Un foşnet mă trezise dintr-un vis aiurit, în care trei canibali îmi cruţaseră viaţa, cerându-mi în schimb să le fredonez o baladă pe care o cântam când eram mai mic. Ochii mă usturau de la atâta beznă. Somnul mă părăsise definitiv, dar încă mai adulmecam mirosul greoi de carne pârlită. Când am reuşit anevoie să îmi conving un picior să se aventureze în noapte, restul corpului meu l-a urmat aproape mecanic până la uşa de la intrare. În periplul meu nocturn, m-am lovit de două noptiere şi m-am împiedicat de cutia cu bijuterii de curând achiziţionate de la un magazin simpatic din centru.
Ştiam că e miezul nopţii, pentru că auzisem dangătul pendulei de deasupra patului. Am simţit din nou cum mă curprinde amorţeala şi cum mă scufund molcom în cearşaf, ca şi când aş fi înotat într-un ocean de griş cu lapte.

Canibalii mă aşteptau în acelaşi loc, dar erau mai mulţi de data asta, poate şase-şapte, iar pigmentul pielii li se decolorase. Îi fac unuia semn, sperând că va băga de seamă, dar pare că nu mă vede. Calc pe o vietate ciudată care chiţăie. Toţi îşi aţintesc privirea asupra mea. De departe aud o voce care mă îndeamnă să fug şi asta fac. Sunt conştient că visez, ceea ce nu mi se întâmplă decât când beau cafea cu scorţişoară înainte de culcare. Încerc să reţin detalii, însă nu pot fi perfect lucid, căci mă întreb unde mi-am pus ochelarii şi ajung să îi caut într-o scorbură din pădurea tropicală. Căutarea se dovedeşte inutilă, aşa că îmi continui fuga, agitat, gâfâind ca în filmele de acţiune, pe o potecă ce se afundă într-o junglă amazoniană. Canibalii se topesc. Decorul se schimbă şi o voce din văzduh îmi strigă ceva – e o voce stridentă care îmi aduce aminte de profesoara de franceză: gem de piersici, gem de piersici…

M-am trezit asudând. Din nou, un foşnet de-afară. M-am îndreptat atent, scuturându-mă de ultimele rămăşiţe de vis, spre pervazul ferestrei din faţă, unde un zgomot surd părea că mângâie geamul cu gheare de sticlă. Am deschis fereastra şi am desluşit clar trei bătăi în uşă. Îngheţasem şi îmi simţeam inima în măruntaiele stomacului, dârdâind în ritmuri de jazz. Nu-mi dau seama prin ce joc al încheieturii am apăsat pe clanţă. În prag stătea un individ cu un pardesiu până în pământ, negru, cu o figură prelungă, palidă şi cu părul încâlcit. Semăna cu o umbră umanizată de o incantaţie a călugărilor tibetani. Privirea mi-a încremenit pe obiectul pe care îl ţinea în mâna dreaptă: o pipă de lemn, fumegândă.

– În sfârşit, ne întâlnim, băiete.
– N…nu vă cunosc, am bâiguit eu ascunzându-mi frica în buzunarele pijamalei.
– O, ba da, mă cunoşti foarte bine.

Individul-umbră mi-a făcut semn să îl urmez şi, dintr-un motiv necunoscut, m-am luat după el înfrigurat, imediat după ce am aruncat pe mine un halat gros. Nu departe de casă se afla un cimitir vechi, construit în anul în care se născuse stră-străbunica mea. Am mers într-acolo. Puteam deja intui aliniamentul sinistru al crucilor putrezite şi, pentru întâia oară, mi s-a părut terifiant, mai terifiant decât orice închipuire. Inima îmi pulsa acum în intestine, iar vibraţiile ei îmi străbăteau gleznele hipnotizate. Pe spinarea mea galopau cirezi de tauri furioşi şi turme de tot soiul. Necunoscutul a scos dintr-un buzunar o lampă şi m-a călăuzit printre zecile de cruci, până în dreptul unui rond, unde s-a oprit. Ne găseam pe un fel de potecă îngustă.

– Să ne aşezăm.

