Nemira

Primele raze ale dimineţii o determină să-şi deschidă în sfârşit ochii şi să privească în jurul său. În centrul încăperii se află un birou din lemn şi pe acesta stau aşezate câteva foi de hârtie. Doar atât. Astăzi n-are chef de nimic, cu toate că se prefigurează o zi extrem de aglomerată. În plus, se simte foarte rău şi pune totul pe seama faptului că a devenit probabil o meteodependentă.

– Parcă aşa se spune, nu? îşi adresează singură întrebarea şi, în loc de răspuns, se gândeşte cât de ironică este viaţa atunci când ajungi să depinzi de câte ceva în tot ceea ce faci – de bani, de imagine, de medicamente de cele mai multe ori, poate uneori de droguri sau chiar de ciudăţenii de tipul presiunii atmosferice ori stării vremii.

Senzaţia puternică de sete îi învinge lenea şi o convinge să se ridice pentru a bea ceva. Orice, numai să bea şi să-şi potolească setea. Face doi paşi, după care se apleacă şi soarbe încet, bucurându-se pentru fiecare picătură.

***

Simte cum cu fiecare picătură extrasă din propriul său corp este mai aproape de starea de leşin. Dar convingerea că este un gest nobil acela de a împărţi ceea ce ai cu ceilalţi îi dă putere să continue. În acelaşi timp însă, se resemneză că nu se poate opune sub nicio formă nefericitului destin care i-a fost hărăzit. Geme uşor în timp ce alţi stropi se scurg într-un ritm nefiresc de încet, accentuându-i starea de agonie…

***

–  Acum parcă este ceva mai bine! îşi spune şoptit.

Este convinsă că spoturile de la televizor în care sunt prezentate mesaje de interes public de genul „Pentru sănătatea dumneavoastră consumaţi zilnic lichide” sunt vitale în anumite situaţii. Îşi coboară ochii spre foile de hârtie, apropiindu-se ceva mai mult de ele. Toate sunt aidoma apelor ce alcătuiesc un ocean. Un ocean alb, ca de lapte…

***

Noaptea era extrem de întunecată. Dar şi extrem de liniştită!

La un moment dat, starea de linişte a fost străpunsă de nişte zgomote de paşi grăbiţi pe scări, un schimb violent de replici, cineva îmbrâncit şi apoi auzindu-se căzând pe pavajul străzii, după care zgomotul unui cuţit abandonat pe acelaşi pavaj şi alţi paşi îndepărtându-se în grabă.

Lenora alerga speriată pe străduţele pustii şi slab luminate. Îl văzuse! Nu, nu i se păruse, văzuse foarte clar silueta acelui bărbat ce îşi omorâse adversarul în îmbrânceala din faţa barului dinspre colţul pieţei. Asistase la gestul crud şi în final îi întâlni ochii, flăcări roşiatice ce o îngheţară pe loc şi abia apucase să se dezmeticească şi să o rupă la fugă.

Auzea paşii ce se apropiau de ea. Gândul că va fi ajunsă din urmă o îngrozea cumplit. La capătul străduţei tocmai dăduse de intrarea într-un gang şi rămase câteva clipe cu spatele lipit de peretele rece. A respirat adânc şi apoi a rupt-o din nou la fugă spre adâncurile întunecate. S-a oprit într-un final după un paravan ce adăpostea un cufăr imens.

Curiozitatea a îndemnat-o să-i deschidă capacul şi să privească înăuntru. Imediat după aceea şi-a făcut apariţia şi individul ce o urmărea, fixând-o cu privirea. Lenora era îngheţată de frică, însă de data asta s-a petrecut ceva neobişnuit: bărbatul şi-a schimbat direcţia în care privea mai devreme, căutând-o parcă în altă parte.

– Poate este orb! a încercat fata să-şi dea o rază de speranţă că va scăpa de urmăritorul ei.

