– Să zicem că lucrez pentru guvern, îmi spuse tipul scorțos din fața mea.

– Zău? Și costumul negru unde e? îl ironizez eu. Sunt sigur că nu apari în niciun document oficial și noi nu purtăm această discuție, continui, fără să țin cont de privirea de gheață cu care mă fixa așa zisul agent.

Mereu schimbau oamenii de legătură cei care apelau la serviciile mele, deși porcăriile la care mă pretam au făcut din mine un tip indispensabil pentru anumite structuri.

Trăiam vremuri complicate.

Timpul a ajuns ceva aproape palpabil odată cu aplicațiile unei teorii ce a zguduit din temelii modul în care a fost perceput până acum. Această evoluție a fizicii moderne a reușit să explice tiparul după care este organizat Universul, a reușit să unifice modelul cuantic cu cel relativist, a reușit să demonstreze existența unor planuri paralele ale realității. De aici până la călătoria în timp a fost doar un pas. S-a confirmat faptul că viitorul nu poate fi schimbat în dimensiunea din care pornea călătorul temporal. De exemplu, asasinarea lui Hitler nu a avut consecințe pentru societatea noastră. Poate că pentru un univers paralel a însemnat o altă cale de evoluție, dar pentru noi totul a rămas la fel, iar cărțile de istorie consemnează în continuare figura unui scelerat și portretul unei populații ce are aroganța și supremația adânc întipărite în modul de gândire. Rasă pură pe dracu’, toți suntem la fel de parșivi.

– Sunt autorizat să vă dau detalii despre o nouă misiune. Aveți aici tot ce vă trebuie, vă rog studiați cu atenție. Veți fi contactat în câteva zile. Pregătirea fizică și mentală o veți face la sediul agenției. Știu că sunteți un profesionist, așa că nu vă mai rețin.

Spunând acestea, tipul pune pe masă un laptop drăguț, de ultimă generație, care putea fi accesat doar după ce treceai testul scanării retinei, și un telefon minuscul ce reprezenta o linie sigură de comunicare, imposibil de interceptat. Ce pot să spun? Agenția era dotată cu tot felul de jucării din astea, pe care eu însă nu pun mare preț. Toate misiunile au fost pregătite de mine cu minim de resurse. Sunt un asasin profesionist, antrenat special pentru călătoriile în timp. Cariera mea a început odată cu ideea unor oameni oculți și foarte puternici de a schimba istoria. Rasa umană a evoluat într-o direcție deranjantă pentru ei, pentru că masele nu mai puteau fi manipulate cu ușurință.

Aspectul ăsta, plus faptul că Vaticanul a început să își retragă banii din toate băncile, a sporit criza de nervi a unei societăți ce conducea lumea din umbră. S-a declanșat un război aproape fățiș între prelați și laici, ca să folosesc un limbaj arhaic. Oameni de calibrul meu au schimbat periodic balanța puterii, dar orgoliul era mare de ambele părți. Certitudinea deținerii adevărului absolut guverna modul de gândire și acțiune ale acestor două structuri beligerante.

Nu știu prea multe detalii despre cei care mă angajează. Atâta timp cât misiunile mele aveau procent maxim de reușită și conturile îmi erau pline, nu-mi băteam capul cu motivația celor care mă puneau să fac tot felul de mizerii atât contemporanilor cât și predecesorilor mei din această dimensiune sau din cele paralele.

Făceam un fel de pionierat în branșă pentru că nu erau mulți cei care aveau acces la tehnologia secretă cu care eu ajungeam la locul faptei, ca să spun așa. Plus că, dacă ceva mergea prost, nu puteam să mă întorc. Vă dați seama? Să fii silit la o viață, într-un timp ce nu e al tău, cu mentalități și reguli ce poate nu sunt ușor de suportat.

Nu am avut niciodată situații de genul celor de mai sus pentru că țesuturile mele au fost modificate. Tocmai particulele subatomice pe care le purtam în celule reprezentau biletul meu de întoarcere. Ele purtau semnătura timpului din care plecam. Așa mi s-a explicat la nivel simplist. Mecanismul funcționa de fiecare dată, asta era tot ce conta pentru mine.

Sper că v-ați făcut o idee despre preocupările mele și despre modul malefic în care poate fi folosită știința.

Eu scriu acum toate acestea într-un loc pe care îl veți deduce singuri, dacă veți avea curajul să mă însoți în această nebună misiune.

