GSF48 banner v2-650

          Se strecoară cu greu prin vălătucii de fum. Îi lăcrimează ochii, dar ajunge fericit la masa unde-l aşteaptă prietenii.

          „Ohohooo! Să ne trăieşti, maestre! Nu dai un rând?”

          „Dau, cum nu… Tocmai vouă…?!”

          Inima îi bubuie şi, ca să-i regleze bătăile, trage adânc în piept aerul ca de pâslă. Fusese „the day of his life”. Prima lansare. Eveniment anunţat în revistele online, pe reţelele de socializare. Îi prezentaseră creaţia oameni grei din editură, critici. Nu respirase în timp ce-i ascultase. Avea impresia că vorbesc despre cu totul alt om, despre cu totul altă carte.

          Tovarăşii lui fuseseră acolo. Unii dintre ei; alţii se scuzaseră şi veniseră direct la bar, la „cinstea de după”. Cei prezenţi se grupaseră după interese ori cunoştinţe comune; purtaseră discuţii aprinse în paralel cu vorbitorii de la microfon. Ar fi vrut să-i admonesteze dar nu şi-a permis; dacă plecau fără să-i mai cumpere cartea?!

          A urmat sesiunea de autografe. I-a tremurat mâna, a mâzgălit stângaci fel de fel de dedicaţii, a strâns mâini, a făcut poze cu domni, cu doamne, cu domnişoare („îmi dai şi mie add pe Facebook, ca să-ţi dau tag?”). A promis zeci de noi prietenii, a confirmat alte zeci, a acceptat scuze („frate, n-am cum s-o iau acum, dar după leafă trec io pe la librărie”).

          Şi-a comandat o bere rece, s-a lăsat pe spătarul scaunului şi a ridicat sticla către toţi cei din jurul mesei. La rândul lor i-au răspuns cu acelaşi gest.

          „Şi… despre ce e cartea asta a ta?”

          Se întoarce buimac spre tânărul din dreapta. Are ochii cam înceţoşaţi, limba – împiedicată. Nu apucă să-i răspundă. I-o ia înainte unul de vizavi.

          „Păi tu n-ai fost, mă, acolo? N-ai auzit ce-au zis oamenii ăia?”

          „Cine, mă? Ce, ştiu eu cine erau ei? Vorbeau ei pe înţelesul meu? Aiurea! Trăgeau de-alea cu prezenţa metaforei, cu apartenenţa la un gen sau altul… de n-am înţeles nici pân-acum dacă ăsta a scris poveşti sau poezii.”

          „Nu i-ai luat cartea?”

          „Ba da, mă, uite-o!”

          O scoate anevoie din buzunarul de la spate al blugilor. Autorului îi dau lacrimile. Prima copertă aproape s-a desprins în urma eforturilor de a o înghesui în spaţiul strâmt din dos. Degetele nervoase răsfoiesc paginile demonstrativ.

          „Gata, mă, m-am prins! Sunt poveşti, că scrie aşa, de la un cap la altul… Dacă erau poezii, erau rândurile mai scurte…”

          „Păi s-o şi citeşti, că doar n-a muncit omul ăsta degeaba!”

          „O citesc, când i-o veni rândul…”

          „Cam când o să fie asta?!

          „Da’ de un’ să ştiu?! Când i-o veni! Pân-atunci… frumos la bibliotecă, s-arăt şi io la lume ce prieteni am!”

          Scriitorul primeşte câteva priviri de încurajare (”lasă-l în pace, ştii că-i fraier”). Termină berea din câteva înghiţituri. Mai comandă una. Se împleticeşte spre casă vorbind singur. Ba se laudă singur pentru realizare, ba se muştruluieşte. Straşnică experienţă a mai fost! A meritat să suporte toate emoţiile, nerăbdarea, tremuratul de mâini, picioare, stomac… Toate pentru numele lui tipărit frumos pe o copertă de carton.

          Seara, deschide calculatorul şi baleiază prin mailuri, FB… Mesaje de felicitare, de încurajare, promisiuni de la cei ce n-au prins lansarea. A adormit zâmbind. Spre dimineaţă a împins pe jos cartea care-i alunecase de pe piept şi-l înghiontea când se-ntorcea pe-o parte.

