Mişcă, aproape insesizabil, un deget… Apoi un altul… Îl mişcă şi pe al treilea. Îl ascultau şi picioarele. „Măcar sunt întreg.” gândi. Dar nu deschise ochii. Circumspect, miji doar pleoapele. Nu putu să zărească decât alb. Deschise încet, încet, un ochi. Atât cât îi permitea să-şi rotească privirea nu zări pe nimeni şi nimic. Doar alb. Cu băgare de seamă deschise amândoi ochii de-a binelea. Era singur. Deasupra sa, la ceva mai mult de un stat de om, umbre aproape insesizabile prefigurau un plafon. S-ar fi gândit că noţiunea de „plafon” ar fi fost improprie, cu atât mai mult cu cât intensitatea nimicului alb aproape că îi agresa retina. Tainice rotiri ce tindeau către haotic îi împresurară tâmplele. Pentru o clipă avu senzaţia că nu se află întins pe jos, ci că stă în picioare. Apoi noţiunea de „jos” porni a învârti în jurul său alte răutăcioase semne de întrebare. În scurt timp certitudinea alungă îndoielile: zăcea întins pe jos, închistat într-un spaţiu cubic ce părea a vorbi singur despre propria-i formă şi dimensiune.

Cu vârfuri nervoase degetele sale porniră să exploreze împrejurul. Începu temător prin a-şi vedea… clar cutele de la încheieturile falangelor. Mici tendoane tresărind sub pielea ce căpătase o tentă palidă, împrumutând, parcă, din veşnicia albului obositor care-l înconjura.

Cu mişcări precaute se întoarse şi se ridică în capul oaselor, constatând surprins, dar cu mulţumire că propriul trup îl asculta, deşi fiecare mişcare îl abătea de la verticala pe care o bănuia ca pe un reper firesc, încă din clipa în care îşi venise în fire. Începu să-l împresoare o lejeră senzaţie de vomă. Rămase, în continuare, nemişcat mai multă vreme…

…Aşa cum se găsea, şezând şi cu genunchii adunaţi sub bărbie, percepu, la un moment dat, mişcare. Şedea cu genunchii îndoiţi şi cu tălpile lipite de albul acela cumplit, care, chiar dacă nu-l deranja la ochi, nu-l lăsa să descopere limitele locului în care se găsea. Zări, la o palmă de loc în faţa sa, prefigurându-se vag, o umbră ca o linie dreaptă, întinsă pe… jos… dar care după câteva clipe se risipi. Acum, însă, el putu să vadă fără probleme peretele care începuse a se ridica în linişte, lăsându-l să zărească dincolo de albul ce începuse deja să-i pară înfricoşător.

Simţea acea oboseală a unuia care lenevise mult mai mult decât permitea bunul simţ.

Alb şi negru. Unghiuri de nouăzeci de grade. Linii drepte. De jur împrejurul său se descria o imensă tablă de şah. Negrul profund se alterna cu albul orbitor, în mod ordonat şi riguros.

Omului îi trecu prin minte că ar putea încerca să se ridice în picioare. Dar rămase nemişcat, preferând să aştepte, să vadă ce va mai urma. Îşi trecu cu palma peste faţă. Fruntea îi ardea. Transpira. O broboană i se prelinse de-a lungul liniei uşor curbate a nasului, după ce îşi făcuse loc printre sprâncenele blonde şi ciufulite. În vârful nasului picătura se opri. Ezită câteva secunde, atârnând cu nehotărâre, apoi se ţuguie, desprinzându-se şi căzând lângă degetele răsfirate ale omului.

În interiorul lui începuse să-şi facă loc, încet, încet, liniştea. Ce-i drept era o linişte precară, dar, cel puţin acum avea pe ce să pună ochiul. Deabia acum îşi dădu seama că amândouă urechile îi ţiuiseră surd, abia perceptibil, iar în clipa în care văzuse imensa câmpie ca o tablă de şah, acel ţiuit vag încetă.

Încruntă uşor sprâncenele. Albul acela îl deranja în mod vădit. Nu reuşea să-şi amintească decât propriul nume. Habar n-avea, însă, cum ajunsese acolo. De fapt încerca acea senzaţie neplăcută a unui om al cărui creier devine, aşa, pe nepusă masă, o tabula „parţial” rassa. Ridicându-se în două picioare îşi simţi oasele pârâind, fără, însă, să le şi audă. Îşi trecu o mână prin părul blond, aflat în neorânduială, şi privi în jur.

Nimeni şi nimic nu l-ar fi convins să se mişte de acolo. În interiorul său se instalase certitudinea că cel mai înţelept din partea lui ar fi fost să aştepte nemişcat să se întâmple ceva care să-l ajute să pună cap la cap tot ceea ce se întâmpla.

Alb. Se gândi că este un alb prea ciudat, căci pe măsură ce şedea acolo se relaxa. Iar pe el monotonia îl obosea peste poate. Ştia asta fără să i-o spună cineva. Fiindcă orice ar fi fost, el tot nu reuşise să-şi amintească mai mult decât propriul nume. Simţea, însă, că albul din jurul său căpăta un ciudat dinamism, şi asta pentru că întreaga monotonie din jurul său începuse să creeze forme şi imagini. Mai mult decât monotonie, i se păru că totul în jurul său începea cu „non”. Non-formă, non-culoare, non-dimensiune… deşi, cu toate acestea, putea să evalueze mărimile… La urma urmei in faţa sa putuse să distingă pătratele ce se aşterneau cuminţi pe toată întinderea pe care o putea cuprinde cu ochii. Îşi privi, pentru a nu-ştiu-câta oară, mâinile. Cu gesturi nevralgice îşi agită degetele, strângându-le în pumn şi răsfirându-le apoi cu vigoare. Îşi acoperi faţa cu palma. În intenţia de a le compara între ele. Imediat, însă, după acest gest, i se păru că ceea ce făcea el era pueril. Nu ştiuse niciodată să-şi măsoare faţa cu palma. De fapt nu se gândise niciodată că i-ar fi fost de vreun folos o astfel de măsurătoare. La urma urmei ce sperase să descopere măsurându-şi părţi ale propriului corp, corp pe care oricum şi-l cunoştea!