Deci, urmăresc cum partenerul meu de dialog se evaporă din peisaj și deschid laptopul pentru a descifra instrucțiunile. Pe măsură ce citesc, mă apuca un sentiment de admirație pentru perversitatea acestor tipi. Ideea era genială și dacă eu puteam să o pun în practică ar fi adus supremația organizației asupra întregii lumi. Dragii mei, principiul era simplu. Deoarece noi nu puteam schimba viitorul dacă influențam trecutul trebuia să surprindem un moment în istoria noastră când toate dimensiunile erau în rezonanță. Vă e clar? Bun. Acum, care e momentul crucial în evoluția sinuoasă a omenirii? Bingo! Sunteți minunați!

Cel în care Divinitatea a coborât pe Pământ, în speranța că va putea îndrepta această rasă, că o va putea modela după chipul și asemănarea Sa, așa cum a fost la începuturile Zidirii. În perioada în care Creatorul suprem se află pe această planetă toate dimensiunile rezonează pentru că suflul divin este unic, e cel care unifică spațiul și timpul.

Drăguță filozofie, credibilă chiar. Acum era momentul sa testăm miturile ce stau la baza umanității. Eu aveam misiunea de a asasina o parte din Sfânta Treime mai devreme decât a făcut-o poporul ales. În felul acesta societățile din toate timpurile își vor pierde obediența față de biserică iar turma va fi păstorită doar de o mână de oameni organizați într-o societate secretă ale cărei baze le voi pune chiar eu după ce mă voi achita de această sarcină.

Deci, dragii mei, trebuia să rămân acolo, răsplata supremă fiind consemnarea mea în cărțile de aur ale omenirii.

 

***

M-am pregătit intens pentru această misiune timp de câteva luni. Am studiat mult, am învățat limba acelor timpuri, aramaica, am citit tot felul de evanghelii, asta doar pentru a încerca să rezonez cu tipul extraordinar pe care trebuia să-l trimit înapoi de unde a venit. Calculele complicate ale celor care se ocupau de transportul meu aveau o marjă de eroare de aproximativ 30 de ani. Deci, ori ajungeam la momentul nașterii celebre într-un grajd, ori un pic înainte de execuția oficială.

Scenariul pentru această din urmă posibilitate era mai complex, pentru că presupunea lichidarea tuturor celor care au vestit învierea Lui. Misiunea avea succes doar dacă reușeam să împiedic transmiterea mesajului ce a modificat modul de percepție asupra vieții, morții, asupra nemuririi sufletului, asupra unicității lui Dumnezeu. Sincer să fiu, mi se strângea inima de emoție când mă gândeam la ceea ce aveam să fac. Asta până când specialiștii de la agenție au reușit să îmi inhibe orice îndoială, orice temere, orice sclipire de credință. Ceea ce nu știau ei însă era faptul că eu am construit un refugiu mintal, unde tehnica lor de spălare a creierului nu putea penetra.

Tocmai această parte emotivă a afectului meu fremăta de nerăbdare. Voi sta de vorbă cu Dumnezeu.

 

***

 

Un soare mare, roșu, scălda cu razele sale multiplele dealuri ce se înfățișau privirii mele, particule de praf fin pluteau în aerul pe care eu îl respiram cu nesaț, o căldură plăcută învăluia trupul meu gol.

Am reușit să fac saltul. Eram sigur de asta pentru că simțeam hipotermia, pareza și senzația de presiune în tot corpul. Ca de obicei, nu am reușit să iau nimic cu mine, nici arme, nici haine, nici măcar un amărât de ceas. Știam că nu durează mult până voi fi complet funcțional, așa că am așteptat cuminte, savurând tot ceea ce era în jurul meu.

Simt o atingere pe umăr și apoi aud o voce în spatele meu.

– De unde vii? Care este numele tău?

Un glas catifelat ce mă încântă. E al unei femei cu un păr lung, negru, ochi migdalați, închiși la culoare și un ten măsliniu, ca o mulatră din vremurile mele. Adaugi un strop de lapte cafelei și totul se schimbă, nu? Să sperăm că are și cantitatea de zahăr pe care o apreciez eu la o cafea. Dacă debitez asemenea tâmpenii înseamnă că încep să-mi revin. Zâmbesc. Ea cred că a luat zâmbetul meu drept un semn de timiditate pentru că imediat şi-a plecat privirea. Sau faptul că eram despuiat a determinat asta?

– Numele meu este Eli. Vin de foarte departe și am fost jefuit. Încerc să ajung în oraș, poate mă va ajuta cineva. Tu cum te numești?

– Mă numesc Maria. Drumul meu este comun cu al tău. Te pot conduce în cetate dacă dorești.

Cu un ton sfios, adaugă:

– După ce îți voi da niște straie cu care să te acoperi. Nu poți călători așa.

– Mulțumesc mult pentru ajutor. Sunt sigur că te voi putea răsplăti cumva.

