Prin abordarea temei pe care se bizuie – relația om/timp – „Secretul samuraiului”, povestire semnată de mai vechea noastră cunoștință Daniel Barbu, are darul de a stârni controverse. Ținem de la început să subliniem că tema timpului este una dintre cele mai reprezentative pentru ficțiunea speculativă, având totodată un caracter „transfrontalier” vizavi de subgenurile acestui areal ficțional, și nu numai. Ea poate fi abordată în perspectivă science fiction, atunci când curgerea euclidiană a timpului dinspre trecut spre viitor este surmontată cu ajutorul unei tehnologii imaginare, aparținând fie unei lumi viitoare, fie unei realități paralele sau, în fine, unui trecut îndepărtat, în care oamenii stăpâneau cunoștințe și tehnici de mult pierdute. Ea poate fi abordată însă și din perspectivă fantasy, atunci când imuabilul timp devine totuși vulnerabil în fața unor procedee ce țin de magie și supranatural. Dar tema timpului trece chiar dincolo de arealul spec-fi, căci poate fi abordată și dintr-un punct de vedere „neutru”, în care timpul e considerat reversibil, iar viitorul apare ca predictibil pur și simplu, fără intervenția niciunei supertehnologii și fără mijlocirea magiei sau a supranaturalului. Convenția ficțională postulează de astă dată că aceste proprietăți ale timpului sunt valabile numai în anumite condiții, care, cel mai adesea, rămân cititorului misterioase. Suntem proiectați astfel într-o zonă particulară a ficțiunii fantastice, în care eroii sunt confruntați cu paradoxuri temporale pe care le trăiesc ca pe niște experiențe integrate firesc în realitatea convenită. Frontiera dintre această zonă și regatul unanim recunoscut ca aparținând zeilor spec-fi este una adesea inefabilă și, până la urmă, plasarea lucrărilor de ficțiune aici încadrabile (este și cazul povestirii de față) în mediul ficțiunii speculative sau în afara sa ține de modul cum percepe fiecare timpul fizic neeuclidian: mai cu sistem și rigoare – cei cu o solidă pregătire științifică – sau mai subiectiv și mai mitopoetic – cei înclinați mai ales spre visare sau spre ezoterism.

Acestea fiind spuse, să ne referim în cele ce urmează la textul în sine, pe care l-am putea încadra în categoria lucrărilor de graniță, așa cum erau ele definite într-un articol mai vechi, apărut la Scifientland cu niște ani (vreo trei) în urmă. Și vom spune că, din punctul de vedere al calității jocului de aparențe pe care-l construiește autorul, povestirea este o izbândă: scriitura folosită se caracterizează prin simplitate și robustețe, procedeul narației, deși folosit extensiv, reușind să nu cufunde zicerea în monotonie, în pofida lungimii textului (sensibil peste limita celor 7500 de cuvinte admise de standardul SFWA). Contribuie la asta și plasarea judicioasă a unor indicii ce au darul să stârnească cititorului interesul atât cât trebuie pentru a merge mai departe (de exemplu semnul acela misterios pe care îl închipuia în aer Asasinul Lunii, după ce-și ducea la îndeplinire misiunile, pe care am dorit, majoritatea dintre noi, să ni-l lămurim). Conceptual însă, inserția tematică este introdusă la început precar. „A înţeles şi de ce anume simţea nevoia aceea imperioasă să se depărteze de locul unde se afla la miezul nopţii. El trăia sfertul acela de oră de două ori. Prima dată, când pentru toată lumea sfertul acela de oră era în viitor, iar apoi îl mai trăia o dată cu toţi cei din jur, în prezent. Din acest motiv el trebuia să se depărteze de el, cel din celălalt timp, pentru că nu putea exista de două ori în acelaşi timp şi în acelaşi loc.”, ne spune, la un moment dat, autorul, dar precizarea vine în evidentă contradicție cu incidentul din noaptea în care tatăl său îl descoperise afară treaz și-l îndemnase să meargă înapoi la culcare. Urmându-i sfatul, se întâlnește totuși cu el însuși cel din viitor, iar regula (subliniată în paragraful citat) este încălcată. Simțind că ceva e șubred în înlănțuirea elementelor relației om/timp construite, autorul revine ceva mai în aval asupra chestiunii, precizând că regula nu era de fapt încălcată dacă Oda Hideyoshi păstra o distanță suficientă față de sinele său din viitor – o redresare cumva precipitată și, din această pricină, nu îndeajuns de firească.

Puținele greșeli de formă, constând în câteva virgule în plus sau în minus (ca în „A văzut mai întâi cu teroare cum Asasinul Lunii îmbrăcat într-un chimono de culoarea sângelui şi cu faţa acoperită de un coif ce reprezenta un dragon înfricoşător, pătrunde în încăpere cu paşi rari…”, unde a fost omisă una, după „Asasinul Lunii”), unul sau două cuvinte lipsă („A vrut să-şi înfrângă piedica aceea nevăzută şi [să] urmeze îndemnul tatălui…”) ori una sau două repetări de termeni („Atunci a considerat că e pregătit să facă lucrul pentru care se pregătise atâta vreme.”), ca și cele câteva mărunte erori de scriere („Un tremurat incontrolabil la cuprins şi l-a stăpânit…”; membri unei grupări ninja și-au revendicat misiunea îndeplinită”), pot fi socotite mai degrabă simple accidente de tastare.