Phara na tyyna huraana huraame, Phara na tyyna huraa donna me!”

Curat. Totul în jurul său căpătă, la un moment dat, parametrul de „curat”. Era acea curăţenie pe care nu o percepi decât în interiorul unui copil aflat la prima sa goană prin iarba care-i ajunge până mai sus de brâu. Inhibiţiile păreau să i se risipească, odată cu gestul lui de a-şi ridica ochii pentru a afla ce se găseşte în jurul său… Foşnet de frunze de pădure, clipocit de ape tulburate de saltul broaştei, aer lovit de aripi pripite, de pasăre speriată, adiere de vânt încurcat în crengi toropite de soare, paşi ce strivesc ierburile de pe lângă potecă… Toate acestea le simţea acum ca pe componente ale propriului trup. Cu toate acestea, urechea sa nu primea nici un semnal că ceva din toate acestea s-ar fi petrecut.

Se ridică în picioare…

În faţa sa, cale de aproape două mile, caroiajul în alb şi negru se desfăşura ordonat. O ordine care dansa în privirile sale, descriind linii ce se întrepătrundeau vioaie şi tăcute. Ieşi din pătratul descris de cei patru pereţi care pluteau deasupra sa. Paşii săi nu lăsau să-i ajungă la urechi nici un sunet.

De jur împrejurul său patru… versanţi uriaşi descriau o vale dreptunghiulară… Ciudat de dreptunghiulară.

Trei dintre versanţii ce-l înconjurau, şi care se găseau cam la o milă fiecare, erau înneguraţi. Parcă erau alcătuiţi din umbre, de dincolo de care el reuşea să zărească luminiţe ce răzbăteau prin bezna ce părea să învăluiască uriaşii pereţi.

Se gândi că versanţii puteau să fie înalţi de trei sute de metri. Poate chiar mai mult decât atât.

„Peretele” din faţa sa, al patrulea, era alb. La fel de alb ca şi pătratele de pe „pardoseala” văii. Atâta doar, că acesta era ceva mai mic ca înălţime. Şi dacă până atunci nu privise în direcţia acestuia cu prea mare atenţie, de data asta îşi îndreptă ochii într-acolo… I se părea că la poalele imensului zid alb zăreşte mişcare. Făcu încă un pas în faţă. Căci dacă până atunci prudenţa îl ţintuise locului, de data asta simţi că folosindu-şi picioarele nu riscă nimic. Şi, pe măsură ce mergea înspre versantul alb, mişcarea pe care la început deabia o percepuse, acum devenise un furnicar. Sute de siluete întunecate îşi croiau drum unele printre celelalte, la fel ca pe un bulevard într-un centru de oraş, la oră de vârf. Păreau că respectă anumite reguli, căci toată mişcarea se desfăşura acolo, la poalele versantului. Siluetele nu se depărtau de zidul imens. Deşi platoul caroiat era larg cam cât nişte sute de stadioane, toţi se ţineau aproape de zidul alb.

Versanţii păreau luminaţi. Mii de ferestruici luminate creeau imaginea unui oraş văzut de departe, cu luminiţe ce clipeau ici colo, stingându-se sau aprinzându-se. Iar la poalele acestor ziduri gigantice furnicarul surd al siluetelor abia vizibile.

Peretele din faţa sa începu să-i atragă atenţia atunci când sesiză că furnicarul de la poalele lui părea să fie mai aproape decât cele de la baza celorlalte laturi. Apoi i se păru că din mulţime se desprinde o siluetă…

Frânturi de memorie începură să-i recompună omului momente ce cu puţin timp înainte părură a nici nu fi existat…

…Aglomeraţie… rase cafenii… agitaţie învăluită în cea mai profundă linişte… apoi izbitura…(paragraf)

*

Detectivul Poenaru stătea tolănit pe salteaua aruncată în colţul încăperii, scrijelind cu briceagul în parchet. Cu fiecare secundă care trecea plictisul îl umplea ca pe un pahar care în curând avea să dea pe dinafară. Şi lucrurile n-ar fi stat astfel dacă Sandu, criminalistul, nu s-ar fi plâns la fiecare zece secunde de câte ceva: ba că afară era prea cald, ba că îi bătea soarele în ochi, ba că locul ales pentru filaj era prost ales, (el îi propusese căpitanului ca ascunzătoarea să fie amplasată în blocul de vizavi, într-o poziţie care era mult mai avantajoasă, având în vedere deschiderea către miazăzi, propunere pentru care, evident, căpitanul Turlea îi frecase ridichea vreun sfert de oră), ba că turele lui cădeau taman când erau meciurile din Divizia „A”, ba că aşa i se întâmpla lui mereu

Poenaru se săturase. Se ridică de la locul său şi veni lângă Sandu.

— La urma urmei de ce te plângi? Ia o pauză şi du-te după cafea. Rămân eu pe felie. Dar stai cu ochii cât cepele şi când ajungi pe trotuar. Poate vezi ceva suspect.

Sandu îl privi fără nici o expresie. Se dădu la o parte de lângă setul de lunete făcându-i loc lui Poenaru. Acesta puse mâna pe butonul de reglaj şi îşi ocupă poziţia de observare.

— Să-mi pun cravata? întrebă Sandu, gândindu-se însă imediat că pusese o întrebare stupidă. La dracu, e prea cald, zise detectivul, şi pieri din raza vederii lui Poenaru.

— Ia-mi şi nişte ţigări, mai strigă Poenaru în urma lui.

Sandu coborî în arşiţa străzii folosind scările. La urma urmei, pentru şase etaje nu era dispus să aştepte un lift care deabia funcţiona, la fiecare hurducătură dându-ţi impresia că în următoarea secundă se va prăvăli cu tine. Ocolind Volkswagenul alb parcat lângă hidrant, îşi aminti pentru o clipă de perioada când era la circulaţie. Traversă cu greu strada lată, invadată de maşini, şi se îndreptă spre băcănie. Deasupra uşii atârna o firmă roşie pe care, cu culoare galbenă, erau înşirate câteva ideograme chinezeşti. Nu luă în seamă zâmbetul mieros al mongoloidului din spatele tejghelei. Se rătăci printre rafturi şi peste două-trei minute apăru la casa de marcat cu braţele încărcate.