M-am uitat în jur nedumerit şi, după câteva ocheade bune, am dibuit în semiîntuneric o măsuţă şi două scaune pe care nu le observasem până atunci. M-am aşezat şi parcă turmele de fiare s-au mai răsfirat, odată ce mi-am îndreptat spinarea.

– Deci nu ştii cine sunt…
– V-aş ruga atunci să îmi spuneţi cine sunteţi şi de ce m-aţi adus aici, am spus uşor încruntat, încercând în acelaşi timp să îmi ajustez tonul vocii devenite un ecou subţire al fricii. Individul mi-a surprins efortul caraghios şi a rânjit. Oripilat, am sesizat că nu avea dinţi. Gura îi semăna cu un hău străjuit de două buze osoase. Pentru o fracţiune de secundă mi s-a părut că zăresc un omuleţ ţinându-se cu disperare de buza de sus şi alunecând mai apoi în hăul fără fund.

– Întotdeauna ai fost un tânăr cu multe întrebări.
– Vă rog, e târziu şi suntem într-un cimitir!
– O să te lămureşti  imediat! Bei cafea?
– Doar când trebuie să fiu treaz.
– Atunci nu mai e nevoie.

Avea acum o voce caldă, ca mierea ce se prelinge pe un aluat de cozonac.

– Chiar nu bănuieşti cine sunt?

Degetele sale cadaverice au scos din buzunar o ceaşcă, în care acesta a turnat calm, din mâneca pardesiului, un lichid aromat, negru. Nu mă mai delectasem niciodată cu o asemenea aromă. Oare aşa mirosea  băutura zeilor?…

– Sigur nu vrei? Mai am destulă. Numai să spui.

Omul cu pardesiu negru şi-a aşezat pipa migălos făurită pe măsuţă, lângă ceaşcă. Dintr-o dată m-am luminat:

– M-am prins, amice, a fost o farsă pe cinste! De mult aţi vrut să mi-o coaceţi. Şi ce mască, ce machiaj, artă…o adevărată artă…

Pe măsură ce vorbeam însă, ochii stinşi ai individului din faţa mea mă făceau mic, tot mai mic…

– Nu prea ai încredere în tine, băiete, asta e problema ta. Prietenii tăi dorm buştean după ce au vandalizat micul magazin de alături. S-ar putea spune că şi tu te îndeletniceşti cu astfel de… cum să le spun… jocuri.

– De unde ştii? Cine eşti? Ce vrei de la mine? am izbucnit cu patosul unui judecător indignat.
– Sunt tot ce nu ai vrut în viaţa ta, toate necazurile pe care le-ai pricinuit, toate lacrimile vinovate care ţi-au curs. Dacă vrei, sunt chiar TU.
– Îţi baţi joc de mine! Nu ştiu cine eşti, dar în niciun caz nu eşti eu.
– Nu-ţi face iluzii, ştii că eşti un mincinos de toată mila. La acest capitol mi-ai trădat aşteptările.

Omul palid a apucat pipa şi a început să facă rotocoale de fum, rânjind ca o sinistră păpuşă de lemn.

– Mă tem că nu eşti… real.
– Oho! Sunt mai real decât o pişcătură de viespe. Şi la fel de iluzoriu precum un abur proiectat în văzduh.
– Dar cum se face că… ?
– Te întrebi unde îmi sunt coarnele şi flăcările? Nu se mai poartă din Antichitate. Sigur nu vrei să mai bei o duşcă, acum că ne cunoaştem mai bine?
– Nu mai vreau nimic de la tine, creatură a întunericului!

În disperare, am desenat în aer semnul crucii (mi-a ieşit destul de strâmbă).

– Înseamnă că ţi-a ajuns una. Uneori întrec măsura. Poate vrei un fum.
– Nu fumez.
– Măi, măi, măi… Nu eşti prea politicos cu umilul tău oaspete. Şi ar trebui să mai lucrăm puţin la treaba cu minţitul.
– Ce vrei de la mine? am răbufnit, încercând să mă ridic de la masă, dar o greutate colosală, ca o palmă de ciclop, m-a ţintuit de scaun.
– Ce vreau? Nu vreau nimic din ce nu mi-ai da de bunăvoie. Am să te rog să mă acompaniezi la o mică partidă de poker. Je t’en prie, nu mă refuza.

