Nu m-am gândit niciodată c-aş putea avea apetenţă pentru scris şi nicidecum că voi ajunge vreodată să scriu. Părinţii mei m-au sortit, pe parcursul trecerii mele prin copilărie, pubertate şi adolescenţă, în funcţie de aptitudinile pe care fiece vârstă la vremea ei le-a evidenţiat singurei lor progenituri, unor meserii ce nu au nici o tangenţă cu întrebuinţarea cuvintelor. Prima amintire în privinţa asta cred că datează de pe la frageda vârstă de şase ani când, jocul meu preferat fiind simulatorul marţial unde căpătasem o dexteritate pe care tata nu o are nici în ziua de azi, mama, într-un moment de blazare după nenumărate tentative de a mă deturna spre alte îndeletniciri, a prezis c-o s-ajung almateran, adică un fel de mercenar. Apoi, când am ajuns mai devreme decât ceilalţi copii de vârsta mea să fiu interesat, şi nu la modul nevinovat, de sexul opus, ai mei părinţi au fost convinşi că voi face carieră ca gergeomilon, un fel de gigolo galactic. Nu sunt nici doi ani de când tatăl meu dezamăgit de rezultatele mele la învăţătură mi-a proorocit meseria de antrebedin, un fel de hamal, meserie care nici nu cred că mai există, dar care a rămas proverbială pentru îngustimea minţii celor ce-o practicau.

Sunt convins că toată lumea ştie ce înseamnă almateran, gergeomilon sau antrebedin, în schimb sunt foarte puţini cei ce cunosc termenii de mercenar, gigolo sau hamal, termeni ieşiţi din vocabular de multe generaţii, pe care i-am găsit alături de foarte mulţi alţii în rebentolina agrisală a sistemului nostru solar. Cu toate astea îmi voi rezerva dreptul de a folosi aceste definiţii prin sinonimie transtemporală pentru un motiv pe care îl veţi înţelege la sfârşitul acestui mic text ce reprezintă debutul meu scriitoricesc. Aaa… m-am luat cu vorba şi am uitat să spun că rebentolina agrisală s-ar putea traduce prin biblioteca naţională.

Cum spuneam, n-am crezut niciodată până acum trei zile că voi fi tentat să-mi manifest aptitudinile de scriitor, asta dacă cele trei pagini care urmează îmi pot da dreptul să aspir timid spre o astfel de titulatură. Ideea de a pune pe hârtie ceea ce gândesc mi-a venit în urmă cu trei zile când eram la gurt cu un abrist de crol în faţă, adică la bar cu un pahar de bere în faţă, contrazicându-mă cu prietenii mei pe tema motivelor începerii războaielor de-a lungul istoriei. N-am de gând să vă înşir aici toată discuţia de atunci, ceea ce ar însemna menţionarea unor idei atât de contradictorii încât nimeni n-ar mai înţelege nimic, ci am să mă mulţumesc cu expunerea cât se poate de egoistă a propriilor mele convingeri pe care le-am susţinut atunci şi de la care nu m-am abătut până acum, cu toate că de trei zile nu am mai pus în gură nici o picătură de crol.

Pentru a-mi putea face înţeles raţionamentul care stă la baza convingerilor mele voi amesteca prezentarea lui cu scurte nominalizări ale protagoniştilor eternelor războaie a căror iniţiere încerc s-o motivez.

În primul rând voi menţiona rogramazii, poporul în mijlocul căruia m-am născut eu. E un popor mic al cărui spaţiu se întinde pe câteva sute de sisteme solare, cu o istorie care  nu l-a putut notifica a fi fost cândva iniţiatorul vreunui război.

Cam în aceeaşi situaţie se află şi alte naţii mici din galaxia noastră sau de aiurea: butrimocii, derlanii, apricanorii, stripilivoşii şi încă altele asupra cărora nu are rost să detaliez întrucât nici ele nu se pot lăuda cu iniţierea vreunui război, singurul motiv ce le-ar putea conferi un rol în următoarea mea prezentare.

