărnii, căci poate în vreun fel, cunoscând părerile mele din vremea cât voi boli, vei putea desluși taine care ne-au scăpat. Așadar, reiau observațiunile azi, prima zi din luna lui florar.

 

Prima zi de boală,

           Mare lucru nu-ți pot destăinui căci, afară de cele spuse mai sus, nu găsesc alte stări care să mă necăjească. Nu că n-ar fi de ajuns astea!

 

Cea de-a doua zi de boală,

          Dacă n-ar fi fost lipsa poftei de mâncare poate aș fi putut duce boala mai bine, dar așa, sleit de puteri, simt cum mă pierd mai mult cu fiecare ceas scurs. Am avut credința că voi putea să te ajut cu scrierile mele, ori puținele cuvinte care le vezi trecute în dreptul acestei zile mi-au cerut ofrande scumpe. Marieta îmi tot poartă feluri de bucate, care mai de care mai arătoase, însă nu pot de-a dreptul să le suport. Chiar cu-un ceas în urmă buna mea slujnică mi-a încălcat cuvântul și a adus pe Baba Tinca ‒ o argată mai veche ‒, care m-a bătut la cap să-nghit de-a sila o îngroșăluță de samuraslă. Am tot căutat să-mi deie pace dar nu s-a lăsat până nu am luat câteva linguri bune, după care mi-a spus un descântec. Mai gustasem și-n alte dăți astfel de mărtaș, dar aceasta parcă îmi ardea gura din cale-afară, de ziceai că-mi dăduse biata femeie jăratec. Însă n-am avut încotro. Spunea că asta-i boală grea și păcătoasă, veche și uitată într-un colț de lume, iar nenorocitul de mine i-am căzut pradă. De îndată ce am isprăvit de mâncat m-am pus pe un căscat năprasnic, apoi m-am cufundat în somn.

 

Cea de-a treia zi de boală,

           N-aș vrea să trag a potcă, dar pare-se că doftoricirea babei m-a înzdrăvenit nițel. Fără rost să-ți povestesc c-am fost silit și astăzi să înghit zeama aia groasă de samuraslă și, spre mirarea mea, am dovedit și-un pulpan de cucoșel fript. Drept urmare, ceva din superstițiunea babei ori doftoria ei din popor lucrează în pofida bolii. Nu-mi rămâne decât să descos taina îngroșăluței. Am curajul să cutez c-am aflat leacul cruntului necaz.

 

Cea de-a parta zi de boală,

          După câte am prins din vorbele babei Tinca mărtașul e musai să fie făcut din caimac gras de vacă și-un pumn zdravăn de samuraslă. Curios fapt, căci azi, după ce-am înfulecat un castronaș ticsit, parcă cerul gurii nu m-a mai usturat atâta de tare ca-n prima zi. De mâine voi înceta să mai mănânc doftoria babei. Trebuie să știu dacă îmbunătățirea stării mele de acolo se trage.

 

Cea de-a șasea zi de boală,

           Cu nespusă plăcere îți pot spune că mă simt într-atât de bine încât ieri, furat de nenumărate trebăluiri prin preajma moșiei am și uitat să scriu jurnalul. Bagseamă că am fost jertfa de moment ale unor friguri ceva mai apăsătoare, care într-un sfârșit mi-au dat pace. Voi mai zăbovi niscaiva zile. Dacă toate merg așa cum se cuvine îți voi trimite jurnalul cu observațiunile mele și, odată ajuns la tine, vei ști că sunt în stare bună.

Cu drag, al tău credincios prietnic, doftorul Ifrim Adamescu!

 

          Mare necaz s-a abătut asupra mea. Cu nemaivăzută durere în suflet îți mărturisesc că mă văd silit, din nou, să fac consemnațiuni în jurnal. Frigurile și asudatul s-au întros asupra mea într-un fel atât de parșiv, încât simt c-am să izbucnesc în flăcări, lăsând în urmă nimic mai mult decât propria-mi cenușă.

          Zece zile-ncheiate s-au scurs de la ultima mea scriere. Doream la prima sclipire a dimineții să-ți trimit jurnalul când pe nepusă masă boala a-nviat în trupul meu. Mă văd nevoit să urmez din nou cura Tincăi. M-a ocărât cu vârf și îndesat și mi-a adus cu mâna ei un castronaș cu îngroșăluță. Am mâncat fără să mai stau pe gânduri și, după descântecul babii, am adormit ca un prunc.