— Cred că v-ar fi fost mai comod dacă v-aţi fi luat un coş la intrare, îi zâmbi din nou chinezul, cu ochii la vraful de casolete şi pachete pe care Sandu abia le mai putea ţine. Acesta nu-i răspunse. Le lăsă să se reverse pe tejghea şi privi undeva în spatele vânzătorului, unde atârnau fâşii roşii de hârtie. Îi returnă zâmbetul:

— Ţi s-a născut un băiat, nu-i aşa?

Cu un gest de mândrie, chinezul îşi îndreptă manşetele late şi albe ale tunicii şi îi răspunse fălos:

— Este al treilea fiu.

Lăsă să treacă vreo câteva secunde, apoi îl întrebă pe Sandu:

— Cunoşti obiceiurile străvechi?

Sandu tăcu privindu-l. Îl văzu pe vânzător aplecându-se şi scoţând de sub tejghea un ou roşu.

— Primeşte,  continuă el întinzându-i-l lui Sandu care îl luă şi începu să-l studieze ridicându-l în lumină.

— Este…

În casca din ureche primi un ţiuit. Lăsă oul lângă cumpărăturile de sub nasul chinezului şi se îndreptă cu paşi mari şi repezi către ieşire. Undeva în dreapta, pe trotuarul de vizavi, zări aglomeraţie. Privi către fereastra de unde Poenaru îi făcea semne disperate să se îndrepte mai repede într-acolo. Îşi pipăi subţioara cu mâna, ca să se convingă că are arma acolo, apoi se lansă într-o goană ca de competiţie, îmbrâncind trecătorii iviţi în calea sa. Nu apucă să parcurgă nici cincizeci de metri şi se trezi faţă în faţă cu o formaţie de câteva zeci de mantii cafenii tivite cu galben. Cu glugile trase pe feţe, indivizii înaintau în grup compact şi, pentru o clipă, Sandu avu senzaţia că se năpusteau spre el. Şi în tot acest vălmăşag de fapte, Sandu mai reuşi să remarce liniştea ciudată ce părea că însoţea mantiile care, trecând pe lângă el, dispărură fără ca acesta să mai poată privi în urma lor. Nu-l auzi nici pe blondul cu faţa ciupită ca de vărsat de vânt, care tot dădea din gură către el şi-i vântura un deget arătător pe sub nas.

Pe Poenaru îl găsi spumegând.

— Grozav! Când va afla Turlea…

Sandu îi pasă pachetul de ţigări, din care, nervos, Poenaru îşi aprinse una, trăgând din ea cu sete.

— De unde dracu’ au apărut? Cine-s ăştia, dom’le?! De mai bine de o lună îl filez pe Buzatu, aflu – nu mă-ntreba cum – de o tranzacţie babană, îl conving pe dobitocul de Turlea să-mi aloce cinci echipaje de poliţie, aştept la ghioz ca fraieru’ o săptămână, trăiesc ca ultimu’ om, pe cafea, ţigări şi brânzoaice, văd casa din an în paşti – că nevastă-mea cred că nici nu mai ştie cum arăt, iar fi-meu, când trec pragu’ casei, zice: „Uite mami, a venit un nene!” – şi taman când să pun gheara pe Buzatu vin nişte băieţi de la circ şi mă lasă cu buza umflată. Cine-s ăia bă!

— Să-i ia dracu. Habar n-am de unde-au răsărit. M-am trezit faţă-n faţă cu ei. Că doar n-o să-mi dai mie-n cap pentru asta!

Pentru o clipă Poenaru tăcu. Apoi se întoarse la fereastră. Lângă lunetă, pe alt trepied stătea camera video. Era încă pe înregistrare. O opri…

— Poate cu asta ne scoatem în faţa lui Turlea, răsuflă detectivul scoţând caseta din aparat…

— La naiba! exclamă Sandu pornind către uşă. Mi-am uitat oul roşu…

— Oul roşu?! dar Poenaru nu primi nici un răspuns. Sandu cel durd dispăruse din nou din raza lui vizuală.

Dacă ar fi fost să facă o comparaţie, încăperea era mai degrabă o sală. O sală cu plafonul jos, susţinut de stâlpi vopsiţi într-un crem care fusese cândva alb. Larg cam cât o juma’ de teren de fotbal, locul forfotea şi zumzăia ca-n oricare din zilele de lucru ale poliţiei.

Inspectorul Mănescu îşi croi drum printre panourile tapisate cu hârtiuţe şi note scrise şi se îndreptă către cuşca de sticlă a şefului. Turlea abia dacă se mai zărea dintre rotocoalele de fum. Inspectorul Mănescu mai mult ghici prezenţa mătăhloasă a căpitanului cufundat în hârţoagele ce-i umpleau biroul scorojit pe la colţuri.

— Şezi, îi spuse acesta cu glas răguşit şi gros. Nu dădea prea multe parale pe politeţuri.

— Am trimis doi detectivi să-l supravegheze pe Buzatu. Ieri avea programată o tranzacţie în cartierul chinezesc. Bafta lor chioară a fost că au pus o cameră video să înregistreze. Altfel le-aş fi luat gâtu’ ca la pui. Inspectorul Mănescu aştepta să vadă unde vrea Turlea să ajungă. Ştia despre căpitan că nu-i suferă pe tipii de la S.R.I. Şi nu că l-ar fi amuzat prea tare pe inspector, dar Turlea era un poliţist îmbătrânit cu un dosar fără pată, care se oftica de fiecare dată când era silit să predea cazurile către S.R.I., ceea ce urma să se întâmple şi acum. Privi lung la caseta video pe care căpitanul Turlea i-o trânti pe birou.

— Ia-o! mormăi acesta gros, şi nu mă întreba nimic. Eu n-am văzut ce-i pe ea.

