PROIECTUL NEANDERTHAL

 

 

KAYLA

 

M-am uitat la încuietoarea magnetică, la agrafa din mâna mea. O furasem de pe biroul lui Samuel Wolfe şi am desfăcut-o, i-am înfipt capătul într-una din mufe. Descărcarea m-a străbătut, dureroasă, năucitoare. Simţeam înţepături în buricele degetelor, de parcă băgasem mâna într-un cuib de viespi, însă am răsucit sârma fierbinte până ce un miros de ars mi-a umplut nările. Ori creierul meu se prăjise, ori circuitele. Uşa celulei s-a deschis, cu un declic. I-am mulţumit lui Samuel, neatent cu lucrurile sale şi doctorilor de la Spitalul Psihiatric, care îmi creaseră toleranţă la şocuri electrice. Ce nu te ucide… te face mai puternic.

Nu mă simţeam aşa, doar la capătul răbdării. Libertate sau moarte era sloganul revoluţionarilor din toate timpurile. Ca şi ei, nu aveam de pierdut decât lanţurile, plus perechea de cătuşe desfăcute cu agrafa-minune.

Culoarul era pustiu. Noaptea, gardienii patrulau din patru în patru ore. Rămâneau camerele de supraveghere, mobile, acoperind un perimetru semicircular în cincisprezece secunde. Ca să rămân în unghiul mort trebuia să mă mişc când repede, când încet. Am răsuflat adânc, începând un balet complicat, din mişcări secvenţiale, dansul femeii invizibile. Funcţiona, fiindcă am trecut de biroul judecătorului fără ca vreo alarmă să îmi străpungă timpanele.

Alegeam drumul la întâmplare: la intersecţiile de coridoare o luam la dreapta ori la stânga, după inspiraţie – tot mai dezorientată. Ceva nu era în regulă. Într-un bloc detenţional ar fi trebui să fie celule. Însă nu dădeam decât peste birouri, săli de conferinţă, debarale, oficii, alte birouri. Şi tot mai multe încăperi cu aparatură medicală, laboratoare. Locul începea să semene cu Institutul de Biologie Marină Bedford.

În ultima sală am încremenit, uitând de senzori. Din fericire, acolo nu fuseseră instalate camere video.

O clipă mai târziu am înţeles de ce.

Zeci de fetuşi, de la embrioni la unii pe deplin dezvoltaţi, pluteau într-un fluid gelatinos ce umplea nişte recipiente încolăcite de iedera cablurilor. Treceam pe lângă unul, când fetusul dinăuntru a deschis ochii şi m-a privit. Era viu, el, toţi! Nu înotau în formol ci în lichidul amniotic care umplea borcanele-uter, îi hrănea, dirijându-le evoluţia. Când Skylar preluase compania de la „unchiul“ său, Russell Morgan experimenta deja pe Homo sapiens.

După „galeria ororilor“ am trecut prin câteva laboratoare dezafectate, dintre care ultimul dădea spre palierul scărilor, cu un indicator: etajul 13.

Patru sute de trepte coborâte în fugă m-au adus înaintea unei uşi masive, metalice. Am scos şperaclul-agrafă, pregătită să mai înghit o porţie de electroni, energizantul meu favorit.

N-a fost nevoie. În loc de încuietoare, am găsit un drug rabatabil. Învăţasem să fiu suspicioasă cu darurile sorţii. În curte, Skylar aliniase probabil plutonul de execuţie. Cine vrea să trăiască veşnic? ar fi spus Tania. Am săltat bara de fier cu amândouă mâinile, apoi am dat uşa de perete.

Deasupra, un cer plin cu stele, văzduhul cu iz de pini, brazi, ferigi, pământ reavăn: ieşisem în parcul închisorii, ceea ce mă ducea cu gândul la turnuri de pază, santinele, reflectoare, gardieni cu câini-lupi în lesă.

După nişte ore, încă nu dădusem peste vreo patrulă. Veneau în schimb zorii şi începeam să văd pe unde merg. Parcul-pădure din Willow era destul de întins ca să mă pierd, să mă ascund, măcar o vreme.

Sunetul m-a făcut să tresar: o succesiune de fluierături la limita audibilului. Le recunoşteam, le mai auzisem. Am încremenit, cu inima bătând nebuneşte, de parcă încerca să-mi spargă colivia coastelor.

Cineva mi-a astupat gura cu palma, trăgându-mă în tufişul din spate.

