Iar plouă. De o săptămână tot plouă, cu stropi cât pumnii unui copil, cu vânt rece şi aspru răvăşind pustietatea străzilor. Stau la fereastră. Parcă şi văd. Rareori, câte o femeie strângându-şi haina trece în grabă, încercând în zadar cu o mână să-şi aşeze fusta peste genunchi, în timp ce cu cealaltă se agaţă de umbrela udă. Pe strada Amurgului, cea care coteşte pe lângă bloc, urmându-şi drumul înspre răsărit, apa se scurge zglobie şi neastâmpărată. Era atât de multă, încât sigur cineva, probabil un copil cu poftă nestăvilită, pornise un joc cu bărci din hârtie. Ca o flotă pornită la război, aceste mici pete albe alunecau luptând cu întunericul adus de nori.

Nu le vedeam, dar am simţit, pentru o clipă, o dorinţă imperioasă de a mă arunca în faţa lor, conducându-le spre o victorie nesigură. Mi le închipuiam clătinându-se, zbătându-se să-şi continue drumul, şi nu puteam să asist nepăsătoare  la pierderea lor.

Ploaia zbuciumată de afară nu mă putea nicicum opri. Dimpotrivă, simţeam că trebuia să lupt împotriva ei… Voiam să mă aşez în pat. M-am răsucit brusc, să caut bastonul care-mi căzuse.Tocmai când am pus mâna pe lemnul lăcuit – atât de cunoscut de-acum – am auzit o voce de băiat strigând pe cineva şi un nechezat îndepărtat. Mi-am amintit deodată totul. M-am revăzut cu ochii minţii, în ziua aceea teribilă, când, la fel ca acum, ploaia nu mai contenea… Aveam atunci aproape şaptesprezece ani. Eram singură în casă şi priveam de la parter ploaia de-afară. În blocul vecin, la etajul patru, se întrezărea faţa nebărbierită a unui bărbat. La fel, la etajul doi, două perechi de ochi străluceau, urmărind ca şi mine, cum cade ploaia, încet şi sigur, atacând cu un clipocit pământul ud şi bălţile ce se formaseră. Dintre toate, una se zbătea să iasă din nemişcare. Spre ea se îndreptau acum toate privirile. Lăsată în urmă de muncitorii care lucraseră aici cu câteva luni în urmă, balta se întindea, încurcând trecerea oamenilor şi aşa rari, de la marginea trotuarului drept până sub maşinile parcate în umbra blocului.

Acum parcă fierbea. Să fi fost ploaia cea care o tulbura într-atât? Priveam curioasă la culme aburii care se ridicau, bulbucii rotunzi şi cenuşii dansând în cerc. Vedeam toate acestea şi nedumerirea lăsa loc, treptat, surprizei. Mi-am luat ceva pe mine şi am ieşit în ploaia ce răpăia afară. Era frig. Numai aici căldura creştea, ridicându-se spre cer. Şi în tot cenuşiul din jur, o pată de culoare se năştea. Zbuciumul creştea. Un vecin nedumerit se oprise deja acolo. Se adunaseră mai mulţi, din ce în ce mai mulţi, ca să admire această năstruşnicie, în ciuda ploii tot mai puternice. Şi poate că şi frigul pătrunzător îi silea pe unii să se apropie de acest izvor fierbinte… Dintr-odată, un freamăt puternic cuprinse întinderea de apă, ca înaintea unui cutremur. Aş fi început să cred că acesta se va produce, dacă n-aş fi remarcat liniştea celor din jur. De altfel, mi se părea că freamătul era mai degrabă unul interior, freamătul meu ce presimţea lucrurile ce urmau să se întâmple. Încercând să-mi stăpânesc bătăile inimii, priveam în continuare, aşteptând cu înfrigurare.

O pată albă se desprinse din viforul apei. Crescu din ce în ce mai mult, odată cu strigătele celor care se adunaseră acolo. Când ajunse de mărimea unei mingi de baschet, începu să se desfacă asemenea petalelor unei flori sub căldura blândă a soarelui. Apăru mai întâi un bot subţire, alb, cu nări largi, rozalii; mai apoi, capul şi coama cu păr fin, cu ochi mari, în ape. Apoi repede trupul întreg. Urmă un nechezat cum nu mai auzisem.

