(seria Protectorii volumul III)

 

 1. A OPTA MOARTE

KAYLA

– Arată-ne!

Glasul moale al Inspectorului, pumnul-baros al Buldogului trântit peste masă, chiar în mijlocul Marelui Lac al Sclavilor. Însă apele nu s-au revărsat; erau doar pete albastre pe harta Teritoriilor de Nord-Vest. Repere topografice dintre care unul lipsea. Cei doi îmi cereau, insistent, să remediez scăparea cartografului.

Cum? Presupunând că aş fi vrut să… colaborez. Poarta nu era trecută pe harta aceea ori pe vreo alta, a Canadei, a Pământului. Dacă le-aş spune, m-ar crede?!

De nouă zile, acelaşi ritual: întrebări, explicaţii care nu îi mulţumeau pe interogatori, fiindcă o luau de la capăt – unul cu vorbele, celălalt cu pumnii. Poliţist bun, poliţist rău; o metodă de pe vremea Prohibiţiei. Se mai lăsa cineva păcălit? Iar cei doi… lucrau pentru Skylar.

– De ce Stânca Trecerii? a reluat Inspectorul.

– Fiindcă… treci pe acolo.

– În drum spre Poartă?

Am răspuns ca la un concurs de orientare turistică.

– Am văzut stânci, copaci, lacuri. Dar nici o…

Bărbatul m-a întrerupt, fără să ridice glasul.

– Poate că nu seamănă cu o Poartă.

– Dar cu ce? O cabină telefonică?

Buldogul mi-a ars un dos de palmă; detaşat, profesional. Mi-am şters sângele de pe buze, iar cătuşele au scos un chiţăit metalic. Inspectorul mi-a întins batista lui, îndatoritor. Celălalt şi-a trosnit degetele, demonstrativ.

– V-aţi întors mai puţini din… excursie, a rostit poliţistul bun pe un ton de conversaţie. De ce?

Şeful tău a tăiat capetele unora şi le-a înfipt în ramurile unui stejar.

Răspuns greşit. Ştiam, fiindcă m-am ales cu un ochi vânăt când l-am dat prima dată. Am tăcut deci, cu o expresie inocentă.

– Russell Morgan şi Alix Hayden! a lătrat Buldogul.

– Aţi plecat cu ei, v-aţi întors fără, a întregit Inspectorul.

– Ne-am oprit pe malul unui lac. Dimineaţa, nu mai erau.

– Ce lac?

– Nu ştiu.

– Dormeau în acelaşi cort?

– Nu. Da. Poate…

M-am încordat, în aşteptarea loviturii. N-a venit. Buldogul obosise?

– Nu i-aţi căutat?

– Plouase torenţial noaptea. Apa a şters urmele.

Carapacea de calm a Inspectorului devenise o pojghiţă ce continua să se subţieze.

– Torenţial?! Te crezi în jungla amazoniană?

Am tresărit. Dacă Skylar era la curent cu incidentul din Mato Grosso… Ştia de la Morgan? Fusese acolo? Trebuia să aflu. Era important! Mi-am zăngănit semnificativ brăţările de aluminiu.

– Dacă şeful vostru vrea să vorbim… bine! Cu voi însă, am terminat.

Zâmbeam rece, deşi mă crispasem ca un arici mutant, cu ţepii crescuţi spre înăuntru. Ce va fi de data asta? Un deget luxat, o lovitură în coaste? Buldogul nu era un Denton Quin, sadic, creativ – dar avea pumnul greu.

Lovitura tot nu a venit; să încep să fiu îngrijorată? Inspectorul a făcut un semn, iar bărbaţii în uniforme cenuşii care aşteptau lângă uşă şi-au ieşit din neclintire. M-au săltat şi m-am pomenit mergând între ei pe coridorul-labirint. La prima intersecţie, în loc să o luăm spre dreapta, m-au îmbrâncit mai departe. Unde mă duceau?