– Nu am nevoie de răsplată. Așa am fost învățată, să ajut pe toată lumea.

Aici încep să îmi pun întrebări asupra celui sau celor care au educat-o. Ard de nerăbdare să aflu în ce moment al istoriei am ajuns. Pășesc ușor în urma ei. Mă conduce la un grup de oameni, să fie vreo 50 ca număr, care imediat ce o văd se înclină plini de respect. Ea face un semn și imediat mă preiau câțiva. Sunt îmbrăcat cu haine lungi, albe, la talie mi se strânge o curea din piele, apoi îmi este adus un vas cu mâncare. Nu încerc să definesc terciul ăla, dar era foarte bun. Prima mea masă pe meleagurile și timpurile astea.

Am observat că nu îmi vorbea nimeni, deși eram urmărit cu mare atenție. Cea care părea să fie liderul tuturor a venit la mine.

– Trebuie să plecăm acum. Ai fost bine tratat?

– Din nou trebuie să te asigur de recunoștința mea, Maria.

– Vorbești ca un știutor de carte, iar limba noastră nu e a ta. De unde vii, călătorule? Ce crezi ca vei descoperi în oraș?

Mă abțin să-i spun că și ea pare o femeie educată, senzualitatea și carisma pe care le emana m-au copleșit.

– Ai venit să-l vezi pe Învățător, nu? Toată lumea face asta în ultima vreme. Puțini însă sunt cei care reușesc să stea lângă El și să-L înțeleagă, spuse ea cu un glas suav.

Deci am ajuns mai târziu decât sperasem la plecare.

– Tu-L cunoști? Mă poți duce la El? Am ceva foarte important să-I comunic.

– Am spălat picioarele Lui și le-am uscat cu părul meu. Cred în învățăturile Sale și încerc să arăt și altora ce înseamnă iubirea Lui.

– Ești o femeie bogată dacă ai un asemenea alai, încerc eu să o trag de limbă.

– Am fost. După ce am hotărât să-L urmez am renunțat la tot. Oamenii ăștia mă prețuiesc pentru ceea ce îi învăț și eu la rândul meu.

E clar. Am dat peste cel numit în tot felul de scrieri apostolul preferat. Mi-a plăcut un text ce reprezenta ideea asta.

De ce îl iubești pe el mai mult ca pe noi?”

De ce nu vă iubesc pe voi cât îl iubesc pe el?”

În mintea mea au răbufnit detaliile planului pe care trebuia să îl urmez. Vorbeam cu ea, îmi zâmbea, mă fascina, dar știam că o voi omorî cu sânge rece.

 

***

 

Drumul e prăfuit, nu prea larg, iar de o parte și de alta sunt pomi rari ale căror frunze lungi foșnesc la fiecare adiere de vânt. Ne deplasăm în niște căruțe rudimentare trase de cai costelivi și obosiți, dar nimeni nu pare să fie interesat de confort. Eu sunt în primul atelaj, ca să zic așa, alături de femeia care va deveni celebră în istoria planetei prin controversele care s-au atașat numelui ei.

– Este mult până la cetate? întreb eu

– Două nopți vom dormi pe drum, apoi vom ajunge.

Avea un sistem curios de a măsura distanța. Mă abțin să-i spun că, poate dacă am mări viteza, putem evita nopțile în plin câmp. Sincer să fiu, eram curios și surescitat. Aceasta e cea mai tare misiune a mea și savuram fiecare clipă.

Aerul are un miros dulceag, părul ei despletit urmează unduirile vântului, seara începe să se insinueze, magia unor vremuri cruciale pentru omenire mă afectează la cel mai profund nivel. Au muncit degeaba specialiștii de la agenție cu mine, deoarece motivația pe care au încercat să mi-o inoculeze se șterge încet, încet. Acum nu vreau altceva decât să mă contopesc în acest peisaj, alături de această femeie ce începe să mă atragă din ce în ce mai mult. Chiar mă bântuie ideea că echipa ce a încercat să mă modeleze era subordonată altcuiva decât organizației, prea mă copleșeau emoțiile.

Am oprit la un moment dat în plin câmp. Câțiva oameni au eliberat animalele de jugurile la care au tras toată ziua, alții au încropit un foc imens. În fața lui s-au întins câteva pături dintr-un material de culoare albă peste care s-au pus vase cu mâncare. Nu era un festin, dar nici sărăcie. Moderație era cuvântul ce caracteriza comportamentul acestui grup.

Eu m-am retras la o distanță apreciabilă și m-am întins pe pământ, privind cerul magnific.