Eram înnebuniţi de-a binelea. Se năştea ceva, o formă. O făptură de negândit, de nepovestit. Cineva chemase şi reporteri de la postul TV local, ca şi cum toate aparatele deja prezente, filmându-o, înregistrându-o, blocându-o în nemişcare, n-ar fi fost suficiente. O forţă ciudată mă trase înspre el. Spre căluţul care tocmai se ivise din cuibarul bălţii. Care crescuse acum de-a binelea. Strălucitor şi puternic. Mirosind a trup nerăbdător. Simţeam nevoia lui de a pleca, de a se regăsi în linişte. I-am întins mâna, iar el, în acelaşi timp, îmi acceptă ajutorul, cu încredere, cu nefirească încredere. Smucindu-l puţin, l-am făcut să înţeleagă că nimeni nu-l va lăsa să plece de bunăvoie. I-am simţit ochii străbătându-mă din cap până în picioare. Cu un nechezat scurt, o luă la fugă. Nu ştia încotro, nici nu avea cum, dar paşii îl duceau, inconştient, spre ieşirea din oraş.

În goană coama albă, udă, i se zbătea pe trupul viu. Zic viu, fiindcă nici acum nu puteam să cred că e aievea.

S-a oprit deodată. Am înlemnit. Calul mă striga. Ba nu. Altcineva mă strigase. Vino aici! Unde pierise vietatea? M-am oprit, buimacă, în mijlocul  străzii. Ciudată voce.

Semăna cu vocea lui Dinu, auzită cândva în jurul unui foc de tabără. Dinu era aici, cu mine.

Înnebunit de alergătură. Îi simţeam fiecare fibră, fiecare tresărire. M-a smuls din această vrajă un gest hotărât. Hai aici!  Ne adăpostisem în scara unui bloc mărginaş, aşteptând să treacă torentul de oameni ce mişunau pe-afară. Pe ciment, ne aşezasem unul lângă altul, sprijinindu-ne cu spatele de un zid zgrunţuros, cu capetele lăsate pe spate, ca după o spaimă mare. N-am putut decât să respir adânc, încercând să mă liniştesc. Alături, îi simţeam respiraţia agitată. Nu îndrăzneam să-l privesc, temându-mă doar să nu mă cuprindă iar acea stare de uluială, de care cu greu m-aş fi putut desprinde. În cele din urmă, m-am liniştit. S-a liniştit şi Dinu dintr-odată. Găsise o bucată de cretă, din acelea cu care îşi desenează copiii jocuri de şotron pe străzi. O ţinea între palme, studiindu-o cu ochi mari, rotunzi, de copil. În tot acest timp, afară, ploaia se înteţea. Fulgere orbitoare brăzdau cerul acoperit de nori negri. Din timp în timp, câte un tunet puternic zguduia uşile şi scara blocului. De data aceasta, ascultam recunoscătoare, chiar fără să-mi dau seama, zgomotul ploii căzând pe pământ. Oricât aş fi încercat să-mi explic ce se întâmplase, nu reuşeam, aşa că, după ceva timp, m-am mulţumit să accept totul fără să mai pun întrebări. Eram încrezătoare că toate răspunsurile vor veni la timpul lor. Urmăream stropii reci şi zâmbeam ca o apucată. M-am întors. L-am văzut în picioare, învârtindu-se cu bucăţica de cretă în mână. Aş fi vrut să-i strig numele, să pot să i-l rostesc în minte la nesfârşit, să găsesc un înţeles. Dinu. Îmi citise gândurile, poate.

 

