Eram emoţionat. Mi-am dres glasul, încercând să tuşesc, mai mult prefăcându-mă. Un vechi truc de orator de mâna a doua. Am zâmbit privind peste asistenţă. Şi n-am depistat nici cel mai neînsemnat freamăt. Nici măcar un abur de respirare, deşi în încăpere era frig. Ei nu erau decât nişte piese de mobilier, care de care mai şubrede, mai scălâmbe. Îmi făceau milă.

– Dragii mei… am rostit şi am simţit cum îmi tremură vocea. În liniştea de gheaţă ce a urmat, am desluşit clar sunetul slab şi ascuţit al unui servomecanism. Cineva din fundul sălii întorcea capul. În orbitele sale luceau irişi verzi, fosforescenţi. Îi puteam vedea bine în lumina destul de vie. Erau fosforescenţi şi lipsiţi de viaţă. Vecinul său, către care tocmai privea, rămăsese inert. Nu se simţea privit.

– Nu ştiu cum aş putea să încep…

O voce ca de copil, din primele rânduri, a dorit să mă încurajeze:

– Orice început e bun.

Aşa am simţit eu, că încerca să mă încurajeze. Aşa mă păcăleau mereu. Învăţaseră să apese pe butoanele sufletului meu. Eram parcă de o viaţă împreună…

Am ridicat privirea cu un zâmbet amar:

– Orice început e bun… Uneori însă, un sfârşit e atât de necesar, atât de aşteptat, încât trebuie iscat cumva, ajutat să se nască, dacă nu poate el singur să se desprindă din placenta veşniciei.

Tăcerea lor nu era ceva neaşteptat. Am continuat:

– Pentru mine, care sunt foarte diferit de voi, e firesc să vină momentul sfârşitului. Vouă ar trebui să vă fie indiferent. Eu însă îmi doresc sfârşitul. În acelaşi timp, mă gândesc la ce aţi putea face voi fără mine. Aţi pluti în nemărginire, profitând de orice radiaţie firavă pentru a vă hrăni convectorii energetici. Aţi pluti mult. Infinit de mult. Cel puţin în raport cu timpul meu…

M-am simţit ridicol. Privirea mi s-a lăsat grea în podea. Mi-era ruşine. Singurătatea nu înseamnă absolut nimic.

Foarte încet la început, apoi din ce în ce mai tare, s-a auzit valsul acela. Ca o înşiruire de dorinţe ale unui copil asistând întâia dată la spectacolul unui circ. Nu era prima oară când o făceau. Nu ştiam exact cine cântă. Mi se părea că sunt mai mulţi. Se ridicau scârţâind de pe scaune prinzând viaţă, da, viaţă, şi se porneau să dănţuie ca nişte stafii ridicole, învârtindu-se prin încăpere, prinzându-mă la mijloc. Aşa şi acum. Mă roteam halucinat, privindu-i. Muzica devenea pe nesimţite lugubră, iar ritmul se făcea tot mai lent, ca un sânge care se-ncheagă. Un vals cântat în împrejurări funebre. Acorduri minore într-o noapte de toamnă, cu luna ca un felinar palid, înfăşurată în zdrenţele norilor. Ştiam că plouă. De unde ştiam? Degete grele mozoleau clapele îngălbenite ale unui pian bătrân, dezacordat.
Aşa se întâmplă mereu. Realitatea se destramă în acordurile unei muzici grele. Catran. Sufletul se umple de catran. Gheaţă. Moarte. Resemnare.

Durerea a pierit şi ea. N-are rost să lupţi. N-are rost.

Apoi m-au aruncat iar în gol. Şi am deschis ochii pe ţărmul acela stâncos, unde stăteam singur, aşteptând-o pe Maria. Maria! Frumoasa mea Maria! Vântul se tânguia ca trecut prin fluiere. O doream pe Maria. Era suavă. Şi când îşi dezgolea trupul mă gândeam la luminile zorilor. Pe urmă surâdea, apoi surâsul devenea un rânjet, apoi urla ca o fiară şi-mi cerea s-o posed acolo, pe ţărm. Şi mi se făcea teamă. I se adânceau ochii în orbite, i se ascuţeau muchiile orbitelor secate, rânjea cu dinţi înnegriţi, şi-mi cerea grohăind s-o sărut, scoţând apoi limba cleioasă printre buzele purulente. Cădeam în genunchi. „Maria! Maria!” Şi atunci auzeam tunurile din larg. Auzeam ghiulelele sfârtecând aerul. Şi vedem pânzele. Veneau. Veneau ei. Veneau scârţâind, rotindu-şi capetele, zumzăind din servomecanisme. Chiuiau şi trăgeau cu tunurile. Şi erau legaţi la câte un ochi. Pe Maria o nimereau ghiulelele. Maria ardea. Ardea. Era de carton. Marea era galbenă. Soarele era maroniu, ca sângele vechi. Văzduhul puţea.