Trecând şi peste popoare mari care au un loc binemeritat în istoria marţială a universului, dar care au dispărut pe drumul veacurilor răpuse de inamici din afară sau măcinate până la completa dizolvare de fricţiuni interne, voi aminti despre cele mai importante neamuri contemporane în ordinea în care îmi vin în minte.

Cea mai mare parte a galaxiei noastre e alcătuită din fripiloni, entriperi, getopirizi, itremoli, spritini, grudoni şi potomoţi, popoare cu istorie veche şi care au contribuit de multe ori, fiecare în parte sau grupate în alianţe, la iniţierea şi susţinerea războaielor. Încălcând orice logică, ce ne-ar duce la ideea că motivele declanşării nenumăratelor bătălii pot fi principiale, găsim multiple exemple de inconsecvenţă: când fripilonii aliaţi cu spritinii i-au atacat pe entriperi, după care foştii aliaţi au devenit adversari neîmpăcaţi; când getopirizii se bat veacuri întregi cu itremolii pentru ca mai apoi să uite total cauzele duşmăniei lor şi să se alieze împreună împotriva potomoţilor şi enumerarea poate continua la nesfârşit.

De cele mai multe ori motivaţia războaielor a fost cea mai banală şi mai des întâlnită: dorinţa de putere. E o dorinţă pe care, deşi o înţeleg doar la modul abstract întrucât nu m-a bântuit niciodată, nu pot să o accept, neavând nici o legătură cu ceea ce ar trebui să caracterizeze o fiinţă raţională, ci mai degrabă cu necuvântătoarele care numai prin puterea fizică îşi pot cuceri femela şi respectul turmei. Cu toate acestea, din păcate, istoria universală e plină de astfel de tribigoni, adică dictatori, care, fără nici un sentiment la adresa milioanelor de victime ale războaielor, au iniţiat şi susţinut astfel de genociduri de câte ori au avut ocazia şi anume până au dat plutu capilui, adică ortul popii, sau până au întâlnit un dobitoc mai puternic decât ei.

Bineînţeles că pe locul doi, deşi nu sunt sigur că n-ar fi chiar pe primul loc, este lăcomia,’’calitate’’ ce apare în mod constant de-a lungul vremii fără a face diferenţe între cei pe care-i împinge la luptă: proşti sau deştepţi, frumoşi sau urâţi, tineri sau bătrăni. Precum o plagă fără leac, a fost prezentă tot timpul şi în tot universul lăsând urme groase de sânge în istoria marţială ştiută sau neştiută.

O altă motivaţie pentru a iniţia războaie a fost în mod surprinzător plictiseala. Întrucât structura raţionamentului fiinţelor inteligente nu are în componenţa ei repere fixe, adică nu putem aprecia că ceva e mare, sau frumos, sau bun decât în comparaţie cu modele cunoscute anterior şi alese în mod arbitrar drept etaloane, sau nu putem spune că astăzi ne e bine decât dacă ne e mai bine decât ieri, s-a ajuns de multe ori în diverse perioade istorice la situaţia în care unii suverani să aibă nivelul de trai atât de ridicat încât să nu le rămână loc pentru mai bine. Probabil în asemenea cazuri, lipsit fiind de ţeluri mai înalte, ajungi să te plictiseşti repede să-ţi fie continuu la fel de bine şi, cum nu te încumeţi să diversifici făcând cumva să-ţi fie mai rău, cauţi variaţiuni pe seama stării celor din jur. Ia să văd ce mai face vecinul meu şi să-i arăt că nu face bine dacă nu vreau eu! Şi atunci, ascunzând adevăratul motiv, te mulţumeşti cu un pretext oricât de şubred să pui mâna pe par, adică un fel de stroban din zilele noastre, şi să-i pui pe proştii tăi să se bată cu proştii lui doar ca să te distrezi puţin.

În contrasens deplin cu pacifiştii, care mă vor critica puternic pentru afirmaţia asta, ţin totuşi să remarc faptul că războaiele au dus la accelerarea avansului tehnic şi chiar a dezvoltării culturale, chestiune vizibilă dacă privim două zone galactice după o perioadă suficient de lungă de timp: una marcată de frământări marţiale şi cealaltă  paşnică. Dar poate asta motiva un război cu milioane sau chiar miliarde de victime?

