Unde se așterne praful uitării, vei găsi fantezia la lucru.

         

                                                                   1

 

         Era cocoțată în vârful unei piramide. Întotdeauna îi plăcuse lucrul la înălțime. Să privească lumea de sus, de deasupra păienjenișului, să vadă stelele într-o panoramă continuă, nu împărțite în triunghiuri arbitrar delimitate. Micuțele scântei ale cerului o fascinau. Cum sclipeau fără-ncetare de peste tot, de jur împrejurul planetei, doar ca să aibă ei energie. Cât de departe or fi fost?

          Rețeaua captatorului se întindea în toate părțile, atât cât vedeai cu ochii și mai departe, mult mai departe, în orice direcție, într-o plasă de cabluri care, cu mici excepții, împresura întreaga planetă. O cunoștea din totdeauna. De câte ori ieșea la suprafață, priveliștea piramidelor enorme din bare metalice susținând nodurile plasei care zăbrelea negrul cerului era cea care o întâmpina în lumina slabă. Peste tot la fel. Aceleași structuri portante din grinzi solide de metal, aceleași conductoare groase unindu-le vârfurile. Aceleași distanțe, aceleași înălțimi. Ajungea să-i înțelegi un nod și o înțelegeai pe toată. Și trebuia înțeleasă, căci era vitală. Și uneori se deteriora. Iată pasiunea Seminei, menirea și corvoada ei. Cu rețeaua avea treabă și acum. Ce altceva ar fi făcut pe cineva să iasă la suprafață? Numai îmbrăcatul costumului protector anti-radiație și montarea tuburilor presurizate de aer erau adevărate suplicii, să nu mai vorbim de efortul pe care mișcarea în asemenea armuri îl presupunea.

          – Ai verificat joncțiunea?

          Tresări. O verificase?

          – Da, spuse, e în regulă!

          – Atunci fii gata de recepție!

          Mai inspectă o dată manșonul care învelea legătura de la capătul cablului. Era intact. Firul cobora din acel punct și, făcând burtă, se pierdea pe jos, în praful solului. Ceva mai încolo, colegul ei găsise capătul celălalt și tocmai îl strângea cu cleștele emițătorului. La capătul ei, Semina conectă receptorul la joncțiune. Vocea celuilalt îi răsună din nou în cască:

          –Emit! Citești?

          Ecranul receptorului se coloră brusc în albastru intens.

          – Citesc, e bun!

          Cel de jos desfăcu fălcile cleștelui și ecranul redeveni negru. Era cum nu se putea mai bine. O treabă simplă, de maxim trei zecimi de diviziune. Începu să coboare. Costumul rigid o stânjenea la fiecare mișcare, obligând-o să se deplaseze nenatural. Până și mersul pe sol se făcea altfel, țeapăn și legănat, împotriva firii, darămite escaladatul grinzilor. Sări ultimele trepte. Tălpile ridicară vălătuci de praf la contactul cu solul,iar amortizoarele se comprimară ușor, ajutând-o să-și țină echilibrul.

          – Smuls, spuse colegul când ajunse lângă el, arătându-i capătul liber al cablului. Merge prins la loc.

          Merseră împreună, târâind firul în urma lor, până în dreptul unei piramide adiacente, unde vehiculul de intervenție îi aștepta cuminte. Din nou trebuia să se cațere. Își legă cârligul troliului și scripetele de centură și urcă. Sus, montajul dură doar o clipă. Între timp, colegul prinsese agățătoarea de cablul desprins. Coborî cârligul peste scripete, iar el îl atașă de agățătoare. Troliul porni, iar cablu începu să se întindă, apoi se ridică de tot de pe sol, scuturându-se de praf. Îl urmăriră cu privirile până ajunse pe poziție, iar Semina îl fixă la locul lui în joncțiune și trase manșonul peste.

          – Cam asta ar fi.

          Cei doi se așezară unul lângă altul pe o grindă. Fusese o intervenție ușoară, o terminaseră repede, iar acum nu mai aveau altceva de făcut decât să aștepte. Pe cer, o stea strălucea mai tare decât celelalte, zămislind umbre confuze pe solul plin de glod. Așa fusese dintotdeauna. Stând cu fața spre ea, Semina îi simțea căldura domoală alintându-i obrajii prin viziera căștii. Sau era doar o părere?Deconectată, remarcă bâzâitul constant al detectorului de radiații. Nivelul normal. Departe, în zare, orizontul se distingea ușor zimțat în lumina palidă.

          – Știi, acolo a fost odată un oraș! vorbi celălalt.

          „Of! şi eu care credeam c-am scăpat.” Cu privirile rătăcind într-acolo, Kvarth, colegul ei, continuă:

          – Pe-atunci era aer la suprafață. Și nu erau radiații. Puteai merge pe-afară fără costum, chiar și-n pielea goală dacă voiai!

          Semina zâmbi. Ar fi preferat să fie o aluzie sexuală, dar nu prea-și punea speranțe. Flirtul cu Kvarth, deși nu-l găsea chiar pe gustul ei ca bărbat, tot era mai plăcut decât ceea ce știa că avea să urmeze. Tăcu. Poate dacă nu-i dădea apă la moară…

          – Și era lumină! Lumină de te orbea!

          Nu avea nici o șansă. Odată pornit pe subiect, nu avea să-l lase baltă până nu-și va fi epuizat toate crâmpeiele de logoree pe care le avea. Ori până vor fi ajuns să se insulte. Totuși, nu avea tragere de inimă să-i răspundă.

          – De fapt, nu tot timpul era lumină peste tot. Erau perioade alternante de lumină și întuneric.

          Pentru a câta oară auzea tâmpeniile astea? Se ambiționă să păstreze tăcerea.

          – Știi de unde venea lumina?

          Da, știa, cum să nu știe? Kvarth era unul dintre cei „treziți”, iar aceștia nu-și țineau teoriile pentru ei. Toată lumea le cunoștea, însă, la fel ca ea, cei mai mulți preferau să nu-și bată capul cu asemenea speculații pseudo-argumentate.

          – Îți dau un indiciu: chiar și acum, chiar în acest moment, ne luminează!

          – De la cea mai strălucitoare stea de pe boltă, spuse Semina cu un suspin, recunoscându-și înfrângerea.

          – Exact! În străvechime era mult mai strălucitoare decât acum. Nici nu o puteai privi fără să-ți pierzi ochii.

          Să-i dea dreptate sau să-l contrazică? Nici una dintre variante nu-i era pe plac. Acest bărbat se ambala și când era contrazis și când era susținut. Tot el continuă:

          – Pe atunci, planeta era înconjurată de un strat protector de aer și de un câmp magnetic puternic. Radiațiile erau filtrate, numai un spectru plăcut ajungea la sol.

          – Cât de convenabil! spuse femeia.

          – Da, era. Toate condițiile mediului de la suprafață erau optime pentru noi. Și pentru toate formele de viață care trăiau alături de noi.

          Dacă i-ar fi putut vedea fața, Kvarth ar fi băgat de seamă frustrarea pe care logoreea lui i-o cauza femeii. Însă privirile îi rătăceau în depărtări, iar el nici nu concepea ca poveștile despre lumea veche să fie ascultate altfel decât cu fascinație de către cineva. Ele erau crâmpeiul de magie care-i făcea lui cotidianul suportabil, refugiul, misterul fermecător.