Nu înapoi în celulă. Oscilam între un alt interogatoriu şi plutonul de execuţie, când am intrat într-o încăpere cu stucaturi, candelabre şi mobilier stil Ludovic al XIV-lea. Am rămas în picioare înaintea biroului masiv, în timp ce gardienii se trăgeau în lături. Urma să am o întrevedere cu Attila în costum Hogo Boss, tatăl tuturor relelor? Skylar binevoia să îmi acorde o audienţă?

În ultima vreme, surprizele se ţineau lanţ; rele şi foarte rele.

Ca atunci, la Stânca Trecerii.

Să luptăm era alegerea potrivită, singura. Să trecem prin hoarda lui Skylar sau să murim încercând. Toţi o ştiam, toţi ne pregătisem pentru Marele Final. În ultima clipă, Calder şi Lorena au hotărât însă altceva. Când au lăsat jos armele am făcut la fel deşi…

Apoi a fost prea târziu.

Mă lăsasem în genunchi, punând mâinile la ceafă, aşa cum îmi urla cel cu megafonul. Au urmat o izbitură în tâmplă, durere şi beznă, după care m-am trezit într-o celulă de doi metri pe doi. Am fost inconştientă mult timp; întâi de la lovitură, apoi de la somnifere. Ore, zile? Puteam fi în Dallas, la Moscova, în Cape Town sau chiar în Dartmouth. Global Vortex avea filiale în Europa, Asia, Africa, cele două Americi… Mă aflam în anexa-închisoare a unuia dintre sediile companiei karghane, iar anchetatorii îmi puneau eterna, fascinanta întrebare: unde este Poarta?

Pe Cei Vechi nu-i mai văzusem, nu îi simţeam. Skylar ne tăiase comunicaţiile. Karghanii puteau face asta, ştiam de pe vremea când mă bucuram de ospitalitatea lui Denton Quin. Şi tot ca atunci, drogul era în aerul cu circuit închis din clădirea fără ferestre, unde lumina verde venind din tavan părea filtrată printr-o sticlă murdară.

Nu ştiu ce cocktail de chimicale folosea Quin, dar inhibitorul lui Skylar era mai bun, în sensul rău al cuvântului. De câte ori mă gândeam la ceilalţi, mă izbeam de un zid de beton. Lorena, Raven, Keegan, Calder… Noapte de noapte le repetam numele, ca pe o chemare. Puteau fi în celula de alături sau pe un alt continent; trăiau însă. Altfel de ce mi-ar pune Inspectorul întrebarea de un milion de puncte? Dacă unul dintre noi ar fi dat răspunsul aşteptat, eram morţi cu toţii.

Astăzi, Skylar crede că îl va afla de la mine. Doar sunt pe jumătate umană, veriga slabă din lanţul Celor Vechi. Să vorbesc?! Când tăcerea era singurul lucru care mă ţinea în viaţă, pe mine, pe noi?

Nu îmi păsa ce-mi vor face. Trecusem prin Iadul Alb, i-am supravieţuit monstrului Denton Quin. Durerea, moartea chiar, rămâneau nişte secvenţe suspendate în Eternitate. Porţi – dacă tot devenise subiectul zilei.

Totuşi, de ceva mă temeam; de clipa în care o să rămân singură, fără ai mei. Înpreună, alcătuiam mai mult decât suma personalităţilor fiecăruia. Cei Vechi mă făceau să mă simt întreagă, completă. Nu îl puteam lăsa pe Skylar să îmi ia asta.

Şi totul pentru nimic. Cât valorează un lacăt fără cheie?

Paşi; se apropiau, dar m-am silit să nu întorc capul. Venea infamul, megalomanul Skylar. În sfârşit, o să fim faţă în faţă; mai bine mai târziu decât… Niciodată ar fi fost perfect pentru mine! Mi-am adunat tot dispreţul într-o privire tăioasă, menită să-l despice. Apoi am clipit, derutată.