Alt motiv ce stă la baza multor flageluri a fost prostia, care s-a manifestat sub două forme aparent diferite. Prima formă de prostie a fost orgoliul dus până la obscen al multor conducători care nu-şi doreau neapărat putere mai multă, cărora nu le era atât de bine încât să se plictisească, dar care nu acceptau să fie consideraţi mai prejos decât alţii, chiar dacă n-aveau nimic de câştigat de pe urma unui război. Câteva cazuri din astea au fost în rândul potomoţilor şi itremolilor, dar campioni sunt rubitarzii care, deşi deţin aproape în totalitate galaxia vecină şi au o istorie multimilenară, nu s-au remarcat niciodată altfel decât prin forţa brută, evidenţiată în mod consecvent fără rost.

A doua formă de prostie ce a declanşat războaie a fost credinţa unora că ei sunt destinaţi să stăpânească universul, ceilalţi fiind rase inferioare, tolerate să trăiască doar pentru a fi supuse. Dacă la începuturile istoriei puteai găsi circumstanţe atenuante datorate inculturii din rândul tavinilor, huretonilor şi altora de mai mică anvergură, e de neînchipuit că aproape de zilele noastre getopirizii şi jastoviţii au mai putut îmbrăţişa teoria asta cu poporul ales.

Un alt motiv declanşator de războaie, mult mai scuzabil, practic la polul opus războaielor pornite din plictiseală, a fost foamea. Bătăliile pornite din motivul acesta au fost rareori iniţiate de către un suveran, ele izbucnind din mijlocul gloatei şi, cu mici excepţii, fiind înăbuşite destul de repede.

Au mai fost începute războaie din dragoste sau din gelozie, două noţiuni care, în funcţie de punctul din care le priveşti îşi pot lua una locul celeilalte. La fel cum cei care au răbdat vreodată de foame îi aprobă pe cei ce merg la luptă pentru asta, războaiele pornite din motive sentimentale au şi ele fanii lor deşi, oricâtă nobleţe i-ar insufla ideea pentru care a fost început, un război în care mor cei ce n-au nici un motiv direct să lupte este totuşi ceva abject.

De aceeaşi natură cu iubirea, dar de altă factură morală, este ura care a declanşat la rândul ei bătălii multiple şi crunte, unele memorabile, transpuse în ceea ce altădată s-ar fi numit balade sau legende.

În sfârşit, au mai fost pornite războaie din greşeală, din milă, din obligaţie şi alte motive care nu merită discutate, reprezentând un procent extrem de mic în comparaţie cu cele amintite până acum.

Un alt motiv ce n-a fost niciodată independent, dar care a contribuit prin complementaritate la motivaţiile tuturor războaielor din ultima vreme, a fost lipsa unui ţel care să canalizeze energiile acumulate în perioadele de pace către activitatea ştiinţifică, aproape dispărută încă de acum nouă sute de ani când s-a demonstrat că nu sunt posibile călătoriile în timp. După ce vreme de mii de generaţii s-au cheltuit averi imense şi energii aşişderea în vederea construirii mobilului pentru călătorie în timp, a apărut un potomot cu o teorie extrem de hazardantă care susţinea imposibilitatea deplasării materiei pe axa timpului. Repudiată iniţial, teoria lui era după nici două generaţii nu numai verificată dar şi complet demonstrată. Mai târziu, ca un apendice al acestei teorii, a apărut o lemă care mai îndulcea puţin amarul stipulând că există totuşi ceva care poate călători în timp şi anume informaţia. Reuşind să se debaraseze de ideea mobilului material pentru transportul de-a lungul timpului, nişte apricanori au putut să facă primele teste de transport al ideilor pe axa timpului. Iniţial metoda folosită semăna oarecum cu ceea ce mai demult s-ar fi numit telepatie, adică un individ reuşea printr-un exerciţiu mental complex să inducă o idee cuiva din trecut, sau chiar lui însuşi într-un moment precedent al existenţei. Ulterior s-au elaborat mai multe metode de transport din ce în ce mai elegante şi accesibile tuturor, unele permiţând transportul simultan al informaţiilor din volume întregi, însă toate aceste metode au fost clasificate ca fiind ineficiente şi aleatoare pe motiv că doar o mică parte din verificările efectuate aveau succes deplin; în unele cazuri informaţiile transmise parcurgând un timp mult mai scurt decât cel prevăzut şi rămânând pe traseu; iar marea majoritate nereuşind să fie transmise prin nici o metodă. Abia după mulţi ani de astfel de semieşecuri, un rogramad a demonstrat o regulă care spune că nu pot călători în timp decât acele informaţii ce nu vor afecta cursul deja cunoscut al istoriei, toate având o limită proprie până la care pot ajunge, limită stabilită astfel încât să nu se încalce regula demonstrată. Acest ansamblu de două condiţionări pentru transportul ideilor în timp; prima fixă şi a doua dependentă de prima, a fost numit după o teorie antică, rămasă doar în analele istoriei, Legea Paradoxului.