          – Acolo a fost un oraș. Atât era de mare, încât ar fi putut găzdui populația noastră întreagă și încă ar fi rămas loc.

          – Ia-uzi!

          – Da, așa era. Zeci de milioane trăiau în construcții înalte, în case suprapuse unele peste altele. Grandoarea lor era…

          –Îți dai seama cât de stupid sună ceea ce spui?

          Era deja prea mult! Sfidarea logicii atinsese un punct critic, peste care Semina nu putea și nu voia să treacă. Kvarth tresări. Se întoarse greoi în costumul său către femeie și îi privi fața. Chiar prin cele două geamuri, în lumina slabă de afară, irascibilitatea i se putea citi pe chip.

          – De ce… de ce e stupid? îngăimă bărbatul. Lasă deoparte ceea ce ai fost învățată și judecă singură. Am nevoie să fii deschisă la minte…

          Cu un semn din mână, femeia îl opri.

          – Mai bine lasă tu deoparte retorica asta stearpă și bombastică de trezit! Of, parcă v-ar fi băgat careva cu polonicul în cap aceleași fraze la toți, de le turuiți în disperare. Judec cu capul meu, da, judec! Și găsesc poveștile tale tâmpite!

          – De ce?

          – Păi uite-te în jur! Ce vezi? Platou! Peste tot, spațiu! Loc cât cuprinde. Iar tu-mi spui că cei care trăiau la suprafață se înghesuiau unii peste alții în case suprapuse? Cam cât de cretin să fii, să nu-ți zgârie creierul o asemenea enormitate?

          – Păi ți se pare enormitate doar pentru că știi prea puține despre acele vremuri. De fapt, pe atunci eram atât de mulți încât nu mai aveam loc altfel. Nu ne puteam permite să ne extindem oricât pe suprafața planetei, căci trebuia să lăsăm loc culturilor de plante, cu care să ne hrănim. Asta doar pe de o parte. Pe de altă parte, din toată suprafața,mai puțin de un sfert era uscat. Restul era acoperit de ape.

          Ah, da, își amintea, chestia cu întinderile de apă. Un argument forte al treziților.

          – Și ce, mă rog, s-a întâmplat cu toată apa?

          – Ce s-a întâmplat și cu pătura de aer: S-a pierdut în marele cataclism.

          Da, aici toate întrebările se blocau. „Marele Cataclism”, piatra de temelie a ideologiei lor.

          – Nu știm ce a cauzat marele cataclism, continuă bărbatul, dar efectele lui ne bântuie încă.

          – Ce efecte?

          – Păi nu e evident? De ce trebuie să purtăm costume ca să ieșim afară? De ce nu mai este viața posibilă la suprafață?

          – Asta e o speculație, răbufni femeia. Introduci două idei și le argumentezi una prin alta. Asta nu demonstrează decât că nu există conflict între ele, atât. Nu te legi de nimic concret.

          – Cum nu? Nu e oare suficient de concret că nu se poate trăi la exterior?

          – Și când am spus eu că s-ar fi putut vreodată? Nu vezi că viața la suprafață e tot născocirea voastră? Și, da, ca să nu fiți complet ridicoli, ați adăugat și tâmpenia cu cataclismul ca să o sprijine. Sunteți coerenți într-o balivernă, atât!

          Bărbatul reflectă câteva clipe, apoi continuă:

          – Că odată se putea trăi afară nu e născocirea noastră, e fapt dovedit.

          –Siiiigur că este!

          – Da, este! Anatomia trupurilor noastre o dovedește.

          Semina dădu plictisită din cap, însă casca prinsă rigid în toracele costumului nu-i imită mișcarea. Kvarth continuă:

          – Ochii au receptori pentru lumină puternică. Ne mișcăm biped, ceea ce ne indică necesitatea de a acoperi cu privirea spații vaste în jur. Pielea conține pigmenți care să ne apere de expunere îndelungată la radiație luminoasă. Avem straturi de grăsime care să ne apere de intemperii, păr… și ar mai fi, dar nu mai țin eu minte. E cazul să-ți spun cât de necesare ne sunt acolo unde viețuim?

          – Toate astea nu dovedesc neapărat că suntem concepuți să trăim afară. Doar că suntem adaptabili.

          – Nu, natura nu creează adaptabilitate așa, pentru orice eventualitate, ci doar ca răspuns la o necesitate. Necesitatea a fost aceea de a trăi la exterior.

          – Atunci dă-ți jos casca și trăiește! pufni femeia exasperată.

          – Păi, acum nu mai pot. Nu ți-am spus că a avut loc un cataclism care a schimbat condițiile? El ne-a obligat să ne refugiem la adâncime sub sol. Nu mai există strat gazos și nici protecție contra radiației. Și nici apă, dacă mă gândesc bine. Fără astea trei componente, supraviețuirea unui ecosistem e imposibilă.

          – Și nu ți se pare ciudat, măi găgăuță, că le avem pe toate dedesubt? Și aer, și apă, și protecție contra radiațiilor. Ecosistemul se întreține foarte bine cu noi cu tot, de când îl știm. Sau și el s-a refugiat în subteran odată cu noi?

          – Da, exact asta a făcut! De fapt, noi l-am proiectat ca să ne poată susține viața acolo. Am selectat dintre toate vegetalele pe acelea care pot trăi fără lumină și pot produce aer și le-am cultivat jos. Am adăugat apoi bacterii care să descompună substanțele organice reziduale și astfel să hrănească vegetalele, apoi, odată ce ecosistemul a început să se autoîntrețină, ne-am mutat și noi. Cataclismul a avut loc când noi eram deja în siguranță, în grotele noastre.

          Cât de forțat suna totul în urechile Seminei. Privind din pod, lucrurile păreau legate cu ața plauzibilității, dar…

          – Dar dacă spui că nu exista radiație la suprafață, spuse ea când conștientiză iarăși bâzâitul continuu al detectorului, de unde aveam energie?

          „Acum să te aud”, gândi și un zâmbet i se lăți pe figură.

          – Aveam alte surse, nenocive. Stratul de aer era în continuă mișcare, se putea extrage energie cinematică destulă de acolo. Și din întinderile de apă. Și mai ales de la steaua principală a planetei. Ți-am spus, era mult… mult mai luminoasă atunci!

          Bărbatul arătă cu degetul către punctul cel mai strălucitor de pe boltă și spuse.

          – Ea era! Planeta noastră gravitează în jurul ei!

          De data asta femeia se enervă de-a dreptul. Toate bazaconiile și clișeele treziților îi erau servite cu titlu de adevăr absolut, cu argumentație minimală, la limita bunului simț, iar ea ar fi trebuit să le ia de bune?

          – Nu există nici o dovadă!

          – Cum să nu? Există cartografie stelară! Toate stelele își mențin pozițiile relative constante, mai puțin asta! Apare în diferite locuri de pe cer în diferite momente, după un tipar care ar sugera că se învârte în jurul planetei.

          – Exact la fel ca toate celelalte stele! Toate se învârt în jurul planetei! Uite, răsar acolo și apun dincolo.

          Semina se ridicase și, cu brațele desfăcuse, indica apusul și răsăritul, ca în așteptarea unei îmbrățișări.

          – Da, așa e, dar o fac mereu în același mozaic. Rămân pe poziții fixe între ele. Numai asta singură nu. Rămâne în urmă puțin de tot față de celelalte, cu fiecare rotație pierde ceva teren pe boltă, până ajunge iarăși de unde a plecat. Și tot așa.