Constelații pe care le știam după nume, stele spre care noi, în timpul meu, am încercat să plecăm, toate astea bântuiau gândurile mele. Sunt singurul care știe că Pământul e doar o bucățică de rocă formată din praful cosmic, poleită apoi cu materiale aduse de comete și scăldată de resturile supernovelor.

Am urmărit cum se rugau, cum împărțeau mâncarea, cum se priveau, și mi-am dat seama că principiile ce stăteau la baza comportamentului lor erau cele care lipseau contemporanilor mei.

Punctele astea strălucitoare sunt mai multe ca număr decât toate firele de nisip de pe toate plajele din lume. Mereu mi-a plăcut comparația asta.

– La ce te gândești, călătorule?

Stătea în fața mea, îmbrăcată într-o mantie albă, ce făcea un contrast extraordinar cu tenul și părul ei. Mirosea frumos, a mosc. Mă privea ciudat, cu un amestec de curiozitate și teamă.

– La ceva ce tu nu poți înțelege. La ceva ce este dincolo de lumea asta.

– Priveai la ceruri, așa cum face și Învățătorul.

– Ai petrecut mult timp cu El? Cum este?

– Este cel mai înțelept și mai umil dintre toți. Credința pe care o insuflă în fiecare face minuni. L-am văzut vindecând mulți bolnavi doar prin cuvinte. Nu îți poți face o imagine despre El decât dacă-L cunoști, vorbele sunt insuficiente.

– Oamenii ăștia care te însoțesc merg să-L întâlnească?

– Da. Toți cred în învățăturile Sale, așa cum m-am priceput eu să le dezvălui. Pe tine ce te-a împins să faci o călătorie așa lungă, străinule?

– Te rog spune-mi Eli. Sper să nu mai fiu mult timp un străin printre voi, Maria. Am venit de foarte departe pentru a-L preveni despre o trădare ce va avea loc, despre pericolul ce-L pândește, chiar din partea celor ce-I sunt aproape.

– Știe despre toate astea.

Nu mă miră răspunsul ei. Stăpânul timpului și spațiului, cel care din nimic s-a inventat pe Sine Însuși, Conștiința Supremă în Univers, nu putea fi luat prin surprindere de acțiunile unor ființe imperfecte. Mă întreb dacă nu cumva mă așteapta.

– Spune-mi despre tine, Maria. Cum reușește o femeie singură să se ferească de toate răutățile și pericolele din timpurile astea?

– Nu sunt singură, am credința mea. E târziu, mâine plecăm devreme. Să ai o noapte liniștită, călătorule. Mergi lângă foc, sunt multe sălbăticiuni flămânde pe aici. Nu aș vrea să ți se întâmple ceva.

A sunat ca un avertisment, nu? Paranoia asta a mea m-a salvat din multe situații așa că decid sa fiu foarte atent în următoarele ore.

Ascult totuși sfatul ei și mă amestec printre colegii mei de drum. Nu îmi adresează nimeni niciun cuvânt dar mi-au dăruit o pătură și mi-au făcut loc lângă ei.

Nu pot dormi. Tot felul de scenarii inundă gândurile mele până în zori. Decid că nu are sens să mă las prada anxietăților, așa că mă ridic și mă îndrept spre vârful dealului la baza căruia era ridicată tabăra asta de credincioși. Merg ușor, inspirând aerul tare al dimineții. În spatele meu aud un zgomot. Reflexele mele impecabile mi-au permis să evit lama cuțitului ce zbura spre mine.

M-am întors să văd cine a făcut gestul ăsta, dar nici o ființă nu se arată. Doar un suav miros de mosc desfăta peisajul.

 

***

 

– Bună dimineața, străine. Te-ai odihnit? Ne așteaptă o călătorie grea și astăzi.

– Bună dimineața, Maria. M-am odihnit oarecum și nu știu cui să mulțumesc pentru că trăiesc timpurile astea, spun eu zâmbind larg. Tu ești pregătită pentru lungul drum ce se arată privirilor noastre?

– Nu este o greutate pentru mine, sunt fericită pentru faptul că mulți oameni ne urmează și vor să asculte învățăturile celui care este acum păstorul nostru.

Îmi plăcea foarte mult când vorbea așa. Se transforma cu totul în momentele alea. Ochii ei străluceau, glasul ei devenea mai puternic, respirația mai rapidă, întreaga sa ființă era surescitată.

– Trebuie să îți povestesc ceva, spun eu încercând să o readuc pe pământ.

– Te ascult, călătorule.

– Am avut dimineață o întâlnire ciudată. Vreau să îți cer un sfat.

Mă privește contrariată, iar eu îi prezint aventura mea matinală.

– Se pare că știi să îți porți singur de grijă. Ce alte lucruri îmi ascunzi?