Poate că aşa era, dar şi-a dat repede seama că acest lucru nu era real, deoarece, între timp, bărbatul îşi privise neliniştit ceasul de la mână, părând a fi în întârziere. A mai căutat-o cu privirea de alte câteva ori, de fiecare dată în zadar, deşi îi stătea drept în faţă la doar câţiva paşi distanţă. Apoi s-a întors şi a plecat şi Lenorei nu-i venea să creadă c-a scăpat. Nu putea găsi o explicaţie logică pentru asta, deşi îi convenea situaţia în care se găsea. Şi-a şters cu mâneca picăturile reci de sudoare de pe frunte, pregătindu-se pentru a-şi continua drumul spre casă, acolo unde va fi pe deplin în siguranţă.

***

Luă un răgaz pentru a arunca o privire fugară pe fereastră, apoi îşi adânci peniţa în cerneală şi se aplecă din nou spre foile de scris…

***

Lenora se afla în camera ei. A încuiat uşa, după care a apăsat întrerupătorul, făcând lumina să se reverse şi să inunde încăperea. Declicul i-a produs pentru un moment o stare de agitaţie. Ceea ce se întâmplase mai devreme era prea mult pentru ea, mult prea mult pentru o seară!

Şi.a privit camera şi a remarcat tabloul ce trona pe unul dintre pereţi. Era acelaşi pe care-l vedea zi de zi, însă de data aceasta parcă era ceva schimbat la el. Nu ştia exact ce, poate oboseala era de vină… Îşi scoase hainele şi se strecură sub duş. Apa caldă o făcu să mai uite de toate prin câte trecuse. Ceva mai târziu îşi aşeză capul pe pernă şi se lăsă cufundată în somn.

Dar după numai câteva zeci de minute se trezi. În jurul ei totul era ca într-o continuă stare de transformare. Alerga din nou. Pentru un moment, realizase că nu se afla în vreun loc familiar şi peste toate astea, în jurul său totul se derula într-un mod foarte straniu. Era întocmai ca şi ansamblul unui puzzle imens în care, deşi piesele seamănă forate bine între ele, numai una din atât de multe posibilităţi se potriveşte în spaţiul rămas gol şi poate completa întregul.

S-a urcat într-un autobuz în care erau mulţi oameni. Nu-şi aducea foarte bine aminte cum ajunsese acolo, dar îşi alungă orice alt gând şi încercă să se concentreze asupra faptelor la care era martoră. Oamenii se uitau la ea, ea se uita la ei, însă nimeni nu îndrăznea să scoată vreo vorbă. Constatase deja că toţi pasagerii erau îmbrăcaţi în haine aparţinând unor secole demult apuse. De asemenea, că toţi stăteau aşezaţi pe scaune, astfel încât numai ea rămăsese în picioare, ţinându-se de bara din dreptul uşii pentru a nu fi dezechilibrată de înaintarea haotică a autobuzului..

Un bărbat scund, cu barbă, se ridicase pentru a-i oferi locul. Lenora se îndreptă spre el, înclină capul pentru a-i mulţumi, apoi se aşeză. Observă că bărbatul o privea insistent, dar ea continuă să-i studieze pe ceilalţi.

–  Ce părere ai despre vreme, domnişoară? i se adresă.

– Poftim? spuse fata, tresărind când auzise glasul subţire al bărbatului. Cu mine vorbiţi?

– Da! Eu cred că va ploua în curând. Priveşte norii!

Lenora privi pe fereastră pentru prima dată de când se afla în autobuz. Putea zări siluetele neclare ale unor oameni ce mergeau agale prin atmosfera ceţoasă de pe străzi. În goana maşinii mai văzuse ceva, dar credea că i se păruse: de creanga unui copac atârna trupul unui bărbat spânzurat, cu mâinile legate la spate.

– Ai văzut? îl întrebă pe pitic.

– Norii?

– Nu norii! Uite acolo, lângă acea casă!

Bărbatul se apropie ceva mai mult de fereastră.

– Pe mine mă cheamă Puck!

Lenora îl privi mirată.