          – Ești sigur de asta? întrebă ea puțin derutată, căci nu avea cunoștințele necesare pentru a-l contrazice ferm.

          – Foarte sigur, s-a măsurat și intervalul unui ciclu complet. În jur de trei sute și vreo cincizeci de rotații dacă nu mă înșel…

          – Și ce spuneai că înseamnă asta?

          – Păi, să o luăm încet: Faptul că vedem aceleași stele răsărind într-o parte și apunând în partea cealaltă a bolții cerești poate însemna două lucruri:

          – Ori toate stelele se învârtesc în jurul planetei noastre, îl întrerupse ea, ori planeta noastră se rotește și ele stau pe loc, știu asta și sunt de acord! Asta nu e din teoria voastră, e dilemă veche.

          – Nu, bineînțeles că nu, nici nu vrem să sugerăm că ar fi. Acum, dintre cele două teorii, trebuie să recunoști, mai de bun simț e a doua. Adică, zic, am fi naivi să credem că totul se învârte în jurul planetei ăsteia, nu?

          – Nu neapărat! De ce? Planeta noastră e un conglomerat enorm și foarte dens. Stelele sunt…

          – Sunt atât de departe încât ne e imposibil să le aproximăm măcar dimensiunile. S-ar putea să fie chiar mai mari decât planeta asta!

          – Ei, hai că asta e chiar prea de tot!

          – Bine, lăsăm asta deoparte, nu contează prea mult. Voiam doar să te fac să înțelegi că e mai… ăăă… firesc să admitem că planeta se rotește. Dar pentru asta am o explicație mai simplă, pe care sunt sigur că o vei accepta.

          – De ce crezi asta?

          – Pur și simplu pentru că nu e a noastră. A treziților vreau să spun. E a câtorva colegi de-ai noștri de la mentenanța rețelei. Știi ce-au făcut? Au luat un etalon și l-au cântărit la suprafață. În unele locuri era mai greu decât în altele.

          – Și ce-are a face asta cu învârtitul planetei?

          – Păi are! Știi de ce? Pentru că exact în două puncte diametral opuse a avut cea mai mare greutate. Și cea mai mică greutate a avut-o…

          Kvarth se ridică și el și căută cu privirea ceva pe jos. Se aplecă și ridică o piatră oarecum rotundă. O prinse între două degete și începu cu cealaltă mână să o rotească, arătând spre inelul din mijloc, de la jumătatea distanței dintre punctele fixate de degetele sale.

          – Aici, spuse.

          – Și ce dovedește asta?

          – Tocmai asta, că planeta se învârte! Punctele astea, în care a avut greutatea cea mai mare, spuse scuturând ușor piatra între cele două degete, sunt si cele din care, dacă te uiți, stelele nu răsar și apun, ci se învârt în jurul tău. Aici în schimb, spuse arătând cercul pe care i-l arătase mai devreme, a avut greutatea cea mai mică. Pe linia asta, stelele merg drept dinspre răsărit spre apus.

          În orice alt punct, ele răsăreau și apuneau, dar pe traiectorii curbate. Semina știa chestiile astea, amândouă teoriile explicând că rotația se făcea în jurul unei axe, dar nu prea reușea să extragă din greutatea măsurată diferit, dovada că cea care se învârtea era planeta. Din fericire, Kvarth îi dădu cheia:

          –Forța centrifugă. Aici e, aici nu e. De-aici diferența de greutate.

          Femeia ar fi ridicat din umeri dacă nu ar fi fost atât de greu costumul.

          – Bine, să zicem că admit că planeta se învârte. Ce treabă are asta cu steaua aia?

          – Ei, aici e faza: Rotația planetei e de două feluri: în jurul axei, și spunând asta îi arătă locurile în care degetele groase ale mănușii sale presau pe piatră, dar și în jurul stelei, și strângând pumnul celălalt începu să învârtească piatra în jurul lui. Dubla rotație creează mișcarea acelei stele odată cu celelalte, dar puțin mai lentă. Cu a trei sute cincizeci-a parte mai lentă, căci rotația completă în jurul axei e de trei sute cincizeci de ori mai rapidă decât cea în jurul stelei!

          Vocea îi devenise pițigăiată. Se entuziasmase. Mereu se entuziasma când își susținea teoriile și era chiar mai enervant ca de obicei. Semina i-o tăie scurt:

          – O mare tâmpenie! Hai să căutăm o sută de chestii ca să complicăm lucrurile, doar-doar nu le-o mai înțelege nimeni și nu ne va mai contrazice! Știi ceva? Toată gargara asta a ta m-a făcu să cred exact opusul: Toate stelele se învârtesc în jurul planetei, unele mai repede, altele mai încet. Nu e mult mai simplu așa?

          – Ar fi. Dar cum se face că toate își păstrează pozițiile, numai una nu?

          – Ce știu eu? Cui îi pasă? Poate doar pe asta au observat-o că rămâne în urmă. Poate rămân și altele, dar mai puțin. Și de-aia nu le-a observat nimeni.

          –Nnnnuuu, nu rămân!

          – Ești tu sigur?

          Câteva clipe trecură. „Aha, deci nu e sigur! L-am lucrat, poate acum mă lasă-n pace!”

          – Toată vorbăria asta mi-a cam făcut somn, continuă ea încercând să pară împăciuitoare. Nu mai sună ăia odată?

          – De când n-ai mai dormit? întrebă Kvarth aruncând piatra și urmărind-o cum stârnește nori de praf în salturile ei neregulate pe sol.

          „Bun, a lăsat-o baltă!”

          – Cred că de douăzeci și cinci de diviziuni.

          O voce străină se auzi atunci în căști, spunând: „Confirm înlăturarea defectului, reveniți la bază! Felicitări!” Se așezară amândoi în vehicul și porniră. Vălătuci groși de praf se ridicau negri urma lor. Îi acompaniară cu sinistra lor priveliște până la ecluză.

        

                                                                     2

 

           Vehiculul opri în mijlocul cercului metalic, iar acesta începu să coboare încet. Un capac greu se închise deasupra lor când ascensorul se opri și cei doi coborâră. Era beznă. Pe bâjbâite, ghiciră în peretele dur, circular, intrarea unei firide. Închiseră ușa grea în urma lor și o etanșară. Imediat, cu un fâsâit puternic, valvele se deschiseră și aerul inundă ecluza. Un sunet de clopoțel anunță faptul că presiunile se egalizaseră și o lampă chioară se aprinse într-un colț. Se găseau într-o incintă strâmtă, în care cu greu ar fi încăput șase persoane, având două uși cu izolare de etanșeizare: una prin care tocmai intraseră și încă una, identică, de partea cealaltă. O deschiseră trăgând de câteva manete și pătrunseră în tunelul care se căsca negru înainte, coborând în trepte. O cămăruță laterală servea drept vestiar. Nu dispunea de nici un corp de iluminat, cele câteva raze care se strecurau de la ecluză fiind singurele care rupeau negrul. Aici, cei doi scăpară de costumele grele, rămânând goi. Le puseră în curățătorul automat, care se și puse pe trăncănit în surdină, și intrară ei înșiși la dușul anti-radiație. Nu aveau nevoie de mai multă lumină, căci știau pe de rost ordinea lucrurilor.

          – Cam mult… spuse bărbatul în timp ce-și ștergea trupul cu un prosop aspru și cenușiu.

