GSF47 banner 01-650

          1.

         

          „Don’t you know there ain’t no devil? That’s just god when he’s drunk.” – Tom Waits

         

         

          2.

         

          Zorile se iviră pe neașteptate. David cumpără țuică și țigări pe datorie de la barul Enigma, apoi ieşi cu oile la păscut. David era un băiat harnic şi cuminte și nu fura niciodată din jurul casei, și nici atât, nu răspundea neîntrebat (avea cândva problema aceasta la școală însă cum nu mai terminase clasa a opta, trăia împăcat și liniștit).

          Lucra la ferma de la capătul satului Pogoanele de câțiva ani şi niciodată nu pricinuise vreo problemă. Lua oile de la nea Gigel în zorii zilei și se întorcea pe înserat cu ovinele ghiftuite și cu un dor nebun să tragă la crâșmă – simplu, nu? Cât soarele se afla pe cer ori ascuns în spatele norilor, David nu făcea absolut nimic decât să privească în gol, să mai ațipească din vreme în vreme (cu un ochi veșnic vigilent – de obicei cu ochiul drept vedea mai bine căci la stângul avea miopie), dar dintre toate aceste lucruri, de departe activitatea sa preferată era să butoneze telefonul mobil pe care îl șutise de la o rudă. Slavă Domnului!, avea destule minute și mesaje la cartelă și multe mândre în sat (în realitate avea o relație cu una singură, o țigancă cam tută și cam stătută pentru vârsta ei, dar vorba aia: decât deloc mai bine cu noroc).

          Așadar, ziua abia începuse. Oile rumegau blânde și neabătute, în neamul lor. David număra trenurile care plecau sau opreau în gară (am uitat să vă spun că la vreo opt kilometri de sat se afla o gară aproape părăsită, cu un impiegat drept paznic și o latrină inuman de mizeră, utilă doar în vremuri de primejdie ancestrală). Și în timp ce număra trenurile (să numere oi se obișnuise deja), îl cuprinse somnul. Își întinse picioarele și se rezemă de un copac, trase pe el o șubă groasă căci toamna își intrase în drepturi și începuse să fie cam frig, apoi închise ochii într-un somn fără vise.

