Slăviți fie Zeii!

Eu sunt Pon, scribul, fiul lui Ron, păstorul. M-am născut și am crescut în așezarea de la apus de Orașul Vechi. Las această biografie celor care urmează, fie ei cu patru membre ca și rozătoarele, cu aripi ca și vulturii, sau oricare alții.

Noi, Fiii Zeilor, avem șase membre: două picioare și patru brațe. Brațele noastre mijlocii sunt pentru munci mai grele, iar brațele mici sunt pentru lucruri mai delicate.

Strămoșii mei au fost aduși aici de către Zei, după cum e obiceiul. De mai multe generații, castele noastre au avut grijă de această lume – țăranii au cultivat grâu, păstorii au păscut vite, brutarii au copt pâine, savanții au cercetat lucruri noi, minerii au extras minereu, demolatorii au distrus ruinele vechi, făurarii au topit metale, iar noi, scribii, am documentat totul. Dintre noi toți, brutarii sunt casta cea mai selectă. Ei au legi și orânduieli tainice și rar acceptă străini în rândurile lor.

Cu toate că bunicul meu după tată s-a născut în casta scribilor, el a trecut în tinerețe la cea a păstorilor, un lucru obișnuit pe atunci.

 

Țin minte și acum ziua frumoasă de primăvară când mi s-a propus să fiu scrib. Frații mei erau plecați să pască cirezile, părinții lucrau în gradină, iar noi, copiii, ne adunasem la marginea pădurii ca să ne construim o așezare nouă. Nu aveam fier, desigur, dar în pădure erau destule crengi și vițe mlădioase, și noi le împleteam în sfere, construind niște case pe mărimea noastră. Eu și Lo-Ai, vecina mea, împletisem deja o casă pentru noi, una pentru „copii” și eram pe calea de a împleti un grajd pentru animale când am auzit afară pe cineva exclamând: „Slăviți fie Zeii! Ce faceți voi, măi copii?”

M-am uitat pe fereastră și am văzut un bătrân în haine vechi de scrib, cu un cărucior plin cu cărți după el și cu o carte mare la subraț.

„Unchiul Ton!”

Am lăsat totul și am alergat spre el.

„Pon-Pon, tu erai? Ce mare te-ai făcut!”

Diminutivul nostru este sa-i repeți numele unui copil. Cum eu mă numesc Pon, părinții si rudele îmi spuneau Pon-Pon.

Unchiul a pus cartea în cărucior și m-a îmbrățișat strâns cu brațele mijlocii, punându-mi mâinile mici pe cap, în semn de dragoste părintească.

„Ce faceți voi aici?”

„Construim o așezare nouă.”

„De ce?”

„Seara, când vin acasă frații mei, nu mai e loc de dormit,” i-am răspuns.

„Da? Și câți frați ai?” a întrebat unchiul Ton, care era destul de distrat de felul lui și, în mod sigur, nu știa exact cați nepoți avea.

„Șase.”

„Stai,” a șoptit unchiul, răsfoind cu înfrigurare o carte. „Stai un pic. Am găsit…”

„Și câte vaci aveți?”

„Cam vreo șaptezeci-optzeci. Și vreo sută de capre. Și multe oi.”

„Slăviți fie Zeii! Și unde la pașteți pe toate?”

„Frații mei spun că mai toate cirezile au ajuns la hotar, iar unele pasc și prin Orașul Vechi. Nu mai e iarbă.”

„Așa…Așa…” bolborosea unchiul, citind ceva de prin cărți. „Prea mulți copii, prea multe vaci, nu mai e loc de dormit, copiii își fac casele lor… Vine!”

 

„Unchiule, fă cunoștință cu vecina mea, Lo-Ai.”

Lo? Ai spus Lo-Ai?” Momentan, privirea unchiului s-a rupt de la paginile celor două cărți pe care le ținea în mâinile mijlocii și le frunzărea cu mâinile mici.

„Da, desigur,” am spus.

Ton s-a uitat cu multă atenție la vecină. La vârsta ei fragedă, se vedea deja că brațele ei mijlocii erau mai vânjoase.

Lo, deci… Din casta brutarilor?”

„Ei sunt vecinii noștri de peste drum,” am spus eu, „Și fac cele mai gustoase prăjituri!”

„Dar… dar… Slăviți fie Zeii! Cum să vă spun…”

„Brutarii nu se căsătoresc cu cei din alte caste?” a întrebat Lo-Ai.

„Noi ne jucăm doar, nu suntem căsătoriți,” am chicotit eu.

„Încă!” a spus Lo-Ai și amândoi am râs.

„Atunci vreau sa fiu brutar,” am glumit eu.

„Îmi pare rău, Pon-Pon, dar eu speram ca tu să te faci scrib,” mi-a spus unchiul Ton.

 

„Nene Ton, ce spuneai că vine?” a întrebat Lo-Ai.

„Am spus eu că vine ceva?”

„Da. Când căutai prin cărți.”

Unchiul Ton s-a aplecat un pic și s-a uitat atent în ochii ei. „Tu ești brutărița. Tu știi ce vine, nu-i așa?”

„Furtuna cea Mare?” a întrebat Lo-Ai.

„Mergeți acasă!” a spus unchiul Ton cu voce tare, adresându-se tuturor copiilor care se jucau prin case, „Mergeți acasă și spuneți-le părinților voștri: «Slăviți fie Zeii, căci toate semnele sunt la vedere. Vine Furtuna cea Mare!»”

 

Săptămâna următoare, în localitate s-a organizat Festivalul Copiilor. Au venit toți părinții și s-au uitat la casele împletite de noi, ne-au lăudat și ne-au dat prăjituri făcute de părinții lui Lo-Ai. După asta, maturii au băut bere iar copiii sucuri, s-a mâncat, s-a cântat, s-a dansat, și s-au organizat jocuri. Seara, înainte de plecare, unchiul Ton s-a urcat pe o piatră mai mare și le-a spus celor prezenți:

„Slăviți fie Zeii! Toate semnele arată că vine Furtuna cea Mare. Așa a fost și o să fie. Noi suntem mulți și am ajuns deja la capătul resurselor noastre. Păstorii au multe animale, dar nu mai sunt pășuni. Țăranii au mult pământ, dar nu mai reușesc să culeagă recolta. Copiii își fac așezările lor și casele lor sunt surprinzător de bine făcute!” Toata lumea a râs.

„Nu mai ezitați, dați-le făurarilor vaci și capre și oi, să vă dea fier. Întăriți-vă casele, grajdurile, legați bine totul, faceți rezerve de mâncare. Și nu uitați să luați cu voi câte o carte cu istoria așezării noastre, căci cine știe unde ar putea să ne ducă furtuna.”

„Și noi ce să facem cu cartea asta?” a întrebat cineva.

„Duceți-o la un scrib.”

„Și dacă nu sunt scribi?”

„Atunci duceți-o la un brutar.”

 

Peste câteva săptămâni, taică-meu i-a dat unui cunoscut o capră, ca să ne ducă cu trăsura până-n Orașul Vechi. Pe drum, el și cu unchiul Ton au discutat scrisoarea savanților din oraș.

„So-Can, savantul mi-a scris că ei au o trăsură fără cai,” a spus unchiul.

„Și cum merge?”

„Cine știe? Poate are un arc. Ca un arc de ceas, dar mai mare.”

„Te-au chemat să le documentezi invenția?” a întrebat taică-meu.

„Nu sunt sigur, din mesaj am înțeles că ei vor să discute ceva, dar nu vor să spună ce.”

„Și noi de ce mergem?” a întrebat tatăl meu.

„Unchiul Ton mă face scrib,” am spus eu. „Daca furtuna îi ia lui casa, eu o să fiu scribul așezării.”

Cei doi frați s-au uitat unul la altul și au zâmbit.

„E băiat deștept,” a spus unchiul Ton.

„Da, îi merge mintea. Îți mulțumesc că vrei să-l înveți meseria.”

„Mai bine să se facă scrib decât brutar,” a spus unchiul și cei doi au ras cu poftă.

Eu nu prea am înțeles gluma lor.

Am coborât la marginea orașului. De cum cunoscutul nostru a plecat, de după colț a apărut o trăsură ciudată, fără cai, cam mare și cam colțuroasă, care făcea un zgomot ritmic. Ușa s-a deschis și din trăsură a coborât un tânăr de vârsta fraților mei mai mari.

„Ton, scribul și Ron, pastorul?” a întrebat el. „Eu sunt So-Den, savantul. Urcați, vă rog, în mașină.”

Ma-șină,” am șoptit eu. Era un cuvânt nou si captivant.

Hainele tânărului erau ciudate – purta o salopetă de făurar, dar mai curată și mai bine croită. Trăsura mergea repede, poate mai repede decât le-ar fi convenit adulților, dar mie mi-a plăcut.

„Cum funcționează mecanismul asta?” a întrebat unchiul Ton, gesticulând întrebător cu brațele lui mici.

„Arde niște alcool și creează mișcare de rotație,” a spus tânărul.

„Alcool, ca și alcoolul din bere?” a întrebat mirat taică-meu.

„Da, dar mult mai rafinat,” i-a răspuns șoferul. „Noi îl facem din fructe dulci.”

„Și de cât alcool e nevoie ca să mergi, să zicem, o zi?”

„Pentru o zi întreagă avem nevoie de cel puțin trei cratițe mari.”

„A-a… Și unde se poate ajunge într-o zi?” a întrebat unchiul.

„Dacă drumul e bun și se merge repede, se poate ajunge până la munții din zare,” a răspuns So-Den, gesticulând cu brațele mic spre Munții de Fier, in timp ce conducea cu brațele mijlocii.

„Nu-i rău,” a spus taică-meu. „Nu-i rău deloc!” Degetele de la mâinile lui mici se mișcau abia perceptibil, trădând faptul că el face niște calcule în gând: „Unei trăsuri obișnuite i-ar lua patru zile lungi să ajungă acolo.”

Tânărul s-a uitat la el: „Să știi că ai dreptate. Ce ziceai că ești, păstor?”