          – Hmm? ce e cam mult?

          – Cam mult de când n-ai mai dormit. Nu e sănătos. Știi că ar trebui să dormi măcar șapte diviziuni după treisprezece de veghe.

          – Ei și? ce-ți pasă ție? întrebă Semina râzând și aruncându-și prosopul în uscător. Parcă ai spus că nu vrei să procreăm împreună.

          Kvarth se așezase pe o bancă dură și rece, săpată în perete, și începuse să se îmbrace. Ea se postă goală în fața lui cu o mână pe șold, făcându-se că-și caută salopeta pe raftul de deasupra. „Se va uita măcar?” gândi ea trăgând cu coada ochiului spre el. Lumina slabă îi scălda formele trupului musculos, dezvăluindu-le neclar, insule răzlețe ieșind din oceanul de întuneric, desăvârșite cu farmecul misterului. Da, se uita. Fără ascunzișuri, cu aceeași expresie cu care-și citea aparatele de măsură. Nesimțitul!

          – Așa am spus. Să nu crezi că nu aș fi tentat, ești o femeie foarte frumoasă, dar eu…

          Nemernicul! Cum își permitea? Urma să-i spună că prietenia lor era prea importantă pentru el sau o altă chestie de-asta de nimic și umilința ei ar fi fost completă. Măcar dacă ar fi fost într-adevăr interesată de el…

          – Eu, continuă Kvarth cu un suspin, sunt monogam.

          – Cee? Ce mai e și aia?

          – Adică am jurat să procreez cu o singură femeie. Cea cu care am făcut-o deja.

          Un hohot de râs o scutură pe Semina, purtându-și ecourile adânc în negrul tunelului.

          – Și asta e tot o chestie de-a treziților?

          – Nnnuu… E o chestie de-a noastră. A mea și a perechii mele, vreau să spun.

          Aha, deci era o chestie de-a treziților, dar auxiliară, putându-se și fără.

          – Știi că-i ilegal, nu?

          – Nu și dacă procreezi o singură dată în viață.

          Oricât de bine își dădea seama că mai bine n-ar fi întrebat, femeia fu totuși învinsă de curiozitate. Dacă despre celelalte credințe ale treziților știa câte ceva și nu-și dorea să afle mai mult, dimpotrivă, acest concept de monogamie era total nou pentru ea, deci interesant.

          – Care poate fi motivația pentru așa ceva?

          Bărbatul zâmbi și o privi drept în ochi. Chiar și în crepusculul vestiarului, scânteierea din ochii săi era vizibilă.

          – Nu e ceva logic. Ține de sentimentalism.

          – Adică?

          Era rândul ei să fie cea care insistă. Kvarth era evident pus în dificultate. După câteva poticniri și începuturi de cuvinte lăsate în aer, rosti:

          – Ești femeie, ar trebui să-ți fie foarte ușor să înțelegi lucrurile astea. Pur și simplu nu vrem să ne împărțim dragostea cu nimeni.

          Noul val de râsete cristaline îi fu curmat Seminei de imaginea primului ei iubit. Ce simțise când acesta începuse să curteze altă femeie? Cum îl mai detestase atunci! Cât se simțise de pustie… Da, ea ca femeie înțelegea. Nu rațional, căci acest comportament nu avea nici o logică. Acceptase asta de atunci, însă înțelegea. Și deodată privi spre bărbatul din fața ei cu alți ochi. El era dispus să facă pentru prima sa femeie ceea ce al ei nu făcuse pentru ea. Nu i-o ceruse, nici nu se gândise că așa ceva ar fi putut fi o opțiune. Îi ceruse doar să mai rămână puțin cu ea. Doar puțin… dar nu era oare același lucru? Nu aceeași dorință o avusese și ea? Căci după acel puțin, ce-ar fi urmat? Ar fi fost oare mai bine? Poate că nu. Ea trecuse peste acel episod. Nu o mai afecta. Poate că, de fapt, Kvarth îi făcea perechii sale rău în felul acesta. Lui însuși, sigur își făcea. Acum îi înțelegea privirea. Nu era indiferență în ea, ci doar reținere. Dureroasă reținere. Nu mințise deloc când spusese că era tentat. Dar se forța enorm să se înfrâneze. Subit stingherită, Semina se îmbrăcă în grabă.

          Lumina se topea încet, pe măsură ce se afundau tot mai adânc în tunel, ecourile pașilor fiindu-le singura companie. Din loc în loc, câte un corp de iluminat lucea pe tavan, făcând petele rare de vegetație și neregularitățile pereților și treptelor vizibile preț de câțiva pași, după care întunericul își reintra în drepturi. Se obișnuiseră cu el. Străbătuseră astfel de tuneluri cam de când se știau și avea să o facă tot restul vieților lor. Nu le făcea totuși plăcere. Nimănui nu-i făcea. Ochelarii le proiectau pe retină imaginea vectorială a ambientului, însă nu compensa lipsa luminii. La un moment dat, zăriră un punct incandescent ceva mai strălucitor decât celelalte. Acolo era ieșirea. Locul în care tunelul pietonal dădea în altul, mai larg, dotat cu șine pentru vagonete. Și acesta avea unele lămpi, însă mult mai rare. Aici nu serveau la nimic, căci vagonetele circulau automatizat, ocupantul fiind doar nevoit să apese butonul corespunzător stației la care dorea să ajungă. Urcară într-unul și acesta se puse imediat în mișcare.

          Seminase cuibări pe bancheta rigidă și închise ochii.

          – Avem ceva de mers, spuse, cred că am să dorm.

          – Ai face bine!

          Dar nu putu să adoarmă. Legănatul și trăncănitul monoton al roților o deranjau. O deranjau tocmai pentru că îi induceau somn, iar creierul ei se împotrivea. De ce se împotrivea? În fine, abandonă ideea pentru moment.

          – Știi, chiar ar trebui să dormi, îi spuse Kvarth când o simți ridicându-se.

          – Știu. Am să dorm mai mult când ajungem. Am să dorm doisprezece diviziuni!

          După o perioadă de mers drept, trecând prin dreptul multor altor guri mici de tuneluri ce duceau spre suprafață, toate străjuite de luminițe de veghe, vagonetul prinse a coborî abrupt. Se îndreptau spre citadelă.

          – Te-ai gândit vreodată, spuse bărbatul deodată, de ce avem nevoie de somn la intervale regulate?

          – Nu, răspunse ea, nu mi-am pus problema. Pur și simplu avem nevoie de odihnă.

          – Da, dar de ce la intervale regulate? De ce cu această cadență?

          – Nu cred că e o regulă. Fiecare doarme cum are chef.

          – Dar asta nu e sănătos. Eu vorbesc de ritmul recomandat de anatomiști.

          Femeia ridică din umeri.

          – Îți dau un indiciu: un interval de veghe plus unul de somn fac exact cât e și perioada de rotație a planetei… sau a stelelor, dacă vrei neapărat.

          Iarăși aducea discuția la teoriile treziților în care credea atât de tare. Ciudat, dar acum nu o mai deranja atât de tare. Bărbatul însă insistă agasant:

          – Rotația durează exact douăzeci de diviziuni, adică o perioadă de veghe și una de somn.

          Ei, chiar asta nu putea să i-o lase netaxată:

          – Pfoa, și nu te gândești că, de fapt, diviziunile au fost calculate după perioada aia, de la bun început? E coincidență că-mi încape pe deget inelul pe care l-am făcut pe dimensiunea degetului meu?

