Etapa a treia, pe ianuarie, a concursului de proză scurtă inițiat de Gazeta SF în noiembrie 2012 începe cu lucrarea „Nu e nimeni aici!”, semnată de Nicolae Tolontan.

Având ca protagoniști doi englezi ai clasei mijlocii, tată și fiică, strămutați din Sheffield, Anglia, în Hefei, China, din motive nu foarte concludente (ceva legat de serviciul tatălui), povestirea e mai mult o înșiruire de fapte și percepții terifiante ale tinerei Sarah (personaj narator), confruntată cu spiritul decăzut al unui tânăr ce și-a pus capăt zilelor, lăsându-se pradă deznădejdii.

Pe acest subiect, cu totul rezonabil, autorul construiește însă o narație scufundată stângaci într-o atmosferă straniu-artificioasă (de pildă, odată ajunși în China, tatăl îi oferă fiicei onoarea [??] să pășească prima în noua lor locuință, moment în care tinerei Sarah îi trece prin minte că gestul părintelui ar putea fi unul de lașitate [??]; până la acel moment, tatăl este prezentat ca o persoană grijulie, protectoare, preocupat să compenseze lipsa mamei defuncte), cu personaje ce dialoghează schematic (în momentul părăsirii definitive a casei din Sheffield, tatăl își zorește fiica: „Sarah? Eşti gata? Avionul nu aşteaptă pe nimeni…”; aceasta răspunde: „Vin imediat! Doar să mă asigur că nu am uitat nimic…”) și sunt angajate în etape ale intrigii ce se succed sacadat, cu întâmplări rupte adesea unele de altele (după ce Josh, un tânăr aparent amabil, îi arată noii venite, în faptul dimineții, școala și împrejurările, povestirea sare pur și simplu peste ore bune, faptul comunicându-ni-se laconic: „Astfel, prima zi de şcoală s-a dus, eram acasă, era ora 19, aproape că se înserase…”).

Expunerea e umbrită și de multe neatenții de scriere („Aceea e doamna Smith, profa de sport, cred că veţi înțelege bine, vorbiţi aceeaşi limbă.”; „nu-mi putea da seama cine era”; „nu-mi mai putea mişca nici ochii”; „tăcerea casei tindea să-mi spunea; „în spatele fotografiei vezi găsi ceva util”), plus câteva cacofonii spumoase (ca cel”, „replică care, „puternică care) și repetări supărătoare (gen „m-am gândit să-l urmez. Drumul pe care acesta l-a urmat îmi părea cunoscut.”) Lor li se adaugă destule formule în care cuvintele folosite par prea multe, rezultând totodată, din alăturarea, lor enunțuri inadecvate, cum este cazul în „am coborât scările către parter” (era suficient am coborât la parter). Dacă în timp ce Sarah cobora scările s-ar mai fi întâmplat ceva important pentru poveste (și-ar fi amintit ceva ce trebuia să aflăm și noi, de pildă), inserarea în narație a momentului intermediar – coborârea spre parter – s-ar fi justificat. Așa însă…

Tot în această zonă, a expunerii, își fac loc și unele inadvertențe de ordin logic, având drept cauză decizia hazardată a autorului de a scrie despre ce nu cunoaște. Căutându-și tatăl dis de dimineață, Sarah este neliniștită că nu-l aude gătind, la bucătărie, de unde nu venea „niciun miros de fum de la focul aragazului”. Dacă tânărul nostru prieten ar avea puțină experiență de bucătărie, ar ști că unul din avantajele importante ale mașinilor de gătit cu butan, propan etc., față de vechile sobe de gătit cu combustibil solid, rezidă tocmai în aceea că focul aragazului nu produce fum, ci doar gaze reziduale incolore, insipide și aproape cu desăvârșire inodore. 🙂

