Nemira

Lui Sagy, care a vrut ca această poveste să trăiască

            … Îi distingea trupul alb lucind stins, în nuanţe de sidef, printre cutele aşternutului de culoare închisă. Părul ei lung se revărsa peste marginea patului ca o cascadă cu ape întunecate. Ținea buzele întredeschise într-un surâs şi ochii închişi.

            „Mă iubeşti, Bianca?”

            Vocea lui se auzi tare, sonor în liniştea de brocart a încăperii cu parfum de iasomie şi regina-nopţii. Bianca deschise ochii mari, albaştri, şi îl privi adânc.

            „Te iubesc. Te voi iubi mereu, Mark. Te voi iubi până dincolo de moarte…”

 

            Cineva urlă un îndemn răstit, şi un nechezat furios de cal îi răspunse. Paşi grei tropăiau pe pavajul de piatră cubică.

            Bărbatul tresări din somn, buimac, şi privi în jur fără să înţeleagă. Aşternutul aspru era răvăşit şi aruncat într-un colţ al patului. Prin fereastra larg deschisă intra aerul îngheţat al dimineţii de toamnă târzie, iar vatra era rece. Nu se afla în castelul Turnului de Cleştar. Răsuflă uşurat.

            Sări din pat şi merse la fereastră. Jos, în curtea cea mare, un om cu haină verde se lupta cu un cal sălbatic. Animalul se smucea în toate direcţiile, zvârlea nebun din copite şi îşi scutura coama bogată, pufnind pe nări ca un balaur.

            – Ține-l bine, Gaedo! strigă bărbatul de la fereastră, râzând.

            Omul ridică ochii pentru o clipă, apoi înjură cu patimă.

            – La dracu’, Mark, mârâi el. Treci şi ajută-mă. Bestia a rupt gardul şi a călcat în picioare trei oameni, iar tu îţi faci somnul de frumuseţe.

            Mark râse din nou, apoi începu să se îmbrace cu mişcări lente, studiate. Mirosea a iasomie şi a regina-nopţii.

 *

            – Iertare, Părinte. Greu am greşit împotriva ta…

            Fata stătea în faţa lui cu capul plecat; avea o voce moale, aproape şoptită. Ochii preotului se îngustară pe chipul lui aspru, tăios ca o lamă de cuţit. Îşi trecu mâna peste mătăniile lucioase şi murmură o rugăciune scurtă. Privi iar vălul albastru ce acoperea capul tinerei.

            – Omul e supus greşelii, copila mea, mormăi el.

            Bianca oftă din adânc şi ridică ochii înlăcrimaţi. Era mult mai bătrân decât şi-l amintea. Trupul lui se aplecase în jos sub apăsarea anilor, pe frunte îi apăruseră cute adânci. Creştetul chel era pătat cafeniu şi galben.

            – Nu sunt supărat, dulce domniţă, mai zise bătrânul cu răceală. Înălţimea-Sa Ducele, măritul vostru tată, a procedat corect. Nu îi port pică.

            Se aşeză pe jilţul ce i se adusese. Bianca luă şi ea loc pe o margine de sofa, stânjenită. Îşi îndreptă privirea spre copilaşul zdrenţăros care îl însoţise pe preot, şi care rămăsese tăcut lângă uşă.

            – Bietul de tine, şopti ea, trebuie să îţi fie foame. Vino, stai lângă mine. Se întoarse spre servitoarea din spatele ei: Meda, adu-i copilului nişte dulciuri. Sunt sigură că îi va plăcea plăcinta aceea cu mure…

            – Copilului nu-i trebuie nimic, prinţesă, interveni bătrânul. Şi stă foarte bine acolo unde s-a oprit, vă asigur. Ar fi bine să ne grăbim, pereţii au urechi şi zvonurile circulă repede. Aţi trimis după mine. Cu ce vă pot fi de folos?