          – Corect, corect, spuse el precipitat, nu neg asta! Evident că așa a fost. Dar nu aici voiam să ajung, ci la faptul că perioadele noastre de somn şi veghe sunt în acord cu ciclul de rotație.

          – Și ce dacă? Așa o fi fost mai ușor pentru anatomiști să recomande.

          – Noo, e mai complicat de atât. Pe vremea când trăiam la suprafață și steaua principală dădea suficient de multă lumină și căldură, perioadele de somn se legau de poziția în care te aflai pe planetă față de ea. Când erai pe partea luminată, era zi și stăteai treaz. Când erai pe partea cealaltă, umbrită, era noapte și dormeai. Dormeai atunci când nu mai aveai lumină, când era întuneric. Nu ai observat că nu poți dormi când ai luminile aprinse în apartament?

          – Încă o explicație la limita penibilului, spuse femeia amuzată. Însă are un maaare minus: Dacă e așa cum spui, înseamnă că toți de pe o parte a planetei dormeau deodată, că se făcea, ăăă cum spuneai tu „noapte” pentru toată lumea, nu?

          – Da, exact așa! Pe porțiuni foarte largi, toți dormeau și se trezeau cam în același timp.

          – Și nu ți se pare anapoda? Cum ar fi dacă și în citadelele noastre pe toți i-ar apuca somnul deodată?

          – Dacă te gândești la organizarea noastră de acum, ai dreptate, ar fi cam anapoda. Dar pe-atunci lucrurile mergeau în mod natural. Pe perioada nopții activitățile se reduceau foarte mult și se reluau când se făcea iarăși zi.

          – Mda, spuse Semina într-un târziu, poate fi o explicație. Dar asta nu înseamnă că e neapărat singura plauzibilă.

          – Păi… cum altfel s-ar explica ciclicitatea…

          – Uite, îl întrerupse femeia, dormim pentru că avem nevoie de odihnă, pur și simplu. Rotească-se planeta sau stelele… sau ce-o vrea, perioada de rotație a fost măsurată și împărțită la douăzeci. Așa am obținut diviziunile. Acum, prin observație, s-a ajuns la concluzia ca avem nevoie de perioade de somn de cam jumătatea celor de activitate, da? Ei, nimic mai simplu și logic decât să raportezi perioadele la diviziuni. Deci: avem recomandarea de treisprezece cu șapte. Atât și nimic mai mult. Dacă vrei să crezi chestia aia cu steaua care lumina feeric, cu viața la suprafață, cu toți dormind deodată și toate celelalte, n-ai decât! Dar să nu ai pretenția că explicațiile voastre sunt singurele plauzibile, că nu sunt!

          – Dar cu întunericul cum rămâne? De ce ne e mai firesc să dormim pe întuneric?

          – Uite-te în jurul nostru! se trezi ea strigând. Mai e și altceva? Cum altfel să ni se pară firesc să dormim dacă trăim în întuneric? Și așa o facem dintotdeauna?!

                   

                                                                       3 

          

        Nici mistica și nici știința nu dădeau răspunsuri clare când erau întrebate despre originea vieții. Voia planetei, apăruseră odată cu ea. Când ea se născuse din marele abis, îi purtase în pântec. Pe ei, pe vegetale și bacterii. Tot ecosistemul. De ce să desparți problema apariției vieții de cea a apariției planetei? Dar nici aici nu aveau răspunsuri. Geneza planetei era de prea puțină utilitate practică, deci știința nu prea-și bătuse capul cu ea. Mistica o tratase cu larghețe, mulțumindu-se, ca în multe alte cazuri, la formula „voia Celui ce Este”. Iar cât privește suprafața sau bolta cerească, știința se limitase la a le cerceta și exploata potențialul energetic, iar mistica se prosternase în fața imensității și invocase măreția Celui ce Este. Cam atât despre lumea de afară. Plus câteva nume date stelelor mai ușor vizibile, determinări de axe de rotație și perioade.

          Terminalul din camera ei nu-i putea da Seminei prea multe informații. Nu se înregistrase cu exactitate momentul în care scoarța planetei fusese descoperită sau în ce circumstanțe. Cu siguranță tot atunci se și introdusese sistemul de referință temporal bazat pe rotații și diviziuni. Și fusese elaborat conceptul de planetă. Nici rețeaua captatoare de radiație nu se știa când fusese inventată,prima ei consemnare, într-o formă primitivă, fiind de acum aproximativ trei milioane de rotații. De-atunci fusese îmbunătățită constant. Însă radiația în sine nu se știa când se descoperise sau cu ce preț în vieți. Ea fusese atribuită stelelor, însă despre acestea nu se cunoștea mai nimic. Nici dimensiuni, nici distanțe. Dificultatea pe care ieșitul la suprafață o ridica, îngreunase cercetarea lor,iar lipsa de utilitate practică a acestui demers îl îngropase de tot. Nici măcar nu se străduiseră cercetătorii să tragă o concluzie fermă: se rotește planeta sau stelele?

          Așadar, în direcția asta, cam atât. Teoria treziților despre steaua principală nu putea fi nici combătută, nici confirmată. În cealaltă direcție, cercetând cunoștințele documentate despre geneza vieții, drumul era și mai scurt. Se știa doar că ecosistemul aparținea interiorului, dar dacă apăruse odată cu însăși planeta sau dacă se formase ulterior, prin cine știe ce mecanisme, nici o informație. Ideea că fusese construit dintr-un altul, mult mai variat, care existase odată la suprafață, neputând fi combătută cu argumente, altele decât că nu era de bun simț.

          Cât despre anatomie, despre rolul receptorilor oculari sau a pigmenților pielii, nici un cuvânt. Sigur, medicina cunoștea în detaliu funcționarea organelor precum și modul de tratare eficientă a fiecărei afecțiuni, însă când era luată la bani mărunți despre necesitatea practică a fiecăruia în corelație cu mediul natural, uneori ridica din umeri.

          Și rămânea și problema fricii. Ea tindea cel mai ostentativ să dea dreptate treziților, ea singură fără nici o referire în știința clasică. De ce aveau frică de întuneric? De ce nimeni nu străbătea coridoarele negre de unul singur? Nu exista nici un pericol logic și totuși, indivizii tindeau să se grupeze în beznă. Măcar doi, niciodată unul singur… Simpla prezență a altuia oferea un confort spiritual suficient pentru a înfrunta ceea ce unuia singur îi dădea fiori.

          Semina închise iritată terminalul și se ridică de pe fotoliu. Își pierduse vremea scotocind. Nu realizase până atunci cu câtă larghețe erau tratate de scolastica clasică subiectele care nu aveau utilitate practică. Nu era de mirare că, pe nișa enormă care se crease, ideologii ca ale treziților apăruseră și-și luaseră avânt.

          – Tu ce crezi, spuse înghiontindu-l ușor pe bărbatul care moțăia pe pat, am trăit vreodată la suprafață?

          – Hmmm? răspunse acesta puțin buimac și se ridică pe-un cot. Aaa, da, ai umblat cu Kvarth. El îți pune mereu probleme d-astea…

          Apartamentul Seminei era unul confortabil, spațios, dotat cu un pat de două persoane, o canapea, masă cu șase scaune, fotoliu cu terminal conectat la rețeaua de date, ca să nu mai vorbim de separeul grupului sanitar propriu. Tehnicienii care lucrau la rețeaua captatoare erau foarte bine văzuți și își permiteau ceva mai multe. De-asta și Svetl prefera să vină la ea.