 

Ce-a dea șaptesprezecea zi de boală,

           Mă simt ceva mai bine. Carnea tot îmi arde însă nu într-atât de chinuitor ca ieri. Sunt la fel de asudat, pesemne că leacul babei luptă împotriva bolii, care odată întoarsă parc-a devenit mai aprigă. Bucatele au început să nu-mi mai fie pe plac. Abia dacă dovedesc nițică zeamă scursă cu mămăligă. O istoveală fără margini îmi înrobește carnea, de parcă duc în spate fără întrerupere chinul unor munci grele. După fiecare porție din doftoria Tincăi boala-mi dă pace o vreme, timp în care cad pradă odihnei, după care, crescând, semnele bolii revin.

 

          Abia atunci îmi deveni clar. Treburile doftorului erau cu adevărat urgente. Treburi legate de moarte și viață. Cel care se zbătea în ghiarele morții era chiar dânsul! Mânat de nerăbdare am sărit peste multe din însemnările sale din următoarele zile de boală ‒ descriau scurt aceeași stare de boală ‒, până când am descoperit însemnări ceva mai bogate.

 

Cea de-a patruzecea zi de boală,

           S-au scurs atâta de multe zile de chin și luptă în pofida bolii, timp în care nu m-am bucurat de nicio schimbare, încât totul mă face să cred că nu-i decât o problemă de vreme până când voi cădea la rândul meu în acel somn profund. Puterea mărtașului parcă scade pe zi ce trece, lăsând loc nemiloasei boli să-mi câștige carnea. La sfatul Tincăi, care de zile bune nu mă mai scapă din grijă și e pururi în coasta Marietei, am să m-apuc de mâncat îngroșăluță într-atât de des încât să nu dau răgaz suferinței mai mult de-un ceas. Mă văd nevoit s-o fac și pe asta, chiar dacă de fiecare dată lingurile de samuraslă îmi ard cerul gurii de parcă aș gusta miez de munte încins. Din clipa în care îți scriu am să m-apuc de acest obicei, în urma căruia în câteva zile am să revin cu observațiunile.

 

Cea de-a patruzecea și șaptea zi de boală,

           Sunt șapte zile ne-ntrerupte de când mă doftoricesc din ceas în ceas cu leacul Tincăi și parcă mă încearcă o schimbare. Asudatul m-a lăsat pe deplin, doar o stare moale de fierbințeală își mai are cuib în carne. Am stat atâta amar de vreme ascuns prin odăile conacului încât acum, înzdrăvenit nițel, nu-mi mai priește defel lumina zilei. Ochii mă ustură cumplit în lumina caldă a soarelui și mă văd nevoit să-mi fac plimbările mai mult în puterea nopții, unde mă simt chiar mai bine și mai liniștit.

 

Cea de-a cincizecea zi de boală,

           Încă mai i-au leacul din ceas în ceas. De-ndată ce mă voi pune pe picioare pe deplin ‒ situațiunea mea este din ce în ce mai îmbucurătoare ‒, am să caut să-l răresc. Lucrul ăsta îl voi face scăriș, căci nu vreau să cad pradă aceleiași nerozii. Spre ca totul să meargă spre bine, pentru că doftoricirea asta din ceas în ceas nu-mi dă prilej să mai trăiesc. Nu mai pot părăsi conacul mai mult de câteva sute de coți. La ceas precis sunt nevoit să fac cale-ntoasă pentru tratațiune.

 

Cea de-a cincizeci și doua zi de boală,

           Cum starea mea de sănătate este aproape pe deplin refăcută, chiar de mâine voi rări doftoricirile. Pentru început voi lua leacul odată la două ceasuri, ca pe urmă, pe zi ce trece, să-l mai întârzii câte-un ceas. Am tăria să sper că lucrurile se vor îmbunătăți. Nu peste foarte mult timp voi fi gazda unui tânăr aspirant al profesiunii noastre. Mă voi ocupa de pregătirea dânsului. La timpul potrivit o să am îndrăzneala să-ți cer să te îngrijești de el o vreme, atunci când va fi sosit la Paris.