Nu era Skylar.

Samuel Wolfe arăta la fel ca atunci când îl văzusem ultima oară la Tribunalul Municipal Halifax: sobru, cu prestanţa unuia care îşi cunoştea locul în ierarhia puternicilor zilei. Era judecătorul cu cele mai multe condamnări la activ, un Richelieu canadian ce hotăra soarta acuzaţilor aşa cum credea de cuviinţă.

Ca în procesul Lorenei.

– Lady Wallace, scuzele mele! Abia astăzi am aflat că aţi fost reţinută. Trebuie să fie o greşeală, un…

– Abuz?

Părea uimit să mă vadă. Încurcat, apologetic, gata să repare o eroare a Poliţiei, justiţia întruchipată. Însă nu ne aflam într-o instituţie umană, ci pe teritoriu karghan. El ştia, eu ştiam; de ce comedia asta?

– Am dat ordin să fiţi pusă în libertate, imediat ce… Rămâne o simplă formalitate, înţelegeţi…

Nu pricepeam, dar eram sigură că o să îmi explice. În câte feluri poate fi pusă o întrebare? Ameninţător, brutal, jovial, nonşalant, cu promisiuni mincinoase vânturate pe dinaintea ochilor. De nouă zile, marionetele ventrilocului Skylar voiau să afle unde era Poarta. Nici măcar nu bănuiau, idioţii, peste ce ar fi dat dacă…

Samuel Wolfe a deschis un sertar, cotrobăind înăuntru. Iarăşi o luam de la capăt! Însă nu a scos o hartă a Teritoriilor de Nord-Vest, din satelit ori de la firul ierbii.

Mi-a pus în faţă fotografia lui Calder.

– Ştiţi cine este, Lady Wallace?

Tatăl meu.

Mi-am compus o expresie indiferentă.

– Nu. Ar trebui?

Era destul de adevărat. Abia începusem să îmi cunosc tatăl, când Skylar ne-a întrerupt brutal reuniunea familială. Judecătorul se apucase să îmi prezinte situaţia: cu răbdare, cum făcea cu un martor retardat. Nu îl auzisem vreodată ridicând vocea, nici când pronunţa sentinţe, nici când cerea linişte în sala tribunalului.

– Bărbatul acesta, să îl numesc John Doe, a fost arestat împreună cu voi. În Yellowknife nu făcea parte din grup.

Samuel trecuse la singular; începea să îşi piardă calmul olimpian?

– Ne-am întâlnit pe drum şi ni s-a alăturat, am rostit dintr-o răsuflare.

Între timp, rotiţele minţii mi se frecau scoţând scântei. Skylar nu ştia cine este Calder! Russell Morgan spusese adevărul: cei doi karghani erau rivali, competitori, gata să se elimine reciproc pentru a pune mâna pe premiul cel mare. Cu Morgan ieşit din peisajul terestru, Skylar se şi vedea liderul necontestat al karghanilor. Iar prezenţa unuia dintre Cei Vechi, apărut de nicăieri, nu putea decât să îl încurce. Karghanului nu îi plăceau incertitudinea, variabilele necunoscute. Nici lui Samuel Wolfe.

La fel ca Brandon O’Neil, judecătorul era pasionat de conspiraţii, cabale, societăţi secrete; însă el le crea, le folosea. O doză de paranoia injectată populaţiei la momentul potrivit… făcea minuni! Schimba opinii, rezultatul unui vot, scotea demonstranţii în stradă. Fiindcă nu armatele sau puterea economică conduc lumea, ci informaţia. A ştii totul despre toate, iată definiţia Demiurgului modern. Aşa cum triada libertate-egalitate-fraternitate a devenit în mileniul trei informaţie-control-manipulare. Lui Samuel Wolfe, eminenţa cenuşie a Canadei, nu îi cădeau bine secretele altora. Îl sâcâiau cumplit, ca o iritaţie, o mâncărime pe care nu izbutea să o scarpine.