Un pachet de cărţi de joc şi-a făcut apariţia în mijlocul măsuţei şi în ciuda împotrivirii mele, mâinile au acceptat invitaţia.

– Şi de ce aş face o asemenea tâmpenie? am râs măgăreşte, speriindu-mă de rezonanţa lugubră a propriei voci. De ce ţi-aş da ceva de bunăvoie?
– Pentru că la mine găseşti avantaje nebănuite…
– Vrei să îţi dau sufletul!

Cărţile aveau desene ciudate şi simboluri neînţelese, dar curând am pătruns misterul jocului. Din nefericire, partenerul meu se arăta norocos.

– Glumeşti? Un suflet proaspăt şi  năbădăios ca al tău… Delicios!
– S… sunt sigur că cineva nu te-ar lăsa să faci asta!
– Dragul meu, vorbeşti fără să gândeşti. Băieţii naivi se întorc la credinţa lor fragilă şi totuşi sunt atât de dezorientaţi… (vocea îi era îmbibată de un sarcasm serafic). Ai câştigat de curând o dispută în care ai dovedit trufaş că Dumnezeu nu există, iar acum te alături cârdului de laşi. Ia spune-mi, de unde crezi că a apărut răul?
Am încremenit ca o statuie grecească. Nu fusesem niciodată o persoană religioasă. Singura dată când m-am rugat la “Cel de Sus” a fost când am crezut că voi muri de pojar, la vârsta de cinci ani. M-a cuprins teama de infern, de cazanul cu smoală. Eram la un pas de a-mi pierde sufletul şi îmi veneau în minte sfaturile mamei din copilărie. Oare există rău şi în cafeaua cu scorţişoară? Şi în pescăruşi? CE este răul? Cum poate o sămânţă bună să dea roade rele? Îi dezamăgisem pe toţi, de la părinţi şi până la veri de gradul trei…Poate că meritam să îmi vând sufletul…Şi nici la cărţi nu aveam noroc…Totuşi, de unde a apărut răul? Mi-era din ce în ce mai frig în halatul gros, care se subţia şi începea să picure pe ţărâna din cimitir, asemenea pigmentului din pielea canibalilor.

– Nu ştiu…am îngăimat resemnat.
– Nu-i nimic, o să afli la timpul cuvenit. Băiete, ţine minte, o gaură odată făcută nu mai poate fi astupată. Tu, dragul meu, eşti cât se poate de găunos. Urmează să fii judecat în faţa Celui Drept. (Adăugând ca pentru sine) Nimic mai trist decât să fii trădat de propria creaţie… Eu nu judec, nu discriminez. Bătrânelul cu barbă albă din nori vă oferă alegerea: plăpândă şi înşelătoare cum o ştim. Eu vă ofer însă controlul absolut: avere, tutun, case, femei frumoase, mâncare din belşug, vandalizarea tuturor chioşcurilor. Aşadar, ce zici? Batem palma?

Mi-a revenit în minte un vis din copilărie în care îmi apăruse bunica surâzătoare, ţinând în braţe un coş cu fragi. De îndată ce am vrut să-i vorbesc, a dispărut după un colţ, însă aroma fragilor a rămas în urma ei, asemenea unei promisiuni eterne. Jocul continua, dar cărţile se mişcau din ce în ce mai greu, ca într-o amintire difuză.

– Poate altă dată, am murmurat, acum am o chintă roială.

Am zâmbit politicos şi în trei paşi am fost din nou acasă, în pat, visând la inelele şi brăţările ce străluceau în întunericul holului.

Teodora Gheorghe s-a născut pe 2 iulie 1988 în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine. În prezent studentă la MTTLC (Masteratul pentru traducerea textului literar contemporan). În 2004 obţine locul 2 la nivel naţional la concursul de Creative Writing organizat de British Council în România şi de asemenea o menţiune specială la faza naţională a olimpiadei de limba şi literatura română. În 2011 este redactor-colaborator la revista Orizontul Literar Contemporan şi publică poezii în revista masteratului Translation Café. A participat la cenaclul Literatorul, unde s-a bucurat de aprecierile unor nume importante din lumea criticii literare.