Cu adevărat neplăcută mi s-a părut însă folosirea unor expresii uzuale, modificate cam după ureche, semn că modelele de exprimare, provenind din bagajul de lecturi, e foarte posibil să cam lipsească. Ni se spune de pildă, „Când am intrat pe hol, nici semn de Josh.”. Expresia consacrată este nici urmă de…. La fel e cazul și cu sintagma „un pic câte un pic”. Expresia este puțin câte puțin, sinonimă cu pic cu pic, forma folosită de autor fiind un hibrid ilar, de vizibilă stângăcie. Pentru a nu cădea în ridicol sau pentru a nu încețoșa sensul unui eunț, îngreunând inutil percepția cititorului, se recomandă ca expresiile limbii să fie folosite ca atare, fără înlocuirea unor cuvinte prin sinonimele lor, căci echivalența semantică nu este aproape niciodată perfectă, și fără alte inovații de formă. Ca orice regulă de scriere literară, și aceasta poate fi totuși încălcată, dar numai atunci când autorul e sigur că va obține efectul pe care și-l dorește.

La fel de contraproductivă este și folosirea unor cuvinte ale căror sensuri credem că le știm, dar se dovedește că nu-i așa. Din povestirea de față, vom da două exemple: „… mintea mea avea nevoie de linişte, încerca să raţionalizeze cum s-a întâmplările petrecute.” și „…cădeam cu o viteză uimitoare, apreciabilă cu cea a luminii…”. Din nou, soluția pentru a evita inconveniente de felul acesta constă în îmbogățirea vocabularului, metoda cea mai bună fiind lectura.

Revenind la firul poveștii, am mai spune că finalul textului aci în discuție pare mai mult o fentă, izbutită doar în mică măsură, pentru a arunca toate stângăciile literare din parcurs (a simțit autorul că trebuie să se debaraseze de ele?) în spinarea bietei Sarah. După o ultimă meandră a sorții, ocazie cu care autorul ne face să credem că ni se oferă un clasic happy end – strămutarea tuturor personajelor pe un făgaș de timp alternativ, unde toți își găsesc fericirea – suntem imediat readuși, dezamăgitor, în teritoriul sumbru al realității ficționale abia părăsite: Sarah, deznădăjduită, își încheie însemnările de jurnal – povestea tocmai citită – urmând să comită aceeași greșeală ca Josh.

Ingenios! Totuși, „astă poantă neținaiet”! 🙂

Povestirea „Lacul”, de Nicolae Dobre, competitoarea secundă a lunii ianuarie, nu e cu mult mai mult decât o meditație plină de lirism asupra vieții și morții. Slujindu-se de procedeul antropomorfismului – lacul e personificat, atribuindu-i-se însușiri de gândire și simțire omenească – autorul încearcă să reia, și în bună măsură chiar reușește, o poveste veche, paradoxală, despre viața vremelnică și în același timp capabilă să se reinventeze, să reia, mereu și mereu, cu nesfârșită încăpățânare, totul de la capăt.

Afară de tonul meditativ-liric, expunerea capătă pe alocuri tușe prețioase („Îi plăcea să urmărească activitățile cotidiene ale viețuitoarelor ce trăiau în interiorul și pe suprafața sa, într-o simbioză aproape perfectă. Studia cu interes luptele acestora pentru hrană, pentru căutarea unei perechi, sau simplele momente de socializare.”) sau stângaci stilizate („…de jur împrejurul său relieful lua diferite forme, pornind de la câmpii întinse acoperite cu vegetație deasă ori dealuri ce-și ridicau cu mândrie creștetele rotunde şi până la relieful ce lua în zare forma munților, imperiali prin statura lor maiestuoasă și prin mantiile de conifere ce-i acopereau în mare parte.”) Ici-colo, se ițesc și greșeli de formă (aceiași coajă”) sau expresii incorect reproduse (Fără dar și poate), pe care, neavând caracter sistematic, am înclina să le socotim mai degrabă erori de tastare.

Principalul incovenient al textului ni se pare însă a fi tocmai incerta sa dimensiune speculativă, căci fantasticul povestioarei se potrivește mult mai bine unei zone romantice tradiționale, oarecum siropoasă și cu certitudine desuetă, dar nu lipsită, poate tocmai din această cauză, de un anume farmec. 🙂

Tridentul competițional al lunii ianuarie se încheie la Gazeta SF cu povestirea „Un nou început”, de Cătălin Cofaru.