– Chiar dacă aș vrea să te lămuresc, sunt sigur că nu ai înțelege, așa că hai să nu insistăm pe domeniul ăsta. Asasinarea face parte din lecțiile pe care le învață cei care te însoțesc?

– Sunt cu mine tot felul de oameni, cu tot felul de apucături. Ei sunt cei care au nevoie de mine, de El, de noi. Nu pot garanta pentru toți. Îmi cer iertare pentru că ai avut neplăceri.

Renunț să-i mai descriu aroma care a dezmierdat olfactivul meu după ce m-am ferit de lama aducătoare de suferințe. Poate totuși întorc situația asta în avantajul meu.

– Va trebui să stăm mai aproape până ajungem în cetate.

– Străinule, nu e cuviincios să te inviți în patul unei femei fără acordul ei, spuse ea zâmbind.

Mă enervează de mor când îmi adresează apelativul ăsta.

– Nu mă invit, îţi cer permisiunea, Maria.

– Nu o vei obține, inima mea aparține credinței. Te rog nu încerca să mă abați de pe calea asta, pentru că atunci voi fi nevoită să te exclud din acest grup.

Tipa asta chiar avea tupeu. Începe să mă calce pe nervi și cred că nu va mai dura mult până când îi voi aplica o corecție. Eu sunt în pericol de moarte, ea în mod sigur are de a face cu treaba asta, și are curajul de a mă pune la punct ca pe ultimul Don Juan de cartier din timpurile mele. Nu pot forța nota acum, așa că îmi înghit frustrările și fac un pas înapoi.

– Îmi cer iertare, mi-e doar frică. Poate mâine nu voi mai fi așa norocos ca azi.

– Trebuie să crezi că viața ta e atât de importantă încât Tatăl Ceresc nu va permite să se sfârșească până când scopul pentru care ai fost creat nu va fi împlinit.

Filozofii drăguțe, care prind în vremurile astea. Combinate cu farmecul ei, aceste cuvinte sunt în stare să trezească în mulți tot felul de sentimente ascetice.

– Mulțumesc, Maria. Mă simt mai liniștit acum, voi păși pe calea indicată de tine cu speranța că voi ajunge să-L cunosc pe Învățător.

– Vei ajunge, străine. Voi veghea asupra ta.

Nu știu de ce nu mă pot încrede în vorbele ei. Poate din cauza aromei cu care mă înconjoară și care pentru mine poartă semnul morții?

Ciudată femeie.

Timpul trece greu pe parcursul călătoriei, dar eu nu mă plâng. Peisajul este magnific, liniștea este absolută, aerul este curat. Am făcut doar două opriri până seara. Din nou s-a aprins un foc imens, din nou s-a pus mâncarea în comun, din nou eu mi-am făcut de lucru departe de ei. În zare se vedeau licăriri minuscule. Le studiez intens și încerc să îmi imaginez ce anume luminează.

– Acolo e cetatea, străine. Nu putem intra în ea pe timpul nopții, astea sunt regulile. Mâine vom fi la porțile ei și drumurile noastre se vor contopi sau separa, de tine depinde asta.

Al naibii ființă… Avea un talent de a se deplasa fără zgomot și de a mă lua prin surprindere, aptitudine pe care eu am dobândit-o după luni de antrenamente.

– Dacă ar depinde numai de mine, aș fi mereu în preajma ta. Te rog așează-te, vreau să îți povestesc despre locul de unde vin eu.

Ea se conformează. E lipită de mine și simt căldura șoldului ei. Aroma de mosc mă tâmpește, respirația ei ușoară mă răsfață, privirea misterioasă, strălucirea ochilor ei, toate astea mă fac să uit de ce e în jurul meu.

Încep să vorbesc în șoaptă, încercând să nu tulbur toată această transă ce a pus stăpânire pe mine. Îi spun despre un ținut îndepărtat, unde Soarele se arată după mult timp, unde este așa de frig încât apa se face ca piatra, unde ploaia cade în picături albe ce se transformă într-o mantie rece. Oamenii poartă blănuri și construiesc adăposturi din apa asta solidă, iar focul arde în ele fără a le topi. Îi spun despre vânturi groaznice, despre geruri năprasnice, despre vânători riscante, despre supraviețuire. O port cu mine într-o lume de gheață și plină de magie și o simt apropiindu-se.

Părul ei atinge fața mea, mâna mea se odihnește pe umărul ei, în timp ce încerc să o fac să înțeleagă frumusețea și vraja unei aurore boreale.

– Acolo trăiesc eu, Maria. Se numește ținutul alb.