Printr-o pură coincidență, numele de botez al celui de-al doilea autor prezent în concurs este tot Daniel. Daniel Boca ne propune, prin „Colonia – Începutul”, un science fiction politic, împrumutând destule idei din paleta conspiraționismului actual, căci lumea viitorului imaginat în lucrarea sa e condusă de figuri cu nume rezonante (Rothschild, Rockefeller, Morgan, Lehman, Gates), care nu mai au nevoie de nicio prezentare. Potențialul distopic al exercițiului de imaginație aici propus este însă diminuat de o expunere în care destule părți sunt povestite ca într-un rezumat de scenariu, semănând adesea cu sinopsisul unei dezvoltări ficționale de mai mare amploare. Finalul însuși, separând destinele celor plecați cu Arca spre o altă stea de ale celor rămași să înfrunte pe Pământ iadul atomic și urmările sale (Daniel Lehman între ei), pare să plângă după o continuare cu dimensiuni nuvelare.

Canonică în multe privințe, expunerea dezvăluie un aspirant într-ale scrisului, dar, în pofida unor erori de formă („Ochii oblici le trăda originea.”, „douazeci şi cinci ani”, „pentru ai cere”, „abea”, „Cine s-ar fi opus nu ar fi făcut [decât] să fie scos din ecuaţie cu tot cu cei dragi.”), pe care nu le-am putea cataloga încă drept lacune sistemice (așteptăm, desigur, și alte texte de la autor, pentru a ne face o idee mai exactă), sau a altor erori, mai de profunzime (pentru ce mai e nevoie de vot dacă oricum nimeni nu se poate opune deciziei seniorului Rothschild?, este suficient material genetic în 5000 de indivizi, dintre care 3000 provin din aceleași câteva familii, pentru a salva specia umană?) pare să fie vorba de un povestitor „cu voce”, înzestrat pentru a depăna întâmplări aventuroase, de largă popularitate. Felul în care Daniel Boca găsește cu cale să ne spună acum și aici ce are de spus e încă și mai promițător, căci suntem, din câte se pare, martori ai primei sale ieșiri în public.

Decizional vorbind, suntem puși iarăși într-o situație deloc ușoară: aceea de a alege între un text numai parțial cantonat în arealul ficțiunii speculative – „Secretul samuraiului”, de Daniel Barbu – și unul mai mult conspiraționist-politic decât scientificțional – „Colonia – Începutul”, de Daniel Boca. Consecvenți cu noi înșine, preferăm să premiem, ca și mai înainte, textul cu cea mai bună expresivitate, așadar iată-l iarăși în postura de câștigător de etapă pe domnul Daniel Barbu, autor ce și-a adjudecat două treimi din șansele de a dobândi încă o dată trofeul trimestrial, cealaltă treime din șanse revenind domnului Florin Nae, pentru povestirea „Răspunzătorul”, intrată în competiție în martie, anul curent.

La fel de dificilă este și sarcina de a delibera la încheiere de trimestru, pentru a stabili pe cel de-al doilea finalist. Dar mai întâi să-i reamintim, împreună cu lucrările lor:

1.Daniel Barbu – februarie 2013 – „Depeșă fără marcă – vorbă-n vânt”

2.Florin Nae – martie 2013 – „Răspunzătorul”

3.Daniel Barbu – aprilie 2013 – „Secretul samuraiului”

Dificultatea nu vine deloc de la faptul că două din cele trei luni ale trimestrului II de competiție au fost adjudecate de Daniel Barbu, de harul căruia nu mai avem motive să ne îndoim, ci ține mai cu seamă de calitatea foarte bună a celor trei texte, corelată cu diversitatea ideilor și temelor abordate în ele. Dar, după obișnuitele discuții, juriul optează pentru lucrarea lui Florin Nae, a cărui povestire din luna martie 2013, „Răspunzătorul”, e socotită mai evident centrată în aria estetică a ficțiunii speculative, deși nici Daniel Barbu, abil mânuitor al instrumentelor satirice sau ale fantasticului aflat la frontiera cu mainstream-ul, nu este, în expunerile sale, cu nimic inferior din punct de vedere calitativ câștigătorului. A mai cântărit în procesul de decizie, într-o oarecare măsură, și mai buna stăpânire a limbii de către Florin Nae, a cărui experiență publicistică și-a spus, evident, cuvântul.

În ciuda dificultății tot mai mari de a alege câștigătorul, suntem cu toții extrem de mulțumiți, fiindcă toate astea spun că nivelul competiției crește, lucru care nu poate decât să ne bucure. Sperând că satisfacția noastră este împărtășită și de cititorii noștri, aflați sau nu în concurs, vă urăm un început de vară cât mai plin de reușite și vă așteptăm la întâlnirea cu numărul viitor al revistei.

Până atunci, nu uitați: Gazeta SF vă așteaptă textele.

Tuturor, numai bine!

Mircea Coman s-a născut în data de 25 septembrie 1967 în localitatea Strehaia, judeţul Mehedinţi, unde a urmat în întregime clasele învăţământului elementar, gimnazial şi liceal. A absolvit Facultatea de Construcţii a Universităţii Tehnice „Traian Vuia” din Timişoara, cu specializarea Căi Ferate, Drumuri şi Poduri, promoţia 1994. A debutat cu povestirea La Pocilga, în numărul 21 din 5 octombrie 2009 al revistei NAUTILUS, fiind prezent, în noiembrie 2009, cu povestirea Cybervals, în antologia Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice, Editura Millennium Press, realizată de Michael Hăulică. Este membru AtelierKULT. Colaborează cu povestiri la NAUTILUS şi SRSFF. Este autorul blog-fanzinului Scifientland.