Mănescu ieşi în strada inundată de lumina rece a soarelui care parcă în ziua aceea obosise. Porni cu paşi măsuraţi către Splai, făcându-şi în minte planul de bătaie. Va merge la birou să vadă caseta, după care îi va căuta pe cei doi agenţi, pentru care avea câteva întrebări. Era chiar curios să afle cum de s-au priceput amândoi să-l rateze pe Buzatu, după ce îl pândiseră amândoi atâtea săptămâni…

Citise, ce-i drept, cam pe fugă năstruşniciile din rapoartele lor, şi primul gând al inspectorului fu acela că agenţii văzuseră prea multe filme. Povestea cu tipii mascaţi în cafeniu nu o putu înghiţi cu prea mare uşurinţă. Iar căpitanul Turlea se resemnase; asta din cât putu Mănescu să citească în atitudinea poliţistului. Deci prima mişcare era aceea de a viziona caseta, conchise inspectorul Mănescu, în clipa în care îşi auzi numele şuierat într-un mod straniu, de undeva din stânga, dintre arbuştii care decorau splaiul. Un gând fugar traversă mintea lui Mănescu: “Când au răsărit şi boscheţii ăştia aici?!”

Nu-i tresări nici un muşchi pe faţă în clipa în care văzu îndreptându-se către el un personaj identic cu ceea ce descriseseră agenţii în rapoartele lor. Acoperită cu o pelerină cafenie tivită cu galben-auriu, silueta ieşi din mijlocul vegetaţiei înaintând către Mănescu, păstrându-şi chipul în umbra glugii. Inspectorul reuşi să bage de seamă că făptura mai degrabă plutea. Când aceasta fu la mai puţin de un pas depărtare inspectorul Mănescu încetă să mai audă zgomotul străzii, avu senzaţia că şi frunzele foşneau într-o şoaptă surdă, ca şi când s-ar fi temut de prezenţa ciudată şi puternică. Din mâneca largă ieşi o mână. Mănescu observă haloul auriu ce urma conturul celor cinci degete. Nu trebui să-i spună nimeni. Înţelesese ce doreşte silueta.

Pentru o clipă şovăi, dar mâna în care ţinea caseta se întinse mai mult mecanic către personajul care o luă şi îi întoarse spatele, pornind către tufişurile din care apăruse. Dar la mijlocul drumului se opri, se îndreptă din nou spre Mănescu, şi când fu destul de aproape îi spuse:

— Amintirile urâte îşi au importanţa lor. Ele există şi conţin o sevă pe care nu poţi decât s-o valorifici, punând în valoare atuurile estetice ale părţii urâte, care, prin definiţie devine “material cerebral didactic”. Puterea de a înfrumuseţa rămâne la îndemâna subiectului, este adevărat, dar astfel subiectul devine puternic… După ce tăcu îşi ridică mâna dreaptă în sus, sub ochii miraţi ai lui Mănescu, care, cu pupilele mărite văzu cum de pe palma stângă caseta video dispare fără nici un zgomot.

Mănescu încercă să străpungă cu privirea umbra de sub gluga ce apăra figura straniului personaj. Nu reuşi să zărească nimic. Doar beznă.

— Cine eşti? întrebă inspectorul. Dar nu primi nici un răspuns

Fără nici o altă vorbă silueta dispăru între arbuştii din mijlocul cărora apăruse, luând cu sine şi liniştea totală ce dominase pentru câteva clipe tot locul. Nedumerit, inspectorul Mănescu rămăsese în mijlocul străzii, dându-şi seama că singurul fir care l-ar fi ajutat să dea de Buzatu îi fusese luat fără ca el să opună nici cea mai mică rezistenţă.

Lăsă să treacă timp, atât cât să-i treacă furia. Uneori trântea şi buşea prin birou, iar secretara lui aştepta cu urechile ciulite să nu piardă cumva vreun apel din partea şefului ei. Acum, însă, inspectorul se afla în mijlocul drumului. Se văzu silit să renunţe la răbufniri.

“Păcat, oftă în sinea sa inspectorul Mănescu, ar fi fost cu mult mai simplu să văd eu cu ochiul meu ce s-a întâmplat acolo. Dar aşa va trebui să pun întrebări, să desenez scheme… Şi-am să-ncep cu cei doi detectivi.”

Atuul lui Mănescu, care îl făcuse vestit în Serviciul Român de Informaţii, era acela că simţea minciunile. Şi şi adevărul. Un simţ în plus al inspectorului îl ajuta constant şi permanent să despartă adevărul de fals fără prea multă greutate.

De aceea, după ce termină de pus toate întrebările detectivilor, ştiu că de la ei nu mai avea prea multe de aflat.

— Când spui că-n jurul lor era linişte cum înţelegi tu liniştea aia?

— Păi… linişte, răspunse Sandu fără să înţeleagă prea bine ce vroia sereistul.

Mănescu se ridică de pe scaun şi începu să facă paşi prin încăperea în care erau doar patru scaune în jurul unei mese pătrate… Se simţea obosit. Iar când îşi atinse cu palma obrazul îşi dădu seama că nu se mai bărbierise de multă vreme. Se întoarse cu faţa către Sandu, şi privind ţintă la colţul pachetului de gumă ce-i ieşea din buzunarul de la haină îi povesti rar, fără să scape nici un amănunt, toată întâmplarea de pe faleză.

— La mine cam aia a fost liniştea, Sandule. Nici maşini nu mai existau în zonă. Nimic. Nimic!

— Păi nimicul ăla a fost şi la mine. Nu-l auzeam nici pe blondu’ ăla care tot părea că-mi zice Dumnezeu ştie ce…

— Blondul? Care blond?

— Păi blondul… Ei asta-i… un blond. Nu l-am mai văzut în viaţa mea. Acolo, pe stradă, mi se tot vâra în suflet. Eu vroiam să dau cu ochii de Buzatu şi el se tot băga în sufletul meu. Nu ştiu ce-mi tot spunea şi-mi arăta cu degetu’ spre ăia-n mantiile cafenii…

Mănescu se apropie de Sandu şi îi scoase pachetul de gumă din buzunar.