Numele nu era special. Cunoscusem un Dinu cândva la mare. Presimţisem sonorităţi bizare, pe care gândul meu se silea să le reţină. Dar nu, era doar Dinu… Şi atunci, dacă nimic nu-l deosebea, de ce nu puteam să-l părăsesc? Să plec, să-l uit, să ne vedem de drum? Poate apariţia lui inexplicabilă mă atrăgea atât. Dar dacă fusese un vis, o iluzie? Nu, îl văzuseră atâţia, era imposibil să fie doar o nebunie a mea. Ce mă tulbura? Naşterea lui, înflorirea din ploaie? Frământările mele n-aveau nici un rost. El era acelaşi, nemişcat, liniştit, desenând nori pe ciment. Tot freamătul din jur îi era străin, ca şi cum ar fi privit la televizor şi s-ar fi plictisit. Desena nori, ştergându-şi creta de pe mâini pe sacoul alb şi subţire. Stătea pe vine, în picioarele goale, preocupat doar de mâzgălelile lui. Părul lung îl acoperea ca o haină, iar el şi-l aranja uneori cu o mişcare scurtă a capului. L-aş fi luat în braţe să-l alint, să-i privesc ochii umezi, dar n-am îndrăznit. Brusc, se ridică. Înalt, cutezător în trupul acum de bărbat, mă privea ca o dezminţire a gândurilor mele. Îmi întinse mâna. I-o sărutai ca la comandă. Un parfum proaspăt şi umed se desprindea, crescând peste tot. Trăgându-mă după el, am ieşit din nou în ploaie. El, dinamic şi din ce în ce mai frumos. Eu, buimacă, lăsându-mă în voia lui. Pe străzile pustii, doar noi colindam, înfruntând o vreme tulbure, care, în alte împrejurări, m-ar fi înspăimântat. Pe el, însă, părea să-l bucure. Un fel de veselie nouă, de nedescris, îl cuprinse brusc. Râdea în hohote, dansa, mă îmbrăţişa pe nepregătite, uluindu-mă. Sacoul ud i se lipea de trupul puternic şi mlădios. Rostea sacadat vorbe ce aduceau cu un descântec. Da, aceasta era: un descântec de ploaie. Ieşisem din oraş. Îi urmăream, în aşteptare, jocul: când fugea ca un copil, sărind în apa ce se prelingea pe jos; când se întorcea brusc, mă privea ostentativ în ochi, până ce simţea în mine sentimentul acesta mistuitor, împotriva căruia nu mai puteam să lupt. Dorinţa, îmi simţea dorinţa. Zâmbind victorios şi mândru, se întorcea şi o lua din nou la fugă. Sacoul continua să i se zbată pe trup, ţinându-mă în aceeaşi încordare a minţii şi a fiecărei fibre din corp. Furtuna aproape se sfârşise. Vino, vino, vino! Mă striga să-mi arate ce nu cunoscusem. Cum ştia să citească frumuseţea pământului. Cum se întindea şi înota în ploaie printre fire de iarbă. Arcuit şi zâmbitor, aştepta să-mi citească aceeaşi bucurie pe chip. Un gest a fost de-ajuns. Sprânceana dreaptă i se ridică, provocându-mă. Orele de până atunci ţâşniră din mine, noaptea albă petrecută în aşteptarea a ceva necunoscut se sfârşea aici. Îmi ieşise în cale, mă alesese pe mine. Mi-am lipit încet buzele de ale lui. Deasupra noastră, ultimii nori se risipeau, alungând ploaia. Soarele călduţ al dimineţii îşi făcea apariţia treptat. Pe mine, încălzindu-mă; lui, straniu, dându-i o paloare de gheaţă. Plimbându-mi palmele peste sacoul ud, încercam să-l smulg din această stare. Zadarnic. Pălea progresiv, irevocabil. Cu cât soarele prindea mai multă putere, cu atât puterile lui slăbeau. Ochii, vii până acum câteva clipe,  abia şi-i mai putea ţine deschişi. Toată viaţa îi seca, odată cu rămăşiţele ploii care se scursese în pământ…

 

***

După trei săptămâni de la “ea” (căci începusem să măsor timpul de la momentul întâlnirii), o vecină îmi citise  dintr-un ziar că se credea că băiatul fusese carbonizat. Un fulger neiertător, din furtuna care l-a surprins în mijlocul câmpului, în timp ce fugea fără motiv. Am stat cu ziarul mototolit în mâini până în zori. Pentru toţi cei care nu înţelegeau, explicaţia era satisfăcătoare. Pentru mine, în schimb… Îmi dădeam seama că nu numai ei se înşelau. Şi eu mă înşelasem cu ceva timp în urmă. Poate că la aproape şaptesprezece ani n-aş mai fi simţit-o ca fiind lumina indispensabilă a existenţei mele. Acum, însă… În ploaia nebună de atunci, pe mine fulgerul aproape mă iertase. Mi-a ars doar ochii. Sacoul alb arsese tot, cu flacără.

Acest text a câştigat Marele Premiu CIL şi Premiul Gazeta SF

la Concursul de proză scurtă CILout&write – Scoate proza din sertar.

 

Maruseac Elisabeta s-a născut în Suceava în vara anului 1993. A absolvit Colegiul Naţional „Petru Rareş” – Suceava. Actualmete este studentă în anul I în cadrul Facultăţii de Litere din Bucureşti.

A obţinut menţiuni la Concursul de Creaţie Literară „Virgil Ierunca” şi la Festivalul-concurs naţional de proză scurtă „Gib I. Mihăescu”. Premiul II la Concursul Naţional de Creaţie „Calistrat Hogaş”, Concursul Naţional „Marin Sorescu”, Simpozionul Naţional „Literatura şi celelalte arte”. Premiul I la Festivalul-concurs de literatură „Rezonanţe udeştene” şi Concursul de proză scurtă CILout&write – Scoate proza din sertar.

Cel mai recent este Premiul Gazeta SF din cadrul Concursului de proză scurtă CILout&write – Scoate proza din sertar.

A publicat proză scurtă în revistele Alecart şi Bucovina Literară.

Blog personal: http://kutakiarikatukucika.wordpress.com/