            Fata îşi înăbuşi un hohot de plâns. De când izbucnise scandalul iubirii cu Mark, iubire trăită şi consumată fără nici o fereală, în văzul tuturor, o izolaseră aici, în Cetatea Leului Alb. Până vei învăţa să te porţi cuviincios, îi spusese mama ei, ducesa Bellona.  Mark se făcuse nevăzut înainte ca degetele acuzatoare să arate şi în direcţia lui, alergase la o garnizoană din celălalt capăt al imperiului. Trecuseră mai mult de şase luni de atunci. Şi nu venea nici o scrisoare. Nici un cuvânt. Nimic.

            – Am nevoie de sfatul tău, Basil, suspină Bianca. Tatăl meu, ducele, te-a trimis cândva în exil pentru fapte nepermise. Pentru aceleaşi fapte, eu te chem azi lângă mine. Copilă fiind, am auzit de îndeletnicirile tale. Am auzit că deţineai cărţi interzise din care ai învăţat incantaţii şi blesteme, şi vrăji care trimit sufletul pe alte tărâmuri sau care trezesc morţii… E adevărat?

            Basil făcu un gest de plictiseală.

            – Oamenii spun multe, zise, şi au tendinţa de a distorsiona ceea ce nu înţeleg. Iar eu am alte lucruri mai bune de făcut, decât să le explic Proştilor misterele lumii. Taci, băiete, şi stai cuminte! ridică el vocea, brusc încruntat, spre copilul care începuse să se mişte într-un mod ciudat, dezarticulat, şi să scoată un fel de gâlgâit din gâtlej. Se întoarse iar spre domniţă: poate că am unele ocupaţii mai puţin obişnuite, e drept. Poate că unele lucruri pe care le-aţi auzit despre mine sunt adevărate, iar altele nu… Poate că nu e bine să mă aflu aici, în prezenţa domniei voastre, domniţă. Vă riscaţi reputaţia.

            Bianca râse amar.

            – Reputaţia mea… Reputaţia mea zace în noroi, Basil, deşi singura mea vină a fost că am iubit. De asta mă aflu aici, şi nu la Turnul de Cleştar… Iar acum, chiar în clipa aceasta, tatăl meu, ducele, pune la cale nunta mea cu Velios, căpetenia mahoilor… Nunta va avea loc peste o lună.

            Mahoii, poporul cel sălbatic de peste Munţii Îngheţaţi. Erau oameni înalţi, puternici, cu trup păros şi feţe vopsite în modele înfiorătoare. Se spunea că, în războaie, spintecau piepturile prizonierilor şi se hrăneau cu inimile lor încă palpitânde.

            Bătrânul clătină din cap.

            – Înţeleg, dulce domniţă. Oftă: orice aţi auzit despre mine, cu părere de rău trebuie să admit că repararea unei reputaţii distruse nu este ceva la care să mă pricep. Dacă aveam această putere, aş fi început cu repararea propriei mele reputaţii…

            Se ridică încet, cu greutate, şi îi făcu semn copilului.

            – Nu vă temeţi, adăugă. Aud că mahoii nu ţin atât de mult la aceste detalii. Sunt sigur că Velios vă va primi cu toată cinstea de care e capabil poporul său. Nu sunt chiar atât de răi pe cât se aude…

            Fata veni spre el şi îl prinse de amândouă mâinile, oprindu-l. În acelaşi timp, tresări speriată şi slobozi un ţipăt. Copilul, care rămăsese lângă uşă, mârâi ca un câine întărâtat şi arătă un şir de dinţi stricaţi. Dinspre el venea un miros oribil, fetid.

            – Taci din gură! ţipă Basil iritat, ridicând cârja noduroasă spre el.

            Copilul se ghemui la pământ şi îşi acoperi capul cu mâinile învelite în cârpe. Gâlgâia domol, legănându-se. Bianca simţi cum i se face pielea ca de găină.

            – Ce-i cu el? întrebă ea în şoaptă, groaznic de palidă.

            – E bolnav, domniţă… Vă rog, ţineţi distanţa. Boala e contagioasă.

            O ajută să se aşeze la loc, pe sofa, şi o sili să bea un pahar cu apă îndulcită.

            – Trebuie să plec, domniţă. Doriţi să îmi mai spuneţi ceva?