„Nu mişca, nu respira măcar!“

Calder?! Şi cum de îi auzeam gândurile? O întrebare pentru mai târziu. Pe moment am făcut ce îmi ceruse, minus problema cu respiratul, care trebuia să fie o figură de stil.

Bestia ieşise dintre desişuri, urmată de doi bărbaţi cu uniforme şi ecusoane Global Vortex. În afara bastoanelor de cauciuc şi a pistoalelor, unul dintre gardieni avea un fluier cu ultrasunete, celălalt o vergea retractabilă cu un ghem de ţepuşe în vârf. Neanderthalianul adulmeca văzduhul cu nări dilatate, iar ochii de un roşu fosforescent îi luceau ca atunci, în arenă, înainte să se năpustească. Înghiţeam aerul în porţii mici, când am avut deodată senzaţia că mi s-a tăiat tubul de oxigen.

Nu era aceeaşi bestie!

Skylar le prăsea ca pe nişte dulăi de vânătoare? Creatura dinaintea mea părea gata să îşi demonstreze eficienţa când… S-a răsucit spre stânga, cu o iuţeală nefirească. Foşnetul s-a repetat – de data asta ceva mai departe, iar neanderthalianul a ţâşnit într-acolo, cu paznicii alergând după el ca să ţină pasul.

Dispăruseră după trunchiuri şi Calder s-a relaxat, mi-a dat drumul.

– Au plecat, Kayla. Respiră!

M-am pomenit privindu-l în ochi. Ştiam ce va găsi într-ai mei: vinovăţie, nevoia de a-i mărturisi ce deja aflase.

– Calder, eu…

– Ai nişte sentimente pentru Keegan. De altfel, împărtăşite. Nu suportai să-l condamni la moarte sigură, şi-atunci m-ai trimis pe mine în arenă. Un străin până mai ieri…

Un discurs ţinut cu detaşare şi cinism, ca şi cum n-ar fi contat. Dar conta – al naibii de mult! Pleoapele mă usturau, mi se pusese un nod în gât.

– Iartă-mă, am izbutit să rostesc.

Calder… a zâmbit. Mi-a cuprins tâmplele, m-a sărutat pe frunte.

– Glumeam. Ai făcut exact ce trebuia. Keegan ar fi pierdut lupta asta.

Am căscat ochii, neîncrezătoare:

– Ai omorât o bestie?!

A ridicat din umeri, de parcă performanţa nu merita menţionată în Cartea Recordurilor. Cum uimirea mea devenise aproape veneraţie, s-a simţit dator să continue.

– La sfârşitul luptei, aveam foarte mult sânge pe mine. În general al bestiei, dar roşul este roşu. A fost tichetul meu spre infirmerie.

Calder evadase înaintea mea. De optsprezece ore respira aerul curat al Alaskăi, nu cel din circuitul închis Global Vortex. Foşnetul, el îl făcuse, aşa cum îmi citea gândurile. Oare şi eu?… M-am uitat lung la o piatră, cerându-i să leviteze. Bolovanul m-a ignorat, continuându-şi repaosul mineral. Prea deveme? Dar altceva voiam să aflu:

– Se poate ieşi?

– Sunt garduri electrificate, foişoare de pază, lunetişti care fac cu schimbul. Dar, se poate.

„O să plecăm aşa cum am venit. Cu toţii“, i-am auzit promisiunea.

Şi l-am crezut. Terminase cursul intensiv de antrenament Lumea Zăpezii şi tocmai omorâse o bestie. Mă simţeam ca un copil invitat să urce în sania trasă de reni a lui Moş Crăciun, când l-am văzut încruntându-se.

– Tu şi Keegan…

– S-a întâmplat o singură dată.

Pe oricine altcineva l-aş fi trimis la plimbare. Lui Calder îi datoram însă o explicaţie, aşa cum Keegan îi datora, fără să ştie, viaţa.

– Era rândul meu să-l ajut, deşi nu mai ţinem demult scorul. Keegan Thorson te iubeşte, Kayla. Tu?

Întrebarea nu m-a luat pe nepregătite. De la situaţia imposibilă în care mă pusese Samuel Wolfe, problema plutea undeva în imponderabilitatea minţii, împinsă mereu la o parte de altele, mai presante.

– Nu pot să mă gândesc acum la asta, am decis.

Să îmi fac planuri de viitor când nu ştiam dacă voi avea unul?

Calder şi-a adâncit ochii într-ai mei – violet în violet, doar că ai lui erau înecaţi în cerneala regretului.

– Ştii ce m-a ţinut viu în iadul unde m-a aruncat Russell? Gândul la Keira, la tine.