          – Kvarth. Și ce dacă? Tu zi-mi dacă crezi sau nu!

          – Nu știu… nu prea m-a interesat treaba asta. Nu m-am gândit.

          – Gândește-te acum!

          Se așeză pe pat, lângă el, invitându-l să o cuprindă în brațe și începu să se joace cu mâna prin părul lui. Bărbatul își așeză capul pe umărul ei.

          – Da, de ce nu? spuse.

          – De ce nu?!

          – De ce nu… E o posibilitate, la fel de bună ca oricare alta.

          – Deci…crezi că se poate!

          – Da, se poate, de ce nu?

          – Cum poți fi atât de indiferent?

          Svetl râseși-și ridică încet capul de pe pieptul ei, privind-o în ochi. Apartamentul ei era atât de bine luminat! Îi putea vedea clar ridurile minuscule, firele sprâncenelor și genelor…

          – Ce importanță are de fapt? Dacă au trăit vreodată unii din specia noastră la suprafață sau nu, oricum aia a fost atunci, demult. Ce mai contează acum? Pentru mine cel puțin, care nu voi ieși niciodată, nu are nici o însemnătate.

          – Ar trebui, totuși, să știm!

          – Da, ar trebui. Dar tot nu ne-ar ajuta la nimic.

          Semina dădu să protesteze, dar se răzgândi. Motivul pentru care nu se găseau răspunsuri în știința clasică era în fața ei. Și cum l-ar fi putut condamna? Bietul Svetl! Ca tehnician constructor de tuneluri, nu avea niciodată să vadă stelele. Nu se trimiteau persoane sus doar ca să se zgâiască la cer.

          – Și ce-i aia specie? întrebă, totuși, deși din context înțelegea despre ce ar fi fost vorba.

          – Păi… noi toți suntem o specie. Adică suntem compatibili unii cu alții, nu știu exact cum să explic. Poți să cauți pe terminal definiția.

          – Nu știam că există cuvântul acesta. E cam în plus. Adică ne desemnează pe noi sau pe vegetale.

          – Da, acum da. Dar, cică,au fost și altele cândva. Pe-atunci avea logică să spui „specie”. Toate aveau nume. Și noi aveam. Dar s-a pierdut, așa cum se va pierde și acest cuvânt.

          – Ei, spuse ea, deci știi și tu ceva din teoria treziților!

          – Câte ceva, da. Dar chestia asta nu ține de vorbăria lor. Ei cred că au existat specii doar când se trăia afară. Nu cred că și-au pus problema relativ la mediul de acum. Noi știm că au existat și alte specii aici jos, cu noi.

          – Voi? Știți? Care voi? De unde știți?

          – Noi, săpătorii de tuneluri. Crezi că numai voi, care lucrați la rețeaua captatoare, știți chestii în plus? Credeți că numai voi vă confruntați cu mistere și tabuuri? Le-avem și noi pe-ale noastre!

          Femeia se smuci dintre brațele sale și, ridicându-se în genunchi, îi cuprinse picioarele între ale sale și i se așeză pe coapse. El își așeză mâinile pe șoldurile ei și-i zâmbi.

          – Povestește-mi! Spuse ea aplecându-se și sprijinindu-se de pieptul lui.

          – Păi… nu e mare lucru de povestit. Există câteva tuneluri despre care nu știe nimeni. Nu sunt trecute nici pe hărți. Gurile lor au fost zidite demult, dacă treci pe lângă una nici nu-ți dai seama. Vegetația răzleață a crescut peste îmbinări și s-au uniformizat. Numai noi le știm, le avem marcate pe hărțile de interdicție, ca nu cumva să-i vină cuiva ideea să extindă rețeaua și să dea din greșeală peste unul. Explicația oficială este că sunt zone care au fost contaminate, deci trebuie să rămână în izolare totală. Cel puțin pentru acum.

          Semina îi asculta captivată. De ce să cauți mistere la suprafață sau pe cer, când altele, atât de fascinante, erau chiar lângă tine?

          – Contaminare cu ce?

          – Nespecificat. Radiație, gaze toxice… tot ce e posibil!

          – Și de ce le țineți secret?

          – O precauție în plus. Știi tu, atracția interzisului. Mai bine să nu se știe de ele. Oricum, am spus că asta e explicația oficială. Dar mai e una, neoficială. O știm cu toții. Unii credem, alții nu. Eu unul cred… de fapt, ăăă… mă rog, zic: „de ce nu?”.

          – Tu la toate zici asta! Nu ești niciodată categoric!

          – Am fost când ți-am spus că te vreau!

          Îi strânse ușor în palme mușchii lombari și începu să-și plimbe mâinile pe spate în sus, pe sub bluză. Toată carnea acestei femei era tare se fermă, trădând un tonus perfect.

          – Mai târziu, îl apostrofă ea prinzându-l de încheieturi, acum povesteai ceva!

          – Mda, ei, ideea e că, ăăă… noi credem că, de fapt, tunelurile zidite duc către citadelele altor „specii”. Credem că a fost o vreme când trăiam împreună, cu toții, dar la un moment dat ne-am despărțit. Ceva legat de o decizie. Noi am vrut într-un fel, ceilalți altfel. Și ne-am despărțit. Am împărțit catacombele și le-am izolat. Fiecare cu treaba lui.

          – Câte specii mai erau? Cum arătau?

          Bărbatul râse înfundat.

          – Doar nu crezi că știu?! Habar n-am! Nici nu știu dacă toată chestia e adevărată. Probabil nu e. E doar o legendă, știi tu…

          Da, o legendă. La fel ca cele pe care le propovăduiau treziții. Singura diferență era că Svetl nu avea pretenția că ar fi un adevăr absolut, ci o accepta ca ceea ce era. Se lăsă ușor la pieptul lui. El o îmbrățișă.

          – Ce zici, spuse ea deodată, ridicându-se în coate pe mușchii lui, ai deveni monogam pentru mine?

          – Ce? De ce? Ai vrea tu așa ceva?

          – Dacă aș vrea!

          – Nu știu ce să spun… Oricum nu e voie. Procreația trebuie să fie mereu între indivizi diferiți, altfel…

          Știa foarte bine. Indivizii concepuți de aceeași doi părinți prezentau prea multe caracteristici comune, iar redundanța genetică era de evitat. Ea însăși procrease de trei ori, cu trei bărbați diferiți, oferind societății trei prunci sănătoși. Și parcă nu-și dorească rămână de-acum doar la unul singur. Însă i-ar fi plăcut să-l audă pe Svetl spunându-i că ar fi făcut-o pentru ea.

          – Dar acum, continuă el, acum este timpul nostru! Îl putem prelungi cât vom dori. E al nostru!

          Și îmbrățișarea lor se prelungi hulpavă, iar ei se bucurară unul de celălalt. Și când lumina păli, iar oboseala o învinse în sfârșit, se regăsi stând pe maldărele de bolovani, sub cerul înstelat, acolo unde rețeaua nu se întindea, iar Kvarth îi vorbea despre orașul care fusese odată în locul acela, despre turnurile care se înălțaseră din pietrele pe care călcau, despre aerul care forma curenți, despre lumina și căldura stelei principale din vremurile în care ea fusese darnică. Și-i vorbea despre viața de la suprafață, abundând în forme și culori care-ți luau mințile, despre nenumăratele forme de viață, despre zi și noapte, despre neîmpărțitul dragostei… despre toate câte fuseseră și nu aveau vreodată să mai fie. Iar ea, pentru că-l credea, își lepădă casca…

                 

                                                                      4

 

           – Chiar nu există altă cale? Trebuie să mergem atâta pe jos, cărând de nenorocirile astea?