 

          Faptul că mă regăsii în paginile jurnalului și bunele intenții ale lui Adamescu mă făcură, într-un fel, să trăiesc un soi de stânjeneală. În tot timpul cât mă pierdusem în paginile scriiturilor sale ‒ la al căror sfârșit ajunsesem, devreme ce restul foilor de jurnal rămăseseră neatinse ‒, simțeam că l-aș fi abandonat cumva. Deși îmi fusese clar că n-aș fi putut face mai nimic să-i fiu alături, devreme ce își dorea ca totul să fie făcut cu cea mai mare taină.

          Ca din senin un gând nebunesc mi-a crescut în minte. Eu, care nu fusesem defel vreun mare aventurier, mă hotărâi să-i aflu ascunzătoarea. Locul acela în care se doftoricea pe ascuns; ori dacă nu aveam să dovedesc asta, trăgeam speranță că o să-l descopăr în plimbările sale din toiul nopții.

          Cum priceperea mea polițienească aproape vecină cu nerozimea m-a pus la îndoială în privirea Marietei, întrebându-mă în câteva rânduri ce necaz este pe capul meu de stau pe urmele ei neîntrerupt, m-am văzut nevoit să trag către mica mea odaie, unde ore-n șir m-am chinuit să intru în voia somnului. Unica mea posibilitate se dovedi o lungă plimbare pe timpul nopții, vreme în care, cu puțin noroc, aveam să-l întâlnesc pe con. Trecuseră mai bine de trei zile de când nu-l mai văzusem la ochi și, pe drept, faptul ăsta începu să mă necăjească într-un fel. Gândul îmi zbura la două posibilități: fie doftorul era într-o stare bună, căutând în fel și chip să prindă taina leacului băbesc, fie căzuse din nou pradă bolii, așa cum pățise și prima dată când rupsese diastima firească a doftoricirii.

                 

            De cu seară, după strașnicul somn din timpul zilei, m-am trezit descoperind pereții mânjiți cu felurite umbre. Unele zgâriau varul cu ghiare false ca de pisică, iar altele, născute din jocul unor crengi viguroase de prun, tremurau în bătaia ușoarelor adieri de vânt. Mi-am tras o flanea pe mine și-am ieșit pe prispa conacului. Negăsind niciun scăunaș ori vreo scămnie m-am văzut nevoit să cobor, găsind adăpost sub bătrânul prun ce-și aruncase umbrele peste pereții odăii. Acolo, rezemat de-un butuc gros, zgribulit și ușor șovăielnic așteptam ca Adamescu să se facă văzut în plimbările sale de noapte, așa cum spusese-n jurnal. Am tot stat eu mult și bine, dar doftorul să mai apară, ba!

          Să tot fi trecut vreo două ceasuri bune. Chinuit de răcoarea nopții mă pregătisem să trag spre odaie, dacă n-ar fi fost să văd o umbră ascunsă-ntre umbre. Călca greoaie supusă unei poveri. Când se dădu mai aproape o zării pe Marieta trudind din toate puterile la o gigantescă traistă. Nu pot să știu ce purta cu dânsa. Se chinuia de zor, opintind greutatea trăistii în șolduri.

          Învățat minte să țin distanță, ajutat și de întuneric, m-am furișat ca un vulpoi bătrân pe urmele ei, îngrijindu-mă pe unde umblu spre a nu mă face simțit.

          Marieta dădu ocol conacului, urmă drumul scurs al cărăruii dintre căsoi și livadă, coborând spre adunătura de hambare. Ajunsă, nu intră în niciunul dintre adăposturi. Le ocoli. Pieri în spatele lor ca-nghițită de pământ. Pe toți sfinții dacă nu m-am mâniat din cale-afară. Umblasem cu atâta grijă în urma ei și, tam-nesam, ia-o de unde nu-i!

          M-am tot foit de ici-colo, cam fără niciun rost. Cu mare răbdare așteptai să facă cale-ntoarsă. Odată plecată, drumul îndărăt avea să și-l croiască tot pe acolo. N-a durat mult ‒ să zic cam jumătate de ceas ‒, căci Marieta mea apăru în mare grabă din taina unei grămăjoare de lemne crăpate. Dispăru aproape fugind spre conac. Îmi fu limpede că în marginea hambarului se găsea intrarea unui beci. Fără nicio îndoială era ascunzătoarea conului!