– Şi eu te-am aşteptat, tată. Chiar fără să ştiu, m-am pomenit rostind.

Mi-a mângâiat obrajii, cu tandreţe. Nimeni şi nimic nu ne putea da înapoi anii pierduţi, o ştiam amândoi la fel de bine. Tăcerea devenise o amforă goală şi am umplut-o cu o întrebare.

– Russell Morgan experimenta pe embrioni umani. Ştiai?

I-am spus ce văzusem în borcanele-uter. Nu părea surprins, ca şi cum informaţia se potrivea cu altele, într-un mozaic ce îi era familiar.

– Înainte de incidentul din Teritoriile de Nord-Vest, eu şi Morgan am dat o fugă până în Alaska.

– Ai mai fost aici?

– Da, în anii ’80. Russell avea întotdeauna un plan-două, de rezervă. Se gândise la o alternativă dacă… nu îi făceam rost de Soarele negru. O cheie care să funcţioneze fără amplificator, memorie rezonantă sau focalizare magnetică. O cheie vie.

Karghanul avea resurse nelimitate şi, mai ales, timp. A adus în Alaska aparatură de ultimă generaţie, biologi, chimişti, informaticieni, echipe care lucrau independent, fără să ştie în ce consta Proiectul Willow: crearea unei fiinţe capabile să deschidă uşile dintre lumi, păşind dintr-o dimensiune în alta ca printr-un şir infinit de încăperi.

Mi-am exprimat un oarecare scepticism:

– Fetuşii din borcane sunt umani. Nişte Demiurgi care descind direct din Homo sapiens?

– Arată umani, m-a corectat Calder. ADN-ul însă… Morgan a încercat un miliard de combinaţii între genomul atlant, viracocha, karghan, plus ce a mai obţinut prin inginerie genetică.

Un cocktail aberant, cu un cromozom Cro-Magnon în loc de măslină. Mi-era groază să întreb ce a ieşit! Calder mi-a dat răspunsul: nimic. Fetuşii se năşteau fie morţi, fie normali, într-un sens dezamăgitor pentru Morgan. Început înainte de exilul lui Calder în Lumea Zăpezii, experimentul continuase până nu demult, în ciuda eşecurilor. În fond, mama-natură reuşeşte o mutaţie pe mileniu. Ce erau cinci decenii de ratări?!

– Lucrurile stagnau, Proiectul Willow era o fundătură, dar Russell refuza să accepte eşecul. Nu şi să caute alte căi. Aşa l-a cooptat pe Skylar, ucenicul său vrăjitor. Skylar şi echipa lui de geneticieni s-au mutat în Alaska, punându-se pe treabă. „Orice cale este bună atâta vreme cât duce unde trebuie“ era deviza sub care a demarat Proiectul Neanderthal… Vino, o să înţelegi.

Înapoi, în clădirea închisoare?! Calder o luase însă în direcţie opusă şi l-am urmat  fiindcă da, voiam să înţeleg: de ce parteneriatul Morgan-Skylar devenise rivalitate, apoi un război deschis, de ce acceptase tatăl meu să intre în cabala karghanilor, de ce Liam…

Calder se oprise în faţa unui pavilion cu acoperişul spart, grinzi putrezite şi stâlpi înveliţi în muşchiul ca un mucegai verde – ceva între un chioşc de fanfară dărăpănat şi casa pădurarului. A dat la o parte o perdea de iederă, s-a uitat împrejur, apoi mi-a făcut semn să intru. Înăuntru, s-a lăsat în genunchi, pipăind sub stratul de frunze uscate. A găsit ce căuta: mânerul unui chepeng pe care l-a ridicat, descoperind treptele unei scări metalice.

Coboram în urma lui când am auzit deasupra o bufnitură: trapa se închisese automat, camuflând ascunzătoarea. Eram într-o încăpere ticsită cu rafturi până la tavanul unde plafonierele se aprinseseră singure. Lăzi de carton, aliniate, etichetate, umpleau pereţii. Ce era înăuntru? După praful gros de pe podea, în care lăsam urme ca primii astronauţi pe Lună, acolo nu mai călcase nimeni de multă vreme. O arhivă secretă sub un pavilion în ruină, în mijlocul unei baze karghane – până şi Brandon O’Neil ar fi fost impresionat.

Calder a cuprins dintr-o privire lăzile ordonate alfabetic:

– Proiectul Neanderthal de la A la Z. Russell n-avea încredere în Skylar. I-a monitorizat cercetările în aşteptarea momentului când o să îl debarce din Exodus Incorporated. Skylar i-a luat-o însă înainte şi a pus mâna pe Global Vortex, inclusiv filiala din Alaska.