 

Am intrat într-un tunel larg, ascuns într-un depozit, iar șoferul a aprins luminile din fața mașinii, ca să vadă prin întuneric. Am mers prin tunel ceva timp, după care am coborât și am mers pe jos, luminând drumul cu niște lămpi puturoase cu petrol. Am ajuns la o ușă uriașă de metal și șoferul a bătut în ea cu o piatră. În depărtare se mai vedeau încă cel puțin trei alte uși la fel de mari.

„Dintr-o ușă din astea ai putea face zece case,” a glumit taică-meu.

„Mai repede cincizeci,” a spus tânărul. Când s-a deschis ușa și i-am văzut grosimea, tatăl și unchiul meu au exclamat in cor: „Slăviți fie Zeii!” Ușa era cât trei persoane de groasă.

„La ce le-o fi trebuit lor ușile astea?” a întrebat unchiul Ton. „Ei se băteau cu niște păsări și atât.”

„Nu este exclus ca rozătoarele să se fi bătut și între ele,” a spus șoferul.

Prin pădurile din apropiere, păstorii găseau scheletele unor ființe cu dinții mari și ascuțiți. Uneori, pe lângă patrupede erau și scheletele unor păsări uriașe. Savanții spuneau că rozătoarele și vulturii au populat lumea asta înainte ca Zeii să ne-o dea nouă.

 

„Dar cum au fost făcute ușile astea atât de mari?” am întrebat eu. Eram pur și simplu copleșit de bucata uriașă de metal din fața mea.

„Nu se știe,” a răspuns tânărul. „Metalul pare să fie dintr-o singură bucată. Unii cred că ușile au fost turnate aici, pe loc. Alții zic că metalul e doar o formă și că în interior e piatră artificială.”

Am intrat într-o sală mare, după care au urmat alte câteva săli, unele cu paturi supraetajate, altele cu mese de metal la fel de colțuroase ca și casele, străzile, și tot ce ținea de civilizația dispărută a rozătoarelor.

Într-o sală mai mică, plină cu mese pe rotile și aparate ciudate, lucrau cinci persoane. Două dintre ele erau femei. Toți purtau salopete curate ca și a șoferului.

„Ton, scribul și Ron, păstorul, bine ați venit!” a spus un tip mai în vârstă.

„So-Can, savantul,” a spus unchiul Ton. „Slăviți fie Zeii! Nu te-am mai văzut de un car de ani!”

„Și acesta cine-o fi?” a întrebat So-Can, uitându-se la mine.

„Eu sunt Pon, fiul lui Ron, păstorul,” am răspuns eu, folosind formula oficială.

„Pon-Pon e nepotul meu și viitorul scrib al așezării noastre,” a spus unchiul.

„Vai, un scrib atât de tânăr!” a spus una dintre femei și m-a luat de mână. „Eu sunt So-La. Cât timp maturii discută chestii plictisitoare, hai să-ți arăt ceva interesant!”

So-La m-a dus la o masă lungă, pe care era o colecție de obiecte ciudate. „Ai rezolvat vreodată o enigmă? Uite, încearcă-ți norocul. Părțile astea s-ar putea conecta cumva între ele, dar noi nu știm cum.”

Am cercetat obiectele de pe masă. Trei dintre ele, mai lungi, aveau la un capăt niște compartimente care se deschideau. Altele, cubice și mai mici, de la celălalt capăt al mesei, păreau să fie de mărimea compartimentului. Am încercat să bag unul într-un compartiment, dar nu intra. Am cercetat interiorul. La capăt se vedeau niște borne. Obiectul mic avea niște conexiuni. Când am potrivit conexiunile cu bornele, cubul a intrat în gaură. Am închis compartimentul și m-am uitat după alte obiecte compatibile. Erau unele cu fir în care încăpeau obiectele lungi.

Am luat firul în mâna mică și l-am examinat. Avea și el un fel de borne, dar acestea erau lungi și arătau altfel. M-am uitat după obiecte compatibile, dar nu am găsit nimic. Într-un târziu, am observat trei găuri mici în perete. Am băgat bornele de la fir în găuri.

„Bip!” O luminiță roșie s-a aprins pe chestia lungă și sub ea, într-un pătrat gri, au apărut niște semne.

Am observat atunci că în cameră se făcuse liniște. Apoi taică-meu a exclamat: „Ce-ai făcut, Pon-Pon?”

M-am uitat la el. Era palid la față și se ținea cu mâinile mici de cap. Așa făcea el de câte ori stricam eu ceva prin casă.

„Stai un pic, Ron,” a spus calm savantul-șef. „Stai un pic, nu te grăbi. Fiul tău a rezolvat în câteva minute o problemă pe care savanții noștri n-o puteau rezolva de luni de zile. Arată-ne ce-ai făcut, Pon-Pon.”

„Ce-i asta?” am întrebat eu, arătând la găurile din perete.

„O priză,” a spus So-Can.

Pri-ză,” am șoptit eu, savurând încă un cuvânt interesant.

Am scos firul din priza cu trei găuri. Lumina roșie s-a stins. Am scos chestia lungă din cea cu fir. Am deschis compartimentul și am scos de acolo cubul. După asta am asamblat totul la loc și am băgat bornele înapoi în priză. „Bip!” Lumina roșie s-a reaprins și semnele au reapărut.

„Ce-i aici?” am întrebat eu, arătând la priza din perete. „E ceva aici, ceva care aprinde lumina.”

Energie electrică,” a spus So-Can. „E ca un fel de foc rece.”

Ener-gie e-lectrică,” am repetat eu in gând.

„Și focul ăsta se duce în aparatul lung?” am întrebat eu.

„În bateria cubică,” a răspuns cineva.

Bate-rie… Și de ce arde lumina roșie?”

„Ea ne spune că vine energie prin fir.”

„Cu nepotul meu trebuie să vorbești, So-Can, nu cu mine,” a spus unchiul Ton. „Gândirea lui n-a fost încă atinsă de rutină.”

„Pon-Pon, vino să-ți arat ce facem noi aici,” a spus So-Can.

Mi-a arătat o cutie de lemn conectată prin fir la o altă priză. Pe partea din față a cutiei erau niște butoane și un pătrat gri cu semne ca și cele de pe chestia lungă.

„Acest aparat radio este folosit pentru a comunica la distanță. Noi știm cum să ascultăm, dar nu știm cum să transmitem cuvintele.”

Ra-dio,” am spus eu in gând.

So-Can a apăsat pe un buton și semnele de pe pătratul mic au început să se schimbe. De câte ori se schimbau semnele, se schimba și sunetul produs de cutie. Tonul sunetului semăna cu un vânt care acum sufla prin iarbă, acum șoptea printre crengi, și acum vuia printre stânci.

„Ce zici?” a întrebat So-Can.

Nu i-am răspuns. Am cercetat atent cutia de lemn. Avea și ea o priză cu găuri pentru borne lungi, dar configurația lor era diferită. Am mers la masa cu obiecte și am răscolit printre aparatele vechi. Un obiect lunguieț avea firul cu bornele corecte. L-am conectat la cutia de lemn. Am cercetat obiectul și am găsit un buton. Am apăsat butonul. Nu s-a întâmplat nimic. Atunci m-am uitat la semne. Am mers la obiectul lung în care curgea energie. El avea alte semne. Am apăsat pe buton și am tot schimbat semnele până când le-am găsit pe cele potrivite. Am mers înapoi la cutia de lemn. Maturii se uitau la mine cu curiozitate. Am apăsat butonul de pe obiectul lunguieț. Din cealaltă partea a camerei s-a auzit un pocnet sec. Am apăsat butonul din nou și sunetul s-a repetat.

Am spus: „Ați auzit?” și din cealaltă parte a camerei a răsunat ca un ecou vocea mea: „Ați auzit?”

In timp ce toți ceilalți înmărmuriseră, taică-meu a mers repede până în cealaltă parte a camerei și a apăsat pe un buton similar de pe aparatul lung de radio.

„Da, te-am auzit, fiule,” a spus el, și vocea a lui a bubuit în cutia de lemn. „Slăviți fie zeii! Aparatul ăsta vorbește prea tare,” a continuat el, în timp ce eu reglam volumul.

„La ce distanță merge mașinăria asta? Ia să vedem,” a spus taică-meu, întinzându-mi aparatul lung. Lumina roșie se stinsese, dar semnele mai erau încă vizibile.

Eu l-am luat și am fugit cu el afară. „Aici e camera cu mese,” am spus în aparat și am fugit mai departe. „Aici e camera cu paturi,” am spus. „Aici e ușa cea mare!” Când am venit înapoi, toata lumea vorbea fără să mai asculte.

„Distanța e prea scurtă,” a spus So-Can cu voce tare și toți au tăcut. „O să-i dam mâine cuiva radioul să ne transmită la fiecare sută de pași. Așa o să aflăm distanța maximă.”

„La ce le-o fi trebuit patrupedelor cutiile astea?” a întrebat într-o doară unchiul Ton. „Dacă ai ceva de spus, scrie o scrisoare!”

„Sa aibă soțiile cu ce-și chema soții,” i-a spus taică-meu. „La masă,” a adăugat el și toată lumea a râs.

 

În acel moment, din cutia de lemn s-a auzit o voce: „Bună ziua, So-Can!”

Persoana vorbea cu un accent ciudat: „Radioul a fost un test important. Ați descifrat și enigma lui. Acum putem vorbi.”

„Da, desigur,” a răspuns So-Can. „Imediat după ce pleacă oaspeții noștri o să luăm legătura.”

„Sa nu uitați să-l invitați și pe Pon-Pon la discuțiile noastre. El a rezolvat ultima enigmă.”

„De unde știe persoana asta numele meu?” m-am întrebat. „O fi văzut de undeva ce facem noi?”

La un gest scurt al savantului-șef, So-La m-a luat de mână și m-a dus prin diverse camere să-mi arate ce mai era pe acolo. Știam ce însemna asta – maturii aveau ceva de discutat.

Pe drumul spre casă, tatăl meu și unchiul Ton păreau abătuți. Eu vream să-i întreb când o să pot veni înapoi, dar mă temeam să nu-i supăr.

După ce am coborât din trăsură, cei doi adulți au schimbat doar câteva cuvinte.