          – Ba da, ar fi. Dar ar trebui să sărim din vagonet. Ce zici?

          Kvarth și Svetl se priviră în lumina slabă a lămpii de tunel preț de câteva clipe, apoi Kvarth continuă:

          – Ești tehnician la tuneluri, trebuie să ai tu și o soluție neidioată!

          – Aș avea, dar e prea bătătoare la ochi. Sau poate nu te-ai prins că ce facem e ilegal?

          Kvarth o privi încruntat pe Semina, iar aceasta ridică indiferentă din umeri. În definitiv, nu-l trăsese nimeni cu forța. Ea și cu Svetl ar fi putut pune singuri totul la cale. Svetl avea acces la hărțile zonelor interzise, la sonde și la freze, Semina la costume de protecție. Nu mai era nevoie de nimic altceva. Se gândiseră însă că ar fi fost și el doritor să li se alăture și nu se înșelaseră. Curiozitatea îl ardea groaznic, însă perspectiva marșului nu prea-l încânta. Ca să poată ajunge la unul dintre tunelurile zidite, cei trei luaseră un vagonet. Însă acesta nu putea opri decât în stațiile prestabilite, iar destinația lor era între. Trebuia, deci, să meargă pe jos o bucată destul de bună, cărând costumele, tuburile de aer și freza după ei. Dar nu aveau ce face. Se porniră, așadar, cu toții în direcția indicată de harta lui Svetl. De-aici înainte, doar întuneric.

          – Știți, spuse la un moment dat Kvarth gâfâind, chestia asta se potrivește foarte bine cu teoria vieții la suprafață! Noi mereu am spus că erau foarte multe specii.

          Semina ar fi vrut să-l contrazică. Ea prima dată auzise cuvântul acela de la Svetl, Kvarth nu-l pronunțase niciodată. Vorbise despre o mare varietate a vieții și alte asemenea, dar nu spusese niciodată nimic despre „specii”.

          – Când noi ne-am retras în adâncuri, continuă el, au venit cu noi și alții.

          Svetl scutură din cap. Pentru un trezit, chiar și un bolovan venea în sprijinul vieții la suprafață. Era ciudat cum de abia acum unul aflase despre legendele lor, ale săpătorilor de tuneluri. Probabil că dintre colegii săi nu era niciunul trezit. Nu prea avea cum, treziți erau doar dintre cei care ieșeau la suprafață. Ăștia de obicei erau mai curioși, cum era și Semina, care, deși nu era una dintre ei, pusese totul cap la cap. Ea realizase că, unindu-și resursele, un tehnician săpător de tuneluri și unul de rețea de suprafață aveau tot ce le trebuia pentru a verifica mitul. Dacă pe cele din cer nu avea nici o pârghie pentru a le atinge, măcar pe acesta putea să-l exploreze. Lui la început i se păruse prea periculos și se împotrivise, însă îl convinsese femeia. Nici nu-i fusese greu. Femeilor niciodată nu le este.

          Și ecourile pașilor lor în beznă…

          – Cum vom ști când am ajuns, întrebă femeia, când tot tunelul ăsta arată la fel? Ce reper avem?

          – N-ai vrea acum să știi și cum se fac tunelurile? Am să găsesc eu, spuse Svetl, avem niște marcaje din loc în loc. Deocamdată e prea devreme să mă uit de ele, dar după ce-om mai merge o diviziune așa…

          Și merseră. La răstimpuri, zgomotul roților metalice rulând pe șine și curentul violent le spunea că pe lângă ei trecea un vagonet. Nu-l vedeau. Ochelarii vectoriali puteau reda doar suprafețele rigide, statice. Foarte bine, nici cei din vagonet nu-i puteau vedea pe ei. Lămpile din tavan, oricum foarte rare, abia produceau câte o pată galbenă în jurul lor. Nici un pericol de-acolo. Trebuia doar să meargă…și merseră, orbecăind… până când Svetl îi opri și începu să pipăie peretele cu o sculă sonică. Ceilalți, numai după sunetele ritmice de metal lovind piatra urmate de țiuiturile de frecvențe tot mai înalte, își dădeau seama că prospecta.

          – Gata, spuse, am găsit! Sigur vreți să o facem?

          Liniște.

          – Bun, atunci să ne echipăm!

          Semina și Kvarth îl ajutară pe săpătorul care atingea pentru prima dată un costum de exterior, apoi fură gata ei înșiși în trei mișcări. Svetl făcu câțiva pași, își ridică mâinile, apoi se foi agasat.

          – Al meu cred că e defect! Mă ține în toate părțile.

          – Obișnuiește-te! îi răspunse Kvarth fără să-și ascundă satisfacția. Asta e frumusețea vieții celor care muncesc afară! Pentru aste ne invidiați!

          Svetl nu ripostă. Se aplecă după freză și fu uimit de efortul de care fu nevoie pentru a se ridica. Deci, acesta era secretul musculaturii Seminei! Fiecare mișcare cerea forță în îmbrăcămintea asta care i se opunea din fiecare joncțiune. Făcu câțiva pași și sprijini freza cu vârful în perete.

          – Suntem la adăpost? Eu încep!

          Simți o mână închizându-i viziera, apoi o auzi cu un fâșâit pe Semina în cască:

          – Totul e în regulă, ne-am izolat. Dă-i drumul!

          Freza prinse a șuiera și un punct incandescent apăru între vârful ei și perete. Pentru câteva clipe, văzură deslușit în jur. Siluetele lor lătărețe, tunelul ușor boltit, șinele, toate apărură scăldate în lumina albă, orbitoare. Un firicel de rocă topită începu să curgă din zona afectată, solidificându-se repede pe perete în jos. Lumina se diminuă din ce în ce, pe măsură ce forajul se adâncea, până ce dispăru de tot. Încetă și șuieratul.

          – Avem o breșă, anunță Svetl, sondez!

          Introduse un baston telescopic în gaura făcută și-l extinse.

          – Cum e? întrebară deodată ceilalți doi.

          – Răbdare! Analizez.

          Un piuit slab și regulat îl informă despre nivelul de radiație din partea cealaltă. Își ridică mâna, oprind avalanșa de întrebări. Alte clipe trecură. Sunetele se diversificară, apoi o luminiță verde se aprinse pe mânerul bastonului, iar acesta se retrase automat.

          – Aer respirabil, nici urmă de radiație.

          Kvarth sări în sus de bucurie, cu tot cu costumul.

          – Deci, e de bine! Mergem mai departe!

          Emoția îi răzbătea prin voce, ca unui copil.

          – Mergem…

          Și Svetl porni din nou freza, plimbând-o acum în sus și-n jos. Lumina inundă iarăși tunelul, odată cu sunetul surd. Semina simți cum un val de emoție o cuprinde, ca atunci când ieșise prima dată la suprafață. Urmărea cu privirea punctul strălucitor care se plimba pe perete, desenând un mozaic ciudat și-și simțea respirația îngreunată de emoție. Își strânse pumnii. Punctul se stinse. Urmă zgomotul unei lovituri puternice, apoi pietre împrăștiindu-se pe jos. Ușa era deschisă. Va păși în necunoscut!