Arhiva dădea într-o încăpere identică: aceleaşi rafturi burduşite cu role de film, casete audio şi video, DVD-uri – ordonate cronologic. Prima înregistrare data din 1975, ultima din 2016, când Russell îşi „donase“ compania nepoţilor. După patru decenii, Proiectul Neanderthal se derula încă. Şi, potrivit lui Samuel Wolfe, era aproape de finalizare.

Mi l-am închipuit pe Skylar destupând o sticlă de coniac Napoleon, pe cei patru amigos întinzând paharele şi salivând anticipativ. Fiecare aştepta ceva de la karghan. Wolfe, să controleze destinele altora; Tyler, o uniformă cu multe stele şi jucării de-ale băieţilor – tancuri, distrugătoare, un siloz cu rachete atomice; Stone voia să îşi vadă chipul până şi pe ecranele din iglourile eschimoşilor; mai modest, Boyd se visa propulsat în clubul exclusivist al miliardarilor. Skylar, ca o zână bună, le putea transforma aspiraţiile în realitate. Iar bagheta lui magică avea un nume: Proiectul Neanderthal.

Calder aflase o grămadă de lucruri… Calder?!

O uşă laterală, întredeschisă, dădea într-o bucătărie-cămară. L-am găsit acolo, scotocind prin dulapurile pline cu sticle, cutii, conserve.

– Salată de ton? Heringi în ulei?

Am scuturat din cap, vehement. Toate erau la fel ca ospitalitatea Global Vortex: expirate.

– Mi-e foame, s-a scuzat Calder.

A desfăcut conserva cu ton, pescuind dintr-un sertar o furculiţă din plastic.

„Mai bună decât conurile de brad“, i-am auzit gândul.

Însemna că… ? Sertarul rămăsese deschis şi l-am împins la loc – fără să îl ating! Calder terminase de mâncat, eu am băut câteva înghiţituri de apă, apoi ne-am aşezat în faţa unei mese pe care trona un monitor masiv, cu tub catodic.

– Primul televizor a fost fabricat de Telefunken, în 1934. Unde crezi?

– În Germania, am răspuns prompt, fiindcă soluţia era la vedere, în mintea lui.

A încuviinţat, jucându-se cu telecomanda. O apăsare pe buton şi pe ecran a apărut o imagine familiară, prezentă pe coperta oricărui manual de antropologie: un şir de desene ilustrând evoluţia omului din maimuţă.

– Mai ştii ce ai învăţat despre evoluţionism?

În şcolile umane, ar fi adăugat Raven. Dar tata nu era homofob; nici karghanofob nu fusese, până acum trei decenii.

I-am oferit o versiune prescurtată a cursului de antropogeneză din facultate.

– În 1974, la Hadar, în Etiopia, s-a găsit scheletul unui australopitec care a trăit acum 3,2 milioane de ani. Staţiunea bipedă şi alte caractere îl indică drept un posibil strămoş al omului. Dovezile paleontologice…

– Sunt interpretabile. Drumul spre sapientizare este presărat cu hârtoape pe care unii le numesc hiatusuri, verigi lipsă, sinonime pentru „habar n-avem ce şi cum a fost“. Uită tot, Kayla. Darwinismul şi creaţionismul sunt piste false, amândouă. Selecţia naturală a speciei umane s-a petrecut într-altă parte, sub alte ceruri.

M-a pufnit râsul.

– Lasă-mă să ghicesc! Australopitecul din Hadar s-a furişat printr-o uşă de serviciu a universului, uitată întredeschisă.

Nici măcar nu a clipit.

– Cu o corecţie: Lucy ştia ce este o Poartă. Populaţiile neanderthaliene au venit pe Pământ în anii 230.000 î.Hr., răspândindu-se în Asia Centrală şi de Vest. Homo sapiens Cro-Magnon au ajuns mult mai târziu, prin anii 40.000 î.Hr., pe o altă Poartă, deschisă în nordul Europei. Cele două populaţii n-au avut decât contacte sporadice, preferând să se evite. Erau…

– … prea diferite, am prins momentul să îmi etalez cunoştiinţele. Oamenii de Neanderthal moşteneau, genetic, memoria speciei, cu tot ce deprinseseră cei dinaintea lor. Homo sapiens Cro-Magnon se năşteau tabula rasa. Fiecare generaţie o lua de la capăt, deprinzând alfabetul supravieţuirii. Orice experienţă era nouă pentru ei, orice lecţie de viaţă era uitată de urmaşi, reînvăţată doar ca să se piardă iarăşi. Neanderthalienii erau avantajaţi – atâta vreme cât condiţiile de mediu se menţineau relativ constante. Însă la o schimbare brutală – căderea unui meteorit, erupţii vulcanice catastrofale, o glaciaţiune – situaţia se inversa dramatic. Şi, cum trăim într-o lume dominată de neprevăzut, viitorul a fost al celor capabili să se adapteze, să facă faţă unor situaţii extreme.