          N-am stat pe gânduri și-am fugit în căutarea intrării. Se lăsă descoperită cu ușurință. Era legată în piatră lată de râu și săpa spre vintrele pământului. Poarta o descoperii crăpată. Prin buza ei scăpau licăririle unui foc palid. Mă așteptasem să descopăr un fel de odaie însă descoperii un vestibul îngust și lung, luminat cu facle. De când plecase Marieta, socotind cât îi luase să târască de papornița aia, hotărâi că aveam răgaz aproape două sferturi de ceas. Ceea ce-mi păru mulțumitor pe deplin. Aveam vreme destulă să caut taina beciului apoi să mă retrag pe unde venisem, îngrijindu-mă să nu dau nas în nas cu femeia.

          Afundat în vestibul, cu inima cât un nasture, fără să pot înțelege cum, m-am găsit în inimă cu o frică ce ardea mocnit și-mi încețoșa privirea. Mă simțeam mai rău ca un hoț de cai chinuit de vina necunoscutului deși, puteam să jur că acolo, după capătul holului, se ascundea doftorul Adamescu trudind din greu la misterul leacului. Mijindu-și ochii încercănați de oboseală în lumina seacă a lumânărilor.

          Am împins ușa. Spre surprinderea mea o găsii nouă, bine unsă, și alunecă precum un val de mătase. Ce descoperii îmi zburli perii de pe tot corpul. După cum crezusem îl descoperii pe con. Nu era nici pe departe cum mă așteptasem eu.

          Pereții aveau de jur-împrejur margini, cam la o înălțime de șold și erau pline cu scule hirurgicale, doftorii și câte și mai câte. La centru, întins pe masa din piatră bine șlefuită, era doftorul. Avea mâinile trase peste piept. Lumina celor câtorva lumânări înșirate prin încăpere, afară că întindea umbre lugubre, transformase chipul doftorului într-o mască de ceară. Tras, gălbejit și cu ochi încercănați, închiși și afundați în găvane.

          Nu-mi explic cum, însă am căpătat curaj cât să m-apropii și să-i ating mâna. Era rece ca un sloi. Sărmanul doftor… se prăpădise!

          Ca să spun că nu m-am pierdut cu firea ar fi o mare născocire. De îndată ce-am înțeles asta nu știam încotro s-apuc. Picioarele m-au tras spre ușă aproape fără voia mea. Întorcându-mă mi-am prins piciorul în colțul unui bolovan. Am alunecat. În doar o clipă m-am izbit cu palmele de marginea pereților, reușind astfel să mă agăț cât să nu cad. Doar pe urmă, când m-am pus binișor pe picioare, am simțit mâncărimea palmelor. Cu spiritul încins de sperietura piedicii nici nu băgasem de seamă că mă proptisem într-un morman de niștere. Tăișul lor îmi crestase podul palmelor. Am luat un ștergar la repezeală și l-am strâns în pumni până când am oprit sângerarea.

          Nu fusesem grav rănit și sângele îmi fu ținut în frâu numaidecât. Pierdusem rostul timpului scurs și, neștiind câtă vreme mai era până la întoarcerea Marietei, cu cea mai mare grabă am dosit ștergarul, după care, am rânduit nișterele cât să treacă neobservată vizita mea.

          Nu pot spune cu preciziune cât au durat toate încercările mele de a-mi ascunde trecerea ‒ cutez să cred că nu trecuse mai mult de-un cântec de greiere. Însă, când totul fu pus la locul lui, întorcându-mă să-mi iau rămas bun de la sărmanul doftor, am fost martorul unui miracol. Adamescu mă privea fix, coborât de pe masă, în capul oaselor, viu și cu un zâmbet larg. Ochii încă păreau pictați cu tăciune, afundați în găvane, iar ceara din obraji nu se înflăcărase deloc. Părea mai mult mort decât viu și, în pofida straniei arătări el se găsea acolo viu, privindu-mă.

          Deși boala lăsase urme adânci de suferință ‒ dovadă chipul siluit ‒, am cutezat să pornesc în întâmpinarea lui spre a-l îmbrățișa. Era un suflet chinuit și măcar atâta puteam să fac pentru el. La nici doi pași, apropiindu-mă și descoperindu-i ochii învolburați, scăldați de-o uitătură ca de fiară și-un rânjet searbăd, am dat îndărăt. Nu-l cunoșteam pe con de-o viață, însă chiar și mie, aproape un străin, îmi păru ceva nelalocul lui.