Taică-meu a spus: „Vreau ca el să fie deștept, să învețe lucruri noi.” Unchiul i-a răspuns: „Știi că mie nu-mi plac savanții. Un scrib trebuie să le fie loial zeilor, nu să-i judece.”

 

Peste câteva zile a început Festivalul Furtunii. Sărbătorile au durat trei zile. S-a mâncat, s-a băut, s-a cântat și s-a dansat. S-au servit dulciuri făcute de vecinii noștri. Oamenii și-au luat rămas bun unii de la alții, pentru orice eventualitate.

După festival am început să învăț meseria de scrib. Toata ziua studiam caligrafie, ortografie, fabricarea hârtiei și legarea cărților. După zece zile am mers cu taică-meu în Orașul Vechi. A fost o zi frumoasă. Un savant mi-a arătat cum funcționează o tiparniță, cu al doilea am făcut hârtie din trestie uscată, iar al treilea mi-a explicat cum funcționează motorul cu alcool.

Au urmat alte zece zile de caligrafie, ortografie și legarea cărților. Nu i-am spus unchiului nimic despre tiparniță. Nu vream să-l întristez. Când am călătorit a treia oară în oraș, nu mai mergeam, vream să zbor! M-am jucat cu niște aparate pentru măsurat curentul electric, am ajutat niște savanți să repare o pompă de apă și am vorbit la telefon cu So-La.

Înainte să plecam, So-Can i-a spus tatălui că eu ar trebui să stau în oraș în timpul Furtunii. A urmat o discuție aprinsă. Chiar dacă taică-meu vrea să învăț lucruri noi, loialitatea lui față de zei era absolută. Și loialitatea asta, în gândul lui, însemna să ne legăm cu toții de paturi în casele noastre sferice și să ne rugăm zeilor ca Marea Furtună să ne ducă undeva departe.

Cu o zi înainte de furtună, unchiul Ton m-a chemat la el. Vanturile se întețiseră atât de tare, încât el era nevoit să strige ca să-l pot auzi: „Îmi pare rău că nu am început să te învăț mai devreme! Dar tu știi destule și ești un băiat deștept. Cel mai important pentru un scrib este să aibă pasiunea de a scrie.”

Tot ce puteam eu face era să dau afirmativ din cap.

„Am o presimțire că zeii vor să mă ducă undeva departe de voi,” continua el să strige. „Ți-am încărcat un cărucior cu cărți. Leagă-le bine în casă, ca să nu le pierzi. O să găsești acolo și câteva volume extrem de rare. Eu mi-am făcut câte o copie de pe fiecare.”

„Și încă ceva. Noi, scribii, suntem loiali zeilor, dar avem și secrete.” Asta m-a luat definitiv prin surprindere. „In cărucior o să găsești câteva cărți secrete. Ele sunt numai pentru scribi. Eventual le poți da și unor brutari, dar să ai încredere în ei. Să nu uiți – cărțile secrete nu se țin la tine în casă. Dă-le unor cunoscuți, să le țină la ei. Și să ai grijă ce spui în aparatele acelea din oraș. Să știi că Zeii noștri sunt zei geloși și ne ascultă.”

Ce m-a mirat cel mai tare era faptul că el a spus Zeii noștri. Ai noștri? Mai existau și alți zei?

În casa lui veche și sărăcăcioasă, unchiul avea puțină mâncare si multe cărți. L-am ajutat să se culce și să se lege bine de pat. Nu mai băuse apă de câteva zile ca sa nu simtă durere și era un pic confuz. Am încuiat bine ușa casei lui pe dinafară și am plecat.

Se mergea greu. Vântul încerca să mă dea jos din picioare. Afară, la ușa casei, mă aștepta Lo-Ai. Era obosită. În mâna ținea un aparat de radio portabil. Am făcut un gest de întrebare cu mâinile mele mici. Lo-Ai a strigat în aparat: „E aici. L-am găsit!”

Ne-a răspuns vocea cu accent. Era vocea unei femei, am realizat atunci. A spus foarte puțin: „Așezarea voastră e pe vârf de deal și o să fie luată de vânturi. Veniți în oraș. Trimitem mașina.”

Am stat un pic să mă gândesc cum să-i răspund fără a divulga prea multe. Am spus: „Slăviți fie Zeii! La fântâna albă. Suntem doi cu multe cărți.”

Fântâna albă era în direcția Orașului Vechi. Dacă persoana a înțeles bine ce-am vrut să-i spun, mașina trebuia să ne aștepte acolo, dacă nu, ne duceam la Zei.

Părinții mei nu băuseră nici ei apă de câteva zile și erau deja adormiți. Am zăvorât bine ușile, am luat căruciorul și am pornit împreună spre oraș. Ca să nu ne doboare vântul, ne-am legat cu frânghiile cărților de cărucior. În depărtare se vedea fântâna. Lângă ea nu era nimeni. Ne-am ascuns după colacul fântânii. Ne uitam, din când în când, spre oraș să vedem dacă nu vine mașina, dar prin norii de praf nu se vedea bine.

Credeam deja că ne ia vântul cu tot cu cărțile unchiului, când radioul a făcut un zgomot. L-am lipit de ureche. Era So-Den, șoferul, care ne striga. Se rătăcise. Neștiind ce să fac, am ales una dintre cărțile mai puțin valoroase, am legat-o de o creangă și i-am dat foc. Am ridicat-o cât mai sus. Flacăra a izbucnit într-o pară lungă, luminând momentan fântâna. După câteva minute, am văzut în zare luminile mașinii care venea spre noi.

Șoferul era disperat, vântul sufla din lateral și el nu putea merge pe linie dreaptă.

„Ai destul combustibil?” am strigat în urechea lui.

„Da.”

„Hai să punem pietre în mașină. O să fie mai grea.”

„Bine!” Mi-a strigat el.

Am urcat căruciorul vechi al unchiului în mașină, după care am adunat niște pietre mari și le-am pus peste cărți. Mașina se mișca mai încet, dar mergea pe linie dreaptă. În câteva ore am ajuns în oraș. Nu am coborât în tunel de data asta, în schimb am intrat pe ușile unei clădiri înalte. Ușile metalice s-au închis după noi și, pentru prima dată în acea zi, am reușit să ne înțelegem fără a striga.

„Părinții tăi o să se supere că te-am luat cu mine,” i-am spus lui Lo-Ai.

„Nici într-un caz,” mi-a spus ea. „Noi am făcut bine că am venit aici.”

„Sper ca vântul să ne lase așezarea în pace,” am oftat eu, dar aceasta era doar o vorbă frumoasă. La ce se întâmpla afară, știam amândoi că așezarea noastră nu mai avea nici o șansă.

Afară se făcuse beznă. Cineva ne-a condus într-o cameră. Am mâncat un pic și ne-am prăbușit istoviți pe niște paturi uriașe.

Când m-am trezit, era după-amiază. Lo-Ai ajuta niște lucrători la bucătărie.

 

Vântul a bătut dinspre nord-est spre sud-vest timp de trei zile. Când s-a calmat vijelia, împrejurul orașului nu se mai vedea nici o așezare. Casele de la est și nord au fost măturate de vânt și s-au oprit prin ruinele orașului. Majoritatea sferelor erau crăpate, unele erau acoperite cu frunze și noroi. Multe persoane au murit. Cei care au rămas în viată s-au stabilit în oraș.

Casele de la vest și sud au fost rostogolite spre poalele munților. Unele s-au sfărâmat pe drum, altele s-au oprit prin văi și păduri. Cirezi de vite rătăceau printre case. Solul a fost răvășit și spălat, iar apele au adus cu ele semințe și plante noi.

Când s-a mai uscat un pic, am mers să vedem așezarea noastră. O singura casă a rămas, cea a brutarilor. Lo-Ai a rămas cu părinții ei, dar nu pentru mult timp. Peste o săptămână, toată familia lor s-a mutat la oraș. Pe vârful pustiit de deal, brutarii nu mai aveau de ce să coacă pâine.

După câteva luni am primit o scrisoare de la părinți. Casa lor rămăsese intactă, dar ei au crezut mult timp că eu mă pierdusem. Frații mei nu au avut prea mult noroc. Doi dintre ei au murit atunci când casa lor s-a lovit de un copac uriaș. Dintre ceilalți, doi au rămas cu părinții, iar alți doi s-au pornit spre oraș, să se facă demolatori. Dacă au ajuns în Orașul Vechi, ei n-au luat legătura cu mine. Știindu-mi bine frații, bănuiesc că ei au dat peste o așezare cu fete și s-au stabilit acolo.

Despre Unchiul Ton nu am mai auzit nimic. Eu sper ca el a fost dus departe-departe și casa lui s-a oprit lângă o așezare frumoasă si plină de evenimente, în care toți aveau nevoie de el.

 

A doua zi după plecarea lui Lo-Ai la părinți, m-a trezit un zgomot ciudat – suna ceva în casă. M-am ridicat din pat și am văzut un telefon negru în antreul apartamentului pe care-l ocupam. Am ridicat receptorul, crezând că mă sună So-La. M-a salutat vocea cu accent: „Bună ziua, Pon-Pon. Cum ai dormit?”

Am vorbit cu persoana timp de câteva ore. Mi-a spus că o cheamă Pandora. Am discutat despre Furtună, despre așezarea noastră si soarta celor strămutați. I-am spus despre caste, despre festivaluri, despre casele noastre sferice și despre cărțile secrete pe care mă pregăteam să le citesc. Pandora avea multa răbdare și nu intervenea până nu o întrebam eu ceva.
„Pon-Pon, de ce numele tău nu are prefix?” m-a întrebat ea la un moment.

„Cum să nu aibă,” am repetat eu o glumă mai veche, „Primul Pon este prefixul și al doilea este numele.” Am râs amândoi. Ea avea un râs sec, de parca tușea sau respira din greu. M-am gândit atunci că o fi bătrână.

„Văd că ai simțul umorului,” a pus Pandora. „Dar am observat că numele de savanți și brutari au prefixe. Numele tău de ce nu are așa ceva?”