– Selecţia naturală… O idee pe care i-am sugerat-o lui Charles Darwin în 1858, când scria la „Originea Speciilor“. N-a înţeles-o decât pe jumătate. În cazul Homo sapiens, evoluţia s-a întâmplat dincolo. După Marea Migraţie, întreaga preistorie n-a fost decât un lung proces de adaptare la condiţiile terestre. Între Neanderthal şi Cro-Magnon, ultimii au câştigat lupta pentru supravieţuire. N-a fost o competiţie, mai degrabă o cursă de rezistenţă în care fiecare concurent alerga singur. Învinşii aveau însă o calitate ce a trezit interesul lui Skylar.

– Memoria speciei? m-am aventurat.

Calder m-a privit admirativ-paternal, ca să îmi fie clar de la cine moştenisem inteligenţa şi spiritul intuitiv.

– Ambele populaţii au trecut la un moment dat printr-o Poartă. Însă numai neanderthalienii îşi amintesc cum.

Amintesc; de ce o spusese la prezent?

– Oamenii de Neanderthal au dispărut în anii 28.000 î.Hr., ultimii ucişi probabil de vecinii lor, Cro-Magnon.

–  Nimic mai fals. Între cele două comunităţi au existat puţine ciocniri sângeroase. În general au convieţuit paşnic, iar uneori s-au amestecat. Cuplurile mixe au fost fertile… în destule cazuri.

– ADN-ul Cro-Magnon fiind dominant, caracterele neanderthaliene trecute urmaşilor trebuiau să se diminueze cu fiecare generaţie, am argumentat.

– Diminuat nu înseamnă dispărut. Iar memoria speciei s-a dovedit o trăsătură remanentă, transmiţându-se până în ziua de astăzi.

Am zâmbit, amuzată. Câţi dintre necunoscuţii pe lângă care treceam pe stradă ascundeau gheare în tenişi, un rudiment de coadă în pantaloni, sau o blană pe piept care făcea să le plesnească nasturii cămăşii?

– Nu sunt lycanthropi, Kayla. Vorbim de diferenţe subtile, insesizabile şi foarte rare.

– Cât de rare?!

– Un caz la o sută de mii.

Procentul ar fi părut neglijabil; nu şi după demonstraţia Bestiei din arenă, după celălalt atavism în carne şi oase cu care ne întâlnisem.

– S-a oferit cineva voluntar pentru experiment?

Parcă vedeam anunţul la Mica Publicitate: „caut bărbaţi păroşi, virili, cu temperament coleric. Ofer schimbare de imagine. Garantez, nu vă mai recunoaşte nici mama!“ În realitate, totul a mers ca uns: Global Vortex controla destule instituţii publice, şcoli, spitale, fundaţii de binefacere. Cine să refuze un set complet de analize, mai ales dacă erau gratis? Din douăsprezece milioane de cetăţeni ai Canadei şi Statelor Unite, nouă sute s-au dovedit purtători ai unor gene neanderthal. Urmarea? Au fost răpiţi, sechestraţi, apoi transportaţi spre ultima lor destinaţie: Willow, Alaska. Dosarele candidaţilor, ordonate şi catalogate, ocupau cutiile de carton de la intrare.

– Atâţia oameni nu puteau fi şterşi pur şi simplu din existenţă. Aveau familii, cariere, plăteau taxe pentru ca autorităţile să îi protejeze.

Pe ecran se derulau liste cu persoane dispărute în ultimele decenii, rapoarte ale poliţiei, declaraţii ale martorilor care nu văzuseră nimic, reportaje din ziare acuzând instituţiile guvernamentale de incompetenţă. Afişe cu fotografiile celor răpiţi împânziseră străzi, cartiere întregi. Fără rezultat: nu s-au trimis cereri de răscumpărare, nici mesaje de retaliere pe motive politice sau etnice. Victimele căzuseră parcă într-o gură de canal uitată deschisă – sau într-o gaură neagră.