– Eu sunt Lenora. Către ce ne îndreptăm, domnule Puck?

– Te rog, spune-mi Puck!

– Puck…

Piticul rânji şi continuă:

– Către staţia următoare, Lenora… Dar ai încredere în mine! Voi avea grijă de tine! De fapt, voi avea grijă de voi toţi! se adresă tuturor oamenilor din autobuz, rotinduşi privirea către aceştia.

Ceilalţi îl priviră, dar nu-i vorbiră. Lenora privi din nou pe fereastră şi văzu de data asta alte trupuri prăbuşite în poziţii nefireşti pe strada pe care gonea autobuzul. Îi scăpă un ţipăt slab atunci când simţi prezenţa piticului foarte aproape de ea.

– Ei nu sunt de-ai voştri! Sunt dintre ceilalţi

– Ceilalţi?

– Ştii, clanul Talbot este diferit!

– Nu înţeleg!

– Talbot este clanul din care fac parte toţi componenţii acestui autobuz. Deci şi tu, Lenora! Cea mai de preţ calitate a voastră este că aţi învins una dintre dimensiunile din care este făcută această lume. Aţi învins timpul, Lenora!

– Şi tu? Tu cine eşti?

– Eu sunt umilul vostru servitor…

Fata era complet buimăcită. Simţea cum o cuprinde ameţeala şi un bubuit groaznic îi răsuna în urechi. Piticul văzuse că nu se simţea prea bine, dar îşi continuase nestingherit povestea uluitoare, apoi o întrebă:

– Ştii, cred că mai am ceai cald la mine în turn! Acolo, sus! Vrei să-ţi aduc o ceaşcă?

– Nu, mulţumesc, cred că mă simt mai bine…

– Ar trebui să porţi din nou hainele albe! Îţi vin atât de bine…

Rând pe rând, etapele discuţiei îi desluşiră Lenorei o istorisire incredibilă din partea piticului. Aflase că ceilalţi pasageri ai autobuzului erau rude de-ale sale din vremuri foarte diferite şi îndepărtate, că ea însăşi făcea parte din familia Talbot, una dintre cele mai vechi din ţinuturile sale natale. Puck se dovedise a fi unicul servitor al familiei de-a lungul a sute de generaţii, fapt ce nu-i părea defel mai bizar decât contextul în care se desfăşura tot acel dialog.

***

Lenora aştepta să se trezească, dar nu reuşea defel…

– Nu, nu-i bine… zise şi mototoli foaia de hârtie, aruncând-o la coşul de gunoi, peste alte câteva.

Luă alta. După o nouă privire aruncată răzleţ pe fereastră, continuă să scrie.

***

Lenora era nedumerită dacă era vis ceea ce trăia sau totul se petrecea aievea. Puck îi spusese că ar fi fost cândva iubita lui. Dar soarta nu îi legase niciodată. Ea dispărea mereu în alt loc, făcându-şi apariţia din când în când şi intersectându-şi viaţa cu a lui.

El folosea de fiecare dată altă modalitate de a răzbuna despărţirea de Lenora. Îi spusese că ultima oară a fost vorba de un cuţit bine plasat în propria lui inimă!

– Îţi stau bine hainele acelea albe! îi repetă piticul.

– Nu, termină cu vorbele astea fără sens, vreau să ies, opreşte autobuzul! Este o nebunie! a izbucnit dintr-o dată Lenora, ridicându-se în picioare.

Bărbatul rânji şi îşi clătină capul, spunându-i:

– Toţi sunteţi la fel!

– Lasă-mă să ies! Nu ai dreptul…

Piticul o prinse de mână şi o reaşeză pe scaun, îndepărtându-i o şuviţă de păr căzută peste ochi. Încercă să o lămurească de faptul că acel autobuz nu poate fi oprit şi că are o singură staţie.

– Lenora, îţi aduci aminte de cufărul în care ai privit!

– De unde ştii despre el?

– Ei bine, în cufărul acela ai zărit destinul tău…

– Dar nu era decât o ramă de tablou! Nimic altceva!