          Călcâiele au sfredelit pardoseala și-am apucat către ușă. Spre marele meu necaz, aproape când să dovedesc scăparea pumnii lui Adamescu s-au încleștat în flanică. M-a zvârlit cât colo. În doar o clipită m-am văzut lat, întins pe jos și conul călare pe mine. Când apucase să mă încalece… nu știu! N-am putut nici măcar să văd. Doar după ce m-am dezmeticit din căzătură l-am descoperit deasupra mea. Cu genunchii îmi fixase mâinile. Pumnul stâng și-l înfipsese adânc în păru-mi zburlit, pe când dreapta îmi fixase cu nespusă putere gâtul. Abia dacă mai puteam zări cu coada ochiului felul în care mă privea pierdut, trecându-mi prin carne.

          Încă stau și mă întreb cum n-am căzut pradă disperării, cum inima-mi înhămată la așa chin, prin zbuciumul ei nebunesc, n-a găsit o cale să-mi sară atunci din piept. Și poate aș fi căzut pradă unei asemenea disperări dacă n-ar fi fost cele două femei.

          Au dat buzna în beci. Una purta cu ea un buchețel de busuioc și-o ulcea, iar ailaltă striga în gura mare vorbe bisericești. Când Baba Tinca și-a dus la capăt descântecul, Marieta a înmuiat busuiocul în apa ulcelei și-a zvâcnit cu șomoiogul de iarbă spre doftor. Stropii s-au izbit de chipul ceruit al conului și pielea i-a sfârâit de parcă l-ar fi stropit cu untdelemn încins, nu cu apă. A sărit în lături, dându-mi pace. M-a lăsat slobod.

          Ațâțat de spaimă m-am repezit în pragul ușii, dând răgaz femeilor să-și continue bolmoajele. Baba încă bolborosea de zor la cântece vechi, iar Marieta împroșca lemnul ușii cu apa din ulcea.

          Mâniat din cale-afară, atins ca de turbare, doftorul s-a aruncat asupra noastră ca un apucat. Abia dacă dovedii ieșirea minunându-mă de curajul femeilor. Primejdia stătea la doi pași să le-ajungă și ele nu se clinteau din loc. Ba mai mult, se apucaseră să urle amândouă ca smintitele.

          La niciun cot distanță-n fața lor Adamescu se opri, zgâindu-și mutra de parcă se izbise de-un soclu turnat în piatră nevăzută. Căzu în noada fundului, apoi se ridică, urlă din toți rărunchii și-și arătă colții.

          Cu mâna pe inimă, spun drept și sufletul mi-e martor. Felul în care doftorul s-a cățărat pe pereți m-a uluit de-a binelea. Ca și cum n-ar fi avut oase, mergând în patru labe, a prins a se zvârcoli pe pereți și tavan precum un păinjen.

          De-ndată ce și-au sfârșit farmecele, am ferecat ușa. Am fugit mâncând pământul toți trei. Nu ne-am oprit până în prispa conacului. Înrobiți de spaimă abia am dovedit să ne tragem sufletul. Fără să mai spun că biata Tinca era gata-gata să-și deie sufletul și mai multe nu de la atâta alergătură.

          Până-n zori bătrâna mi-a povestit blestemul acelei boli crunte și vechi, tâlcul și necazurile ei, și felul în care doftorul, nesocotind sfaturile ei, se procopsise cu asemenea necaz.

          Mulțumesc cerului că mi-au fost zilele multe și am scăpat din mâna doftorului, despre care, după grabnica mea plecare, chiar de la revărsatul zorilor, nu știu să-ți mai pot spune vreun cuvânt. Și dacă cele două femei și-au ținut cuvântul, cu alai mare de popi și dascăli aveau să sfințească locul, iar gura beciului aveau să o încarce cu pietre de moară. Atâta de grele încât fie ea și cea mai puternică jivină să nu le poată clinti din loc.  

 

Florin Purluca

Florin Purluca

Florin Purluca s-a născut la 7 iunie 1982. Locuieşte în Focșani, iubeşte literatura şi arta grafică (în special zona BD), genul SF fiindu-i cel mai aproape de suflet. Fan fără doar și poate al maestrului Stephen King, speră ca într-o bună zi să descifreze și să înțeleagă pe deplin arta scrisului.

More Posts