          Nu apucă să doarmă mai mult de un sfert de ceas, când, de jur-împrejurul său, câinii începură să latre asurzitor. Îi goni, aruncă după ei cu ce apucă în mână, dar câinii, deși îi știau de frică, încă mai mârâiau pe sub mustăți și stăteau încordați, în patru labe, în poziția de atac. David închise ochii din nou însă și de data aceasta, după scurt timp, observă că oile devin neliniștite, ca și cum ar fi venit vremea tunsului. Se ridică în picioare și ascultă cu atenție. De undeva, se auzea un huruit ciudat, un huruit amestecat cu zgomotul unui obiect care se prăbușește. Nu era un tip fricos – niciodată nu fusese – dar acel zgomot crea în mintea și sufletul său o stare de neliniște, o indefinită tensiune. Zgomotul se apropia, se apropia, se tot apropia… Nu era nici țipenie de om în jur, nu erau mașinării de la care să provină sunetul, nu era decât el, oile sale, câmpia întinsă și uscată și gara aproape pustie. Atunci, deasupra câmpiei, băgă de seamă că norii începuseră să capete subit o nuanță de gri. Nu se anunțase la radio sau la tv nicio furtună, și încet, încet, aerul se încălzise în mod ciudat. Zgomotul creștea în intensitate, iar oile fugeau speriate în toate direcțiile. Nu le-ar fi putut alerga pe toate nici dacă ar fi fost campion olimpic la 110 metri garduri, năzdrăvanele aveau o condiție fizică de invidiat, iar pe câini nici atât nu se putea baza căci și aceștia se făcură nevăzuți în debandada creată. Adunându-și puțin curaj, scoase telefonul mobil din șubă, formă numărul lui nea Gigel, puse telefonul la ureche și ascultă speriat acele trei beep-uri care nu anunțau nimic bun, care anunțau că nu mai are semnal. Își ridică privirea către norii masivi și gri, și, pentru prima oară în fatidica și neînsemnata sa existență, realiză că nimic nu este întâmplător: pe cerul întunecat trecea o minge de foc asemănătoare unui fragment de meteorit. În spatele mingii de dimensiuni totuși mici, ca o dâră lăsată în aer de un avion cu reacție, se prefigura o lungă coadă de foc. David nu știa cum să reacționeze, nu știa unde să se ascundă. Mingea se îndrepta în direcția sa, dar nu ar fi fost în stare să prevadă cu exactitate unde urma să se prăbușească. Zgomotul se înteți, iar odată cu el crescu cu câteva grade temperatura aerului – ai fi zis că e o zi de vară, toridă; lipseau doar băuturile și umbreluța din peisaj. Curiozitatea, teama sau poate resemnarea, a făcut ca David să nu se urnească din loc.
Meteoritul a căzut cu o bubuitură strașnică, cutremurând pământul, nu departe de locul în care se afla tânărul. Prăbușirea a fost urmată la scurt timp de un suflu neașteptat care l-a dărâmat la pământ mai rapid decât ar fi reușit vreodată un luptător de Judo, profesionist. S-a ridicat amețit, și-a scuturat de câteva ori capul, s-a pipăit și și-a verificat corpul pentru a se asigura că este teafăr, iar, când a constatat că este în regulă, și-a îndreptat pașii către coloana înaltă de fum și praf iscată în urma impactului. Nu a avut foarte mult de mers însă drumul peste câmpie și peste terenurile agricole i s-a părut foarte anevoios. Cu cât se apropia mai mult, o voce interioară îl avertiza că ar fi bine să se retragă, să nu dea ghes curiozității ci instinctului de supraviețuire. Dar pașii săi apăsați nu se opreau, nu îl ascultau. Cu cât înainta, fără a ști, părul său se albea la culoare, cu fiecare pas care îl purta pe sus, era parcă și mai atras de o forță nevăzută, o forță din afara sferelor acestei lumi. Până a ajuns la marginea craterului, fumul și praful se mai risipiseră. Craterul avea până în jumătate de kilometru în diametru, iar în mijlocul său, ghemuită în poziția specifică pruncilor, cu genunchii la piept, tremura o ființă ce aducea perfect cu una omenească. Făptura semăna cu o adolescentă. Pieptul său se umfla și se dezumfla într-un ritm alert, tușea mărunt, semne că s-ar fi străduit să respire. Era slabă, avea părul extrem de lung, de un roșu natural, iar trupul, complet gol în lumina difuză a soarelui, emana o căldură intensă, incoloră. Se zăreau la suprafața pielii, pe tot corpul, proeminente îndeosebi în zona feței, pulsând, mici vene de sânge. Împrăștiate în jurul fetei, ca și cum cineva tocmai jumulise un vultur, se găseau pene de toate dimensiunile și culorile. David, ca orice păstor cu frică de Dumnezeu care nu a citit niciodată Biblia, s-a închinat. Fata și-a ridicat bărbia și cu un chip de copilandră inocentă i-a zâmbit (dinții săi erau foarte ascuțiți: ai fi zis că dentistul care avea grijă de dantura sa, adora fierăstrăul de mână). Ochii săi nu trădau niciun gând, ochii săi erau de un verde seducător, de smarald. Se străduia să se ridice, dar efortul depus era mult prea mare pentru puterile sale – se ridica câțiva centimetri, apoi se prăbușea din nou în noroiul ars. David și-a adus aminte de unchiul său care, bolnav fiind cu picioarele, nu se putea ridica odată căzut și zăcea în locul cu pricina, cu orele, până când ajungea el acasă. S-a înduioșat de suferința făpturii și i-a oferit brațul său pentru a o scoate din crater. Aceasta i-a mulțumit zâmbitoare, a luat mâna lui butucănoasă în mâna sa subțire, i-a cântărit degetele, l-a privit o clipă pe furiș, a dus degetele la gură și pe neașteptate s-a auzit un sunet de os rupt… cranț! cranț!, fata înfuleca de zor. Dar cum degetele conțineau mai mult oase, fata și-a înfipt colții în brațul său și a smuls o halcă de carne, apoi a început să muște din pulpele sale, apoi sporadic, de oriunde se nimerea… cu cât mânca mai mult, cu atât își revenea mai mult, obrajii săi se îmbujorau mai tare iar ea devenea și mai înfometată. David, urlând, s-a smucit din strânsoare, a dat să fugă dar fata l-a prins cu o putere incredibilă și l-a imobilizat așezându-se deasupra sa. Era prefect conștient și trăia din plin durerea insuportabilă, simțea fiecare fibră și mușchi desprins de pe corp, o privea neputincios pe fată și se ruga în gând la Dumnezeu și la toți strămoșii săi, fie ei daci, fie ei romani sau indieni, să moară mai repede… După câteva momente, David a încetat să se mai împotrivească, gemea ușor, cu lacrimi pe obraji, cu ochii întredeschiși, iar sângele țâșnea în toate direcțiile din membrele sale ca dintr-o fântână arteziană Hiwaters. La bar, la Enigma, datoria sa avea să rămână neachitată…

           

          3.