            Bianca se agăţă de mâneca neagră a hainei lui şi deschise ochii mari spre el.

            – Dar nu ţi-am spus nimic din ce doream să îţi spun, Basil. Nu te-am chemat aici ca să depăn amintiri, nici ca să plâng. Fac asta zilnic, de când Mark… Dar, în sfârşit… Basil. Eşti meşter în licori şi otrăvuri. Nu, Basil, nu nega asta. Ştiu că este adevărat. Te voi plăti cât vrei. Îţi dau ce vrei…

            – Pentru ce, dulce domniţă? întrebă el, extrem de mirat. Cu ce să vă servesc? Poate doriţi să-l ucideţi pe Velios cu otravă?… Nu v-aş sfătui. Poporul mahoilor ameninţă hotarele Imperiului de secole. Căsătoria aceasta va consolida pacea, destul de fragilă în acest moment…

            – Nu, Basil. Nu vreau să ucid pe nimeni. Vreau…

            – …?

            – … vreau doar să mor. Eu. Pentru câtva timp…

            Chipul ei era alb, aproape străveziu. Ochii, goi. Privirea fixă.

            – …să creadă că am murit, cel puţin pentru o vreme. Doar până când uită de mine. Până când trupul meu devine iarbă, flori de iasomie, praf. Iar eu să plec, să plec departe de-aici. Să mă evapor ca aburul în aerul albastru, să mă scurg ca apa în pământ… Să plec…

            Basil o privea încremenit.

            – Domniţă. Unde vă veţi duce?…

            Bianca zâmbi, absentă.

            – Undeva, acolo…

 *

             – Nu-mi place căsătoria asta.

            Ducesa Bellona stătea încruntată în jilţul ei, cu gura pungită şi cu braţele încrucişate. Încercase din răsputeri să zâmbească şi să se facă plăcută, însă oaspeţii cei sălbatici de peste Munţi stăteau ţepeni la locurile lor, cu chipuri de piatră. Răspundeau monosilabic în limba lor spartă cu accente vulgare şi mormăiau în barbă.

            – Eşti nebună, draga mea, şopti ducele Ganis, continuând să zâmbească spre marea căpetenie Velios şi însoţitorii lui.

            – Uită-te la ei, domnul meu, insistă ducesa. O vezi pe fiica ta stând lângă omul ăsta?… E atât de… oribil!… Iar ea e atât de delicată, de firavă… A fost educată pentru a fi ducesă, nu pentru a se ofili printre sălbatici, în ţara de dincolo de Munţi!

            – Dacă ar fi fost educată cum trebuie, zise ducele cu glasul schimbat, întorcându-se brusc spre ea, nu ar fi fost nevoie să negociez cu ei! Dacă ar fi fost educată cum trebuie, acum aş discuta cu un gentilom onorabil, pe care aş fi mândru să-l iau ca ginere. Dar aşa?… Cine o ia, femeie nebună?!… Cine?…

            – Am crescut-o bine, Ganis, vorbi femeia tare, privindu-l ţintă. Nu poţi să mă învinuieşti pe mine pentru ce s-a întâmplat. Nici cu ea nu poţi fi atât de aspru. E tânără, e nevinovată, şi iubeşte curat. Şi noi am fost tineri şi am iubit. Nu e ceva chiar aşa de rău. Merită mai mult de atât.

            – De-acord, doamna mea, rânji ducele. Spune-mi, atunci, rogu-te, unde este acel domn pe care fiica mea îl iubeşte curat?… Poţi să-mi spui?… Nu?… Bineînţeles că nu. Pentru că el, doamnă, şi-a bătut joc de fiica mea, şi-a bătut joc de mine, de dumneata şi de tot ce înseamnă onoare. Dacă ar fi aici, în faţa mea, şi ar cere-o de nevastă, i-aş da-o şi aş scăpa de o grijă. Am discutat deja despre asta. E copilul meu, doamnă, şi o iert. Niciodată n-o voi judeca atât de aspru cum o judecă gura lumii. De n-ar fi gura lumii… Dar astea sunt vremurile, Bellona. Iar ea…

            Oftă şi îşi şterse fruntea, udă de sudoare.