„Castele savanților și ale brutarilor s-au format mai recent. Ei au nume noi și frumoase. La început au fost numai păstorii, țăranii și scribii. Ei aveau nume simple. Familia noastră ține la tradiții și noi toți avem nume vechi și simple.”

„Voi din ce castă sunteți, a păstorilor sau a scribilor?” a întrebat Pandora.

„Unchiul Ton spune că nouă mai mult ne place să credem că suntem păstori. Multe dintre rudele noastre sunt scribi sau savanți. Tatăl meu se pricepe bine la matematică și are cărți cu formule complexe. Mama mea vorbește câteva dialecte și ne învăța și pe noi. Unchiul Ton e scrib. Un alt unchi inventa tot felul de lucruri. A murit când balonul lui zburător a căzut în pădure.”

„Deci voi aveți mai multe ocupații intelectuale,” a spus ea.

„Așa este.”

„Eu vorbesc cu mai multe persoane și încerc să înțeleg de ce tu le prinzi pe toate din zbor, iar alții sunt atât de… obtuzi,” a găsit ea cuvântul după o pauză. „Acum înțeleg de ce.”

La sfârșitul discuției noastre, eu mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o: „Pandora, câte membre ai tu?” Ea mi-a răspuns: „Patru.”

Cu toate că răspunsul era cel presupus, pentru moment n-am știut ce să-i mai spun.

„O să închid acum, mai vorbim mâine” a spus ea.

In noaptea aceea am dormit lângă telefon.

 

De cum am ridicat dimineața receptorul, prima mea întrebare a fost: „Pandora, noi am invadat lumea voastră. Voi de ce nu sunteți supărați?”

„Noi nu suntem suparăți pe voi,” a spus ea. „Voi, Fiii Zeilor, sunteți ca și noi, rozătoarele, doar niște slugi ale unor societăți avansate.”

„Slugi?” am întrebat eu, mirat. Nu cunoșteam cuvântul acela.

„Lucrători.”

„Deci noi lucrăm pentru zei, nu suntem fiii lor?”

„Pon-Pon, care este trăsătura voastră cea mai importantă?”

„Nu știu…” am spus. „Loialitatea?”

„Și loialitatea, dar și faptul că, odată lipsiți de apă, voi vă uscați și intrați într-o stare de hibernare. Un somn profund. Loialitatea poate fi condiționată prin selecție artificială. Capacitatea nativă de a hiberna, însă, nu. Aceasta vă face pe voi lucrătorii ideali. După ce voi demolați toate ruinele, extrageți toate minereurile și turnați tot metalul în lingouri, zeii pur și simplu vă ridică temperatura, vă iau apa și voi intrați în hibernare. După ce ei își culeg metalul din curțile voastre, vă încarcă frumușel în containere, cu tot cu casele și animalele voastre și vă duc pe navele lor spațiale, unde voi hibernați la temperaturi joase.”

„Cum adică pe nave, ce sunt navele?” am întrebat eu.

„O să-ți explic mai târziu, hai să spunem acum că navele sunt un loc mare și rece. Zeii, probabil, îi abandonează pe cei mai bătrâni și mai slabi. Pe ceilalți îi duc pe o altă lume. După ce li se dă apă și căldură, ei își revin. Din cărțile scribilor, cei strămutați învață niște lucruri de bază – cum să cultive grâu, cum să pască vaci, cum să extragă minereuri, cum să toarne lingouri de metal, etc. Și procesul continuă. Cărțile voastre ce spun?”

„Același scenariu s-a repetat de zeci, poate chiar de sute de ori: Ne trezim pe o lume nouă. Învățăm să vorbim și să citim. Aflăm din cărți cine suntem. Se formează primele caste. Începe o perioadă de creștere, care se transformă mai apoi într-o perioadă de prosperitate. Vine criza de resurse, iar după asta vine Furtuna cea Mare. După furtună vine, de obicei, perioada Renașterii, când noi suntem interesați mai mult de acumularea de cunoștințe și de topirea metalului. La sfârșit vine Transcendența. E foarte cald, nu mai e apă și noi ne uscăm. După care totul se reia de la început.”

„A calculat vreodată cineva câte persoane erau pe o lume înainte de Transcendență și câte au ajuns pe lumea nouă? Ce vârsta au cei care transcend, câte dintre rudele și cunoscuții lor mai sunt prezenți?”

„Nu. Dar ideea aceasta mi se pare interesantă. Pot s-o scriu într-o carte?”

„Te rog, dar să nu spui nimănui de unde ai luat-o.”

„De ce?”

„S-ar putea ca Zeii să vă citească textele cât timp voi sunteți în tranzit spre o altă lume.”

„Slăviți fie Zeii! Ei ne citesc cărțile?”

„Nu personal și nu pentru că i-ar interesa aventurile voastre. Mașinile lor vă citesc cărțile ca să fie sigure că nu puneți ceva la cale.”

„Mașinile citesc?” am spus.

Nu prea-mi venea să cred. Unica mașină pe care o văzusem eu consuma alcool și mergea pe stradă.

„Crezi că niște ființe care călătoresc printre stele nu ar putea face mașini care citesc?”

„Lumile noastre sunt printre stele?”

„Da, din douăzeci-treizeci de stele, cam una are o lume prin apropierea ei. Deci lumi sunt destule. Noi le spunem planete,” a spus ea.

Pla-nete,” am repetat eu in gând.

„Tu ai fost pe o planetă, Pandora?” am întrebat eu. „Pe o altă planetă?”

„Nu, zeii mei erau puternici și deștepți, dar nu zburau prea departe.”

„Aveți și voi zei?” am întrebat eu.

„Am avut. Erau bipezi, cu patru membre. Își spuneau „Homo Sapiens,”sau Oameni. Când au venit zeii voștri, Oamenii i-au învins și i-au alungat, dar știau că o a doua bătălie ar putea să n-o mai câștige. Atunci ne-au ajutat pe noi să creștem. Noi eram niște animale mici cu un instinct puternic de supraviețuire. Până am avansat noi, au venit zeii voștri cu o puzderie de nave și i-au distrus pe Oameni. I-au vânat pe toți, până la ultimul copil. Noi, însă, ne-am ascuns și am supraviețuit. Noi și vulturii. Înainte ca să veniți voi, noi am avut o perioadă de belșug. Am inventat mașini, am săpat tuneluri, am construit orașe. Ne-am luptat permanent cu vulturii și asta ne-a făcut să fim mai puternici. Unii spun că Oamenii intenționat i-au făcut pe vulturi mai deștepți ca să avem noi cu cine ne bate.”

„Și tunelurile mari, ușile metalice gigantice, clădirile zgârie-nori, cine le-a făcut?”

„Cele mari? Oamenii. Noi le-am moștenit numai. Voi sunteți o societate agrară, trăiți din agricultură și păstorit. Mineritul este o excepție, pentru că voi ați fost condiționați să extrageți metale. Dacă nu scria în cărți, necesitatea voastră pentru metale ar fi fost minimă, cât să faceți un plug, un topor, sau un vârf de săgeată.”

„Și voi ce fel de societate ați fost?”

„Noi? O societate industrială. Aveam mașini și aparate de comunicare, dar nu puteam pleca de pe planetă. Civilizația Oamenilor era digitală. Ei foloseau mașini pentru orice – pentru arat câmpuri, pentru extras minereuri, pentru construit case. Cât timp mașinile lor lucrau, ei explorau sistemul solar și modificau codul genetic al animalelor. Oamenii ne-au învățat să apreciem libertatea.”

„Și voi vreți să ne învățați pe noi s-o apreciem?” am întrebat.

„Noi va îndemnăm să aflați cine sunteți. Când o să vă studiați mai bine natura, s-ar putea să vedeți închisorile voastre.”

Pandora s-a oprit pentru un moment și a tușit profund. Era o tuse seacă, de om bolnav.

„Ce e o închisoare?” am întrebat eu când a terminat ea de tușit.

„E ca un grajd. Dacă vacile voastre ar ști de ce le pașteți, ar sparge poarta și ar fugi.”

„Vacile sunt nefericite în grajd?”

„Cat timp nu gândesc, fericirea lor este să aibă ce mânca, niște apă și niște paie pe jos.”

„Noi gândim. Pe noi de ce nu ne deranjează faptul că suntem slugi?”

„Pentru că voi nu știți cine sunteți și de fiecare dată când ajungeți să cercetați niște idei mai profunde, zeii vă iau apa, vă usucă și vă duc pe altă planetă. Și voi o luați de la început.”

„Pandora, m-ai pus pe gânduri. Hai să mai discutăm peste o zi sau două, să am timp să mă gândesc la ce mi-ai spus.”

„Când ești gata, ridică receptorul și formează 0.”

 

Timp de câteva zile m-am plimbat prin oraș și am vorbit cu diverse persoane. Înainte de Furtuna, Orașul Vechi era un loc de temut. Se vorbea despre obiecte ciudate, demoni, spirite, capcane. Numai savanții si demolatorii aveau curajul sa intre prin casele rozătoarelor. După Furtuna, însă, se aplicau alte reguli. Cărțile vechi spun că Furtuna te duce la locul tău. Tot mai mulți începuseră să intre prin ruine. Zilnic se găseau obiecte și instrumente noi. Proaspeții orășeni se adunau pe la intersecții să facă schimb de bunuri. Dintre lucrurile găsite, cele mai prețuite erau păturile și vasele din ceramică sau sticlă.

Cele mai ciudate erau jucăriile – păpuși cu patru membre, cu ochi mari și inteligenți, animale pufoase, cărți vorbitoare care spuneau cuvinte ciudate.

Patrupedele aveau tot felul de mașini. Pandora mi le-a explicat odată pe toate – biciclete, triciclete, trotinete, patine cu rotile erau mijloacele de transport ale copiilor. Motocicletele, automobilele, avioanele, rachetele, stațiile orbitale erau replici ale mijloacelor de transport pentru maturi. Oamenii aveau prin casele lor multe replici de arme – săbii, arcuri, pistoale, puști, tunuri, nave maritime, avioane, bombardiere, platforme cu laser, nave spațiale, nave mici de atac, nave mari lansatoare de rachete, nave scut și nave de comunicare.