Nu spune nimic, e doar fascinată de imaginile cu care eu am șocat-o, în mod sigur. Profit de situație pentru a gusta buzele ei. O secundă îmi răspunde, apoi se ridică fulgerător și dispare, iar eu rămân ca prostul cu ochii la cer.

Mâine voi fi în cetate și voi vorbi cu o parte din Sfânta Treime. Apoi mă voi ocupa de această femeie ce începe să aibă asupra mea un efect mai mult decât curios.

 

***

 

Noaptea a trecut fără incidente. Sincer să fiu, după discuția din ajun, am dormit ca un prunc. Mi-au dispărut temerile, îndoielile, și mai ales frica de a fi asasinat în mod mișelește.

Drumul a fost scurt, nici nu am apucat să schimb multe vorbe cu femeia care aseară părea capabilă de tandrețe. Liniștea pe care am savurat-o până în acest moment s-a dus naibii. Ziduri imense se înfățișau privirii mele, porți uriașe, care acum erau deschise, vegheau intrarea. Nici bine nu am trecut de ele, că am fost înconjurat de gălăgia specifică unei mari aglomerări. Negustori de tot felul, tarabe pe care găseai orice, măgari, cai, soldați, femei acoperite până în creștet, bărbați cu bărbi lungi, îmbrăcați în caftane de culori închise, o lume pestriță și nebună ce țipa după bani. Întreg acest loc era de fapt un mare centru comercial. Chiar mă mir ce curaj a avut tipul ăsta deosebit pe care-l caut eu acum să răstoarne mesele cu mărfuri și să afirme că în casa Tatălui Său nu banul trebuie să guverneze, ci credința și dragostea de Dumnezeu și de semeni.

– De aici mergem pe jos, străinule. E momentul să te ții strâns de grup pentru că nu ne vei mai putea găsi dacă te pierzi.

– Te pot ține de mână, Maria? zic eu, încercând să testez curajul ei de a sfida regulile rigide ale unei astfel de comunități.

– Doar privește-mă cu atenție, nu e cazul să devenim atât de apropiați.

– Ți-e teamă, e normal, o tachinez eu.

Se întoarce spre mine, îmi ia capul în mâini și mă sărută prelung. Nu mai pot respira, simt cum ceva fermecător desfată toate simțurile mele, cum mă pierd în secundele alea, cum rezonez cu tot ce e în jurul meu.

Nu sunt un tip ușor de impresionat, dar, după așa o contopire, rămân fără cuvinte. O urmez în tăcere, privind unduirile trupului ei.

Ne deplasăm anevoios prin aglomerația de pe străzile cetății. Nu știu cât timp a trecut, dar la un moment dat Maria se oprește în fața unor porți, scoate o cheie ce o purta cu un lănțișor la gât și ne face semn tuturor să intrăm. Dragii mei, pe cât de înguste erau drumurile din cetate, pe atât de largă e curtea asta interioară în care suntem primiți. În spatele nostru se închid porțile imediat și zgomotul mulțimii de afară se estompează.

– Veți fi găzduiți aici pentru moment, nu este loc în casă pentru toată lumea și nici nu vrem să-L împiedicăm pe Învățător de la odihnă. Îl anunț că ați sosit. Va fi cu voi imediat.

Nu știu ce gândeau sau simțeau ceilalți, dar eu nu pot respira de emoție. Privesc intens la ușa pe care a dispărut Maria și îmi doresc cu toată ființa ca cel care iese pe acolo să fie personificarea suflului divin.

 

***

 

Privirea Sa… Imaginea Sa… Carisma Sa… Zâmbetul Său…

Cuvinte care nu își au rostul. Prin prezența Sa a umplut tot ceea ce lipsea în mine, m-a făcut să văd cât de minuscul sunt, cât de înapoiat și cât de neputincios.

S-a oprit în fața mea și am văzut o ușoară uimire în expresia feței Sale. Mi-a zâmbit frumos și mi-a spus:

– Văd că ai ajuns cu bine la mine, Eli. Te așteptam.

Clachez, e mult peste puterea mea de stăpânire senzația pe care mi-o face acest… nu știu cum să-l numesc… Creator?

– Vom vorbi noi doi după ce acești oameni vor descoperi în inima lor credința și dragostea pentru Tatăl Meu, ca supremă motivație a vieții. Ești binevenit să asiști la tot ceea ce voi face eu pentru ei.

Sunt copleșit. Nu am reușit să port un dialog cu El, dar trebuie să mă regăsesc, pentru a vedea ce planuri are vis avis de mine.

I-a adunat pe toți în jurul Lui și a început să le vorbească domol, cu blândețe, despre împărăția cerurilor, despre viața veșnică, despre Slava lui Dumnezeu, despre zidirea acestei lumi, despre unicitatea divinității, despre locul ei în interiorul ființei umane.