            – Este fată bună. Îmi pare atât de rău că s-a ajuns aici. Dar va înţelege. Alianţa aceasta e utilă, de ambele părţi, iar Velios nu este un om rău…

            Privi nehotărât chipul impasibil, întunecat al căpeteniei.

            – Bianca va înţelege, şopti ducele, şi strânse crispat mâna ducesei.

 *

            Sticluţa pâlpâia albastră între degetele ei, ca şi cum ar fi fost plină cu lumină din cer. Mirosea a flori, a vară şi a încă ceva. A mai ce?… Poate că a moarte, zise ea, cu un zâmbet palid. A moarte, a somn etern, senin, neîntrerupt. Voi dormi, şopti ea. Voi dormi de-a pururi, cu un veşnic zâmbet pe buze. Ei vor plânge, apoi vor uita. Trupul meu va deveni iarbă, flori de iasomie, praf. Apoi, voi pleca. Undeva, acolo…

*

            – Ce vrei, copile?

            Fără să spună o vorbă, copilul îi întinse un plic. Avea mâinile mici, contorsionate, înfăşurate în cârpe murdare. Rânjea prosteşte, arătându-şi dinţii stricaţi şi ochii goi, fără expresie.

            Înfiorat, fără să ştie de ce, Mark luă plicul şi cercetă sigiliul, un şarpe încolăcit, cu ceafa lăţită şi cu cap leonin împodobit cu pene. Nu-l cunoştea. Nu mai văzuse niciodată acest sigiliu, şi îl intriga şi mesagerul acesta mic, slab, care nu vorbea şi care mirosea groaznic. Cu batista la nas, deschise scrisoarea şi citi.

            Chipul îi pălea din ce în ce. Un nod uriaş i se puse în gât, împiedicându-l să respire. În cele din urmă, nu-şi putu stăpâni un geamăt.

            Bianca

 

            „… dacă mai aveţi o urmă de onoare, vă cer să îl urmaţi negreşit pe purtătorul scrisorii. Vă va aduce la umila mea locuinţă, unde vă voi întâmpina cu vorbele grele pe care le meritaţi cu prisosinţă. Poate că vi se va permite să vedeţi mormântul şi să aşezaţi o ramură de iasomie pe piatra în care a fost sculptat, cu atâta măiestrie, chipul ei…”

            Mototoli scrisoarea, spasmodic, şi căzu în genunchi, cu capul în mâini. Nu ştia să plângă. Gemea, întretăiat, strigând-o pe nume, bălmăjind cuvinte fără şir.

            Bianca

            Se ridică răvăşit, cu chipul descompus, cu scrisoarea ferfeniţă în mâini.

            – Du-mă acolo, copile, murmură el. Du-mă.

            Furtuna urla cu furie între pereţii defileului. Drumul se îngustase şi era întuneric, pădurea se înălţa uriaşă în jurul lor. Mark privea în jur aiurit. Locurile îi erau complet necunoscute, dar copilul mergea tot înainte cu hotărâre, întorcându-se din când în când spre el şi aruncându-i priviri goale, moarte. Uneori gâlgâia din gâtlej şi îi arăta zâmbetul lui respingător. Iar calul lui era mereu neliniştit, avea ochii mari ca de animal hăituit şi dădea să se cabreze, să se scuture de călăreţ.

            Dintr-o dată, strania călăuză trase de frâu. Mark se apropie şi văzu gura unei peşteri.

            – Da, ai dreptate, făcu Mark, fără vlagă. Trebuie să ne adăpostim…

            Copilul însă nu dădu vreun semn că a înţeles, lăsă calul lângă perete şi intră grăbit, topindu-se în beznă.

            – Stai… Opreşte-te!… Unde te-ai dus?…

            Doi ochi mari, răi luciră undeva sus, foarte sus. Se auzi un şuierat pătrunzător şi un zăngănit metalic, ca foiala unui trup greu ferecat într-o cămaşă de zale.