          Mesajele s-au rărit. Doar câte-o fană din vreun colţ de ţară mai cerea lămuriri referitoare la intrigă ori personaje. Răspundea conştiincios. Mulţumea.

          Nicio critică  Şi-a luat la rând apropiaţii.

          „Ia zi, frate, ai citit?”

          „Normal, încă de –atunci, de când am luat-o!”

          „Şi?”

          „Ce… şi? Nimic, am citit-o, mi-a plăcut… Tu scoate-o pe următoarea, că eu o iau sigur!”

          Mai avea o variantă, a celor care aveau nelămuriri, dar nu le exprimaseră şi nici n-aveau de gând s-o facă.

          „Mă, deci, acum că mă-ntrebi… eu n-am înţeles de ce i-a zis c-o iubeşte dar n-a luat-o de nevastă… Cică nu putea… De ce nu putea?”

          Nu ştia cum să ambaleze astfel de răspuns fără să pară obraznic.

          „Păi nu putea pentru că el era mort şi ea era vie…”

          „Ahaaaa, deci asta era! Da’… zice undeva chestia asta sau ţi-au greşit ăştia la legat şi ţi-au pus mai puţine pagini?”

          „Nu se pune problema de asta, e editură serioasă. Şi da, zice, în primul capitol unde povestesc eu cum a murit el, cât a suferit fata…”

          „Aaa… primul capitol… eu nu prea le am cu introducerile astea… Ştiu că sunt plictisitoare, trec repede peste ele.”

          Cele mai amare replici veneau de la confraţii mai vechi în branşă. N-aveau timp. Alţii, cu câteva volume apărute, îl încurajau.

          „Înţelege-i, frate, că sunt ocupaţi! Te au numai pe tine pe cap?! Câţi d-ăştia ca noi nu aşteaptă o vorbă de-a lor? Da’ dacă tac, e de bine! Dacă nu le plăcea, ziceau sigur!”

          Undeva, într-un folder special, păstrează impresiile prietenilor apropiaţi, cei care i-au sorbit vorbele la lansare, care l-au interpelat la câteva zile după ca să-l întrebe de ce a folosit un termen sau altul, ce a vrut să însemne cutare sau cutare construcţie, cum i-a venit ideea nu-ştiu-care.

          Are câteva recenzii în reviste sau pe bloguri. Cam neutre, uşor favorabile, dar nu entuziasmante. Se ghidează după confraţi: dacă se tace, e de bine.

          Surpriza vine când un blogger faimos realizează un concurs cu cele mai citite / plăcute cărţi. Autorul îşi vede numele; nu poate să creadă că, alături de câteva zeci, cartea lui poate fi „cea mai citită / plăcută”. Parcă-i vine inima la loc şi apelează iar la prieteni. Dă pe mail, pe Facebook, pe Twitter, linkul concursului. Nu are mari speranţe, dar e o posibilitate.

          Într-o seară iese speriat de sub duşul fierbinte să răspundă la uşă. Amicul de la bar, cu cartea în buzunarul de la spate, rezema tocul de lemn zâmbind complice.

          „Te-ai scos, fratele meu!”

          Nedumerit, cu apa îmbibând parchetul gata să se umfle, autorul îl priveşte năuc.

          „M-am scos? Cu ce m-am scos?”

          „Nu mă înviţi înăuntru? Vorbim la uşă? D-ăsta-mi eşti?!”

          „Oh, nu, scuză-mă! Poftim!”

          „Haideţi, mă, că ne dă drumul!”

          Amicul face semn cu mâna celorlalţi trei prieteni ce stau ascunşi pe treptele spre etajul inferior. Aşezaţi în jurul măsuţei din sufragerie, aşteaptă gazda să se îmbrace şi să li se alăture.

          „Gata, băieţi, dar… nu ştiu ce-i cu voi. Mai e până la ziua mea, nu-i nici Crăciun, nici Paşte…”

          „Nu e, fraiere, e mai bine de-atât! E ziua ta de glorie!”

          Se uită mut de la unul la altul. Crede că e victima unei farse, bănuieşte că unul din ei ar avea chiar o cameră de luat vederi ascunsă pe undeva, ca să se distreze mai târziu pe seama reacţiei lui.