Colând câteva din temele importante ale scintificțiunii – tema contactului (cu motivul supercivilizației veghetoare), tema sfârșitului lumii și tema călătoriei cosmice – autorul împrumută consistent elemente din fenomenologia abducției, tratată pe larg în multe lucrări de ufologie. Regăsim astfel în text extraterestrul de formă umanoidă, cu patru degete la fiecare mână, având capul disproporționat de mare și ochii enormi, tipar impus în imaginarul consumatorilor de ficțiune mai ales de unele filme artistice, dar și documentare, până la a fi devenit un soi de clișeu universal acceptat. Regăsim totodată și experimentele biomedicale la care este supus subiectul uman răpit, descrise și ele în vasta literatură a abducției, experimente desfășurate cu instrumente stranii, puțin invazive sau bazate pe proprietăți necunoscute ale radiației electromagnetice din spectrul vizibil.

Personajul central, unicul căruia i se acordă ceva atenție, este construit doar la nivel schematic, atât cât e necesar spre a interacționa cu mesagerii neterrani, iar faptele expuse sunt derulate fără a stârni cititorului prea multă empatie, lăsând uneori impresia de mărturie documentară a unui om răpit de ființe stranii, venite din neștiut.

Expunerea în sine se bazează pe o scriitură destul de simplă, a cărei eficiență pălește totuși în câteva rânduri, cum este cazul, spre exemplu, în enunțul „Loviturile pumnilor mei lăsau găuri adânci, care dispăreau, lăsând loc formei iniţiale.”, unde își face loc o repetare supărătoare de cuvinte.

Mai presus de măruntele imperfecțiuni, de genul celor enumerate, povestirea de față este una vizibil centrată în aria ficțiunii speculative, depășind-o clar la capitolul expunere pe concurenta sa „Nu e nimeni aici!”, și ea bine ancorată tematic. Având de ales așadar între o construcție urban dark fantasy mai degrabă neizbutită, o piesă romantic-fantastică și un science fiction canonic, chiar dacă deloc inovativ, credem că se cuvine să-l declarăm prefinalist pe Cătălin Cofaru, cu „Un nou început”.

Am ajuns, iată, la momentul în care nu doar că suntem în măsură să prezentăm și lista celor trei prefinaliști, ci avem chiar obligația să alegem finalistul primului trimestru, câștigător al consistentului premiu parțial.

Să-i reamintim mai întâi pe cei trei prefinaliști:

1.Daniel Barbu – noiembrie 2012 – „Traversarea”

2.Anișoara Peța – decembrie 2012 – „Pilotul”

3.Cătălin Cofaru – ianuarie 2013 – „Un nou început”

Nu știu cât de interesantă este știrea că departajarea s-a făcut până la urmă după argumentări încinse, derulate mai cu seamă în lungi convorbiri telefonice (pe banii domnului Eugen Lenghel, care, în calitatea sa de redactor șef, cam face risipă de resurse – private, desigur, 🙂 chiar foarte private). S-au mai făcut, în același scop, schimburi atât de răvașe și răvășele (remarcați! 🙂 nu e vorba de răvășiri!) pe messenger (serverele Yahoo să trăiască!), cât și de mail-uri, atunci când beligeranții simțeau nevoia să devină discursivi. 🙂

Lăsând gluma la o parte, în decizia finală au cântărit mai cu seamă argumentele legate de influențe și de cât de tare se fac ele simțite în nuanța de bază a textelor aflate în dezbatere.

S-a spus, de pildă, despre povestirea „Traversarea”, a domnului Daniel Barbu, că trama ar avea câteva elemente comune cu cea a peliculei „Nostradamus”, coproducție canadiano-americană (aprilie 2000), în regia lui Tibor Takács (născut la Budapesta, în 11 septembrie 1954, 😉 memorabilă zi, mai ales din 2001 încoace). Cercetând mai îndeaproape lucrurile, similitudinile par să se rezume doar la implicarea în ambele intrigi a celebrului prezicător, fiindcă în film avem un polițist nord-american, 😉 bun și inteligent, care descoperă o urzeală apocaliptică a unui cult periculos, ce urmărea să declanșeze armagedon-ul, invocând spiritul lui Nostradamus (poliția are, din nou, soluții), pe câtă vreme, în povestire, actorul de teatru Mihai Nicodim este antrenat pe o clasică buclă cronologică, întorcându-se în secolul al XV-lea și devenind astfel chiar el faimosul clarvăzător. Povestirea dorește să dea astfel o explicație fantastic-speculativă unui fenomen istoric extrem de popular.