— Ce făceau mantiile cafenii?

— Păi nu ştiu, că eu vroiam să văd de Buzatu ăla, să nu dispară…

— Lasă-l dracului pe Buzatu. |ia-n cafeniu, pe-ăia i-ai văzut?

Nu-i văzuse. Atâta doar, Poenaru fusese martor la dispariţia lor.

— Atâta pot să spun că am văzut, au intrat în băcănia chinezului. Doi câte doi, frumos, purtând cu ei şi jucărica luată de la Buzatu. Da’ să ştiţi că liniştea răspândită de tipii ăştia a ajuns până la mine. Eu am crezut că s-a oprit camera video. Nu mai auzeam nici motoraşul aparatului de filmat, nici foşnetul ziarului pus în geam, nici nimic… Cred că nici gândurile nu mi le mai auzeam…

Inspectorul Mănescu îl privi lung pe Poenaru, fără să scoată nici un cuvânt. Detectivul spunea adevărul. Şi Sandu spunea, la fel, adevărul… Ceva, însă, nu se potrivea…

(paragraf)

*

Aceeaşi linişte densă continua să apese pe creierii omului. El sesizase lucrul ăsta de ceva timp, dar, cum până acum nu se petrecuse nimic nou, acesta începu să prindă curaj. Părăsise de mult pătratul de sub „colivie”. Nu i se păru că ar avea vreo importanţă în ce direcţie apucă. Versantul alb, însă, îl atrăsese. Mersul său era mut. De un sfert de ceas tot mergea cu paşi surzi. Înghiţi în sec, îşi ţinu respiraţia, apucându-şi nasul cu degetele, aflat sub senzaţia că are urechile înfundate. În zadar. Apoi îşi plesni palmele. Până la usturime. Se opri din mers şi începu să bată cu tălpile de sol. Tot nimic. Sunetele lipseau.

Târziu reuşi să descopere din priviri silueta care acum se vedea clar că se îndrepta către el, fără nici un ocoliş. Tot atunci simţi un fior. Mai mult o vibraţie. Dar cum trecuse prin prea multe, nu mai fu impresionat prea tare. Păţise, într-adevăr, destule, dar nimic care să-l rănească. Aşa că acum, doar apropierea unui străin nu mai putea să-i rezerve surprize neplăcute. Cel puţin aşa spera omul.

Recunoscu, însă, că un dram de nelinişte tot reuşi să se cuibărească în sufletul său. Cu atât mai mult cu cât i se păru că cineva îşi apropiase buzele de urechea sa şi-i spunea pe nume.

„Innan!”

Instinctiv omul se opri şi făcu o jumătate de pas înapoi. Privi în jurul său, trecându-şi degetele răsfirate prin părul blond.

O mogâldeaţă se desprinse din forfota îndepărtată şi prinse a se apropia de om. Dar acesta nu o observă decât târziu, când, tresărind, făcu instinctiv o jumătate de pas înapoi.

Rămase nemişcat, aşteptând ca silueta să se apropie. I se păru soluţia cea mai bună, gândindu-se că oricum n-avea unde fugi. Şi asta cu atât mai mult cu cât, pe măsură ce distanţa dintre personaj şi el se micşora, putu să observe că silueta nu păşea… Plutea. Plutea cu viteză apropiindu-se. Şi când fu la mai puţin de zece paşi de pătratul alb se opri. Era înveşmântată într-o rasă cafenie lungă până în pământ, tivită cu galben-auriu. Omul încercă să răzbată cu privirea umbra de sub gluga siluetei, fără nici un succes, însă.

Îi veni în minte un cuvânt: „Arecidul”. N-avea nici cea mai mică idee de unde îi răsări cuvântul în minte, dar îl simţi imprimându-i-se în memorie. Trecu prin câteva momente confuze, vag cunoscute lui, dar Dumnezeu ştie de unde. Apoi chipul i se lumină. Silueta comunica telepatic.

„Sunt Arecidul. Mă vei urma.”

„Niciodată n-am fost un telepat, îşi zise omul. Şi acum pot primi mesajele de la individul ăsta. Dumnezeule! Ce mi se întâmplă!”

„Eşti acelaşi om pe care-l cunoşti dintotdeauna. N-ai nimic în plus, n-ai nimic în minus.”

Fără nici un alt gest din partea personajului omul înţelese că trebuie să-l urmeze, căci Arecidul îi întoarse spatele şi se îndepărtă, pornind din nou a pluti. Percepu, totuşi, un îndemn: „Vino cu mine, Innan.”

Privindu-l pe Arecid cum pluteşte, Innan dădu să păşească. Simţi cum pământul coboară uşor de sub tălpile sale, lăsându-l şi pe el să plutească. Şi cu un efort intens reuşi să-şi stăpânească surpriza. Arecidul îl simţi, şi dacă Innan ar fi putut să-i vadă chipul ar fi descoperit un început de zâmbet.

Urmându-l îndeaproape pe Arecid, şi privind în jurul său la versanţii imenşi care mărgineau acel loc straniu, lui Innan îi veni în minte o întrebare firească, dar pe care nu mai apucă nici măcar să şi-o formuleze. Imaginea declanşă acele rotiţe miraculoase ale memoriei umane.

Versantul din dreapta sa păru pentru câteva clipe o imagine oglindită în ape ale cărei tulburări străvezii distorsiona în cercuri concentrice luminiţele ce clipeau pe întreaga suprafaţă a zidului gigantic. Se opri brusc şi-şi scutură capul, ca trezit dintr-un vis de amiază. Simţi în piept amintirea izbiturii seci în urma căreia îşi pierduse cunoştinţa.

„Dacă n-ai fi fost aici, acum ai fi fost mort, Innan. Iar ăsta este un motiv pentru tine ca să stai cât mai departe de marginile acestui platou.” Transmiţându-i acestea Arecidul porni din nou la drum. Se apropiau de versantul strălucitor. Dalele de marmură curgeau, albe şi negre pe sub tălpile lor.