          „Hai, scoate vinuţu-ăla alb, că avem de sărbătorit!”

          Propteşte mâinile în şolduri şi depărtează picioarele.

          „Nu plec de-aici până nu spuneţi ce-i cu voi şi cu misteru’ ăsta!”

          „Nu te supăra maestre, am crezut că ştii!”

          „Hai, mă, să-i spunem, nu vedeţi că-i creşte tensiunea?!”

          „Eşti câştigător, frate, asta ziceam! Câş-ti-gă-tor!”

          „Serios?! Ce-am câştigat?”

          „Concursul, fraierică, concursul pe blog… Cea mai citită, cea mai plăcută…”

          „Pe bune?!”

          Deschide calculatorul; tastează frenetic denumirea blogului. La secţiunea concurs, numele lui e primul dintr-un lung, luuuuung şir. Îi îmbrăţişează, pe rând, în timp ce fuge după sticla de vin. Ia din dulap pahare şi pliantele unei pizzerii din apropiere, să-şi aleagă băieţii meniul, că meritau.

          După câteva păhărele de la gheaţă, limbile se dezleagă.

          „Băi, deci când am intrat acolo şi-am văzut comentariile, că… cine-i ăsta, de unde–a apărut… ce-a mai scris el… am văzut roşu-n faţa ochilor… Am pus mâna pe telefon şi-am sunat băieţii, să băgăm şi noi comentarii, să ne luăm de ăia…. Dar tot ei m-au calmat: lasă fraierii să se-ntrebe, hai să punem mână de la mână să-l votăm pe fratele nostru, că-i băiat valabil…”

          „Mamă, cum a fost! Deci, prima la care m-am dus a fost nevastă-mea. Ştii că ea scrie pe un blog d-ăla cu bucătăreală, cu fandoseli de-astea… N-a trebuit decât să-i spun despre ce-i vorba, că a şi dat mesaj pe grup la tăntici să pună mâna la vot, că altfel nu dă în veci reţeta aia de zacuscă de gogonele. Fii-mea a prins din zbor. Cică: cine, tati, tipu-ăla drăguţ de scrie la revistă? Eh, nu i-am spus că te-a confundat, ca să nu zăpăcesc copilu’. Am auzit-o, după ce s-a-ncuiat în cameră, cum mobiliza armata de piţipoance de la şcoală, de pe scară… Da’ a fost frumos, să mor io!”

          „Auzi, eu am făcut ce n-am făcut niciodată! Aveam lucrare sumativă la toate clasele de seral. Le-am zis aşa: băieţi, scoateţi o foaie de hârtie şi notaţi. Le-am dat link-ul. I-am pus să copieze de pe tablă ce au de făcut, pas cu pas, cui şi cum să dea votul. Apoi le-am promis că nu rămâne nimeni corijent. Nu numai pe semestrul ăsta, pe tot anul! Mai aveau să mă pupe, nu alta…”

          Îi treceau poveştile pe lângă urechi precum cocorii, toamna, în poezia lui Eminescu. Sau Bacovia. Sau care-o fi fost ăla cu cocorii… Numele lui în fruntea unei liste… Titlul cărţii lui deasupra tuturor… Cea mai citită pe naiba carte… Cea mai plăcută… Cine s-o citească, cine s-o placă…

          „De ce plângi, mă? Nu te bucuri?”

          „De-aia plânge, de bucurie, aşa-s poeţii, sensibili…”

          „Da’ el nu-i poet, e prozator…”

          „Lasă, mă, că tot sensibil e!”

          

Teodora Matei

Teodora Matei

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro, Revista de supans, începând cu anul 2012. Contribuţii în reviste, antologii, volume colective: "Kowalski '67" - antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler", „Ghinion!” - antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013" editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28, „Soft” – volum colectiv „Exit", poezii în „Gazeta cărților" (editată de biblioteca Nicolae Iorga-Ploiești) și „Revista bibliotecarilor prahoveni”. Romane: „Omul Fluture”, în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan (noiembrie 2015, editura Tracus Arte), „Stăpânul castelului” (iunie 2016, editura Tritonic), „Cel-ce-simte” (august 2016, editura Tritonic), „Tot timpul din lume” (ianuarie 2017, editura Tritonic).

More Posts

Follow Me:
Facebook