Mi-a băgat din nou sub ochi fotografia.

– Luptăm de aceeaşi parte a baricadei, Kayla. Suntem amândoi oameni…

– Ai legii?

Am ridicat sprâncenele, interogativ. Se referea la relaţia noastră colegială din Tribunalul Municipal Halifax?!

– Oameni, atât.

Apoi mi-a spus cum vedea el lucrurile: noi, Homo sapiens, locuitorii legitimi ai lumii, am fost minţiţi, manipulaţi de-a lungul istoriei de aşa-zişii Protectori. Căzusem şi eu în capcană, dar… Eram inteligentă, frumoasă, bogată, aveam viaţa înainte. De ce să dau cu piciorul la tot pentru nişte străini?

Nu l-am contrazis, deşi lucra pentru alţi străini: karghanii. Mi-a luat tăcerea drept acceptare, încheindu-şi pledoaria cu un argument pe care îl considera hotărâtor:

– O doamnă n-ar trebui să treacă prin… aşa ceva.

A răsucit monitorul de pe birou spre mine. Pe ecran, o cameră de interogare cu camere video pe toţi pereţii. În mijloc, o femeie atârna în lanţurile ce îi ridicau braţele spre cârligul din tavan. Cătuşe la încheieturi şi glezne, bluza-sac acoperind-o până la genunchi, tălpile goale abia atingând cimentul podelei – imaginea îmi era foarte familiară. Îmi amintea de mine în pivniţa lui Quin. O pânză neagră ascundea chipul prizonierei şi inima mi s-a oprit o clipă: Lorena?

Un bărbat s-a apropiat de ea; a smuls sacul, iar revărsarea pletelor roşii a strălucit ca un foc rece. Raven nu se clintise, de parcă… Omul în uniformă a împuns-o cu o tijă metalică în pântece, iar descărcările electrice au făcut trupul inert să zvâcnească. Raven a deschis ochii în care verdele se întunecase, cufundat în mlaştina durerii.

Richard Tyler, şeful poliţiei din Dartmouth şi torţionar în timpul liber, a apucat-o de bărbie, privind-o cercetător. N-am auzit ce a întrebat-o psihopatul misogin pe Raven. Însă ochii ei s-au umplut de o silă nemăsurată şi i-am văzut buzele mişcându-se. Bărbatul a tresărit – se electrocutase din greşeală? Nu, dar nu îi plăcea răspunsul. Deloc.

A dispărut pentru câteva secunde din cadru. Când a revenit, ţinea în mână o cravaşă de cavalerie, moştenire de la vreun bunic ce făcuse parte din Poliţia Călare Canadiană. Tyler s-a oprit în spatele prizonierei; i-a sfâşiat cămaşa dintr-o singură mişcare, dezgolindu-i spatele: între umeri şi şale, pielea cândva de un alb-alabastru era brăzdată de dungi roşii, vinete, negre care sângerau, supurau.

Bărbatul s-a dat un pas înapoi, iar una dintre camere i-a surprins, în prim-plan, expresia aproape extatică. Însă Richard Tyler nu îşi considera opera terminată – nici pe departe…  Şi-a luat avânt, iar prima sfichiuire a crestat văzduh şi carne. Apoi a continuat să lovească: ritmic, metodic, lăsând dâre noi, deschizând răni vechi. Raven primea supliciul cu buzele strânse, cu mâinile încleştate pe lanţuri. Şuiere prelungi, sinistre, tăcere, şarpele cravaşei unduind în văzduh, muşcând, retrăgându-se, muşcând iarăşi, tresăririle tot mai rare ale trupului…

– Închide-l!!

Am sărit pe birou răsturnând monitorul şi rânjetul de satisfacţie al lui Wolfe a dispărut, parcă şters cu buretele. L-am apucat de gât, cătuşele mă încurcau, uimirea lui devenise panică, eu mă încordasem toată, el începuse să se învineţească, eram un laţ care se strângea, încetul cu încetul.