„Mort?! Hm!”

„Dar ce m-o fi lovit?! Nu era nimeni lângă mine. Nimeni şi nimic…”

„Pentru ceea ce tu numeşti lovitură eşti singurul răspunzător.” veni imediat răspunsul. „Ai ocupat un loc în care se afla un nod esenţial.”

„Un nod esenţial?”

„Îţi voi explica mai târziu. Acum nu-ţi pot spune decât că, pe de o parte tu ne-ai salvat, pe de altă parte erai, în mod inconştient, gata să ne distrugi. Acum dorim să reparăm ce se mai poate.”

Spusele Arecidului nu făcură decât să-l vâre pe Innan şi mai tare în ceaţă. Renunţă la orice întrebare, preferând să-l urmeze pe Arecid în drumul său…

*

Dincolo de versantul alb, Innan descoperi o rotondă ce adăpostea un alt zid. „Dumnezeule mare, îşi zise în sinea sa acesta, în ce loc am ajuns? Ce-i aici?” „Întrebările nu fac decât să te răvăşească, Innan. Lăsându-le deoparte vei afla tot ce ai nevoie să ştii.”

Innan privi înaintea sa,dincolo de Arecid, către zidul circular ce se înălţa la vreo patru kilometri în faţă. Teama, emoţiile, surpriza, toate prinseră a se depărta de el. Fără a se abandona soartei, Innan se hotărî să renunţe la întrebarea pe care simţea că, oricum, Arecidul i-o va refuza. Porniră către dreapta, urmând mijlocul platformei albe dintre cei doi pereţi imenşi circulari.

Frânturile de memorie deveniră calupuri mari de imagine. Îşi amintea aglomeraţia străzii din cartierul acela rău famat, în care acum credea că nu doar întâmplarea îl adusese. Undeva, în zare, o pată închisă la culoare vestea că acolo se găseşte o altă poartă. Dincolo de care cine ştie ce va mai urma…

Şi în tot acest răstimp liniştea continua să fie suverană…

Sala în care pătrunseră era străjuită de o parte şi de cealaltă de coloane albe cu intarsii aurii ce reprezentau jocuri de imagini cinetice.

Pe măsură ce înainta, descoperi, undeva în stânga sa, un mal de apă. Zări printre coloane, învăluite într-un abur blând, vegetaţia populată de zborul păsărilor ce-şi împart, de obicei, viaţa între aerul bătut de penele aripilor, şi apa ce ascunde alge şi peşti. Patru stânjeni mai încolo de linia coloanelor albe, câteva trepte dăltuite în aceeaşi marmură apropiau paşii de inelele ce tulburau ici-colo oglinda pastelată a apei scăldate într-o lumină de dimineaţă curată ca eterul…

„Nu ne putem opri aici.” I se transmise, şi i se păru că mesajul trimis către el trebui să sfâşie spaţiul îmbibat cu linişte care îngloba sala albă şi atât de lungă.

La capătul acesteia reuşi, uşurat, să vadă, în sfârşit ceva ce se putea cuprinde într-o singură privire. Un tron. Şi din nou forfota siluetelor cafenii, cu chipurile ascunse în umbra de nepătruns a glugilor tivite cu galben-auriu.

„Pregăteşte-te să începi a înţelege tot ce se întâmplă aici cu tine.” Îl preveni Arecidul, făcându-i semn că e timpul să treacă el în faţă.

Fără să ezite, Innan se apropie de tronul pe care şedea un călugăr. Observă că acesta purta rasa identică tuturor celorlalte pe care le văzuse până atunci.

„În clipa în care ai decis să te afli în acel loc jucai, de fapt, jocul unui moment în care timpul se conjuga cu neantul. Oamenii numesc asta soartă. Noi o numim omisiune.”

Innan privi lung la cel care îi „vorbise”, coborându-şi încet pleoapele şi încruntându-şi sprâncenele.

„Este Aecidus.” primi Innan lămurirea pe care nici nu apucase măcar să o conştientizeze că-i trebuie. Apoi îl văzu pe Aecidus coborând cele câteva trepte şi apropiindu-se de el.

„Priveşte.” spuse acesta întinzând palma deschisă către Innan. Pe palmă ţinea un disc mic făcut, gândi omul, din metal galben. „Să fii atent la ce se întâmplă.”

Innan simţi în clipa aceea că ceea ce i se cerea să facă era un efort special, fără de care altfel n-ar fi crezut că ceea ce se întâmpla în jurul său se petrecea cu adevărat. Peste o altă clipă i se păru că devine stăpân pe o altă realitate decât aceea cu care era el obişnuit. Asta îl sili să privească împrejurul său cu mai multă luare aminte.

Fără să clipească, Innan începu să observe ceea ce îi ceruse Aecidus.

„Să nu-ţi tresară nici un muşchi pe faţă, gândi omul, şi să nu te laşi pradă contactului cu ceea ce, în lumea ta nu poţi admite că se poate întâmpla.” Îşi încruntă sprâncenele subţiri şi se concentră asupra mâinii Aecidului.

Ca un soare ce-şi dizolvă fruntea printre norii apusului privit de la mal de ocean, discul galben din palma lui Aecidus începu să-şi piardă felii din metalul subţire. În câteva clipe degetele acestuia nu mai ţineau nimic.

Innan rămase cu privirea fixă preţ de câteva secunde, apoi trase cu coada ochiului, întâi spre stânga, apoi spre dreapta, fără a-şi clinti capul. Îşi simţea suprevegheată fiecare celulă a trupului. Nici o clipă nu-i trecu prin minte să-i numere pe Aecizii strânşi în jurul său acolo, în faţa tronului… Să fi fost vreo trei zeci…

„Pentru tine n-are nici o importanţă câţi suntem. Sau ca să pun altfel problema, numărul nostru este pentru tine o informaţie care, pe lângă că nu te ajută la nimic, îţi încarcă, pe de o parte, memoria cu date inutile, şi pe de altă parte te poate purta în cu totul altă direcţie, căci trebuie să ştii că informaţia direcţionează, indiferent de natura acesteia.”