– De fapt nici nu există altceva în tot destinul hărăzit ţie! Tu, Doamna în alb, care împodobeşti cu chipul tău Sala Mare a castelului familiei Talbot…

Lenora tăcu. Piticul se îndepărtă de ea, mergând pe rând către ceilalţi pasageri pentru a le şopti ceva la ureche. Unul câte unul zâmbeau după trecerea piticului, pentru ca apoi să se dematerializeze, pe scaunele ocupate de ei rămânând doar lama unui cuţit. Lenora le remarcase chipurile împăcate cu care se făceau nevăzuţi.

La final a rămas singură în tot autobuzul. Chiar şi Puck dispăruse. Până şi şoferul maşinii, dacă avusese vreodată aşa ceva acel autobuz… Alte trupuri moarte se zăreau pe fereastră. Cerul ajunsese să fie roşiatic, întocmai ca şi culoarea sângelui… A privit îndelung scaunele ocupate cu puţin timp în urmă, studiind cuţitele. S-a ridicat pentru a atinge unul dintre ele, dar a renunţat la gest pentru că remarcase hainele pe care le purta. Totul se întâmplase într-o fracţiune de secundă, exact cât i-ar fi luat să clipească o dată. Erau haine destul de vechi, dar în stare bună. Şi erau albe!

Puck îi spusese că îi stă bine în haine albe…

Autobuzul opri brusc. Ea coborî şi ajunse – fără a şti cum – în camera sa. Se vedea de data aceasta întinsă pe pat. Îşi întinse o mână pentru ca apoi să o retragă în grabă, motivul fiind că zărise o dâră mică de sânge prelingându-se din zona pieptului. Îşi dădu repede seama că era ea, moartă, ucisă de cineva…

Se privi un timp, după care îşi ridică privirea spre tabloul ce stătea agăţat deasupra patului şi văzu că era gol. Îşi ştia locul de data asta. Îi devenise limpede faptul că era parte a unui ansamblu ce trebuia să se pună din nou în mişcare, ca un puzzle imens în care, deşi piesele seamănă foarte bine între ele, numai una din atât de multe posibilităţi se potriveşte în spaţiul rămas gol şi poate completa întregul.

***

Câteva ore mai târziu, poliţia împânzise camera unde fusese găsit trupul fără viaţă al Lenorei. O voce de bărbat sunase pentru a-i anunţa decesul. În cameră nu se mai afla altceva în afara unui tablou vechi de secole reprezentând chipul posomorât al unei femei tinere îmbrăcate în alb…

***

Agonia ajunsese la mult aşteptatul final. Erau ultimii stropi… Acele ultime crâmpeie din viaţă de care te poţi bucura înainte ca întunericul să pună stăpânire pe tot. După care, linişte…

Peniţa folosită de scriitor privea tristă la călimara de cerneală rămasă acum goală. Se privi la rândul ei într-un ochi de geam minute în şir şi constată că vârful i se tocise foarte tare, prevestind o înlocuire inevitabilă a sa. Gânduri de tot felul o răscoleau şi nu-i dădeau pace. Gânduri ce zburau, poate şi din cauză că n-au apucat să fie puse pe hârtie…

Puck deschise sertarul şi o aşeză alături de alte câteva peniţe. Apoi privi pe fereastră pentru a-şi aduna gândurile. Gânduri cenuşii, idei care poate se vor regăsi într-o altă povestire, scrisă de o altă peniţă, dar de acelaşi autor…

Nemira

 


Cătălin Cofaru s-a născut pe 1 noiembrie 1978 în municipiul Câmpina, judeţul Prahova. A debutat cu povestirea Fortăreaţa în revista Nautilus. A publicat proză scurtă în revistele NautilusGazeta SF şi Helion online, precum şi pe site-ul Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy. Din luna iunie 2011 este membru al AtelierKult. A obţinut menţine pentru povestirea Următorul trecut la concursul de proză scurtă Helion 2010.