După descoperirea Legii Paradoxului interesul pentru ştiinţă s-a diminuat până la dispariţie, acest fapt contribuind aşa cum am menţionat anterior la redirecţionarea energiilor rămase în surplus către întărirea şi înmulţirea conflictelor galactice şi intergalactice, motiv ce ne-a adus la situaţia actuală în care nu mai avem pauze între războaie, mulţi dintre lingviştii contemporani considerând deja că termenul’’pace’’ este un arhaism şi trebuie scos din vocabularul curent.

Cam astea sunt după părerea mea motivele principale ce au stat întotdeauna la începerea oricăror bătălii, deşi sunt mulţi care consideră inutilă justificarea iniţierii unui război atâta vreme cât pentru ei este valabil motivul suprem şi anume menţinerea echilibrului universal; aceştia fiind adepţii teoriei conform căreia nimic nu poate exista decât dacă are un opus: acţiune-reacţiune, lumină-întuneric, materie-antimaterie, pace-război şi, după argumentaţii şubrede, cam toţi îşi încheie pledoariile prin comparaţia cu foaia de hârtie care are invariabil două feţe. Da! Pentru c-au uitat Banda lui Moebius!

Ei bine, cum teoria asta a necesităţii fireşti a războaielor este din ce în ce mai mult acceptată pe plan universal, nu cred să mai fie prea mulţi interesaţi de lecturarea acestui text aşa că am vrut să transmit ideile cuprinse aici şi către perioada arhaică, spre informarea strămoşilor mei asupra câtorva aspecte despre lumile viitoare. Găsisem şi subiectul căruia aveam de gând să-i induc aceste gânduri; unul care, ca şi mine, a sperat la un moment dat c-ar putea avea chemare pentru scris. Dar am realizat că această teză, destul de critică la adresa contemporanilor mei, cuprinde date care i-ar putea determina pe înaintaşi să acţioneze cumva pentru schimbarea viitorul, ceea ce ar face ca intenţia mea să fie în contradicţie cu Legea Paradoxului şi mesajul să nu ajungă niciodată la destinaţie. Drept pentru care am renunţat.

Până astăzi. Când m-am gândit că orgoliul, îngâmfarea, încăpăţânarea cu care fiinţele raţionale preferă să greşească singure decât să procedeze corect sub îndrumarea altora poate fi un motiv suficient ca să trimit teza mea înapoi în timp fără a încălca Legea Paradoxului. Aţi observat vreodată cât de proşti pot fi indivizii inteligenţi (sic!); cum calcă cu înverşunare în groapa pe care le-o indică alţii, reuşind să ocolească doar gropile în care au mai călcat ei înşişi cel puţin o dată?

S-ar putea să reuşesc. Mâine o trimit.

Daniel Barbu s-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş.

A publicat proză scurtă în revista online SRSFF.

Daniel Barbu

Daniel Barbu

S-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş. A publicat proză scurtă în revistele online SRSFF şi Gazeta SF.

More Posts