Au existat anchete, supoziţii, obişnuita pleiadă de suspecţi, de la soţi ori amanţi geloşi la criminali în serie, abducţiile fiind puse pe seama OZN-urilor, sectelor sataniste sau unor organizaţii neonaziste. Opinia publică se isterizase, presa cerea să cadă capete, poliţia lucra pe brânci la fiecare caz în parte, după care punea ştampila „clasat“. Nimeni nu căutase un numitor comun al dispariţiilor rămase nerezolvate.

– Skylar a aplicat ideea Proiectului Willow, dar invers. În loc să construiască o structură genetică nouă, a demolat-o pe cea existentă. În loc de evoluţie, atavism. Simplu, genial.

Calder a spus-o cu o ciudată detaşare. Recunoaşterea valorii unui adversar… atât de secolul XIX! Dacă karghanul era perfect în rolul profesorului Moriarty, Russell şi Calder lăsau de dorit. Un Sherlock Holmes depăşit de evenimente şi un doctor Watson care îşi luase treizeci de ani de vacanţă.

– În loc să opriţi experimentele demente ale lui Skylar-Moriarty, le-aţi monitorizat!

– Ştiu cine este Moriarty, l-am întâlnit la Londra. Sherlock Holmes însă, este un personaj fictiv. Ticăloşii fără scrupule sunt modele care se găsesc din abundenţă. Eroii trebuie inventaţi, ceea ce spune multe despre specia umană.

Calder începuse să răscolească prin cutiile cu material documentar. Alegea casete VHS, DVD-uri, HDD-uri, aşezându-le pe masă într-o ordine anume. A introdus prima casetă în video playerul conectat la monitor, derulând-o până la minutul 37.

… Skylar se mişca printre stative şi microscoape ca un bucătar la un concurs de master-chef. El ştia ce face. Dar echipa lui de magicieni în halate albe? Bănuiau măcar ce abominaţie va borşi din eprubetele lor?! Nu încercau să creeze un prototip al perfecţiunii – un Swartzernegger cu trăsături de Brad Pitt şi intelectul lui Stephen Hawking. Dimpotrivă. Urmăreau exact opusul: involuţie, bestialitate. Voiau să desfacă foile de ceapă ale mileniilor civilizatoare, ca să ajungă la nucleul dominat de instincte. Cercetătorii din Willow habar n-aveau la ce lucrează. Proiectul Neanderthal avansa pe secţiuni, karghanul fiind singurul care avea o imagine de ansamblu.

Experimente pe oameni în deceniul ’80, în Alaska, Statele Unite. Şi nu făcute de nazişti la Auschwitz, Dachau, Buchenwald sau Mauthausen, ci de somităţi din lumea ştiinţifică… liberă. Se înrolaseră de bună voie în cruciada lui Skylar, fără a trebui împunşi în coaste cu baioneta ori îndoctrinaţi cu discursuri propagandistice. Erau motivaţi material, după principiul „angajatului îi pasă de consecinţele muncii sale invers proporţional cu zerourile de pe cecul lunar. Iar Skylar îşi trata colaboratorii şi cu altfel de stimulente – îi droga, aducându-le creierul într-o stare de hiperactivitate în care inventau cinci legi ale fizicii pe zi. Reversul? După un an-doi de genialitate, erau ca nişte lumânări consumate. Un capitalist fără scrupule i-ar fi concediat. Nu şi Skylar! Dosarele lor ajungeau înapoi la „Resurse Umane“, departament care îi repartiza după competenţe: spălători de geamuri, portari, gunoieri. Ceea ce confirma teza karghanului: involuţia este o tendinţă naturală, trebuie doar accelerată, direcţionată.

– În 1978, primul lot de cobai umani a ajuns în Alaska.

Calder scosese caseta, înlocuind-o cu alta.

Nu mai văzusem acel salon de spital, însă imaginea îmi părea familiară. Şaizeci de „pacienţi“ erau imobilizaţi de paturi, cu curele la încheieturi şi glezne. Asistentele le-au injectat ceva în vene, după care a început nebunia. Nu aveam de unde să ştiu ce li se dăduse, probabil acelaşi ser. Şi totuşi, fiecare a reacţionat diferit.

Simptomele fizice erau cele mai evidente: unora le ieşeau bube ca la ciumaţi, alţii aveau pielea băşicată, de un galben-icter, unuia i se umfla pântecul, gata să plesnească, altuia îi pufnise sângele pe nas, pe urechi. Şi toţi se zbăteau, se contorsionau, scuturaţi de convulsii.