Am văzut privirile tuturor. Erau gata să moară pentru el, erau acum oameni schimbați pentru tot restul vieții. Mesajul Lui nu a fost dus numai de cei 12 apropiați, ci de toți oamenii simpli cărora le-a vorbit.

Înăuntrul meu s-a așternut o pace și o armonie extraordinară cu tot ceea ce a zugrăvit el despre partea bună din această rasă.

Am ieșit din reveria asta când El a rostit ultima frază, pe care am memorat-o:

– Ține de bunătatea infinită a Tatălui Meu să permită ca relele să existe și din acestea să le extragă pe cele bune…

S-a ridicat în picioare și s-a îndreptat către mine.

– Urmează-mă.

 

***

 

Am intrat cu El în casa imensă și m-a condus la o masă mare, unde stăteau cinci bărbați robuști, cu bărbi negre și cu priviri reci. Imediat ce L-au zărit, s-au ridicat, iar El a spus:

– Luați loc, frații mei. Avem un oaspete special în această seară. Vă rog primiți-l între voi.

Mi-au făcut loc. Au fost aduse pahare de metal și o carafă ce conținea vin roșu. Cu o mare umilință, Învățătorul mi-a umplut pocalul.

– Bea. Acesta este sângele meu. Vom fi unul după asta.

Eu îmi explic simbolistica din gestul ăsta într-un alt mod decât ceilalți așa că, după ce îmi moi buzele în lichidul deosebit, spun:

– Bea din paharul ăsta așa cum am făcut-o eu. Sunt acum o parte din Tine, fii și Tu o parte din mine. Numai așa vom onora această casă în care prezența Tatălui Tău este palpabilă.

Zâmbește frumos și îmi urmează vorbele.

Ca prin farmec, după acest ritual, m-au părăsit emoțiile.

– Tu ești Fiul lui Dumnezeu? întreb eu simplu.

– Dacă te afli aici, știi răspunsul. Întrebarea mea este dacă într-adevăr crezi în el.

– Ce este Dumnezeu, Doamne?

– Vii din alte timpuri, așa că îți voi da un răspuns pe măsura capacității tale de înțelegere.

Spunând astea face un semn și cei de la masă ne părăsesc. Rămâne doar Maria, care ne privește pe amândoi în mod diferit, pe El cu venerație și iubire, iar pe mine cu suspiciune.

– Există ceva, care, pentru toate ființele, este cauza bunătății și a oricărei perfecțiuni. Pe acesta Îl numim Dumnezeu. Este necesar să se stabilească această cauză eficientă primă pentru a putea fi înțeles, pentru a putea fi perceput de creația Sa. Eu am venit aici în numele acestei cauze, în numele Lui, pentru că lumea asta reprezintă esența iubirii Sale.

– Deci e adevărat. Atât de mult a iubit lumea asta încât L-a sacrificat pe singurul său Fiu pentru a o salva.

Nu știu de ce am impresia că nu pot purta mult dialogul ăsta. Doar privind în ochii Lui erai imediat convins de divinitatea Sa. Credința se simte, nu se învață.

– Știu despre tot ceea ce trebuie să se întâmple. Dar ai în vedere că doar trupul meu va fi suferi, spiritul meu, slava mea va fi alături de Tatăl Meu Ceresc înainte ca totul să se sfârșească.

– Eu ce trebuie să fac acum? Nu pot atinge scopul pentru care am venit.

– Îl vei atinge după ce îl vei descoperi, îmi spuse El misterios. Cele nevăzute ale lui Dumnezeu sunt aduse la lumină prin cele care au fost făcute, după ce au fost înțelese. Credința se referă la cele ce nu se arată. Crezi în Mine, în Tatăl Ceresc și în Suflul Divin?

– Cred. Dumnezeu și sufletul uman sunt în esență o unitate nu o dualitate.

– Asta este calea pe care vei păși de acum încolo și pe ea vei descoperi adevăratul scop pentru care ai fost adus aici. Eu voi pleca acum pentru că mulți au nevoie de mine până se va împlini ceea ce este scris să se împlinească, după voia Tatălui Meu.

Se oprește o clipă, o privește pe Maria și-i spune:

– Te rog să ne lași un timp singuri.

Aceasta se conformează.

– Eli, te rog să o duci departe în zilele ce urmează. Nu vreau să vadă prin ce trec eu.

Am simțit o mare afecțiune în cuvintele Sale și mi-am dat seama că iubirea pe care El o revărsa asupra umanității în general avea o latură personală când era vorba de această femeie. Nu am privit-o ca pe o slăbiciune ci ca pe o contopire a Divinității cu creația Sa.