Innan avu pentru o clipă senzaţia că îşi pierde vederea. Toţi Aecizii părură că se învăluie într-o ceaţă sidefie. Întoarse capul. Şi cei din spatele său făceau acelaşi lucru. Fără să-şi piardă sentimentul că este observat, Innan nu mai văzu pe nimeni în jurul său.

„S-au ascuns.” îşi zise, aşteptând ecoul gândului. De data aceasta, însă Arecidul tăcu. Ceaţa mută îl împresură pe Innan pe de-a-ntregul… În clipa imediat următoare îşi duse, ca fulgerat, palmele la urechi, lăsându-se pe vine, ascunzându-şi, aproape cu totul, capul, cu urechile acoperite, între genunchi. Cineva lăsă sunetul să-i ajungă la urechi…

Era zgomotul străzii. Chiar strada pe care fusese martor la apariţia Aecizilor, pe care-i luase la început drept nişte călugări. Apoi „auzi” explicaţia Arecidului:

„Acum va trebui să înţelegi care a fost greşeala ta şi să descoperi ce anume trebuie să faci ca să îndrepţi ceea ce era să strici. Acesta eşti tu în momentul greşelii…”

Innan se văzu pe sine aproape apucându-l de revere pe grăsceanul imbecil, care refuza să-i vadă pe „călugări” intrând în prăvălia chinezului, zbătându-se, în schimb, să iasă din mulţime. Atras de insigna din pieptul grăsceanului, Innan vrusese, de fapt, să-i arate acestuia umbra deschisă ca din senin chiar pe aliniamentul uşii cu tocul din lemn vopsit în roşu şi cu muchii galbene. Apăruse ca o fantă de întuneric, permiţând Aecizilor să se strecoare şi să dispară… Innan descoperise că în prăvălia chinezului nu pusese piciorul nici un Aecid. Dar acum nu mai putea spune nimănui acest lucru. Se văzu zăcând lat, fără cunoştinţă, aproape călcat în picioare de mulţime.

„Priveşte-te, Innan. Eşti mort…Sau cel puţin aşa pari!…”

Treptat sunetul se stinse, cufundându-se în liniştea profundă de mai înainte.

Innan deschise ochii. Ceaţa neobişnuit de albă din jurul său începuse a se împrăştia. Aşa ghemuit cum stătea privi în sus. Aecidus era tot acolo. Omul se ridică în picioare cu mişcări lente. În palma dreaptă Aecidus ţinea din nou un disc din metal galben.

„Acum vei înţelege pe de-a-ntregul ceea ce eşti dator faţă de tine să înţelegi. Urmează-mă.”

Degetele lui acoperiră discul, iar Aecidus îi întoarse spatele, şi cu aceeaşi plutire eterică porni către ieşirea din sala străjuită de coloane, urmat de toţi ceilalţi Aecizi…

„Lumea ta e guvernată de haos. Iar haosul, cu sau fără voia ta, conţine în esenţa sa un anumit comportament ciclic, fără de care altfel n-ar avea sens. Ce vei afla acum nu-ţi pot spune eu. Va trebui să formulezi singur.”

Fără nici un efort, Innan reuşi să nu-şi pună nici o întrebare. Şi fără nici un „mesaj” se simţi felicitat.

Ajunseră la rotonda albă şi imensă. Aecidus pătrunse primul în interior, fără a i se deschide înainte nici o uşă. Innan nici nu se gândi că nu va reuşi să treacă, asemeni celorlalţi, prin zidul alb.

Incăperea circulară adăpostea în centru un piedestal pe care stătea o piesă metalică. Cel puţin asta reuşi să vadă Innan.

Pe măsură ce se apropiau de centrul încăperii, liniştea ce tronase până atunci începea să fie tulburată de un zumzet disipat în foşnetul mantiilor cafenii.

„La baza lumii tale stă timpul, Innan. Timpul este părintele tuturor celor câte sunt spre a coexista acolo, în locul din care ai venit tu aici. Priveşte acest obiect. Şi în acelaşi timp priveşte în palma mea. Aş vrea să nu fiu nevoit să te atenţionez asupra a ceea ce doresc să observi.”

Piesa aşezată în centrul rotondei era un cilindru din metal alb, cu patru suporţi care-l făceau să stea la o anumită înclinaţie. Nu părea mai gros decât piciorul unui om, iar lungimea acestuia era cam cât statul unui bărbat zdravăn. Din corpul piesei ieşeau cilindri mici, de dimensiuni cuprinse între o palmă şi un deget de om. Innan observă că piesa este aşezată pe o platformă circulară.

Aflat la mai puţin de zece paşi de platformă, Innan percepea acum cât se poate de clar zumzetul produs, se pare, chiar de piesa aflată în faţa lui, pe a cărei suprafaţă apăreau cu o anumită regularitate mici unde incandescente de toate culorile.

„Până acum a fost linişte. Aici liniştea spulberată…”

„Aici ia naştere liniştea, Innan. Aici se nasc toate cele câte sunt. Caută ca de aici să înţelegi tu restul.”

Aecizii se dădură înapoi, lăsându-l pe Innan singur, faţă în faţă cu Aecidus care se întoarse către om deschizând din nou mâna în care ţinea discul metalic. Şi pe măsură ce sunetul se amplifica, Innan văzu cum pe suprafaţa discului începură să apară linioare paralele, curbate lin, care deveniră, în scurt timp, liniile din palma lui Aecidus. Discul metalic dispăruse din nou. Dar nu aproape brusc, aşa cum se întâmplase cu primul…

*

– Aş dori să vorbesc cu domnul Innan Arovan.

Femeia nu avea mai mult de patru zeci de ani. Era îmbrăcată ca pentru o zi ploioasă.

– Poftiţi, doamnă. Eu sunt Innan Arovan.