Obiectele acestea noi ne dădeau idei. În mod spontan în oraș se forma o breaslă nouă, cea a meșteșugarilor. O familie a învățat să facă ceramică și vindea oale. Alții au găsit o mașină veche de cusut și coseau haine. Unii împleteau coșuri. Cineva construise niște războaie mari și țesea pături. Un tip ascuțea cuțite, altul făcea fluiere din țevile de cupru găsite prin ruine, al treilea făcea biciclete din lemn.

Cu toate că zeii curățaseră bine planeta înainte ca să ne aducă pe noi aici, prin munți mai găseai păsări și animale băștinașe. O familie de la munte a domesticit niște gâște. După furtună, au adus pasările cu ei și au început să le crească pe un lac.

Odată cu mulțimile, însă, au apărut și multe probleme – pe străzi se adunau mormane de gunoi, nu ajungea apă, nu se mai putea circula pe stradă din cauza piețelor ambulante.

După ce mi-am revenit un pic din șocul discuțiilor cu Pandora, am mers acasă, am ridicat receptorul și am format 0. Am așteptat, am așteptat… Într-un târziu, Pandora a răspuns. Părea să fie somnoroasă. Primul lucru pe care l-am spus a fost: „Povestește-mi despre orașele voastre.”

Peste câteva luni, am tipărit prima mea publicație, numită „Despre guvern și taxe.” Era o broșură de câteva pagini, care a fost distribuită pe străzile Orașului Vechi, dar cineva mi-a spus că a găsit câteva copii de mână și prin așezările de la poalele munților. M-am întrebat atunci daca nu cumva au citit-o și părinții mei.

Până la sfârșitul anului am tipărit și ediția a doua, care se numea: „Despre guvern, taxe, drumuri și comerț.” În glumă, savanții de la tiparniță mi-au schimbat semnătura din „Pon, scribul” în „Pon-Pon, scribul.” De atunci, așa a rămas. Am semnat cu Pon-Pon toate cărțile mele.

Pandora mi-a spus că noi, Fiii Zeilor, suntem foarte productivi. Am crezut-o pe cuvânt. La câteva luni, Orașul Vechi începuse să arate mai bine. A fost ales un primar, se colectau taxe, se angajau muncitori să repare infrastructura. A fost refăcut un apeduct vechi, a început colectarea gunoiului, piețele erau mai bine organizate. Străzile aveau nume, casele aveau adrese. La dispoziția comercianților era acum o armată mare de birjari și căruțași cu trăsuri de tot felul. Prin piețe apăruseră câteva restaurante mici. Se vindeau bunuri confecționate de tot felul. Frizerii te tundeau, croitorii te îmbrăcau, iar medicii te vindecau la colț de stradă.

În câteva luni a apărut o alta broșură semnată de Pon-Pon, scribul, care se numea „Despre profesii și ocupații”. În broșură se descriau toate profesiile și ocupațiile menționate prin cărțile vechi. De fapt, eu mă inspirasem mai mult din istoria rozătoarelor.

Am descris în acea broșură și motorul cu aburi, și locomotiva, și căile ferate. Toate schemele le-am primit de la Pandora, care mi-a lăsat noaptea la ușa niște cârti vechi de-ale lor cu traduceri. O cale ferată veche mai trecea încă prin oraș. Din păcate, demolatorii i-au distrus câteva segmente. La puțin timp, făurarii au construit prima locomotivă cu aburi și, precum era și de așteptat, primii lor clienți au fost chiar demolatorii, care aveau de transportat echipamente grele.

Printre țărani devenise foarte populară lucrarea unui savant care descria diverse îngrășăminte minerale și organice, metodele de irigare și plantele native din diferite regiuni.

Una dintre meseriile cele mai profitabile devenise confecționarea de jucării. Pe la piețe găseai păpuși cu șase membre, dar și cu patru, cărți cu desene, hârtie și creioane colorate, case sferice împletite, case colțuroase de lut, trăsuri cu cai de lemn, mașini, vaci de ceramică și arcuri cu săgeți din stuf. Jucăriile erau populare și printre copii si printre adulți. Am văzut comercianți care aveau o colecție de figurine, câte o familie din fiecare castă, îmbrăcați în straiele lor tradiționale și cu instrumentele lor în mână. Nu știu de ce, scribul trăgea după el un cărucior cu cărți. De câte ori vedeam figurina aceea, mă gândeam la unchiul Ton.

În următoarele luni, Lo-Ai, cu puțin ajutor din partea mea, a publicat o carte de rețete culinare. Casta brutarilor a ajutat-o să adune rețete din toate regiunile și cartea lui Lo-Ai a fost în vogă mulți ani. A fost una dintre primele publicații care avea un echivalent in bani. La început, cu o carte din prima ediție puteai cumpăra două vaci.

Mult timp după Furtuna cea Mare, lingourile de fier au fost banii noștri. Toată lumea acumula fier. Cărțile vechi spuneau că cei cu mai multe lingouri în curte vor fi cei care transcend primii. Problema fierului era că lingourile erau grele și cum numărul lor creștea, valoarea fierului era în scădere. La un moment dat, nimeni nu mai vrea să facă tranzacții cu fier, pentru că transportarea lingourilor costa mai mult decât fierul.

In toamnă, savanții au deschis o tipografie și noi am renunțat la tiparnița veche. Atunci am publicat o carte care se numea „Despre bani, contracte, valoare și inflație.” În carte se propunea ca banii să fie făcuți din metale rare, cum ar fi aurul și argintul. Se făceau și câteva calcule – zece lingouri de aur puteau cumpăra o locomotiva cu aburi, două lingouri puteau cumpăra o mașină cu motor pe alcool, diverse fracțiuni de lingou, de anumită mărime și greutate, puteau cumpăra o vacă, o zi de muncă, o cină, o prăjitură, sau o călătorie cu trăsura.

Mașinile deveniseră un lucru căutat. De cum au văzut mașina lui So-Den mergând pe străzi, meșteșugarii au tot încercat, fără succes, să o cloneze. So-Den a descris într-o carte părțile componente ale unei mașini, cu schemele motorului cu ardere internă și cu specificațiile pentru diversele metale folosite. Publicația aceasta, extrem de rară și valoroasă, a generat primul scandal public din istoria noastră. Casta făurarilor a adunat o sumă impunătoare de bani și a semnat un contract cu casta savanților pentru drepturile exclusive la publicațiile despre mașini. Până s-au retras toate cărțile de pe piață, câteva au ajuns la poalele Munților de Fier. Localitățile de acolo se organizaseră, între timp, într-un municipiu și își aleseseră un guvern local. Făurarii din Munții de Fier insistau că ei dețin toate drepturile asupra schemelor. Scribii de la poalele munților, însă, care-și lansaseră și ei o tipografie, tipăreau cărțile și le vindeau. La insistența primarilor din ambele orașe, s-a negociat un tratat între Orașul Vechi și Orașul Munților de Fier, prin care se apărau drepturile de autor.

La câteva luni după scandal, cunoscuta mea So-La, împreuna cu un coleg de-al ei, au tipărit o carte voluminoasă numită „Despre electricitate, telefon și telegraf.” Scribii din Orașul Munților de Fier au tipărit imediat și ei o carte cu scheme de generatoare, mori de vânt și roți de apă. Ambele cărți au fost puse în vânzare și le-au adus autorilor un profit bun.

In acea perioadă m-a sunat primarul să-mi spună despre un caz neobișnuit. A vorbit inițial cu So-Cal, dar acesta m-a recomandat pe mine. Mai mulți căruțași se plângeau că trăsurile lor sunt lovite noaptea și ei nu știu ce să facă. Am vorbit a doua zi cu câțiva dintre căruțași și ei mi-au arătat urmele unor lovituri puternice. Toți își parcau trăsurile în același loc.

Am ridicat receptorul și am format 0.

Cum eu eram ocupat cu treburile orașului și ale tipografiei, nu mai vorbisem cu Pandora de ceva timp. I-am explicat ce se întâmpla. Pandora a tăcut un timp, după care mi-a spus: „Aveți un criminal în oraș.”

„Un ce? Un crimi-nal?”

„Un individ care încalcă ordinea publică.”

„Ce e ordinea publică?” am întrebat. Știam deja din alte discuții că noi, Fiii Zeilor, eram de felul nostru pașnici și amabili. Noi respectam ordinea publică în mod instinctiv.

„Anumite reguli oficiale despre comportament. De exemplu: să nu distrugi proprietatea altcuiva, să nu-i agresezi pe alții.”

„De ce distrugi, de ce să-i agresezi?”

„Of! Discuția asta o să fie grea… Hai s-o iau de la început. Înainte ca noi, rozătoarele, să devenim inteligente, Oamenii aveau un cuvânt urât pentru noi. Ei ne numeau șobolani.”

Șobolan e un cuvânt urat?” m-am mirat eu.

„Poate că ție nu ți se pare urat, dar așa ne spuneau ei la început și noi îi detestam pentru asta. Acum sunt sigură că ei aveau dreptate să ne numească așa. La începuturi noi eram foarte agresivi, luam fără permisiune orice de la oricine. Mințeam fără rușine. Ne băteam intre noi și îi atacam pe Oameni.”

„Dar așa fac numai copiii mici. Dacă toți ar minți si ar fura, n-ar mai funcționa nimic,” am spus.

„Ai dreptate, societățile mincinoase dau faliment. Din cauza asta se votează legi și cei care mint sau fură sunt pedepsiți. La început, noi am avut niște legi foarte stricte și criminalii primeau pedepse aspre. După ceva timp, când șobolanii noștri au început să se comporte mai civilizat, pedepsele au fost reduse.”

„Și crezi că noi avem un criminal în Orașul Vechi?”

„Viată în oraș nu e ușoară. Poate că el a avut de suferit și se răzbună pe cineva, sau poate că este gelos că alții trăiesc mai bine decât el.”

Eu eram gata să protestez că tot ce trebuie el să facă e să-și caute altceva de lucru, când Pandora m-a luat prin surprindere: „Vrei să ne întâlnim deseară?”

„O să ieși în oraș?” am întrebat-o.

„Da. Crezi că o să te sperii dacă mă vezi în carne și oase?”