După acest moment delicat și înălțător în inocența sa, mi-a făcut semn să-L las singur.

 

***

 

Am ieșit din casă golit complet de gânduri. Parcă eram un robot ce executa un program scris de cel care l-a creat. Am simțit Slava Divinității, am rezonat cu cel care a zămislit lumea asta și tot ceea ce este dincolo de ea, stăpânul vieții, al morții, al timpului, cauza tuturor lucrurilor.

M-a fascinat, m-a făcut să vreau să urmez învățăturile Sale, m-a motivat. Îmi doream să schimb lumea, să le spun tuturor că aceasta este calea corectă a evoluției noastre ca rasă.

– Străinule, ai ajuns la finalul călătoriei tale?

Vocea ei.

– E un început pentru noi doi, Maria. Avem multe de făcut împreună. Trebuie să vii cu mine.

– Nu pot pleca acum.

– E ceea ce Își dorește.

– În zori te voi însoți, oricare ar fi drumul pe care vei merge, Eli.

În sfârșit îmi spune pe nume. Probabil abia acum mă consideră apropiat, după ce am avut un sfat tainic cu cel pe care ea îl iubește cu toata ființa.

– Stai lângă mine. Vreau să îți spun ceva.

Ne așezăm lângă focul aprins de cei cu care am călătorit, o iau în brațe și încep:

– Era un ger grozav. Ningea și începuse a se înnopta. Pe frigul acela și pe gerul acela mergea pe stradă o fetiță cu capul gol și picioarele goale. Avusese ea doar niște papuci când plecase de acasă, dar nu-i folosiseră mult, erau niște papuci mari pe care mama ei îi rupsese aproape și erau așa mari pentru ea…

Îi spun toată povestea fetiței cu chibriturile. Îi prezint copilul din mine și plâng ca boul la final, așa cum făceam de fiecare dată când mă gândeam la imaginea zugrăvită de un autor genial. Nu știu cât de multe a înțeles ea din toate astea, dar și-a lăsat capul pe umărul meu și a început să plângă.

– Cine ești tu cu adevărat și de unde știi să potrivești așa cuvintele?

– Nu sunt din lumea ta, nu sunt de pe meleagurile astea. Am venit cu gânduri necurate, dar El m-a modelat și m-a făcut să înțeleg care e rostul vieții mele. Mi-a mai încredințat o sarcină: aceea de a avea grijă de tine, de a nu te lăsa să vezi prin ce va trece El.

– Când se va întâmpla ceea ce trebuie să se întâmple? mă întrebă ea cu un glas sugrumat de emoție.

– Din ce mi-am dat eu seama, cred că în câteva zile. Maria, trebuie să plecăm de aici. Nu putem face nimic. Toate astea sunt peste puterile noastre.

– Tu ești un înger, Eli?

– Nu. Dar tu în mod sigur vei fi. Te rog ai încredere în mine și fă ce-ți spun.

Nu îmi răspunde. Se lipește de mine și o simt respirând încet. Mă las pradă acestei dulci îmbrățișări și mă afund într-un somn fără vise, negru ca norii ce vor vesti mânia cerurilor în zilele următoare.

Florentin Ionut HaidamacHAIDAMAC FLORENTIN-IONUŢ s-a născut pe 20 Martie 1974 în municipiul Suceava.

A absolvit Facultatea de Medicina şi Farmacie „Gr.T.Popa” din Iaşi în 1999.

S-a specializat în medicina de familie, actualmente profesând ca medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava.

A debutat în Gazeta SF.

Este pasionat de Astronomie, Teologie şi literatură, in accepţiunea largă a termenului.

Ascultă muzica Tarjei Turunen, al cărei fan declarat este.

În 2012 a fost premeiat de către Clubul SF „Cygnus-Quasar” Suceava pentru activitatea literară din Gazeta SF.

 

Avatar

Florentin Haidamac

(Florentin Ionuţ Haidamac) s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava. Este absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi în 1999. Este specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava. Activitatea literară a început-o prin debutul în numărul 3/februarie al revistei Gazeta SF. A publicat proză scurtă în Gazeta SF, Suspans, Feed Back, Revista de Suspans etc. In 2012 a obţinut Premiul Clubului SF Cygnus Quasar Suceava pentru debut şi bună evoluţie în Gazeta SF şi în 2013 Premiul FanSF pentru cea mai bună proză a unui autor nepublicat în volum. Este membru al Clubului SF Cygnus Quasar Suceava şi Clubului de Iniţiativă Literară (membru fondator). A publicat în 2013, volumul de povestiri Dispensarul SF: Povestiri şi eseuri.

More Posts - Website

Follow Me:
Facebook