– Poţi să spui ce vrei, dar să ştii că asta e insula noastră. Maria nu ne interesează. Maria e o curvă, cu care au curvit toţi împăraţii lumii tale. Dacă vrei, te facem împărat, şi poţi să i-o tragi şi tu. Aşa-i că vrei? Vrei, cum să nu vrei. Numai la asta vă gândiţi. Cum să vă încălecaţi, băloşi, spurcaţi, duhnind a umori şi a sudoare fierbinte. Puah!

– Cine eşti tu, cel care îmi vorbeşti mie aşa?

– Iartă-mă, sire, zise îngrozit piratul automat.

– În genunchi, lepră! Să mi-o faceţi la loc pe Maria, aşa cum vă pricepeţi. Voi aţi ars-o, voi o înviaţi!

– Dar sire, noi…

– Nu vreau să aud nimic!

Corabia eşuase pe ţărm, înclinată pe-o rână. Carena plesnise. Valurile se cuibăreau în ea. Marea era sărată. Şi atunci a explodat pulberea. Şi a explodat Maria. Şi totul a explodat. S-a făcut întuneric şi am rămas singur.

Singurătatea nu înseamnă nimic. Întunericul nu înseamnă nimic. Aşteptarea nu înseamnă nimic. Numai sfârşitul poate aduce o lume nouă.

Trenţăroşi, mecanici, scălâmbi, se aliniaseră pe plajă. Erau aliniaţi în mintea mea, pe plajă, şi valurile se auzeau şuierând printre picioarele lor de plastic. Valurile şterpeleau nisipul plajei din mintea mea, nisipul de sub tălpile lor de cauciuc. Valurile şterpeleau pământul. Ştiam că ele şterpeliseră şi soarele. Îl udaseră. Îl udaseră zdravăn. Acum era maroniu, ardea mocnit. Ca Maria. Cu coapsele ei. Cu rochia ei jegoasă. Cu carnea ei albă, murdară, suavă, prăjită şi mirosind a mosc şi a vagin flămând. Puah!

Mi s-a făcut greaţă. Ca la comandă, automatele au început să vomite. Şuruburi de cinci, piuliţe de şase, largi şi inutile, şaibe grover pline de vaselină scârboasă şi iute, dulii ruginite, câteva sticle sparte, mirosind a untură de peşte, ba chiar şi una sau două ghiulele fumegânde. Apoi li s-a făcut şi mai rău. Au vomitat animale nevertebrate unicelulare, apoi primele alge, care nici nu ştiu când s-au făcut vertebrate, apoi câteva lişiţe fugărind unele libelule, apoi lupii, lupele, automobilele, bordelurile, băncile, târfele, seifurile cu bani, câteva transatlantice. Tare rău li s-a făcut la bietele automate. Iar eu vreau să le părăsesc, vreau să vină sfârşitul. Mi se face rău.

Mi-e greaţă. Mi-e tare greaţă. Vomit şi eu. Vomit ceva sărat. Mă ustură plămânii. Parcă aş vomita jăratec. Parcă aud fâlfâind aripile calului lui Făt Frumos. Fac vânt aripile şi încing jarul. Şi calul vomită. Şi Făt Frumos se-nverzeşte la faţă şi vomită. Din gâtul lui iese un trup alungit, niţel mai gros ca o sfoară. Apoi se umflă. Şi se preface într-un om fără chip. Are în mâna dreaptă o sabie şi vine spre mine.

– Am să te operez.

– Nu, strig deznădăjduit. Nuuu!

– Jarul trebuie scos. Degeaba ţipi…

M-a despicat. Din mine au ieşit flăcări. I-am privit faţa. Cu uimire. Era a mea. Şi am simţit aerul rece, intrând direct în pieptul meu despicat. Şi jarul s-a răcit. Şi o lumină a despicat cerul şi pământul. Şi Maria plângea. Iar eu eram întins pe ţărm. Nisipul era cald. Şi cel care mă resuscitase mirosea a tutun.

Eram emoţionat? Atunci nu. Atunci îmi venea doar să vomit.

Mircea Coman s-a născut în data de 25 septembrie 1967 în localitatea Strehaia, judeţul Mehedinţi, unde a urmat în întregime clasele învăţământului elementar, gimnazial şi liceal. A absolvit Facultatea de Construcţii a Universităţii Tehnice „Traian Vuia” din Timişoara, cu specializarea Căi Ferate, Drumuri şi Poduri, promoţia 1994. A debutat cu povestirea La Pocilga, în numărul 21 din 5 octombrie 2009 al revistei NAUTILUS, fiind prezent, în noiembrie 2009, cu povestirea Cybervals, în antologia Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice, Editura Millennium Press, realizată de Michael Hăulică. Este membru AtelierKULT. Colaborează cu povestiri la NAUTILUS şi SRSFF. Este autorul blog-fanzinului Scifientland.