„Am văzut odată niște poze cu voi, este adevărat că toate erau doar niște aproximări. Și am văzut niște păpuși cu ochii mari,” am răspuns.

„Cu ochii mari? Hm… Daca nu aveau mustăți, erau păpuși de Oameni. O să fie pentru prima oară când o să vezi o ființa nativă, de pe planeta aceasta. În afară de gâște, desigur. Ai văzut gâștele de pe lac, nu-i așa?”

„Da, gâștele sunt fascinante. Dar când le văd că au numai picioare și aripi, simt ca le lipsește ceva. Și am văzut odată niște pești de-ai voștri. Cineva îi prinde într-un lac și îi usucă.”

„Pești? A-a…”

„Îți place peștele?”

„Nu am mai mâncat pește de mulți ani de zile. În fine. O să mă găsești la noapte în parcul de lângă trăsuri.”

„De ce te-ai decis să ieși acum?” am întrebat.

Bănuiam că era la mijloc un motiv mai serios.

„E o chestie delicată la mijloc,” mi-a răspuns ea. „Este important ca acesta să nu spună prea multe.”

„Ce oare, Slăviți fie Zeii, ar putea să spună un criminal?” m-am mirat.

„Motivația lui ar putea fi mai ciudată,” a spus Pandora.

 

După asfințit am venit la locul crimei cu cinci voluntari de la primărie. Ei s-au postat prin preajma trăsurilor, iar eu m-am pornit agale prin parcul de alături, în căutarea Pandorei. Era o noapte senină. Aveam pulsul accelerat, eram și intrigat dar și îngrozit în același timp de ce urma să se întâmple.

Nu am avut de așteptat prea mult. „Pon-Pon,” a șoptit cineva. M-am întors și am văzut în noapte o persoană stingheră. Purta o haină lungă cu glugă. Umerii îi erau cam lați, mai lați decât mă așteptam.

M-am oprit și Pandora s-a apropiat de mine. Din felul în care mergea mi-am dat seama că are picioarele lungi și că ar putea alerga foarte repede.

„Mă bucur să te vad în persoană. Hai să trecem undeva mai la întuneric,” mi-a spus ea.

Un val de frică m-a copleșit. Am dat afirmativ din cap. Ne-am îndreptat spre niște copaci mari. Până am ajuns acolo, m-am mai calmat un pic.

„Pot să-ți văd fata?” am întrebat-o și vocea mi-a tremurat un pic. Pandora și-a tras gluga înapoi și am văzut-o. Avea o față ascuțită, cu ochi pătrunzători și un bot mic cu mustăți. Ceva foarte agresiv se vedea în expresia ei, dar a zâmbit și trăsăturile ei s-au schimbat.

„Te-am speriat? Pe fața mea bătrână se mai văd trăsături de șobolan,” mi-a spus ea. „Tinerii noștri sunt mai frumoși și mai pașnici.”

„Mă bucur să te vad, Pandora,” i-am spus, revenindu-mi după primul șoc. „Ți-am adus ceva.”

I-am dat o pungă cu pește uscat și am mers împreună un pic. Ea a mirosit lung un pește, apoi a mușcat o bucată din el. Era ceva animalic în felul ei de a savura carnea uscată.

După ce Pandora a terminat ritualul ei de devorare a peștelui, am întrebat-o: „A ce miroase de la tine? E ceva artificial.”

„E un detergent pe care-l folosim noi. Suntem mai multe persoane într-un bunker și trebuie să menținem totul foarte curat ca să nu să luam vreo infecție.”

„Cat de des ieșiți afară?” am întrebat-o.

„De când orașul a devenit populat, stăm mai mult prin subsoluri,” mi-a răspuns. „Înainte erau multe cartiere pustii. Noi ieșeam noaptea și ne plimbam pe stradă, organizam sărbători, ne jucam.”

Mai aproape de parcarea cu trăsuri, ne-am oprit după niște tufișuri. Pandora se scobea in dinți cu o crenguța subțire.

„Avem niște voluntari postați prin apropiere,” i-am spus.

Pandora s-a uitat atent împrejur și a zâmbit: „Da, îi vad. Ei nu ne-au observat.”

„Crezi că în seara asta cineva o să arunce cu pietre?” am întrebat-o.

„Criminalul are o armă.”

„O armă, ca un arc cu săgeți? Găurile nu par să fie făcute de săgeți,” am protestat.

„E o armă mai modernă. Ai văzut fabrica din parc?”

„Da, ei au un motor cu abur pentru războaiele de țesut. E ceva foarte ingenios.”

„Ai văzut țevile prin care este evacuat aburul fierbinte? Eu bănuiesc că tipul bagă pietre în țevile acelea și presiunea le împușcă spre trăsuri.”

„O să le spun oamenilor noștri să stea mai aproape de țevi, atunci.”

„Spune-le să-l încercuiască și să-l imobilizeze după ce el împușcă prima piatră.”

„Cu încercuitul o să fie mai ușor. Cu imobilizarea… Noi nu ne pricepem la violență.”

„Bine, dacă tipul face scandal, îl imobilizez eu.”

Am vorbit cu voluntarii, după care am așteptat cam o oră. Eu mă relaxasem deja și mă gândeam la ale mele.

La un moment dat a apărut cineva în parc. A adus cu el și niște pietre. A învelit una în cârpe și a îndesat-o într-o țeavă de evacuare. Peste ceva timp, țeava a împușcat-o. S-a auzit un zgomot puternic. A fost lovită una dintre trăsuri.

Voluntarii au ieșit din ascunzișuri.

„Ce vreți?” i-a întrebat criminalul fără urmă de frică în voce.

„Auzi, de ce le faci tu rău oamenilor ăștia?”

„Care rău?” a întrebat criminalul, zâmbind. „Ce știți voi despre rău? Eu bag niște pietre în țevi. Ce se întâmplă mai departe nu e treaba voastră. Plecați repede de-aici, că acum vă iau la bătaie.”

Voluntarii, care începuseră să se apropie, s-au oprit în loc: „Tu ești unul, noi suntem cinci.”

„Și? Care dintre voi s-a bătut vreodată?” a întrebat tipul. Nimeni nu i-a răspuns.

„Slăviți fie Zeii!” a spus unul dintre bărbați. „Dacă trebuie…”

„Zeii?” a strigat criminalul cu o voce de nebun. „Zeii cei care ne folosesc și ne omoară? Blestemați să fie zeii voștri! Noi o să-i ucidem pe toți!”

Voluntarii s-au speriat și mai tare. Însăși ideea că cineva i-ar putea blestema pe zei îi îngrozea.

„O sa-i distrugem pe toți! Auziți?” urla tipul ca un nebun. „Pe toți! Pe noi ne ajută demonii!”

Trosc! O piatră l-a lovit în cap pe criminal și el și-a pierdut echilibrul pentru o clipă. Am văzut atunci că Pandora aruncase piatra. Avea un braț puternic și țintea bine. Mai bine decât ar fi făcut-o oricare Fiu al Zeilor.

Criminalul a luat-o la fugă și Pandora a produs un fel de mârâit strident și agresiv. Într-o fracțiune de secundă, ea și-a lăsat haina lungă pe jos și a luat-o printre copaci ca să-l intercepteze. Fiii Zeilor nu văd bine prin întuneric. Eu anticipam mișcările Pandorei și o mai vedeam din când in când apărând și dispărând printre tufișuri, dar ceilalți voluntari habar nu aveau ce se întâmpla. Ei auzeau niște pași, gâfâitul criminalului, mârâitul surd al rozătoarei și trosnete de crengi și tufișuri, dar cam atât.

„A fugit,” mi-a spus liderul voluntarilor când am ieșit din umbră. „Tipul e foarte ciudat. O să-l găsim noi altădată și o să vorbim cu el.”

Dar eu știam deja că n-o să mai vorbească nimeni cu el. Undeva pe lângă stradă s-a auzit brusc un țipăt, o lovitură înfundată, și goana a încetat.

Cei cinci au mers în direcția sunetului. Eu am ridicat haina Pandorei de jos și i-am urmat fără grabă. Am auzit pași din urma mea și i-am întins haina fără ca să mă uit în direcția Pandorei. Însăși prezența ei mă îngrozea.

„Zeii să ne păzească,” am șoptit eu. Era o formulă folosită mai rar.

„O să vă păzească,” m-a spus Pandora, zâmbind pe sub mustață. „Dar trebuie să vă păziți și voi. Nu te teme, eu nu sunt agresivă de felul meu, dar am avut nevoie de un pic de exercițiu și aveam niște energie de consumat.”

Când am ajuns aproape de stradă, Pandora a rămas în urmă, iar eu m-am apropiat de voluntari. Ei se uitau buimaci la corpul neînsuflețit al criminalului.

„Ce s-a întâmplat aici?” a întrebat liderul.

„Slăviți fie Zeii. Tipul ăsta era nebun,” le-am spus eu. „O fi avut de suferit în timpul Furtunii.”

Criminalul zăcea lângă un copac cu capul zdrobit. Pe tulpina copacului se vedea o pată mare de sânge.

„Când fugea prin întuneric, s-a lovit cu fruntea de copac,” am spus, și toți au fost de acord. „Puteți să găsiți voi o trăsură, vă rog, și să-l duceți la primărie?” am întrebat eu. „O să-l înmormântăm mâine.”

„Slăviți fie Zeii. Așa o să facem,” a spus liderul.

Am spus eu acum o minciuna?” m-am gândit.

 

Eu m-am întors la umbra întunecată care se ascundea după un copac. Începusem să bănuiesc cam ce se întâmpla.

„Când el a spus că ei sunt ajutați de demoni, tipul se referea la voi, nu-i așa Pandora?”

„Da, știi că ți-am spus la început că mai vorbesc și cu alții. De îndată ce și-au dat seama că sunt folosiți de Zei, unii oameni de-ai voștri au decis că trebuie să lupte. Nu am vrut să-i dezamăgesc. I-am ajutat să se organizeze și să se pregătească pentru o eventuală ciocnire armată.”

„Cu cine?” am întrebat mirat. „Zeii își trimit mașinile să colecteze fierul. Crezi că ei o să poată lupta împotriva unor mașini?”