Calder închisese sonorul, dar le vedeam gurile căscate, urlând fără ca vreun sunet să ajungă la noi. Un bărbat a smuls o bară de fier de la pat, apoi şi-a înfipt-o în gât, cu atâta putere încât i-a ieşit prin ceafă. O femeie îşi brăzda obrajii cu unghiile, încercând să îşi jupoaie chipul, să îl scoată ca pe o mască. Un adolescent şi-a băgat degetele în ochi, a scormonit, până ce a rămas cu găvanele goale, cu globii oculari în palme; când a strâns pumnii, sânge, cristalin şi cornee îi curgeau printre degete şi…

M-am simţit privită. În loc să se uite la ecran, la nebunia din salonul lunaticilor, Calder se uita la mine.

– Nu pari şocată.

Ce ar fi vrut? Să o iau la fugă ţipând, să leşin, să îmi fac o programare la psihiatru? Uitasem, eram în domeniu. Să mă psihanalizez?

– Reacţiile determinate de traume la nivelul subconştientului sunt cele mai violente, am spus ca să nu tac.

N-a ţinut. Calder mă fixa atent, încordat.

– Ai mai văzut… aşa ceva. Unde?

În Iadul Alb. Amintirile dormeau închise în trecutul meu, dincolo de uşa cu inscripţia „Nu deranjaţi!“. Însă Calder a smuls semnul de interzis, gata să dea buzna înăuntru.

– Am fost internată la nebuni. Trei ani, am rostit dintr-o răsuflare.

A tresărit, de parcă îl pălmuisem.

– Kayla, eu…

I-am pus un deget pe buze.

– Liam m-a salvat. M-a vegheat, mi-a fost…

– Tată.

– Înger păzitor, voiam să spun. Dar pot să mă descurc singură la nevoie.

– Şi eu.

A spus-o cu siguranţa calmă a unuia care înfruntase o bestie cu mâinile goale.

Mi l-am închipuit pe nisipul îmbibat de sângele celor care muriseră înaintea lui, înarmat doar cu instinctul de supravieţuitor, faţă în faţă cu un adversar având puterea unui urs şi reflexe de cobră, produsul gloriosului experiment Global Vortex.

– Atunci, în arenă… Ai ştiut ce era?

– Yeti sau vărul său din Alaska. Pe moment n-am făcut legătura cu Proiectul Neanderthal. Eram ocupat să nu mă las ucis.

Tatăl meu fusese la Willow pe vremea când cercetările lui Skylar erau la început, iar subiecţii arătau încă umani. Apoi plecase cu Morgan în excursia fatidică din Teritoriile de Nord-Vest, dispărând pentru trei decenii din vortexul evenimentelor. Russell se întorsese fără Calder, cu o poveste de adormit copiii care a convins pe toată lumea în afară de Liam.

Între campanii electorale, speculaţii imobiliare şi încercarea de a-l convinge pe Lordul Wallace să îi devină partener la Exodus Incorporated, Russell nu uitase de Proiectul Willow. În loc să îl descurajeze, eşecurile îl motivau; statistic, în borcanele-uter din Alaska muriseră mai mulţi fetuşi decât în toate clinicile de avort din Statele Unite şi Canada.

În paralel şi cu oarecare satisfacţie, Morgan monitoriza nereuşitele lui Skylar; care, nu se lăsa nici el demoralizat, perseverenţa fiind un domeniu în care karghanii excelaseră dintotdeauna.

– Skylar a realizat imposibilul, a recunoscut Calder. Un neanderthalian autentic. Cum a izbutit oare?!

Ideea de a urmări, chiar secvenţial, patru decenii de experimente care făceau ca lagărele naziste să pară tabere de vacanţă, mi-a electrizat părul de pe ceafă. I-am întins un DVD din 1993.

– Primele etape sunt irelevante, l-am asigurat.

Întâmplător, aveam dreptate. Salonul, infirmierele arătau la fel, doar „pacienţii“ erau alţii. Experimentul înainta dezamăgitor de lent. Optsprezece ani şi multe loturi de „voluntari“ mai târziu, se schimbase doar intervalul între momentul în care li se inocula serul ce declanşa mutaţia genetică şi cel al morţii clinice: de la minute, la zile. Însă decesul intervenea, inevitabil.

Geniile în halate albe lucrau ore suplimentare, iar băieţii lui Skylar începuseră să recolteze „voluntari“ din Mexic, China, Mongolia, lărgind aria abducţiilor în locuri unde FBI-ul şi poliţia canadiană nu aveau jurisdicţie.