          Însă dincolo era doar un tunel, nimic mai mult. Intrară pe rând prin spărtură și se opriră. Bastonul sondă continua să piuie liniștit, luminând verde. Nici un pericol. Porniră înainte, ținând aproape unul de altul, cu ochelarii vectoriali dezvăluindu-le pereții cu nimic speciali.

          – Pare un model de-al nostru, spuse Svetl, însă de dimensiuni atipice. Formele și joncțiunile sunt aproximativ aceleași cu cele cu care lucrăm și noi.

          – Nu mă miră, vorbi și Kvarth, deloc descurajat de noua descoperire. E și normal să fie din perioada în care încă nu ne despărțisem de ceilalți, deci ne e cunoscut.

          Mergeau încet, cu precauție. Svetl aprinsese o lanternă. Aici nu risca nimic făcând lumină. Pereții erau goi, fără pic de vegetație. Solul păstra o pereche de șine metalice, în stare foarte bună.

          – De când n-o mai fi fost nimeni pe-aici? se miră Semina privind de jur împrejur.

          –Aparent, de ieri, vorbi în șoaptă Svetl. Șinele n-au pic de rugină. Total nepotrivit pentru un tunel părăsit.

          – Poate nu sunt din cele pe care le știi tu, se băgă și Kvarth, or fi din aliaje rezistente.

          – E posibil, dar nu prea cred. Recunosc profilul.

          Merseră o vreme în liniște, plimbându-și ochii de pe un perete pe altul, urmărind lumina lanternei. Peisajul rămânea același. După o vreme, femeia vorbi:

          –Aici nu e nimic. Poate că nici nu mai e cineva viu…

          – E o fundătură, răspunse Svetl, e normal să nu fi trecut nimeni pe-aici, chiar dacă ar fi rămas.

          – Și vegetația? De ce a dispărut?

          – Nu poate trăi singură. Are nevoie de apă și de bacterii, bacteriile de reziduuri…

          Roti câteva butoane de pe bastonul cu sonda și imediat culoarea luminiței se schimbă în albastru. Un piuit scurt, apoi reveni la culoarea inițială.

          – Umiditate zero, traduse, deci n-au apă, nu pot trăi!

          – Și-n tunelurile noastre de unde au?

          – Vegetalelor care cresc accidental pe pereții tunelurilor le trebuie foarte puțină. O găsesc în aburii respirației noastre de exemplu.

          – Înseamnă că pe-aici…

          Nu o completă nimeni. Se părea că, într-adevăr, viața părăsise acele locuri.

          – Poate e mai bine așa, vorbi într-un târziu Svetl. Dacă existau într-adevăr alte specii și dacă ne întâlneam cu ele, nu se știe dacă ar fi fost prietenoase cu noi.

          – De ce să nu fie? întrebă mirată femeia, doar nu le făceam nici un rău.

          – Dar ele știau asta?

          – Păi, le-am fi spus-o de cum i-am fi văzut!

          – Și crezi că te-ar fi înțeles? Ești sigură că vorbesc la fel ca noi?

          – În câte feluri se poate vorbi?

          – Să nu ne batem capul cu asta, interveni Kvarth. Când se trăia la suprafață, chiar și noi aveam mai multe moduri diferite de a vorbi. Cel puțin două, asemănătoare. Se numeau „limbi”. Dar când am coborât, am adoptat una singură. Dacă au coborât și alții, cel mai probabil ne înțelegeau.

          Nu continuară discuția. Doar mersul în costumele de exterior era suficient de greu, încât să nu le mai ardă de vorbit.

          – De ce mai ținem chestiile astea pe noi? Întrebă Svetl când simți că efortul îl secătuia.

          – N-am încă încredere în mediul de aici, răspunse încet Kvarth. Poate că e ceva în aer ce n-a detectat sonda ta.

          – De ce spui asta?

          – Știe să facă și analiză biologică?

          – Ce analiză biologică îți trebuie? Nu pricepi că aerul e perfect uscat?

          – Au existat cândva, la suprafață, microorganisme care nu aveau nevoie de apă.

          Iarăși cu suprafața! Nu se sătura oare niciodată?

          – Știi ceva? Eu mă întorc! Ăsta e doar un tunel abandonat, iar noi suntem ridicoli în costumele astea! Totul s-a conservat perfect pentru că nu a existat nici un factor alterator. Nu e umiditate, nu e viață. Nu e umiditate, nu ruginesc nici fiarele. Aici nu e nici un mister! Îmi pare rău, Kvarth, dovezile tale nu-s aici!

          – Băieți, ia, gura amândoi! Ce-i chestia aia în față?

                   

                                                                          5

 

           Un alt zid, o nouă incizie, același piuit al sondei telescopice: „Aer respirabil, zero radiații.” Un curent prinse a străbate spărtura, imediat ce Svetl o crease, invadând tunelul, și umplând conul de lumină al lanternei de praf strălucitor. Încetă repede, semn că diferența de presiune fusese mică. Iar când pășiră dincolo…

          O izbucnire de lumină galbenă îi întâmpină. Un câmp verde se întindea la picioarele lor, fremătând de vegetație ciudată, înaltă până la genunchi. Sus, un glob de-o incandescentă orbitoare inunda totul cu lumina sa, iar în mijlocul câmpului, făpturi gigantice, ciudate, zăceau în încremenire, în jurul unei calote sferice translucide. Pulberea argintie strălucea peste tot, plutind prin aer.

          – Viața la suprafață, îngână Kvarth și lacrimile-l podidiră. Steaua, lumina, căldura!

          Dădea din mâini arătând spre tot ce era înaintea sa și rostea cuvinte în aiurare. Își lepădă casca și costumul și trase cu nesaț în piept aerul plin de sclipiri.

          – Viața, spuse, viața!! şi o luă la fugă spre ființele enorme ce păreau că-l așteaptă.

          Semina își dezbrăca și ea costumul și alergă în urma colegului ei.

          – Haide, vino și tu! îi strigă lui Svetl întorcându-se pentru o clipă.

          Și acesta o urmă.

          Iar când ajunseră lângă măreața ființă care părea că doarme, un gând străin, dar deslușit, le străbătu mințile: „Călători din altă lume, vă rugăm, treziți-ne!”

          – Trebuie să-i trezim, bolborosi Kvarth.

          Gândul străin adăugă: „Sporii somnului nostru adânc vă-nconjoară. Eliberați antidotul și ne vom deștepta!”

          – Dar noi nu suntem din altă lume!

          Prima căzu Semina, apoi cei doi bărbați, lângă ea. Visarea cea prelungă îi înghiți subit. Lumina din înalt pieri, scufundând imensa grotă în bezna de mai înainte. Somnul ei continua, fusese doar un suspin.

          Apoi adormirea profundă puse stăpânire pe întreaga ființă. Eliberați din grota lor, germenii argintii fură purtați din tunel în tunel și din citadelă în citadelă, până la ultimul cotlon, inundând toate piepturile. Planeta dormea, iar odată cu ea, toți cei care nu o părăsiseră înainte de colapsul soarelui ei, ci i se ascunseseră în măruntaie. Copii ei, copii întunericului, scufundați în reveria cea de pe urmă, în pântecele care-i zămislise.

 

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website