S-a mai spus, de pildă, despre lucrarea domnișoarei/doamnei Anișoara Peța, „Pilotul”, că, deși are probabil cea mai elaborată scriitură, seamănă foarte tare cu un episod din Star Trek, bazându-și intriga, mai puțin factuală, pe un eveniment juridic, ce urmărește să rezolve o clasică situație tensionată între mai multe civilizații. Regăsim în text chiar și Federația Galactică din faimosul serial, pe care autoarea o aduce la un stadiu ceva mai complex: domnia-sa folosește termenul de Federație extinsă. S-au menționat ca scăderi ale piesei și numărul prea mare de personaje, de specii inteligente, de gadgeturi etc., elemente pe care cititorul nu le poate cuprinde ușor, dată fiind dimensiunea textului. Toată această bogată recuzită se potrivește mult mai bine lucrărilor ficționale de mari dimensiuni, pentru a da răgazul cititorului/spectatorului să se familiarizeze cu amănuntele lumii. Folosirea lor în povestiri izolate nu e rentabilă, efortul construirii unei lumi foarte elaborate pentru o lucrare de mică întindere fiind cu totul nejustificat. Altfel stau lucrurile când piesa e construită episodic sau când lumea e împrumutată din alte francize, literare sau nu, devenind ceea ce se cheamă fan fiction.

Comparativ cu cele două povestiri de mai sus, textul domnului Cătălin Cofaru, „Un nou început”, are calitatea de a fi, în primul rând, cum am mai spus, un scince fiction canonic. Tot la plusuri se mai poate nota și structura clar definită a povestirii (canonică și ea), cititorul putând lesne să înțeleagă ce anume se întâmplă și cum. Din păcate însă, textul nu aduce nimic nou la nivelul scientificțiunii, reușind doar să bifeze, corect politic, cerințele de bază ale construcției ficționale de gen. Poate tocmai din acest motiv, acel sense of wonder, prezent, dar mult prea clasicizat, nu izbutește să declanșeze reacții foarte consistente.

Acestea fiind zise, nu cred că numele primului muschetar din cei patru, adică al primului finalist, câștigător al pachetului Saga Dune, în ediție hardcover, de la Nemira, mai e un secret. Pentru a nu mai exista însă nciun dubiu, iată-l transcris mai jos, el și titlul povestirii sale:

Daniel Barbu„Traversarea”

Îl felicităm călduros! 🙂

Felicitări se cuvin însă tuturor celor trei prefinaliști, ca și celorlalți concurenți. Pe ei și pe alții, dornici să intre în lumea ficțiunii speculative românești, îi așteptăm la viitoarele etape. Cu texte originale! 🙂

Tuturor, numai bine! 🙂 Multă inspirație și spor la scris!

Mircea Coman s-a născut în data de 25 septembrie 1967 în localitatea Strehaia, judeţul Mehedinţi, unde a urmat în întregime clasele învăţământului elementar, gimnazial şi liceal. A absolvit Facultatea de Construcţii a Universităţii Tehnice „Traian Vuia” din Timişoara, cu specializarea Căi Ferate, Drumuri şi Poduri, promoţia 1994. A debutat cu povestirea La Pocilga, în numărul 21 din 5 octombrie 2009 al revistei NAUTILUS, fiind prezent, în noiembrie 2009, cu povestirea Cybervals, în antologia Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice, Editura Millennium Press, realizată de Michael Hăulică. Este membru AtelierKULT. Colaborează cu povestiri la NAUTILUS şi SRSFF. Este autorul blog-fanzinului Scifientland.