            – Cine-i acolo?…

            Încăperea de piatră se lumină brusc, şi Mark îl văzu pe posesorul ochilor stând periculos de aproape de el. Mai mult, realiză el, nu avea nici pe unde să fugă, pentru că şarpele gigantic blocase ieşirea cu coada sa imensă. Puse mâna pe sabie, deşi nu ştia ce ar fi putut face cu ea în faţa monstrului.

            – Pacea Umbrei fie asupra ta! răsună vocea lui Basil, şi bătrânul apăru dintr-o altă galerie a peşterii.

            Şarpele se linişti, şi botul leonin i se închise, ascunzând colţii de mărimea unui om. Penele aurii, care îi încadrau capul ca o aură şi care se zbârliseră, ameninţătoare, se lăsară în jos, de-a lungul gâtului. Numai ochii lui de jad scânteiau verzi, aţintiţi asupra lui. Mark îl ocoli cu precauţie, cu sabia în mână.

            – Lasă arma, băiete. Are solzii mai tari decât cel mai puternic oţel. Dacă voia să te ucidă, nici însuşi Diavolul nu te mai scotea din colţii lui…

            Basil stătea în faţa lui, cu chipul lui sever care nu ştiuse niciodată să râdă. Şi cu vocea lui aspră, răsunătoare ca tunetele de afară. Întinse cârja spre el.

            – Ai întârziat. Când eşti chemat în numele onoarei, se cuvine să urmezi chemarea cât mai grabnic!

            Mark lăsă capul în jos. Apa i se scurgea din pletele negre pe hainele murate.

            – Iartă-mă, Părinte, murmură el. Se întoarse iar spre monstrul de la intrare. Nu-l mai văzu. Începu să creadă că totul nu era decât un vis urât.

            – N-ai visat, răspunse Basil la întrebarea care îi stăruia în creier. Era însuşi Quetzalquatl, şarpele cu pene. A renăscut din piatră seacă, peste care am turnat esenţa Focului Viu, luat din soare, şi asupra căreia am rostit Cuvintele Pierdute ale marilor veacuri… Dar să lăsăm fleacurile… Tu pentru altceva ai venit.

            Îl conduse într-o încăpere cu fereastră, care dădea în partea cealaltă a muntelui. Dacă ar fi fost ziuă, Mark ar fi putut vedea zidurile cetăţii şi Castelul Turnului de Cleştar. Dar era noapte, noapte neagră şi adâncă, iar furtuna cânta sălbatic, aruncând stropi grei în geam. Un foc timid ardea în vatră.

            – Ia şi mănâncă, zise Basil, cu vocea lui aspră, punându-i în faţă pâine, carne rece, fructe şi vin.

            – Nu mi-e foame, şopti Mark.

            – Mănâncă! tună vrăjitorul. Apoi, cu voce mai moale: n-o ajuţi cu nimic dacă nu mănânci. Foamea ta n-o va aduce înapoi.

            Mâncarea era bună, iar lui Mark îi era foame. Hrana rece îi aduse vlagă în trup, iar vinul îi dezlegă limba.

            – Am iubit-o, Tată, plânse el cu hohote. Am iubit-o cum puţini muritori au iubit vreodată!…

            Basil îl privea fără să-l vadă. Copilul cel urât cu dinţi stricaţi se uita cu jind la carnea ce rămăsese de la masa lui Mark. Balele albicioase i se scurgeau pe bărbie, şi ochii lui prinseră o fixitate de fiară.

            – Ţi-e foame? îl întrebă Basil cu blândeţe. Este şi pentru tine. O să-ţi dau. Dar eşti cuminte, da?…

            – Am iubit-o ca pe un odor scump, plângea Mark. Ca pe un bun de preţ!…

            Lamentaţia tânărului părea să îi facă scârbă. Fostul preot se întoarse spre el, glacial.

            – Ai iubit-o, dar ai dezonorat-o. Şi apoi ai fugit, ca un laş. TU ai ucis-o, copile. Un bărbat adevărat ar fi rămas lângă ea. Ar fi înfruntat furtuna pentru ea. Dar tu?… Şi acum, de ce ai venit? Ce vrei?