Nu se putea spune că încăperea în care Innan o poftise pe noua sosită era în dezordine. Era biroul lui după o jumătate de zi de lucru cu publicul: un birou masiv acoperit cu hârţoage, o lampă de masă pe care n-o stingea niciodată, o scrumieră cu vreo duzină de chiştoace, un teanc de cărţi scoase din bibliotecă şi ne puse la loc, alte hârţoage, un cap de om modelat din lut, cu o fizionomie hâdă şi cu nasul înegrit, un topor în miniatură, despre care primise asigurarea că, înafară de dimensiune, în rest respectă întregul proces de fabricare. Tăişul nu măsura mai mult de patru centimetri, iar coada, la rândul ei, avea sub cincisprezece.

– Văd că vă interesează reîncarnarea, domnule Sovian, zise femeia cu ochii la cărţile pe ale căror cotoare reuşi să citească numele lui Rabindranath Tagore şi pe cel al lui Bhaktivedanta Swami Prabhupad.

– Şi reîncarnarea, doamnă, zâmbi Innan politicos, apăsând pe cuvântul „şi”. Cu ce vă pot fi de folos.

– Mi-a dispărut soţul.

– Hm. Păi atunci… zâmbi din nou Innan ridicând din sprâncene, dar întrerupt de femeie:

– A dispărut de sub ochii mei. L-am văzut. Întâi s-a făcut palid, apoi străveziu, şi apoi parcă l-ar fi spulberat vântul.

– A… A…Aha! reuşi Innan să articuleze încele din urmă.

– Ştiam de locul ăsta – e pe drumul meu spre serviciu – aşa că m-am gândit să vă caut.

Innan îşi înfundă privirile în hârţogăraia de sub nasul lui şi zise:

– Doamnă, noi, în acest institut ne ocupăm cu studiul proprietăţilor timpului.

Imediat, însă, se gândi că ar fi nedrept să o lase pe femeie la ananghie. Scotoci prin „vacarmul” de hârtie.

– Am să vă dau adresa unui prieten. Negreşit să-l căutaţi. Şi cel târziu mâine. Poimâine pleacă în State.

– În State, în America? clipi femeia nedumerită.

– Da, doamnă, în America…

… cu mâinile în buzunare, fluierând, Innan îşi lipi vârful nasului de geamul pe exteriorul căruia şiroiau picături de ploaie, privind în urma femeii care se depărta la adăpostul umbrelei cu o spiţă frântă. Încercă pentru o clipă să-şi închipuie imaginea acelui bărbat ce-şi descompusese imaginea chiar în faţa nevesti si, apoi zâmbi subţire clătinând din cap, în clipa în care, prin instalaţia de amplificare de pe coridor se auzi chemat: „Domnul cercetător principal Innan Arovan este invitat în biroul domnului director peste cinci minute!”

 

*

 

„Să ne depărtăm!” porunci Aecidus. În scurtă vreme Aecizii se găsiră din nou în zona de linişte. Innan privi în jur şi constată că nu reuşea să distingă nici peretele circular, nici podeaua şi nici plafonul. Schiţă gestul de a atinge cu vârful piciorului pardoseala, ca atunci când, aflat pe malul unei ape, dorea să încerce temperatura apei cu degetul mare al piciorului. „Simţi” cum gestul îi este interzis.

„Nici noi nu atingem solul, Innan. Mai ales în clipa asta. Iată.”

Innan îşi îndreptă privirea către piesa metalică din centru. O văzu cum începe să-şi modifice aspectul. Capătul mai ridicat porni a se îndoi către dreapta şi se lungi formând astfel un cerc. Astfel încât luciul metalic se prelungi pe câteva inele suprapuse, străbătute de mici vinişoare incandescente.

„ A pornit?” întrebă Innan pe Arecidul aflat în stânga sa.

„Nu, noi începem să încetinim. Cronotronul nu stă niciodată.”

„Cronotronul?!”

„Acolo, interveni Aecidus, se concepe noţiunea de timp. Fiecare element care compune tot ceea ce vezi în jurul tău, este luat în calcul acolo, în Cronotron. Doar noi, Aecizii, stăm undeva «între» “

„Înseamnă că eu…”

„Nu Innan. În clipa asta tu eşti situat într-o zonă de absolut relativ, pe o secvenţă de timp rezidual. Cronotronul te-a păstrat undeva, într-un foarte mic calcul al său. Ca şi pe al doilea disc…”

„Ceea ce n-a făcut, însă, şi cu primul. Aha. Mi-am văzut greşeala: dacă cineva s-ar fi uitat după voi cum „intraţi” în prăvălia chinezului, ar fi observat că oul roşu de pe tejghea nu era vizibil, deşi grăsceanul îl lăsase acolo. Cronotronul omisese cu bună ştiinţă oul din calculul imaginii.”

„Ştim că bănuiai mişcarea acelui Buzatu, şi că urmăreai acţiunile lui mai mult din amuzament. Cineva îi spusese că piesa aia metalică putea să-l facă stăpânul lumii, iar ignorantul nici măcar n-a bănuit că ţine în mână o copie nereuşită a Cronotronului.”

„Pentru mine doar Aecizii au fost o surpriză. Dar calculele mele mi-au fost de folos. M-au ajutat să întrezăresc o sorginte a timpului.”

„Nu te-ai temut că poţi greşi? că te poţi baza pe concluzii eronate?”

Innan îşi roti privirile în jurul său, încet, uitându-se la imensa cameră a Cronotronului, în care acum el şi Aecizii stăteau faţă de restul camerei care rotea centrifug. Răspunse:

„Cronotronul nu m-ar fi lăsat să greşesc.”

 


Felix Moga
Felix Moga
s-a născut pe 9 iulie 1966 la Bucureşti. A absolvit Liceul Agricol din Castelu (lîngă Medgidia) în 1985. În 1990 a absolvit un curs de operator control nedistructiv la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. În 1986 a devenit membru al Cenaclului de creaţie S.F. Atlantis-Club din Cernavodă, condus deAurel Cărăşel. În 1991 a obţinut o menţiune la festivalulCrisalide de la Buzău, pentru lucrarea Elevul neantului. A publicat în Almanahul Anticipaţiarevista electronica Nautilus, revista gălăţeană Atlantida şi în diverse fanzine.