         

          Preotul ținea slujba de duminică dimineața. Vocea sa trăda nerăbdarea de a termina serviciul divin cât mai rapid cu putință. O răceală puternică îi afecta prezența de spirit, îl lua cu frisoane uneori reci, alteori calde. Tocmai începuse troparul, când, ușa bisericii Adormirea Maicii Domnului din Pogoanele fu izbită de perete, iar omul plătit să tragă clopotul se prăbuși printre enoriași, de-a lungul culoarului de oameni, într-o baltă de sânge. În prag, fata cu ochii de smarald stătea cu mâinile în șolduri, mai goală decât o lăsase mama sa la maternitate. Glasul ascuțit al acesteia spulberă toate ferestrele și icoanele pe sticlă:
— Părinte, părințele, Iisus spune că păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale, tu ești un păstor bun?
Preotul înlemni, enoriașii se îndepărtară speriați. Fata continuă cu un zâmbet asemănător unui muribund care tocmai a supraviețuit unui lung șir de boli:
— Toți îngerii din Rai s-au întors împotriva lui Dumnezeu, împotriva nepăsării sale. Dumnezeu a fost detronat iar lumea aceasta necinstită, pângărită de oameni, de-acum ne va aparține…
 Preotul își adună toate forțele, își stăpâni cumpătul și strigă cu ochii ieșiți din orbite ca un nebun, mișcând haotic din degetul arătător:
— Blasfemie! Pune-ți mâna pe ea, este posedată!
 Enoriașii au rămas pironiți locului o vreme privind când la preot, când la entitatea aceea celestă ori clandestină, ori posedată… Orice ar fi fost, inspira teamă, descuraja armate întregi. Simțeau în măruntaiele lor, în cuvintele acesteia, adevăr și lucruri neștiute. În tot acel răstimp, cineva ar fi putut zidi o fântână, cineva ar fi putut citi din Evanghelie pasaje întregi. Și cum oamenii distrug întotdeauna ceea ce nu înțeleg sau nu cunosc, câțiva bărbați și-au luat inima în dinți și s-au adunat să prindă demonul. Amenințată, făptura a rostit câteva cuvinte într-o limbă străveche, a îngenuncheat solemn cu capul plecat, a ridicat palmele în dreptul umerilor și a chemat la sine toate flăcările lumânărilor. Flăcările s-au adunat deasupra palmelor sale, iar mai apoi, au creat o barieră de nepătruns în jurul său. Ușile bisericii s-au ferecat singure, ca-ntr-o vrajă. Pereții proaspăt zugrăviți ai bisericii au prins deodată viață. Sfinții și îngerii din picturi plângeau în hohote, își întindeau brațele în semn de umilință și smerenie, se rugau, se îmbrățișau într-o halucinantă și suverană disperare.  
Făptura se ridică în picioare în mijlocul zidului de foc și scoase limba către preot. Întinse palmele, iar zidul de foc începu să crească așa cum doar o inimă înspăimântată mai este în stare să crească la auzul unui cântec din Rai.  
 Preotul abia reuși să scape ieșind pe una dintre ferestrele cu vitralii, ascunsă în altarul bisericii. Când ajunse în curte, se întinse pe iarbă și privi în urma sa cum flăcări și fum greu cuprind locașul de cult. Țipete de bărbați, femei și copii, urcau către cer precum o jertfă sacramentală. Cerul era brăzdat de mii și mii de mingi de foc asemănătoare unor fragmente de meteorit, iar un vuiet apăsător trecea peste munți și râuri și mare ca sunetul unui ceas imens al cărui mecanism macină suflete și oameni.

 

Cătălin Lupu

Cătălin Lupu

Născut la 16 martie 1987. Am publicat texte în revistele: Dincoace de pod, Observator Cultural, Opinia, Gazeta SF, Helion Online, Galileo Online. Apărut în volum de versuri cu: Adolescent de-a gata (2007); Antologia Romeo și Julieta la Mizil (2012, 2013), Când omul descoperă tăcerea și focul (2013), Antologia Conexiuni (2014). Premii: Mențiune la Festivalul Internațional de Poezie Romeo și Julieta la Mizil (2012, 2013), Premiul III la Concursul național de proză scurtă Helion (2014). La început de călătorie.

More Posts