            Mark ridică ochii, înmărmurit.

            – Tu m-ai chemat, Părinte al meu, bâigui el.

            – Asta ştiu, admise Basil. E adevărat: eu te-am chemat. Dar tu, tu de ce ai venit? Nu mă cunoşti. Sunt un străin.

            Mark lăsă cupa jos şi strânse din fălci.

            – Te cunosc. Eşti Basil, fostul Mare Preot al Turnului de Cleştar.

            Privi ţintă la copilul care rodea o bucată mare de carne cu aspect îndoielnic, sfâşiind-o animalic. Copilul nu privea la nimic. Ochii lui erau goi. Erau morţi.

            – E adevărat tot ce am auzit despre tine. Monstrul de afară. Copilul. E adevărat.

            Lăsă capul pe masă, groaznic de obosit.

 *

            … Mă speria, mărturisi el. Avea în ea o asemenea foame de viaţă. Foame de dragoste. Parcă ar fi vrut să mă sfâşie. Să mă devoreze. Simţeam asta ori de câte ori mă apropiam de ea. Mi s-a dat cu furie, cu o voluptate de care n-o credeam în stare. După ce ne îmbrăţişam- sălbatic, brutal- rămânea clipe îndelungate nemişcată, privind în gol. Nu-mi spunea niciodată ce gândea. Nu-mi spunea niciodată ce dorea.

            … Nu-i păsa de cei care trăgeau cu urechea şi care pândeau pe sub uşi şi pe la ferestre, în căutare de bârfe pe care să le împrăştie în tot târgul- oh, şi au avut ce vedea! Au avut despre ce vorbi!- şi râdea de mine când îi spuneam… Îi spuneam: Bianca… ne văd ochii de vopsea ai strămoşilor morţi, zugrăviţi pe pereţi în chip atât de cuvios. Ne văd chipurile sfioase ale florilor de pe pervaz. Ne aud pereţii dilataţi ca nişte bureţi, pregătiţi să absoarbă tot.

            … N-am vrut să o părăsesc. Nu am vrut să-i fac rău. Am vrut doar să fug. Să fug departe. Departe de gura ei lacomă care îmi sorbea viaţa cu fiecare sărutare. Departe de braţele ei care păreau că vor să îmi sfâşie pielea cu fiecare îmbrăţişare. Departe de carnea ei albă în care mă cufundam ca într-o apă adâncă. Departe…

            – … Dar am iubit-o! ţipă el. Am iubit-o. Aş da orice ca să o mai văd o dată. Aşa cum era înainte.

            Ridică ochii spre Basil, care îl privea oarecum mai blând.

            – Aş da orice, zise Mark încet, să îi simt sărutările flămânde şi îmbrăţişările pătimaşe. Acum nu mi-ar mai fi teamă. Acum aş primi-o aşa cum era ea: dezlănţuită şi teribilă ca o furtună,  ca erupţia unui vulcan ce se trezeşte după eternităţi de amorţeală…

            Oftă.

            Basil îşi trecu degetele, părinteşte, prin părul lui negru ce cădea buclat pe umeri.

            – Eşti sigur? Eşti sigur că asta vrei?

            – Vorbesc şi eu, făcu Mark absent. Nimic nu o poate aduce înapoi. Am fost un prost.

            Îşi luă capul în mâini.

            – Uneori, ceea ce pare imposibil este la îndemână, zise Basil, cu un zâmbet viclean.

            Mark tresări şi îl privi atent.

            – Ce spui, Părinte?

            Liniştea era apăsătoare. Se auzea doar furtuna de afară.

            – Vrei să spui că… Deci se poate! exclamă el. E adevărat! Poţi învia morţii. Ştii vrăjile cele de demult, deţii marile secrete ale lumii!…

            Privirea îi alunecă pe copilul care zăcea într-un colţ, ghemuit, ca o păpuşă fără sfori. Zâmbetul care îi luminase pentru o clipă chipul păli. Se prăbuşi înapoi pe scaun.