Nici n-am simţit loviturile. Gardienii mă izbeau, dar nu voiam să îi dau drumul. Încă puţin! i-am implorat fără glas, însă bărbaţii mi-au descleştat mâinile, m-au tras de pe judecătorul care căzuse în fotoliu, luptându-se să îşi recapete răsuflarea.

Cei doi mă năpădiseră ca o întreagă echipă de rugby. Ploua cu pumni şi mi-am ferit capul cu braţele, apoi un picior în burtă m-a făcut să mă ghemuiesc în poziţie fetală. Gardienii aveau şi bastoane; întâi unul, apoi celălalt şi-au adus aminte. Cauciucul era mai tare decât osul? Începeam să capăt o nedorită confirmare.

– Ajunge! Luaţi-o!

Vocea lui Samuel Wolfe sunase ca un croncănit; răguşită, încărcată de regrete: dacă îi lăsa să termine ce începuseră, moartea mea l-ar fi scutit de multă bătaie de cap. I-a oprit însă. Fluierul şi lesa funcţionau întotdeauna. Quin fusese dobermanul lui Morgan, Wolfe era pechinezul lui Skylar. Gândurile mi se ciocneau, se amestecau, înceţoşate. Eu şi câinii, stricaserăm prietenia.

Dacă o să scap vreodată de aici, o să îmi iau o pisică.

Gardienii mă târau pe coridor – iar undeva între biroul judecătorului şi celula mea, filmul realităţii s-a rupt, din fericire. Am leşinat, apoi am adormit?

Ştiu doar că, la un moment dat, am început să visez.

*

Omul-cerb îşi potrivise paşii după ai mei. Fructe-guri, cu fălci clămpănitoare se închideau când treceam pe lângă ele, mărăcini cu spini cât nişte stilete se dădeau la o parte din calea noastră, ferigile carnivore ni se culcau la picioare. Cu el nu mă temeam de nimic. Era Stăpânul infernului vegetal.

Protectorul.

În vis, habar n-aveam ce înseamnă asta. Nu ştiam multe. Însă învăţam repede: despre Lumea  Pădurii, despre celelalte.

Omul-cerb s-a oprit, iar în lumina sorilor gemeni coarnele ramificate îi păreau nişte torţe aprinse. Se uita spre coliba rotundă, ca un iglu vegetal. Nimeni nu o făcuse; crescuse aşa, într-o singură noapte.

În faţa intrării, Alix spinteca burţile unor… peşti să fi fost? Semănau cu nişte mingi de fotbal păroase, cu înotătoare. Ceva mai încolo, Russell Morgan lovea două bucăţi de cremene din care ieşeau scântei. Karghanul era în viaţă? Cum asta?

Fiindcă visam, evident.

Una dintre seminţele de foc a încolţit şi flăcările au ţâşnit, albastre, înalte. Morgan şi-a frecat mâinile, satisfăcut, de parcă tocmai inventase fuziunea nucleară. Apoi s-a uitat la Alix, care i-a întors privirea.

Şi i-a zâmbit.

Omul-cerb şi-a coborât capul spre mine, îngăduindu-mi să îi ating grumazul, catifeaua arămie a blănii şi mi-am văzut degetele… o mână de copil!

Eram Niall, fiul lui Alix, iar curând aveam să împlinesc trei ani.

*

Eram Kayla, zăcând pe podeaua de ciment, cu ochii larg deschişi spre tavanul temniţei Global Vortex. Fiecare moleculă din trupul meu se trezise şi îşi striga durerea. Mai bine rămâneam în Lumea Pădurii, visând păstrăvi păroşi sau portocale cu dinţi. Mai bine nălucirile absude decât…

Dar fusese un vis?!

-Va urma-

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts