Două minute. Am întârziat deja două minute… dar aproape că am ajuns la sala domnului Albertein. Întotdeauna m-am întrebat de ce sala aceasta, laboratorul de fizică, cel mai important, este la etajul cinci al Universităţii. Când am intrat în sală, Albert, aşa cum ii spunem noi, studenţii, tocmai începuse lecţia. S-a uitat la mine dezolat şi m-a trimis la loc. Probabil i-a fost milă când m-a văzut obosit de la atâta fugă şi atâtea scări.

          Profesorul acesta era foarte excentric, a cerut ca toţi pereţii, inclusiv tavanul, ba chiar şi uşa, să fie acoperiţi cu table, iar băncile să fie aşezate în cerc în mijlocul clasei. Eram opt oameni, cu tot cu el, la cursul de „Fizica Universului”. Toţi cei înscrişi au renunţat după primele ore deoarece nimeni nu reuşea să înţeleagă ceea ce preda Albert, mulţi susţinând ca nici el nu o face. Cei rămaşi eram eu, o fată plină de coşuri, care nu se oprea din luat notiţe, trei prieteni, care se ocupau cu fel şi fel de meschinării inutile tot timpul cursului şi încă doi inşi dubioşi cărora nimeni nu le mai dădea atenţie. Excentricul profesor a continuat ceea ce explica, dar nu înainte de-a închide uşa cu cheia:

          – După cum spuneam, totul este fizică, şi prin fizică putem reconstrui totul. Nimic nu are loc la întâmplare. Prezenţa fiecărui gram de praf din Cosmos poate fi demonstrată cu ajutorul a, ce-i drept, zeci de formule. Prin urmare Cosmosul nu este altceva decât o alchimie a fizicii. La fel cum din doua lichide, azotatul de argint şi acidul clorhidric, obţinem un solid, la fel cu formulele potrivite putem recrea Universul. M-aţi putea contrazice, reproşându-mi că materia e normal să rămână materie, dar materializarea abstractului este imposibilă. Însă, contrar a ce vă puteţi imagina, de fapt nimic nu este real, şi tot ce e real există doar în cap, aşa că realul este doar apa, pe când creierul este izvorul.

          Vocea lui, reflectată în zecile de table care mă înconjurau, îmi intra adânc în creier, confundându-se cu gândurile mele şi devenind de-odată chiar vocea minţii mele. Pe lângă această senzaţie stranie n-am reuşit să mă aleg cu nimic, nu înţelegeam nimic. Adică din câteva formule putem obţine o stea? Putem obţine lumină? „Nu. Nu. Nu, nu se poate, formula e gând, materia e materie, atunci am fost convins că profesorul ăsta era nebun şi sigur suferea.”, dar acum era prea târziu să plec, uşa era închisă. Deja începea să mă cuprindă agonia celor 3 ore pe care urma să le petrec aşezat pe scaunul vechi de lemn, gălbejit, şi mă îngrijoram că la sfârşit să nu devin ca Albert… nebun.

          A început să scrie, după obiceiul său, de la dreapta spre stânga, începând cu sfârşitul. Şi scria pe tablă, parcă în reluare, scria şi iar scria, zeci de formule, cifre, litere greceşti şi simboluri inventate chiar de el. Scria de la dreapta la stânga pentru că „…aşa a descoperit şi omul Universul, de la finalitatea lui, prezentul, mergând spre trecut.”

          După ce scârţâitul cretei a fusese singurul lucru care alterase liniştea mormântală în ultimele câteva ore, nimic nu mă mai deranja. Mă obişnuisem cu el cu el ca şi cum m-aş fi născut cu el în urechi şi el mi-ar fi fost mamă şi tată, mă simţeam chiar alintat de zgomotul alb. După ce a consumat creta (două pachete, trei bucăţi si două treimi), de parcă din scris îşi trăgea viaţa şi doar prin scris mai putea să trăiască, Albert continuă să scrie în colţul de sus al sălii, cocoţat pe o scară de lemn, finalizându-şi magistral opera „=L U T O T”.

          Atunci am realizat că scrisul devenea instabil, începea să tremure, praful de cretă vibra, asemeni grâului într-o sită mişcată energic. Literele începeau sa se adune, cifrele se scurgeau în ele însele, simbolurile se amestecau şi totul se concentra într-un singur cerc în mijlocul tavanului. Tablele se topiseră şi ele, conglomerându-se şi devenind un singur fond negru, infinit. Albert se întoarse spre noi şi cu un rânjet de maniac pe faţă spuse triumfator :

          – Iată începutul!

          Atunci, cu un zâmbet de împăcare sufletească şi cu aceeaşi privire nebună, îngenunche şi, golit parcă de dorinţa de a mai exista în alt univers, lesină. Cercul acela tremurând de cretă explodă şi se împrăştie în miliarde de formaţiuni asemeni prafului cosmic. Stelele acestea ciudate se despărţeau, aşezându-se în infinitatea de vid negru. Nu îmi venea să cred, Universul se reconstruia sub ochii mei. Parcă simţeam cum mă înec cu firicele de praf, aşa că am strănutat, iar strănutul meu se transformă în comete. Vedeam chiar sub mine, Pământul, o minge de foc alb care se învârtea nebună în jurul unui Soare tânăr. După câteva minute încetini… începea să înverzească, iar eu mă apropiam de el cu o viteză inimaginabilă, puteam chiar să văd fotonii luându-se la întrecere. Acum mă apropiam de Europa, vedeam Războaiele: victorie, moarte, explozii şi sărbătoare, totul în 10 secunde. Odată ce am trecut de nori am început să încetinesc. Printre zecile de acoperişuri cenuşii vedeam şi Univesitatea, de care mă apropiam ca un paraşutist rătăcit. Pe trotuar vedeam un tânăr cu părul lung si blond, care fugea spre poarta prestigioasei instituţii. Am căzut în faţa lui în picioare, şi îl vedeam cu îşi continua ostenit fuga, cu privirea aţintită înainte, prin mine. Când i-am văzut pantalonii ponosiţi şi chipul neîngrijit, extrem de familiar, l-am recunoscut. Eram eu. Nu apucasem să fiu uimit că trecuse prin mine şi mă absorbi în el parcă, încătuşându-mă în propriul meu trup. Fără să-mi dau seama corpul îmi alerga în continuare, vocea care mă însoţise şi până atunci îl salută pe portar în fugă, după care am început să urc scările. La al treilea etaj, m-am uitat prin ochii trupului meu la ceasul de pe mâna stângă, cu cadranul puţin zgâriat. Două minute. Întârziasem deja Două minute.

 

Virgil Litan

Virgil Litan

Virgil Litan s-a născut pe 13 septembrie 1996 la Cluj-Napoca. În prezent este elev la liceul „N. Bălcescu", la specializarea matematică-informatică. Fără experienţă în ale scrisului, este pasionat de lectură şi programare.

More Posts