            – Nu… Nu. Asta nu.

            Începu iar să plângă. Tare, clocotitor.

            Basil îl prinse de umăr şi îl scutură cu putere.

            – Vino-ţi în fire, băiete. Ridică-te şi vino cu mine.

            Bătrânul ieşi un moment, apoi reveni cu două mantii îmblănite. Şi cu un sac, în care pusese un felinar şi două cazmale.

            – Haide, e timpul.

            Mark nu înţelegea. Stătea prostit la locul lui, fără să se mişte.

            – Nu înţelegi? strigă Basil, scos din răbdări. Ea nu e moartă! E singură acolo, în criptă. Efectul licorii se pierde. Se va trezi în noaptea asta. Trebuie să o scoatem de-acolo, sau va fi moartă, moartă cu adevărat, până mâine!

*

            Furtuna se mai domolise. Ploua liniştit, fără vânt; apa forma pârâiaşe care curgeau repede la vale. Mark îşi strânse pelerina în jurul lui.

            – Ce vreme păcătoasă, vorbi el.

            – O vreme perfectă pentru a scula morţii, glumi Basil. Hai, copile, degrabă. Nu e timp de pierdut. Fata nu are mult aer acolo… Dacă se trezeşte şi vede unde se află, se va speria şi va începe să se zbată… Se asfixiază înainte de a ajunge noi la ea.

            Galopară în tăcere un timp. Deodată, Basil se opri şi se lovi cu palma peste frunte.

            – Dobitoc bătrân ce sunt, exclamă el. Am uitat.

            Mark îl privi întrebător.

            – Domniţa Bianca va fi slăbită. Are nevoie de un întăritor. O gură de vin, o bucată de pâine…

            Îi dădu sacul lui Mark.

            – Ia-l şi du-te. Aleargă la ea şi scoate-o de-acolo. Eu trebuie să mă întorc, să iau ceva merinde pentru fată. Vin şi eu în urma ta. Fugi!

            Mark încuviinţă din cap şi se depărtă în grabă.

            „Dobitoc bătrân”, mârâi Basil, în timp ce întorcea calul şi se repezea înapoi spre peşteră. „Cum să uit aşa ceva.” Intră vijelios în încăperile sale, smulse din mers o bucată de pânză albă, curată, şi începu să împacheteze repede o bucată de pâine, nişte brânză şi o carafă de vin, când ceva îi atrase  atenţia. Un recipient de sticlă transparentă, în care lucea un lichid albicios. Îl luă în mână. Îl întoarse pe toate părţile, neîncrezător. Într-un sfârşit, îi scoase capacul şi adulmecă. Avea un miros dulceag, ameţitor. „Ce caută asta aici?…” Lăsă mâncarea neîmpachetată şi începu să caute febril în toate părţile, aruncând obiecte, spărgând sticle şi vărsând lichide de toate culorile. Nu găsea ceea ce căuta. La tâmple îi apărură broboane mari de sudoare. Se prăbuşi pe un scaun cu capul în mâini, cu coatele pe lemnul mesei, gemând. „Nu se poate… Nu se poate!” Copilul îl privea rânjind, din celălalt capăt al încăperii. „Dumnezeule… Nu din nou! Mark!” Sări în sus şi se avântă pe spinarea calului, înfigând adânc pintenii în burta lui. „Mark! Mark, opreşte-te!”…

*

            Felinarul răspândea o lumină slabă în cripta rece. Mark îl agăţă de perete şi privi în jur, căutând mormântul ei. Era linişte. Atâta linişte!… Tresări când cazmalele, sprijinite într-un echilibru precar, alunecară şi căzură pe podea. Respiră adânc, pentru a-şi potoli bătăile inimii, şi cercetă cu atenţie numele inscripţionate în jur.