„Chiar dacă nu au cu cine lupta acum, voi aveți nevoie de niște indivizi care se pot apăra. Trebuie să fiți mai realiști. Zeii voștri v-au condiționat să fiți pașnici. Ai văzut cum au reacționat voluntarii când au avut de-a face cu un pericol?” A spus Pandora, zâmbind un pic cam răutăcios.

„Tipul deranjat era din grupul acela, nu-i așa? El i-a blestemat pe Zei.”

„Aceasta este o altă fațetă a procesului de îndoctrinare prin care trec rebelii. Zeii nu ar trebui să conteze pentru ei, dar unii fac fixații și nu-i pot lăsa în pace. Tipul ăsta era mai slab din fire, și spiritul lui a cedat. Alții trec mai ușor peste limite.”

„Pot să vorbesc cu indivizii ăștia?” am întrebat.

„Desigur. So-Car, savantul este liderul lor. Dar să știi că ei nu sunt unicul grup care apreciază libertatea. Acesta e grupul pe care îl știm noi.”

„Savanții,” am oftat. „Dintre noi toți, ei înțeleg cel mai bine natura zeilor și tot ei sunt cei mai supărați. Cine sunt ceilalți?”

„Oricine o fi, nu e ușor să ajungi la ei. Noi avem niște bănuieli, dar nu știm cine le sunt liderii. Poate reușești tu să-i contactezi.”

„Și de unde să încep?”

„De la prietena ta.”

M-am oprit pe loc, mirat de ce-am auzit. Brutarii? Să fie brutarii niște rebeli?

„Pandora, m-ai pus din nou pe gânduri,” am spus eu.

„Analizează-le pe toate fără grabă, Pon-Pon,” a răspuns ea, zâmbind cu o gură plină de dinți. „Pe mine mă găsești la telefon.”

 

În următoarele luni am discutat cu Pandora despre poliția lor. Am căutat prin cărțile vechi și am găsit și acolo câte ceva. Asta mi-a permis să public o compilație nouă, numită „Despre ordinea publică, poliție, și regulile de circulație.” Cartea a fost primită bine. Circulația pe străzile orașelor devenea tot mai haotică și era nevoie de mai multă ordine. Primarul a mărit taxele cu o fracțiune și a angajat un polițist, un tip foarte pașnic de felul lui, a cărui datorie era să aibă grija de semnele de circulație și să rezolve disputele intre comercianți.

***

De mici, eu și Lo-Ai eram de ne-despărțit. Acum, ea practic locuia la mine. După cum îi spusese ea odată unchiului Ton, noi nu eram căsătoriți, încă. Părinții ei făcuseră deja rezervele de făină și alte bunuri pentru nunta noastră, iar eu pusesem bani deoparte ca să-i pot aduce pe părinți și pe frați la nuntă în Orașul Vechi. Tot ce așteptam noi acum era să vină toamna, perioada tradițională pentru nunți.

Cu toate că eu păstram diverse secrete față de cunoscuții și colegii mei, cu Lo-Ai discutam absolut totul. Fiică de brutari, prietena unui scrib, și cunoscând mulți savanți și meșteșugari din Orașul Vechi, Lo-Ai se afla la intersecția mai multor grupuri sociale importante și eu apelam des la sfaturile ei.

Când i-am spus despre aventurile mele din parc, Lo-Ai tocmai frământa niște aluat. I-am povestit despre cum Pandora l-a ucis pe criminal și ea a zâmbit trist: „Noi suntem complet izolați de realitate, pe planetele noastre sterile. Ei au trăit într-o lume cu mii de specii, multe dintre care le erau ostile.”

Am lăsat-o să frământe, în timp ce eu mă gândeam la ce spusese ea. „Și crezi că e bine ca noi să avem indivizi care să poată comite violență?” am întrebat.

„Daca vrem să scăpam din închisoare, o să avem nevoie și de așa ceva,” mi-a spus Lo-Ai, lovind brutal aluatul cu brațele ei de mijloc.

„Pandora mi-a sugerat să te întreb pe tine despre un grup care nu i-ar înghiți pe zei,” am spus și m-am uitat atent la ea, să-i vad reacția.

Lo-Ai s-a oprit din frământat și a rezistat, fără a clipi, privirii mele. „Trebuie să vorbești cu părinții mei. Ei știu mai multe. Dar să nu te aștepți să găsești pe undeva detașamente de brutari înarmați. Cei din casta noastră au realizat mai devreme faptul că noi suntem doar o forță de muncă.”

„Și care-i soluția voastră?” am întrebat.

„Hai să-ți spun metafora drojdiei,” a spus Lo-ai, frământând în continuare. „Știi ce e drojdia, nu?”

„Niște culturi care mănâncă faină?” am întrebat.

„Da, noi uscăm culturile acestea și le păstram undeva la rece. Când faci aluatul, pui în el drojdie. Cultura își revine, se înmulțește, schimba gustul aluatului, produce bioxid de carbon și pâinea crește. Știi ce urmează?” a întrebat Lo-Ai, ridicând aluatul sus de-asupra mesei.

„Furtuna cea Mare?” am spus eu, ridicându-mă mirat in picioare.

„Exact!” a spus ea si a trântit zgomotos aluatul de masa. „Cultura nu mai are unde crește și noi frământăm aluatul a doua oară. Mai adăugăm niște făină, spargem bulele cu gaze și redistribuim cultura.”

„Și apoi vine Transcendența,” am spus eu, așezându-mă înapoi pe scaun.

Lo-Ai intrase iarăși în ritmul ei și mi-a răspuns în cadența frământatului: „Exact. Aluatul mai crește încă o dată. Poate e și mai înțelept, cine știe. Înainte de a da pâinea la cuptor, noi luăm o mică parte din aluat și o punem undeva la cald, ca s-o folosim pentru altă pâine. Și apoi procesul se repetă.”

„Și ei se usucă acolo, încet, împreuna cu casele și animalele lor mici. Iar noi suntem zeii lor, care se folosesc de roadele muncii lor și care o să-i ducă mai târziu pe altă lume s-o lucreze.”

„Exact. Noi suntem și zei, dar și un fel de drojdie,” a spus Lo-Ai, „Dar un pic diferită. Noi extragem minereu de fier.”

Atunci mi-a venit o idee: „Crezi că există Fii ai Zeilor care produc și altceva?”

Lo-Ai a căzut pe gânduri: „Ar putea fi. Daca le scrii în cărțile lor că ei trebuie să extragă aluminiu, de exemplu, și nu fier, ca să poată transcende, ei așa o să facă.”

„Să nu-mi spui că noi, scribii…” am început eu să spun.

„Nu sunteți voi de vină,” a zâmbit Lo-Ai. „Voi vă faceți datoria. După cum spunea Pandora, nu este exclus ca cineva să ne citească textele. Și dacă ni le citesc, atunci ni le pot și modifica.”

„O să iau toate cărțile vechi și o să le analizez scrisul. O mașină, cred eu, ar putea imita o anumită caligrafie, dar nu și felul autorului de a se exprima, cel puțin nu foarte bine. Și tot ce ar avea ele de rescris sunt câteva capitole. Deci știu unde să caut.”

„O călătorie prin spațiu trebuie sa fie scumpă. Dacă eram eu în locul lor, foloseam același grup de muncitori pentru mai multe munci,” a spus Lo-Ai, întinzând aluatul. „După ce au extras fierul, le dau un pic de căldură, le iau apa și ei intră în hibernare. Între timp rescriu niște capitole prin cărțile lor, precum că ei în mod tradițional extrag metale neferoase, și îi trezesc. După ce ei îmi extrag toate metalele, mai fac așa o dată și le scriu că ei extrag sulf, calciu, diamante, apă grea, sau mai știu eu ce. Și la sfârșit îi conving ca rolul lor este să crească vaci, să le taie pe toate și să pună carnea în niște congelatoare portabile. Înțelegi ce vreau să spun?”

„Da,” am spus. „Tu vezi lucrurile mai clar decât mine.”

„Noi, brutarii, ne pricepem la chestiile astea pentru că noi avem muncitorii noștri,” a spus Lo-Ai, ridicând demonstrativ în sus aluatul. „De ce să arunci o drojdie bună, dacă poți s-o refolosești?”

„Și numai după ce planeta e complet stoarsă de toate resursele, Zeii îi iau pe muncitori și îi duc altundeva. Între timp, mașinile le rescriu cărțile, ca ei să extragă iarăși fier.”

Am fugit la telefon și am format 0.

 

„Pandora, cineva mi-a spus numai ce metafora drojdiei,” am spus eu, imediat după ce Pandora a ridicat receptorul. „Trebuie să vorbim. În persoană.”

„Daca vrei să vorbim, vino deseară la stadionul vechi,” mi-a răspuns ea. „Noi o să avem un mic festival acolo.”

Seara am mers la festival împreuna cu Lo-Ai. Stadionul vechi avea paznici la poartă. Pe noi ne-au lăsat să trecem, dar trecătorii curioși erau rugați să vină altădată.

În centrul stadionului fusese întins un cort uriaș, închis, păzit și el. Din felul lor de a ne privi direct în ochi mi-am dat seama că ăștia erau rebelii lui So-Can. Nu erau înarmați, dar nici nu aveau nevoie de arme. Oricare dintre ei ar fi putut să controleze zece indivizi obișnuiți.

În interiorul cortului, luminile proiectau umbre pe pereți și eu mi-am dat seama imediat ce fel de festival era acesta. În cort se vedeau Fii ai Zeilor și rozătoare. Ei sărbătoreau ceva împreună și probabil că se băuse deja multă bere, pentru că Fiii Zeilor cântau cântece tradiționale, iar șobolanii strigau ceva în limba lor stridentă.

În afara cortului erau câteva măsuțe cu sucuri, prăjituri și alte delicatese.

