GSF71 banner01-650

 

          2016, editura Eurostampa, 224 pag., ISBN 978-606-32-0159-2

         

          Oare când e momentul potrivit pentru debutul în volum? Atunci când nerăbdarea tinereţii te face să aduni laolaltă, de-a valma, texte bune cu unele incomplet şefuite – ori chiar lipsite de valoare, poate? Sau e mai bine să laşi lucrurile să dospească în ritmul lor, să se aşeze, iar volumul să ajungă asemenea unui vin cu arome vechi degustat la gura sobei în nopţi de iarnă, în vremuri argintate pe la tâmple?

hupov_darius_coperta          SF-ul, cu tot farmecul său, poartă cu el un blestem: este extrem de perisabil. Cunosc atâtea opere care mi-au încântat copilăria şi adolescenţa, dar pe care acum le privesc cu un zâmbet îngăduitor, căci tehnologia prezentată cu avânt anticipativ acolo a devenit ceva desuet. Superbul cvartet al lui Brunner Zanzibar – Orbită periculoasă – Oile privesc în sus – Călător pe unda de şoc n-a îmbătrânit deloc bine. Ştiinţificul Clarke devine tot mai anacronic. Cum va caracteriza un fan al Matrix-ului, de exemplu, un text de Asimov în care nu există comunicare instantanee între roboţi, oameni, etc.? Îl va gusta sau i se va părea depăşit? Nu pot decât să compar cu percepţia mea asupra operelor lui Homer, ori chiar Shakespeare – fără a le nega importanţa uriaşă în dezvoltarea literaturii, pur şi simplu nu sunt în stare să le gust, deoarece mi se par puerile.

          Pe de altă parte, nu ai ocazia să faci o a doua primă impresie bună. Un volum prea grăbit, scos din entuziasmul începutului, poate deveni o piatră de moară, iar cititorii să nu mai fie interesaţi de tine pe viitor. Deci, care e soluţia potrivită?

          Darius Luca Hupov pare să fi optat pentru varianta aşezată. În 2016 a decis să publice volumul său de debut, care cuprinde povestiri scrise cu mai bine de două decenii în urmă, grupate pe trei secţiuni.

          Primul text, cel care dă şi titlul volumului, tratează misterul Triunghiului Bermudelor, dar o face într-un mod inedit. De data aceasta, nu este vorba despre ceva care dispare acolo, ci apare – mai precis un cliper pierdut cu câteva zeci de ani în urmă. Momentul prilejuieşte o întâlnire stranie între marinari şi urmaşii lor.

          Stratigrafia unei obsesii comune aduce în discuţie o lume obsedată de ideea războiului nuclear, în care tot ce contează este construirea a mai multe rachete decât duşmanul, chiar dacă ele sunt realizate din cârpelile unei populaţii ajunse la limita sărăciei.

          Crângul şi Nisip relatează întâlniri cu entităţi extraterestre atât de diferite de natura umană, încât devine dificil de înţeles care dintre ele ne pot ajuta şi care reprezintă un pericol pentru omenire. Spre cer ne poartă pe urmele unei călătorii iniţiatice dintr-un viitor postapocaliptic, în timp ce Geo ne oferă o substituire de realităţi ce trimite cu gândul la Philip K. Dick şi ale sale psihoze care nu mai permit decelarea adevărului de iluzie.

          Povestirile din partea a II-a includ texte mai scurte, centrate în general în jurul câte unei idei mai mult sau mai puţin stranii din recuzita SF. Secţiunea face tranziţia către partea a III-a, cea a textelor axate mai puţin pe idee, pe acţiune, şi mai mult pe simbolul din spatele cuvintelor.

          Stilul lui Darius Luca Hupov este unul simplu, curat, fără preţiozităţi literare. Chiar şi acolo unde apelează la simboluri o face fără a-i soliciza cititorului un bagaj necesar decriptării, ci – mai curând – o dispoziţie interioară, deschiderea spre o joacă filozofică.

          Dacă i se poate reproşa ceva acestui volum, este tocmai ceea ce am atenţionat la început. Frumos asezonate cu părţi pline de lirism, povestirilor le lipseşte forţa textelor actuale. Au acel iz de „vechi”, deşi nu ştiu de la ce provine, deoarece autorul are grijă să nu folosească o recuzită tehnologică menită să devină rapid desuetă. Mai curând aş asemăna fenomenul cu deschiderea unui vechi album de benzi desenate: totul e acolo, aşa cum l-ai văzut în copilăria ta, dar paginile au acea tentă uşor gălbuie, atrăgându-ţi atenţia că deceniile s-au scurs nemiloase.

          Chiar dacă nu impresionează, Elegie pentru un triunghi nu respinge. Dimpotrivă, constituie o lectură plăcută, relaxantă. Este, aş putea spune, cartea care stabileşte o legătură – între cititor şi stilul literaturii SF româneşti din urmă cu peste 20 de ani şi, de asemenea, între autorul de acum şi cel de atunci. Odată încheiat acest capitol din viaţa sa, Darius Luca Hupov poate trece liniştit mai departe, aducând la lumină poveştile care au crescut în el în timpul scurs de atunci până acum. Pornind de la filonul promiţător descoperit în volumul de faţă, trecut prin filtrul maturităţii şi adaptat la ceea ce se scrie astăzi, sunt convins că autorul ne poate oferi şi în continuare texte pe care le vom citi cu mare plăcere.

Lucian Dragos Bogdan

Lucian Dragos Bogdan

M-am născut pe 16 iulie 1975 la Alba Iulia. Am urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. După absolvire am lucrat ca inginer de sistem, analist programator, caricaturist, director de marketing şi vânzări. În prezent sunt educator la un centru de recuperare a copiilor cu dizabilităţi şi administrator la o intreprindere familială care se ocupă cu flori şi obiecte de artizanat. Am debutat literar în 1991 în ziarul „Alba Forum” cu povestirea Triunghiul Bermudelor. De-a lungul anilor am publicat în „Anticipaţia”, „Galileo”, „Helion” „Luceafărul”, „Discobolul”, „Jurnalul de imagine”, antologiile „Argos Doi” și „Dincolo de orizont” precum şi în reviste online cum ar fi „Ficţiuni.ro”, „Gazeta SF”, „Argos”, „Nautilus”, „Sfera Online”, „Imagikon”, „Wordmaster”, „Lumi Virtuale”, etc. Volume apărute: Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), „Pânza de păianjen” (2014), „Omul-fluture" (2015) şi „Uneori, când visez..." (2015). Este prezent și în „Almanahul Anticipația 2016”

More Posts