            Râcâitul se auzea din spatele lui. Ca şi cum cineva zgâria cu unghia în piatră. Tresări. Bianca! „Sunt aici, Bianca!” Lespedea care o acoperea era sculptată frumos, cu flori de iasomie ce încadrau chipul ei zâmbitor. Încercă să o urnească, dar era înţepenită. Râcâitul devenea tot mai insistent. Nu e timp de pierdut. Fata nu are mult aer acolo. Apucă una dintre cazmale şi lovi baza capacului. „Rezistă, Bianca. Te scot imediat de acolo!”…

            Începea să se urnească. Apucă lespedea şi se opinti din toate puterile. Apoi, încă o dată. Şi încă o dată. Când se opri să răsufle, văzu că reuşise. Cu un chiot, se repezi să îşi scoată iubita din sicriu.

            O mână ieşi la iveală. Lungă, vânătă, cu unghiile zdrelite. Vru să o apuce, dar mâna se încleştă în gâtul lui. Era rece ca gheaţa. Mai rece decât gheaţa. Atunci, îi văzu chipul. Ochii. Era albă ca ceara, fără sânge în obraji. Cu ochii atât de goi. Atât de morţi.

            – Bianca, sunt eu…

            Degetele ei se încleştară şi mai tare.

            – Iubito, gemu el stins.

            – Te iubesc, zise vocea ei, vocea ei care nu mai avea nimic omenesc în ea. Te iubesc până dincolo de moarte…

            – NU TE APROPIA DE EA, MARK! urlă Basil, năvălind în criptă cu ultimele puteri.

            Chipul lui Mark deveni pământiu. Degetele ei se înfigeau tot mai adânc în gâtul lui, în timp ce ea scotea un sunet asemănător unui gâlgâit.

            „Prea târziu. Oh, Doamne, prea târziu!”

            Trupul lui Mark se prăbuşi inert la pământ. Ea ieşi din sicriu, albă şi cu ochii goi, rânjind prosteşte. Basil privea fără a-i veni să creadă. Prea târziu…” murmură din nou. Bianca se apropia de el, cu mişcări întârziate.

            – Pacea Umbrei fie asupra ta! strigă bătrânul, întinzând mâinile spre ea. Cadavrul se opri brusc şi înţepeni, cu capul în jos, cu mâinile spânzurând pe lângă corp.

            „Dulce prinţesă”, suspină Basil. „Ce v-am făcut.” O prinse uşor de umeri şi o dădu la o parte, lângă perete. „Iertaţi-mi îndrăzneala. Staţi puţin aici.”

            Mark zăcea pe jos, cu gâtul într-o poziţie anormală. Îl săltă în spate şi îl urcă în sicriu, apoi se opinti şi trase capacul deasupra. Îl durea groaznic spatele când termină, şi constată că, afară, începea să se lumineze. Privi spre Bianca. Stătea cuminte lângă perete, unde o aşezase, se legăna uşor ca în somn şi clipea rar. Părul castaniu o învăluia, lung şi bogat, până la talie. Părea atât de micuţă. Atât de fragilă. „Să n-aveţi teamă, domniţă. Am eu grijă de domnia-voastră.” Luă mantia îmblănită pe care o lepădase Mark şi o aşeză pe umerii fetei, apoi o prinse de braţ şi o conduse spre ieşire. „Să mergem, dulce domniţă. Nu vă fie teamă. Ceilalţi vă cred moartă. Veţi fi moartă pentru ei, până când trupul acesta va fi iarbă, flori de iasomie, praf. Şi atunci, veţi pleca departe. Ca un abur în cerul albastru, ca apa în pământ. Departe… ”

            Ieşiră încet, parcă plutind în lumina slabă ce îşi făcea loc, timidă, între pereţii reci ai criptei. Mirosea vag a flori de iasomie.

Nemira

Cătălina Fometici s-a născut la 4 octombre 1986 în municipiul Timişoara. Este absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi, secţia Română- Engleză, din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, şi a urmat cursurile Masteratului de Comunicare Interculturală. Este pasionată de muzică, desen şi este mare admiroatoare a operelor lui Salman Rushdie, Marion Zimmer Bradley, Michael Ende, Gabriel Garcia Marquez, Paul Auster, Umberto Eco.