„Hai să stăm aici,” i-am șoptit lui Lo-Ai. „Nu cred că o să ne simțim bine în cort.” Ne-am așezat la o masă și la câteva minute din cort a ieșit So-Can. Era beat și, după ce s-a așezat cu noi, m-a apucat de mâna brațului mijlociu, și a început sa-mi vorbească, sărind aiurea de la o temă la alta: „Pon-Pon, noi avem o soluție pentru zei. Gata! Destul cât ne-au exploatat ăștia pe noi. Ascultă-mă, noi avem încredere în tine! Vino în casta savanților sau dacă nu vrei să fii savant, ajută-ne. Noi avem niște materiale explozive care pot da jos navele zeilor. Le ascundem într-o casă și, când ei o ridică pe nava lor, bu-um!” So-Can a făcut cu mâinile lui mici un gest care însemna o explozie.

„So-Can, prietenii tăi te așteaptă,” a spus cineva pe un ton dur și mi-am dat seama că în spatele nostru era Pandora. Vocea ei mi-a dat un fior rece.

De cum Pandora s-a așezat cu noi la masă, So-Can a plecat. Ea nu purta glugă și Lo-Ai era speriată.

„Savantul-șef a băut cam mult,” a spus Pandora, zâmbind.

„Ce sărbătoriți, ceva special?” am întrebat eu.

„Se numește Ziua Libertății,” a spus Pandora. „Este ziua în care un lider de-al nostru a publicat o proclamație numită Despre Libertate. Pentru noi a fost un eveniment important. Oamenii s-ar fi supărat dacă o citeau, dar ei erau pe atunci ocupați cu războiul împotriva zeilor voștri.”

„O chemare la libertate?” am întrebat eu, căzut pe gânduri. „Să știi că mi-ai dat o idee…”

„Ce credeți de ideea lui So-Can?” a întrebat Pandora.

„O prostie,” am început eu să spun.

Înainte ca să termin ce aveam de spus, Lo-Ai a intervenit: „Noi, brutarii, avem o vorbă.”

„Da? Și ce spun brutarii?” a întrebat Pandora, intrigată sau poate luată prin surprindere că Lo-Ai avea ceva de spus.

„Brutarii nu au vânătăi,” a spus Lo-Ai.

Intrigat și eu, am întrebat-o: „De ce?”

„Drojdia nu sare niciodată la bătaie,” a spus Lo-Ai și a zâmbit.

„A-a, acum înțeleg eu de ce ești tu atât de inteligent, Pon-Pon,” a râs Pandora. „Lo-Ai îți stimulează gândirea cu idei originale!”

„Și cu prăjituri. De fiecare dată când spune ceva inteligent, eu îi dau o prăjitura,” a spus Lo-Ai. Am râs cu toții și tensiunea dintre noi a dispărut.

„Și ce face drojdia dacă nu știe să se bată?” a întrebat Pandora.

„Se ascunde,” a spus Lo-Ai. „Lasă niște aluat în casă sau în livadă. În câteva ore, acesta o să înceapă să crească. Drojdia se ascunde peste tot.”

 

I-am spus Pandorei ce am discutat noi despre instrucțiunile din cărți.

„Dacă stau să mă gândesc, există o regulă oficială că brutarii și scribii nu trebuie să se căsătorească între ei. Scribii sunt cei mai loiali zeilor. Noi trebuie să purtam numai hainele noastre, să avem casele însemnate cu simbolurile castei și toate cărțile trebuie să fie păstrate numai la noi în case. Unchiul Ton, de fapt, mi-a spus odată să nu țin cărți secrete la mine în casă, să le ascund la altcineva,” am spus eu.
„Interesant… Veniți mâine seară la sediul castei savanților să discutam niște planuri de viitor,” ne-a spus Pandora și a ridicat un pahar. Noi știam deja obiceiul și am ciocnit cu ea. „Să fie într-un ceas bun!”

 

***

 

La un an după Transcendență, am oprit trăsura la poarta scribului din așezarea de pe vârful dealului la vest de Orașul Vechi. Stăpânul casei a ieșit afară să mă salute.

„Lon, scribul? Slăviți fie Zeii!” i-am spus.

„Slăviți fie Zeii! Bine ai venit, Pon” mi-a răspuns.

„Cum merg lucrurile la școală?” am întrebat.

„Foarte bine,” mi-a răspuns el. „Am construit-o exact cum ne-au instruit cărțile strămoșilor. Copiii fac progrese în toate domeniile: matematică, fizică, chimie, astronomie, programare. Un băiat mi-a spus că vrea să fie inginer. O fetiță vrea să fie savant. Iar fiul meu vrea să fie scrib ca și mine.”

„Și cum îl cheamă?”

„Pon, ca și pe tine, și ca pe vestitul Pon-Pon, scribul.”

„Am ceva pentru tine, Lon. O broșură scurtă. Se numește ‚Despre Libertate’ și e scrisă chiar de Pon-Pon,” i-am spus și i-am dat câteva exemplare. „Sunt sigur că o să-ți placă. Ca de obicei, după ce o citești, o dai unui brutar.”

„Desigur! L-ai văzut vreodată pe Pon-Pon?” m-a întrebat. „Cum arată?”

„E tânăr, dar are idei interesante. Am auzit că a copilărit chiar pe aici pe undeva, la vest de Orașul Vechi.”

„Vai, băiatului meu o să-i placă mult să audă asta!” mi-a răspuns Lon.

„Am și o carte nouă cu povești, scrisa de Lo-Ai, soția lui Pon-Pon. Ei au crescut împreună.”

„Ce frumos! Povești cu Văcuța cea șireată?”

„Da, copiilor o să le placă noile ei aventuri,” i-am spus.

„Ultima carte a fost interesantă. I-am citit-o și soției. Caprele au decis să fugă în pădure iar Văcuța le spune: «Veniți peste o săptămână să-mi spuneți cum e acolo, poate vin și eu cu voi.» Am râs mult de isprăvile ei.”

„Și aceasta e tot o carte de dat la brutari. Ultimul pachet conține un test de inteligență pentru elevii tai. Cei mai buni o să meargă la o școală pentru copiii dotați din Orașul Vechi.”

„Pot să-l fac și eu?” a întrebat Lon în glumă.

„Desigur, aștept să-mi spui ce scor ai luat. Mă bucur că te-am văzut, Lon!” i-am spus. „Trebuie să te las, ca să pot ajunge azi acasă. Eu s-ar putea să plec undeva pentru mai mult timp, dar o sa ia altcineva legătura cu tine!”

„Slăviți fie Zeii! Să ai un drum bun, prietene,” mi-a spus scribul.

 

În drum spre Orașul Vechi m-am oprit la casa unor brutari. În curte aveau o cofetărie. M-am așezat la o masă, am scos din buzunar un telefon și m-am conectat la WiFi.

„Lo-Ai, celor din așezarea noastră le-au plăcut poveștile tale,” am spus. „Sunt oameni de treabă, fac totul cum i-am instruit în cărți.”

„Cum arată localitatea?” m-a întrebat ea.

„Străzile și casele sunt așezate un pic mai altfel, dar m-am simțit ca acasă.”

„Hai să mergem acolo mâine, să vedem ce mai face casa noastră de lângă pădure.”

„Mergem. Tu ce faci?”

„Pregătesc niște servere pentru cei din Orașul de Fier, scuză-mă, Orașul de Aur.”

„Daca ne iau zeii aurul la următoarea Transcendență, ce-o să mai folosim pentru bani?” am întrebat.

„Prăjituri!”

„A, visul brutarilor de a conduce lumea!” am zis eu și, chiar dacă Lo-Ai nu a spus nimic, am intuit că ea a zâmbit. „Ai vorbit cu Pandora?” am întrebat-o.

„Da, mai are puțin și lansează aplicația de tradus limba Oamenilor.”

„Crezi că o să poată veni la decolare?”

„E bătrână, dar o sa vină. Sa știi că am descifrat mesajul de pe navă,” a spus Lo-Ai.

„Și ce spun zeii? Știu că noi le-am modificat cărțile?”

„Nu și-au dat seama. Cei de pe navă, de fapt, nici nu sunt zei. O fi niște lucrători simpli ca și noi. Le-au raportat șefilor că s-a trecut la faza de exploatare a zăcămintelor neferoase. Au menționat și faptul că au detectat o poluare minoră cu tehnologie, dar că aceasta a fost neutralizată de Transcendență.”

„O fi interceptat transmisiunile noastre radio,” am spus eu.

„Da, sau poate că au văzut locomotivele din oraș. Am făcut bine că le-am ascuns pe toate înainte de Transcendență.”

„Tehnologia Oamenilor e fantastică,” am spus eu. „Camuflajul mimetic face mașinile și avioanele practic invizibile. Copiii ce fac?”

„Au zburat spre Nord. Învață sa lucreze sub gheață. Am înțeles că au găsit un lac înghețat și exersează acolo. Tu ce mai ai de făcut?”

„Las acum brutarilor o copie a biografiei noastre și vin acasă,” am spus.

Am scos din buzunar un creion vechi și scurt. Era la capătul vieții lui, dar își făcuse bine datoria. Am adăugat ultimul paragraf la manuscris:

Eu sunt Pon, scribul, fiul lui Ron, păstorul. M-am născut și am crescut în așezarea de la apus de Orașul Vechi. Las această biografie celor care urmează.

Strămoșii mei au fost aduși aici de Zei. De mai mult timp, noi am exploatat resursele acestei planete pentru niște stăpâni pe care nici nu i-am văzut. Acum suntem gata să plecăm. Am construit o navă din ceramică care o să zboare spre Europa, al șaselea satelit al planetei Jupiter.

Eu, Lo-Ai si copiii noștri facem parte din grupul de voluntari care o să cerceteze o stație veche de-a Oamenilor ascunsă pe Europa. În câteva zile decolăm.

Dacă reușim să redeschidem stația de sub gheața Europei, Slăviți fie Zeii, după următoarea Transcendență plecăm cu toții!

Dinu Paladi

Dinu Paladi

Originar din R. Moldova. Stabilit, prin sec. XX, in SUA. Lucrez in telecomunicații. Știu sa călătoresc in timp. Pentru moment mă pricep cel mai bine la deplasarea din trecut in prezent si de acolo in viitor. In povestirile mele îmi place sa fiu tiranic cu personajele, pe care le arunc fără milă in vâltoarea evenimentelor.

More Posts