În 2009, cobaii continuau cu încăpăţânare să moară: le pleznea inima ori le explodau neuronii. Supravieţuiau însă câteva luni, iar cadavrele autopsiate nu mai erau umane. Întâi minore, schimbările anatomico-fiziologice deveniseră evidente: pilozitate în exces, extinsă pe întreg trupul, nasuri aplatizate, frunţi înguste, sprâncene unite peste ochii înfundaţi în orbite. Fotografiile luate la morgă pe parcursul a trei decenii alcătuiau cadrele unui documentar – o călătorie înapoi în Epoca Pietrei, cu o maşină a timpului Global Vortex; şi fără riscul de a strivi vreun fluture esenţial pentru viitorul planetei, de a provoca un tsunami temporal devastator care să şteargă din existenţă prezentul nostru, înlocuindu-l cu o variantă paralelă. Nici un pericol pentru umanitate! Doar câteva mii de bărbaţi şi femei, victime pe altarul regresului genetic, a căror cenuşă se ridica, când şi când, din coşul crematoriului de la Willow, risipindu-se peste pădurile de brazi în albastrul cerului Alaskăi.

Şi ultima înregistrare, din 2015, anul în care părăsisem Tribunalul Municipal pentru a dansa la Fantasia. Atunci, aproape de cercul Polar de Nord se petrecea un eveniment comparabil cu asolizarea americanilor pe Lună: o breşă epocală în ştiinţa antropologiei.

Proiectul Neanderthal dădea primul exemplar din Omul Cavernelor.

Skylar câştigase lunga cursă cu obstacole spre Iad. Rezultatul? Proiectul Willow a fost închis, indexat la eşecuri, iar Russell Morgan s-a retras strategic din poziţiile de lider al karghanilor, preşedinte Global Vortex şi demiurg aspirant. Tehnicienii lui Skylar au demontat senzorii de supraveghere plantaţi de Russell − însă nu pe toţi.

Calder rămăsese cu ochii la ultima imagine. Bestia din cuşca cu bare din titaniu nu era cea omorâtă de el în arenă, nici cealaltă, din pădure. Patru decenii de experimente şi nu voiam să mă gândesc câte victime, pentru ca Skylar să obţină nişte gladiatori aproape invincibili?

– Sunt ratări, Kayla. Karghanul vrea pe cineva… ca tine.

Îmi crescuseră cumva colţi, blană? M-am uitat după o oglindă, ca să verific. Ecranul îmi răsfrângea chipul suprapus peste cel al neanderthalianului, iar rezultatul mi-a adus un zâmbet crispat.

– Tu şi bunicul vă pricepeţi la complimente.

– Ambalajul rămâne irelevant. Frumoasa sau Bestia, lui Skyar îi este tot una, atâta timp cât cheia funcţionează.

– Am gene de neanderthal? m-am încruntat.

– Nu. La Cei Vechi este un talent, iar tu l-ai moştenit de la Liam. Soarele negru era…

– Un amplificator?

– Şi o videotecă cu lumile pe unde a fost. Echivalentul memoriei speciei la Homo Neanderthalensis.

Începeam să pricep; însă nu îmi plăcea unde ducea raţionamentul.

– O cheie neanderthal n-are nevoie de un Soare negru?

– Nu. Poate simţi Poarta de la distanţă.

– Cât de mare?

Nu mi-a răspuns, ceea ce… spunea multe. Când Skylar va avea ce îşi doreşte, valoarea noastră ca ostatici o să fie cotată cu zero la Bursa Global Vortex. Iar momentul în care vom deveni inutili, indezirabili era mai aproape decât credea Calder. „Aveţi cheia?“, întrebase Omul-cerb. „Nu încă, dar…“ fusese răspunsul lui Wolfe. Dialogul ce îmi păruse atunci absurd, începea să capete sens.

Mă pregăteam să îi împărtăşesc lui Calder vestea cea „bună“, când un bec roşu a început să clipească iute, avertizându-ne: cineva intrase în perimetrul pavilionului.

Calder a comutat imaginea pe camerele exterioare. Două patrule, patru gardieni şi două bestii cercetau insistent fiecare tufiş. Dacă ne luau urma, dacă descopereau trapa, ascunzătoarea… Prin minte îmi fulgerau diverse scenarii, fiecare cu un sfârşit previzibil, când am simţit mâna lui Calder pe umăr, gândurile lui transmiţându-mi linişte, calm.

Nu pe noi ne căutau cei de afară.

 

=va urma=
Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts