GSF62 ban-650

          Curentul fantasy a devenit un fenomen de proporţii ce nu ar mai putea fi ignorat nici de cei mai pretenţioşi critici literari. Cunoscutul scriitor George R.R. Martin, autorul seriei de romane Cântec de gheaţă şi foc, afirma recent că proza fantasy este „coloana vertebrală a literaturii engleze contemporane.” Într-adevăr, numărul de apariţii editoriale ce ţin de acest curent, lansate anual în Statele Unite şi în Marea Britanie, este cu adevărat impresionant şi, în mod ciudat, îl depăşeşte pe cel al romanelor ştiinţifico-fantastice. Deşi trăim într-o lume hipertehnologizată, publicul larg pare a fi fascinat mai curând de poveşti cu dragoni, cavaleri şi magie, ce invadează ciberspaţiul, prin grafica luxuriantă creată de „vrăjitorii” secolului 21 cu ajutorul computerelor. Să fie oare aceasta o formă de respingere a realităţii, o dovadă a faptului că lumea s-a plictisit de „miracolul ştiinţei” şi doreşte să se refugieze în trecut?

          Posibil, magia arhaică a supravieţuit în lumea contemporană tocmai prin puterea scriitorilor de a ficţiona şi de a-i supune pe cititori fascinaţiei unor tărâmuri iluzorii, metamorfozându-le astfel sufletele. Poate că literatura fantasy exercită o asemenea atracţie pentru marele public şi din motiv că acest gen este mai aproape de arta tradiţională a povestirii, aşa cum a ajuns până la noi din veacurile străvechi. Această nevoie de poveşti s-a manifestat pe parcursul întregii istorii şi probabil se va perpetua tot atâta timp cât va exista omenirea.

          Fritz Leiber, un autor de fantasy din „vechea gardă”, remarca încă de pe la începutul anilor 90 că, spre deosebire de perioada anilor 50-60, dominată de romanele SF ale lui Isaac Asimov şi Arthur Clarke, tinerii par interesaţi mai mult de vrăjitorie decât de ştiinţă. Iar scriitorul de SF şi astronomul Carl Sagan, care iniţiase proiectul de căutare a inteligenţei extraterestre SETI, se plângea în ultima sa apariţie televizată din 1995 că superstiţiile New Age au tendinţa de a marginaliza adevărul ştiinţific. În acelaşi sens, Stanislaw Lem se arăta nemulţumit că tinerii şi copiii din „Generaţia X” cred în magia din Harry Potter mai mult decât în legile fizicii. De fapt, prin noile sale descoperiri, prin teoria stringurilor, ipoteza multiversului şi perspectiva existenţei a o sută de miliarde de planete în galaxia noastră, dacă e să dăm crezare astronomilor, ştiinţa a redat universului aura de miraculos la care omenirea era atât de sensibilă în zorii istoriei sale.

          Curentul fantasy oferă suficiente provocări pentru teoreticienii literaturii. În numărul 26-2014 al revistei Echinox, Corin Braga înregistrează mai multe definiţii ale genului. De exemplu, scriitorul C.S. Lewis, autor al Cronicilor Narniei şi prieten apropiat al lui J.R.R. Tolkien, considera că „termenul literar fantasy se referă la orice naraţiune care se apleacă spre imposibil şi supranatural”.  Iar C.N. Manlove propune definiţia „standard” a genului fantasy: „o ficţiune ce evocă miraculosul şi conţine un element substanţial şi ireductibil de lumi, fiinţe şi obiecte supranaturale sau imposibile, cu care cititorul sau personajele intră într-o relaţie cel puţin familiară.” Sau, în viziunea lui Roger Caillois şi a lui Tzvetan Todorov, proza fantastică se naşte atunci când planul natural şi cel supranatural devin incongruente.

          Literatura fantasy se distanţează de modelul basmului cult, care este conceput de obicei sub forma unor proze scurte, scrise într-un limbaj simplificat, adaptat la capacităţile unui cititor de vârstă fragedă. În schimb, proza fantasy dezvoltă construcţii literare de mare amploare. De cele mai multe ori, creaţiile fantasy au toate calităţile unor romane şi chiar ale unor veritabile saga.

          Deşi reproduc motive din mituri şi legende arhaice, aceste „poveşti artificiale” conţin şi multe elemente moderne. Eroii unor astfel de ficţiuni au trăsături de caracter cu care cititorii de azi se identifică imediat, amintind de rebelii şi nonconformiştii ieşiţi parcă direct din benzile desenate sau din revistele pulp. Cât de izbitor seamănă eroul Conan sau protagonistul din Wiedzmin cu un adolescent adult, având mentalitatea unui tânăr din secolul 21! Scriitorii de fantasy introduc uneori într-un decor medieval atribute ale altor perioade istorice şi chiar artefacte tehnologice, fără a se simţi obligaţi să explice sau să justifice aceste licenţe şi convenţii literare.

          Curentul fantasy s-a manifestat în special ca un fenomen specific culturii anglofone. Datorită numeroaselor traduceril din limba engleză, romanele fantasy se bucură de o largă audienţă pe plan mondial şi i-au încurajat pe reprezentanţii altor culturi să emuleze acest curent în limbile lor native. Exemple concludente în acest sens oferă germanul Michael Ende, cu a sa Poveste fără sfârşit şi polonezul Andrzej Sapkowski, cu seria Wiedzmin (Vrăjitorul), asupra căreia voi reveni mai târziu.

          În literatura română genul fantasy a fost practicat cu succes de scriitori precum Vladimir Colin şi Rodica Bretin, iar tânărul autor Oliviu Crâznic abordează genul prozei gothice şi dark fantasy. În Republica Moldova se remarcă în acest sens Natalia Osoianu, o tânără scriitoare de fantasy care scrie în limbă rusă şi a editat câteva romane în Rusia, la prestigioasa editură Eksmo.

          Probabil cel mai interesant aspect în procesul de elaborare a ficţiunilor fantasy este construcţia lumilor imaginare, pe care practicanţii genului le cartografiază cu minuţiozitate, din perspectiva unor „zei creatori” şi a unor exploratori temerari pe longitudinea şi latitudinea filelor de hârtie. Asupra acestui ultim subiect geografic mă voi concentra în mod special în eseul de faţă.

          Cei ce plăsmuiesc tărâmuri închipuite, arhitecţii şi grădinarii lor deopotrivă, sunt adesea nevoiţi să-şi îmblânzească fantasmele prin puterea raţiunii, fără de care orice edificiu vizionar se prăbuşeşte, înghiţit de haos. Pentru un artist al imaginarului, spiritul riguros este întotdeauna o mare virtute. Şi mă refer aici nu doar la exemplul strălucitului matematician Lewis Carroll, ci şi la un alt mare cărturar, Edwin Abbott, cu al său roman Flatland (Tărâmul Plat) (1884), o captivantă fantezie geometrică despre o lume bidimensională.

          Geneza lumilor fantastice reprezintă un act de creaţie total, care solicită întreaga energie vitală a autorilor. Prin munca lor de o viaţă, printr-o adevărată labour of love, căreia i-au dedicat mintea, inima şi spiritul, ei au lăsat în urmă nişte cărţi uimitoare, ce aşteaptă acum pe rafturile prăfuite ale bibliotecilor pentru a fi redescoperite de alţi cititori.

         

          Evadarea în basm

         

          Dacă ar fi să reconstituim originile genului fantasy, unul dintre primii săi reprezentanţi a fost scriitorul englez William Morris (1834-1896). Romanul său The Wood Beyond the World (Pădurea de dincolo de lume) (1894) denotă influenţe din genul gothic şi din cel al romanului cavaleresc şi are, putem spune, toate atributele prozei fantasy contemporane. Autorul a aplicat un procedeu prin care, odată cu desfăşurarea acţiunii, geografia lumii reale trece gradat într-o topologie simbolică fantastică, procedeu ce avea să-l inspire pe J.R.R. Tolkien atunci când a imaginat lumea fantasmagorică din Stăpânul inelelor.

          Intriga cărţii porneşte de la un personaj care, după o tragedie în familie, se lansează într-o călătorie, pe urmele unei viziuni şi ajunge într-un tărâm imaginar, în Pădurea de Dincolo de Lume, unde devine martorul unor evenimente de un simbolism greu de descifrat. Apoi el reuşeşte să evadeze din acest ţinut împreună cu iubita sa, trecând prin Pământul Oamenilor-Urşi, unde fata face un miracol. În final cei doi ajung într-un regat necunoscut, în care protagonistul înfăptuieşte o veche profeţie şi devine rege, iar restul vieţii îşi petrece în linişte şi pace, alături de regina sa. Niciodată însă cei doi nu se vor mai întoarce în Pădurea de Dincolo de Lume.

         

          O prinţesă de pe Marte

         

          Uneori autorii de naraţiuni fantasy îşi plasează acţiunea în spaţii neaşteptate. De exemplu, seria despre eroul John Carter, elaborată de scriitorul Edgar Rice Burroughs (1875-1950), care a fost şi creatorul personajului Tarzan, se desfăşoară pe planeta Marte. Aceasta a reprezentat prima saga ce ţine de curentul heroic fantasy, iniţiată fiind prin romanul A Princess of Mars (1912) şi dezvoltată în alte zece volume de mare succes, ce au marcat literatura, cinematografia şi arta science-fiction, de la Superman până la Dune, Războiul Stelelor şi Avatar. John Carter este un soldat din timpul Războiului Civil American, înrolat în armata sudistă, care, într-un moment critic, când viaţa sa se află în pericol, se teleportează spontan pe Marte. Spre marea sa surpriză, el descoperă că pe Planeta Roşie există viaţă şi chiar civilizaţie, cu numeroase oraşe populate de diverse rase umanoide şi cu o faună bizară, din care cel mai pitoresc specimen este marea maimuţă albă. Pe Marte, cunoscut în limba nativilor ca Barsoom, locuiesc oameni roşii, marţieni verzi dotaţi cu patru braţe şi chiar… oameni-canguri!

          Profitând de noile sale puteri supraomeneşti, personajul de pe Terra ajunge un războinic neîntrecut şi primeşte pentru faptele sale titlul de cavaler Jeddak. Exact ca într-un joc Nintendo, el călătoreşte pe întinderile planetei în lung şi în lat, înfruntând prin tăria sabiei hoarde de duşmani. John Carter vizitează oraşul Helium, patria încântătoarei prinţese Deja Thoris, care devine marea dragoste a vieţii lui. Se deplasează spre metropola Ptath şi spre sinistrul oraş Zodanga, locul de obârşie al inamicilor dintotdeauna ai regatului Helium. Descoperă oraşele secrete ale vechii rase de oameni albi, ascunse sub cupolele de la Polul Nord al planetei şi pătrunde cu un submarin în Omean, tărâmul subacvatic al celor care se numesc Primii Născuţi şi care s-au autoproclamat zei.

          Însă planeta Marte este ameninţată de o mare catastrofă ecologică, preschimbându-se cu repeziciune în deşert. Într-un moment decisiv, John Carter reactivează enigmatica Fabrică de Atmosferă, asemănătoare cu reactorul din filmul Total Recall, un complex tehnologic construit de o rasă străveche, şi salvează astfel în ultima clipă planeta muribundă.

         

          Lumi subterane

         

          Prozatorul american Abraham Merritt (1884-1943) s-a numărat printre fondatorii literaturii fantasy. A fost de asemenea un jurnalist de succes, unul dintre cei mai bine plătiţi din breasla sa, şi a avut o imensă bibliotecă de cărţi despre ocultism.

          Romanul The Moon Pool (Băltoaca selenară) (1918) reia legenda oraşelor subterane Aghartha şi Shambala, unde unii pasionaţi de ştiinţele oculte cred că s-ar ascunde nişte civilizaţii arhaice, deţinătoare ale unei cunoaşteri supranaturale. Cartea lui Abraham Merritt descrie călătoria unui grup de oameni de ştiinţă pe urmele unui monstru care apare uneori la suprafaţa mării dintr-o băltoacă luminată de razele lunii. Exploratorii ajung într-un tărâm subteran locuit de o veche civilizaţie, care se închină unei creaturi infernale numite The Dweller (Stăpânul) sau The Shining One (Cel Luminos). Monstrul se hrăneşte cu sufletele oamenilor care îi sunt sacrificaţi la intervale regulate.

          În acea lume ascunsă în adâncul Pământului există câteva rase de oameni aflate în conflict. Cei trei supravieţuitori ai unui neam dispărut, numiţi Cei Tăcuţi, îi ajută pe membrii expediţiei în confruntarea lor cu Stăpânul diabolic. Un rol aparte în carte îl are personajul Marakinov, în realitate un agent sovietic care se află în căutarea unor noi tipuri de armament pentru a înfăptui „revoluţia mondială” bolşevică.

          Romanul sfârşeşte printr-o bătălie de proporţii, în care sunt implicaţi toţi locuitorii lumii subterane. În timpul ei, după multe pierderi de vieţi omeneşti, creatura monstruoasă este nimicită. După ce planeta ajunge să fie salvată, exploratorii noştri revin în lumea civilizată.

          Pe lângă motivele fantasy, relevate prin aspectul şi modul de viaţă al acelor rase subterane, cartea lui Abraham Merritt integrează şi modelul romanului de aventuri, perpetuat prin cărţile lui Dan Brown, prin filmele cu Indiana Jones sau prin seria de jocuri Tomb Raider. Din fericire, în lumea de azi au mai rămas teritorii necunoscute, care continuă să ne stimuleze imaginaţia.

         

         

          Aventuri în Era Hyboriană

         

          Acţiunea palpitantă a seriei despre Conan Barbarul, scrisă în anii 30 ai secolului 20 de Robert E. Howard (1906-1936), se consumă într-un trecut imemorial al planetei Pământ. De-a lungul unor eoni, continente necunoscute s-au ridicat din spuma oceanelor, pentru ca apoi să dispară pe vecie, fără a lăsa vreo urmă. Prin acele ţinuturi uitate s-au perindat nenumărate neamuri şi seminţii misterioase. Eroul Conan este un războinic dotat cu o putere fizică extraordinară, care aminteşte de Hercule şi de Ghilgameş. El a trăit în aşa-numita Eră Hyboriană care a urmat după scufundarea Atlantidei, iar patria lui a fost regatul imaginar Cimmeria, situat în ţinuturile de la miază-noapte. În această lume stranie, Conan trece prin aventuri incredibile, în căutarea gloriei, întâlneşte fecioare preafrumoase, înfrânge monştri îngrozitori şi vrăjitori malefici care doresc să distrugă întregul pământ, pentru ca în final să ajungă rege, sprijinindu-se doar pe puterea propriei spade şi pe credinţa în Kromm, zeul fierului.

          În romanul Hour of the Dragon (Ora dragonului), Conan îşi pierde tronul regatului Aquilonia, ca urmare a unei conspiraţii conduse de magul negru Xaltotun, reînviat peste milenii după căderea Imperiului Acheron. Pentru a-şi redobândi coroana, Conan scapă din temniţele regatului Nemedia şi primeşte în mijlocul pustietăţii îndrumarea vizionară a unei bătrâne cu puteri şamanice. Ajunge până în îndepărtata coastă a ţinutului Zingara, unde practicase cândva pirateria, descinde în bezna unei necropole bântuite de vampiri şi obţine piatra magică Inima lui Ahriman, cu ajutorul căreia îl nimiceşte pentru totdeauna pe magul Xaltotun.

          Iar în Red Nails (Unghiile Roşii), ultima nuvelă semnată de Robert E. Howard, Conan se alătură amazoanei Valeria într-o călătorie spre ţinuturile sălbatice de la miază-zi. În mijlocul junglei, cei doi descoperă oraşul Xuchotil, construit în întregime din jad, ai cărui locuitori trăiesc de veacuri în izolare, fără să fi văzut vreodată lumina soarelui.

          Saga lui Conan a fost adaptată pentru marile ecrane în superproducţia lui Dino De Laurentis Conan Barbarul (1982), avându-l ca protagonist pe Arnold Schwarzenegger, un rol care l-a lansat pe acesta din urmă în lumea filmului, transformându-l într-o figură iconică a culturii de divertisment.

         

          Dimensiuni paralele

         

          Ray Cummings (1887-1957) a fost unul dintre primii scriitori de science-fiction, precum şi un bun cunoscător al teoriilor ştiinţifice cele mai noi. Într-o perioadă, a lucrat chiar ca asistent al faimosului Thomas Edison.

          Romanul fantasy Phantoms of Reality (Fantomele realităţii), lansat de Ray Cummings în 1930, abordează ipoteza existenţei unor lumi paralele, la care se poate ajunge schimbând frecvenţa de rezonanţă a corpului uman, la fel de uşor precum am trece de la un post de radio la altul. Protagonistul-narator este un funcţionar de pe Wall Street, căruia un prieten misterios îi demonstrează un dispozitiv capabil să-l transpună într-o altă dimensiune. Aparatul are aspectul unui costum dotat cu electrozi. Cu ajutorul unor astfel de „scafandre interdimensionale”, cei doi ajung într-un regat fantasmagoric, situat pe locul New York-ului modern. Amicul personajului central se dovedeşte a fi un prinţ renegat, înlăturat de la putere de nişte rivali de-ai săi.

          După ce asistă la o ceremonie fastuoasă, în timpul căreia urmează să fie aleasă noua conducere a ţării, cei doi previn o lovitură de stat. Eroul din lumea noastră îşi ajută prietenul extradimensional să-şi recapete tronul pierdut. Apoi el reuşeşte să se întoarcă la timp în biroul său, gata să înceapă o nouă săptămână de muncă, revigorat după această aventură de week-end.

          Proza lui Ray Cummings este o lectură pasionantă, scrisă cu mult fler, care îşi păstrează prospeţimea în pofida uşoarei patine de timp ce o acoperă.

          Inelul puterii

         

          Saga Lord of the Rings (Stăpânul inelelor), creată de J.R.R. Tolkien (1892-1973), este probabil cea mai populară şi influentă lucrare literară ce ţine de curentul fantasy. Succesul imens al romanului Hobbitul, apărut în 1937, care a constituit preludiul acestei serii epice, l-a determinat pe autor să-şi concentreze întregul talent pentru realizarea unui proiect ambiţios la care avea să lucreze timp de douăzeci de ani. Trilogia Stăpânul inelelor a văzut lumina tiparului între anii 1954 şi 1955, iar odată cu reeditarea ei într-un tiraj de masă, a dus la naşterea unui adevărat cult ce s-a perpetuat până în zilele noastre. C.S. Lewis a numit-o „un fulger pe cerul senin… un roman eroic şi romantic, splendid, elegant şi temerar”. La rândul său, criticul Bernard Levin a apreciat-o drept „una dintre cele mai remarcabile creaţii literare ale timpului nostru, precum şi din toate timpurile”. Există astăzi o serie de critici din noua generaţie care-l consideră pe J.R.R. Tolkien ca fiind mult mai mult decât un practicant al unui gen minor, după cum s-a obişnuit să se considere proza fantastică, şi îl plasează printre marii romancieri ai secolului 20. O biografie amplă a acestui autor, semnată de spaniolul Teodoro Gomez, a apărut în traducere la Editura Arc de la Chişinău.

          J.R.R. Tolkien nu a fost doar scriitor, ci şi un lingvist de renume, care a activat ca profesor la Oxford, precum şi un excelent cunoscător al folclorului celtic şi scandinav, fapt care a contribuit în mod considerabil la efortul său de „demiurg” al universului din Stăpânul inelelor. Numele acestei lumi, Middle-Earth (Pământul de Mijloc), face aluzie la tărâmul Midgard din mitologia scandinavă, unul dintre Cele Nouă Tărâmuri celeste, terestre şi infernale, unite de Arborele Yggrdasil.

          În cadrul unui studiu, cercetătorul taiwanez Fanfan Chen distinge trei tehnici narative de mare virtuozitate, aplicate de J.R.R. Tolkien în construcţia lumii Middle-Earth: hypotyposis – metoda de a descrie scenele atât de realist, încât cititorul are impresia că le vede cu ochii săi, metalepsis – transgresarea frontierelor dintre lumea autorului, lumea ficţională şi lumea cititorului, şi armonism – o anumită muzicalitate, fluiditate şi armonie a limbajului care transformă textul într-un veritabil poem în proză.

          J.R.R. Tolkien a utilizat şi un alt procedeu, esenţial pentru orice tip de proză, nu numai pentru cea fantastică, ci chiar şi pentru literatura realistă. Este ceea ce se numeşte suspendarea neîncrederii (suspended disbelief). Cititorul îşi abandonează de bună-voie conştiinţa faptului că lumea ficţională este doar o invenţie şi o percepe pentru un timp ca fiind absolut reală. Astfel, printr-un act de magie, cei pasionaţi de literatura fantasy se pomenesc absorbiţi în totalitate de lumile imaginare.

          În Stăpânul inelelor, paradisul este situat în ţinuturile de la Vest, de dincolo de mare. Acolo se îndreaptă întregul neam al elfilor, împreună cu eroii centrali, după ce la sfârşitul acestei saga inelele magice îşi pierd puterea, marcând astfel începutul unui nou ev, în care tărâmul Middle-Earth rămâne să fie stăpânit numai de oameni. Încet dar sigur, umanitatea colonizează acest spaţiu, migrând dintr-un Est în care blândul vrăjitor Gandalf nu obişnuieşte să călătorească niciodată. Configuraţia hărţii din Stăpânul inelelor aminteşte de procesul de expansiune a civilizaţiei pe continentul american, spre un Vest misterios. Iar o legendă din Middle-Earth, ce evocă civilizaţia Numenorienilor, face aluzie la un continent asemănător cu Atlantida, ce ar fi dispărut în vremuri de demult.

          Cititorii Hobbitului au ocazia să se minuneze de locuinţa lui Bilbo Baggins, asemănătoare unei vizuini de iepure, ascunsă în sătucul Hobbiton, ce aminteşte de o mică localitate irlandeză. Însoţit de o ceată de pitici, Bilbo porneşte într-o lungă aventură, pentru a răpune un dragon şi a recuceri o comoară. Ei îşi găsesc adăpost în Rivendel, casa elfului Elrond, traversează Munţii Cetoşi, scăpând din captivitatea goblinilor, sunt primiţi cu mărinimie de Beorn, stăpânul animalelor, care noaptea se preschimbă în urs. Vizitează oraşul oamenilor de pe lac şi ajung la Muntele Singuratic, unde înfricoşătorul dragon Smaug doarme sforăind pe un morman de aur.

          Marea călătorie din Stăpânul inelelor îl înfăţişează pe Frodo, fiul adoptiv al lui Bilbo Baggins, trecând alături de tovarăşii săi de drum prin pământurile lui Tom Bombadil şi prin pădurea Fangorn, unde sălăşluiesc copacii vii Ents. Frodo se furişează prin minele întunecate de sub Muntele Moria. Asistă la bătălia din Valea Helm, străbate câmpiile călăreţilor din Rohan şi regatul Gondor şi înfruntă cel mai înspăimântător coşmar în pământul Mordor, unde îşi împlineşte destinul.

          Această amplă lucrare a fost elaborată în perioada unor mari cataclisme din istoria lumii, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când o umbră se lăsase peste întregul continent european. Totuşi, după cum avea să mărturisească autorul, teribilul Război al Inelului înfăţişat în faimoasa lui saga nu face aluzie exclusiv la timpul în care aceasta a fost scrisă, ci aminteşte şi de alte momente istorice tensionate, printre care şi de Primul Război Mondial, în care scriitorul englez şi-a pierdut majoritatea prietenilor apropiaţi.

          În acelaşi timp, este deosebit de captivantă şi surprinzătoare scriitura acestei serii de romane, pigmentată şi de o bună doză de umor englezesc de cea mai înaltă probă. În pofida contextului dramatic, lucrarea abundă în amănunte amuzante, ca în cazul descrierii modului de viaţă al hobbiţilor din Shire. La un moment dat este menţionat un personaj pe nume Michel Delving, inventatorul muzeelor, „locuri unde hobbiţii depun obiectele de care nu au nevoie imediat, dar pe care le pare rău să le arunce”.

          În Stăpânul inelelor se regăsesc de asemenea numeroase referinţe la mitologia universală. Un exemplu este legenda prinţesei elfilor Luthien Tinuviel, care-şi sacrifică nemurirea pentru a-l salva pe Beren, iubitul ei din neam omenesc, motiv mitologic prezent şi în Luceafărul lui Eminescu. În Stăpânul Inelelor apar însă şi referinţe la tradiţii culturale mult mai îndepărtate, ca în capitolul „Un pumnal în întuneric”, în care Frodo şi prietenii săi se află lângă un foc de tabără şi sunt nevoiţi să opună o rezistenţă disperată atacurilor nocturne ale Cavalerilor Întunecaţi. Scena ar putea face aluzie la un ritual al aborigenilor africani, în timpul căruia aceştia se adună în jurul unui foc şi intonează un cântec magic pentru a respinge duhurile nopţii. Simbolul focului care împrăştie întunericul se regăseşte chiar şi în Rig Veda.

          Stăpânul Inelelor a ajuns astăzi o lectură esenţială pentru orice adolescent. La un moment dat din viaţa lor, toţi oamenii sunt afectaţi de tentaţii asemănătoare puterii irezistibile ascunse în inelul magic. Toţi tiranii şi servitorii lor au devenit ceea ce sunt după ce au cedat în faţa Marii Tentaţii.

          Experienţa călătoriilor iniţiatice săvârşite de hobbiţii Bilbo şi Frodo îl pregăteşte pe tânărul cititor pentru a se lansa în marea luptă a vieţii.

          Adaptările cinematografice ale celebrei saga, realizate de talentatul regizor Peter Jackson, au reprezentat unele dintre cele mai spectaculoase producţii de film din ultimele două decenii, cu o distribuţie de actori ce îşi interpretează rolurile ca într-o piesă shakespeariană, cu efecte speciale de un înalt realism şi cu muzica minunată semnată de compozitorul Howard Shore. Această serie de filme a atras o nouă generaţie de fani ai creaţiei lui J.R.R. Tolkien, îndemnându-i spre noi peripluri în lumea imaginaţiei.

         

          Navigând spre marginea lumii

         

          Succesul fulminant pe care l-a avut saga Stăpânul inelelor încă din anii 50 a generat o cerere imensă pentru cărţi fantasy, fapt care a determinat o serie de edituri, printre care şi Editura Ballantine, să relanseze romanele unor autori consacraţi ai genului şi să publice volume de fantasy ale unei noi generaţii de scriitori. Din acest val postbelic care a revigorat literatura de acest tip a făcut parte şi Ursula Le Guin (n. 1929) cu seria sa de romane şi povestiri a căror acţiune are loc pe tărâmul Earthsea. Scrisul acestei doamne distinse este, s-ar putea spune, o expresie desăvârşită a inteligenţei şi sensibilităţii feminine. Într-o apariţie publică recentă, Ursula Le Guin şi-a mărturisit bucuria de a scrie pentru tineri, probabil cel mai bun şi cel mai receptiv public. Unii fani fideli ai săi i-ar fi destăinuit că seria Earthsea le-a oferit răspunsuri la mai multe dileme existenţiale trăite în adolescenţă. Într-adevăr, primele noastre lecturi au darul nepreţuit de a ne marca întreaga viaţă.

          Earthsea (Lumea Pământ-Mare) este un arhipelag de insule, ai căror locuitori stăpânesc harul magiei. Ei pot acţiona asupra făpturilor, obiectelor şi fenomenelor naturale, rostindu-le numele adevărat într-o limbă tainică a naturii. La răsărit se întinde ţinutul Kargad, patria hoardelor de nomazi kargi, un neam crud, temut de toate popoarele Lumii Earthsea. Iar pământurile dragonilor se află departe la apus. Anume acolo a plecat pentru totdeauna ultimul dragon, după ce eroul Ged l-a făcut să jure că niciuna dintre aceste reptile fioroase nu va mai intra vreodată în ţinuturile oamenilor. Insula Gont, din care s-au tras mulţi vrăjitori de faimă, este locul de origine al lui Ged şi se află în Nord-Estul lumii Earthsea. Iar undeva la Sud, într-o zonă secretă, unde o anomalie magnetică alterează indicaţiile busolelor, este situată insula Roke cu vestita sa şcoală de magie, în care Ged îşi petrece anii uceniciei.

          Originea şi natura lumii Earthsea rămân până la urmă neexplicate de autoare. Aici se regăseşte marea deosebire dintre literatura fantasy şi proza science-fiction: spre deosebire de autorii de SF, creatorii lumilor fantasy nu oferă de obicei explicaţii asupra genezei pământurilor închipuite. Este suficient ca scriitorul să pretindă că lumea imaginară este localizată în universul infinit al propriei sale minţi. Deseori în aceste lumi ale imaginaţiei au loc fenomene de-a dreptul iraţionale, imposibile, ce sfidează logica. Cu certitudine, tărâmul Earthsea nu se află pe o planetă. În primul volum al seriei, A Wizard of Earthsea (Vrăjitorul din Earthsea) (1968), personajul central, tânărul mag Ged este nevoit să călătorească spre marginea lumii, unde află o pustietate neţărmuită, un neant.

          Cel de-al doilea volum din saga Earthsea, Tombs of Atuan (Mormintele din Atuan) (1971), marchează un moment de joncţiune din cariera autoarei. Romanul introduce povestea unei fetiţe silite să schimbe decorul rustic al livezilor pe cel al unor catacombe întunecate. Începând cu această carte, Ursula Le Guin a ales pentru prozele sale ulterioare exclusiv personaje centrale feminine, exprimându-şi astfel poziţia de feministă convinsă. Probabil, dacă lumea noastră ar fi condusă de femei, în locul bărbaţilor, cu brutalitatea şi infatuarea care în multe cazuri îi caracterizează, atunci această lume ar arăta cu totul altfel. Trebuie să mai recunoaştem şi că inteligenţa feminină este superioară celei masculine.

          Călătorii interstelare şi dragoni

         

          Atunci când a imaginat lumea din seria sa de romane Dragonriders of Pern (Îmblânzitorii dragonilor din Pern), scriitoarea Anne McCaffrey (1926-2011) a îmbinat în mod ingenios elemente ale genului fantasy cu cele de science-fiction spaţial. Există mai multe motive pentru care şi această saga a ajuns să fascineze milioane de cititori. Modelul „basmului tehnologic”, cel al fuziunii dintre magie şi ştiinţă, rămâne foarte în vogă, fiind iniţial aplicat cu succes de Roger Zelazny în romanul Lord of Light (Stăpânul Luminii) (1967), care avea să-l inspire la rândul său pe James Cameron atunci când a conceput filmul Avatar.

          Subiectul cărţilor semnate de Anne McCaffrey se desfăşoară pe una dintre cele cinci planete ce gravitează în jurul stelei Rukbad, un corp ceresc de categoria G, localizat în Sectorul Săgetătorului. Oamenii care populează planeta Pern sunt urmaşii unor colonişti sosiţi cândva de pe Pământ la bordul a trei nave spaţiale. În sistemul solar Rukbad mai există şi un mic satelit care se mişcă pe o orbită neregulată şi ajunge uneori în proximitatea lumii Pern. În acele momente el apare pe cerul din Pern ca o stea purpurie, prevestitoare de nenorociri. Acest satelit misterios poartă un organism parazitar, care, atunci când pătrunde în atmosfera planetei Pern, distruge toate formele de viaţă. Pentru a combate molima care-i ameninţă odată la fiecare două sute de ani terrani, oamenii din Pern au creat prin bioinginerie o specie de dragoni capabili să dezintegreze sporii primejdioşi.

          Astfel s-a născut un adevărat cult al dragonilor şi o castă ce avea rolul de a-i proteja. Pentru a controla creaturile uriaşe, comunităţile perniene aleg dintre cei mai demni indivizi nişte călăreţi ce intră într-o legătură de telepatie cu dragonii. De nenumărate ori dragonii şi călăreţii lor au reuşit să salveze planeta de la anihilare. Astfel s-au scurs veacuri peste veacuri. Treptat, pernienii au uitat cu desăvârşire de originea lor pământeană şi şi-au pierdut toate cunoştinţele despre ştiinţă şi tehnologie, regresând până la stadiul unei societăţi medievale. Dar pe orbita lumii Pern a mai rămas o veche navă spaţială, la bordul căreia se păstrează vestigiile amintirilor acelui trecut…

          Pe baza acestei saga de referinţă pentru curentul fantasy a fost realizat un serial de televiziune, precum şi un pasionant joc de computer pentru legendara consolă Sega Dreamcast.

         

          Pământul gol pe dinăuntru

         

          Scriitoarea Andre Norton (1912-2005) este cunoscută ca autoarea unui număr impresionant de romane fantasy şi science-fiction, care s-au bucurat de aprecierea publicului tânăr. Volumul său People of the Crater (Oamenii craterului) (1947) pedalează pe mitul de inspiraţie New Age al amiralului Richard Byrd, care, în timp ce survola cu avionul regiunea Polului Sud, ar fi pătruns, printr-o gaură în scoarţa terestră, într-o lume ascunsă în interiorul globului pământesc. Conform legendei, de aici ar proveni OZN-urile şi tot aici sălăşluiesc extratereştrii, care i-au transmis lui Byrd un mesaj pacifist adresat umanităţii. O poveste absolut delirantă, bazată pe o geografie fabulatorie, dar care oferă un mare potenţial pentru creatorii de ficţiuni fantastice.

          În Oamenii craterului, prima proză a autoarei, publicată sub pseudonimul Andrew North, un pilot care zboară pe deasupra Antarctidei nimereşte într-o furtună, în timpul căreia pătrunde într-un tărâm străin. În interiorul unui crater, acesta descoperă două civilizaţii aflate în conflict. Echilibrul de forţe se află în mâinile intrusului. El pătrunde în Cavernele Întunericului, învinge forţele răului şi salvează din captivitate o prinţesă, fiica împăratului peste poporul luminii.

          Această lucrare de ficţiune urmează un pattern, un motiv recurent în majoritatea prozelor fantasy şi science-fiction, cu eroul romantic care „salvează lumea, îi răpune pe tipii răi şi cucereşte fata”, având acţiunea plasată în mod obligatoriu într-un cadru spaţio-temporal pitoresc. Este fantezia perfectă în care se regăsesc milioane de cititori de toate vârstele.

         

          Stăpânii multiversului

         

          În cele zece volume care alcătuiesc saga Amber (Chihlimbar), scriitorul Roger Zelazny (1937-1995) a realizat o construcţie imaginară foarte originală. La un pol al acestei structuri ficţionale se află Curtea Haosului şi o prăpastie uriaşă din care provine tot ce există în realitate. Iar la cealaltă extremitrate este localizat Castelul Amber, unica lume reală, „urbea nemuritoare după a cărei asemănare au fost clădite toate celelalte oraşe”, după cum îl descrie personajul central. Între cei doi poli se întind nenumărate universuri paralele iluzorii, printre care şi cel al Pământului nostru. Castelul Amber este sediul unei familii de nobili, implicaţi în nesfârşite lupte intestine ce au ca miză stăpânirea tuturor lumilor. În acel castel este ascuns şi un labirint, numit Matricea, iar cel care reuşeşte să-l parcurgă până la capăt dobândeşte o putere magică ieşită din comun. O copie a aceleiaşi Matrici se află în oraşul subacvatic Redma, care este un fel de reflecţie în oglindă a castelului Amber. Dacă Matricea reprezintă Ordinea, atunci labirintul Logrus, situat în Curtea Haosului, este chintesenţa forţelor distrugerii şi ameninţă însăşi existenţa tuturor tărâmurilor.

          În primul volum al seriei, Nine Princes in Amber (Cei nouă prinţi din Amber) (1970), personajul Corwin se trezeşte fără memorie pe Pământ, după ce nişte duşmani au încercat să-l elimine. Odată ce îşi redobândeşte amintirile, eroul îşi descoperă o serie de puteri supranaturale, printre care şi cea de a transgresa realităţile paralele şi de a le modifica după propriul plac. Astfel Corwin se lansează într-o călătorie anevoioasă spre Castelul Amber, pentru a-şi revendica titlul de nobil şi a dezlega misterul acestei conspiraţii.

          Reşedinţa clanului Amber, cu locurile sale memorabile şi cu personajele ciudate care o populează, reprezintă pentru Corwin, iar apoi, şi pentru fiul său Merlin, un refugiu şi un loc de popas între nesfârşitele călătorii pe care le săvârşesc. Tot aici cititorii fani ai creaţiei lui Roger Zelazny se pot simţi ca la ei acasă.

         

          Eroul fără de moarte

         

          La fel ca în seria Amber, saga scriitorului Michael Moorcock (n. 1939) care îl are drept protagonist pe războinicul Elric din Melnibone, se desfăşoară într-o multitudine de universuri paralele, pe care eroul le traversează, reîntrupându-se în nenumărate alter ego-uri, în încercarea de a-şi regăsi iubita pierdută. Această concepţie a Eroului Etern, aplicată de Michael Moorcock, este similară celei prezentate de cercetătorul Joseph Campbell în celebra sa monografie Eroul cu o mie de chipuri.

          Romanul Phoenixul în obsidian, din saga lui Elric, se deschide printr-o scenă ce are loc dincolo de spaţiu şi timp, în care protagonistul, echipat cu un scafandru spaţial, întreţine o scurtă, dar memorabilă conversaţie cu aleasa inimii sale.

          Aceasta îi spune: „Ce este Timpul şi Spaţiul, dacă nu lutul în Mâna care menţine Echilibrul Cosmic? …Stăpânii Legii şi Haosului duc o luptă nesfârşită ce nu poate fi nici câştigată, nici pierdută. …Războiul Etern este singura constantă în istoria Pământului, dar are diverse nume şi forme.”

          Iar eroul îi răspunde: „Ce va fi însă cu oamenii prinşi în această luptă? Vor afla oare vreodată adevărata ei cauză?”

          „Niciodată…”

          După cum a mărturisit autorul însuşi, Elric din Melnibone a fost conceput ca o variantă stilizată a eroului Conan, autorul încercând să depăşească o serie de clişee din literatura fantasy. Acelaşi tipaj al eroului care rătăceşte prin deşertul nesfârşit al spaţiului şi timpului aminteşte cumva şi de spadasinul nemuritor Duncan McLeod din legendara peliculă Highlander.

         

          Un tărâm imposibil

         

          Discworld (Lumea-Disc) este o altă serie de cărţi ce a exercitat o influenţă considerabilă asupra genului fantasy. Autorul ei, Terry Pratchett (1948-2015), a scris, începând cu anii ’80, patruzeci de romane ce au ca decor pământul plat din Lumea-Disc. În primul volum se face o descriere succintă a construcţiei acestui tărâm. O ţestoasă uriaşă, având labele acoperite cu promoroacă de hidrogen, călătoreşte prin spaţiul interstelar, spre o Destinaţie necunoscută, condusă de un creier de dimensiunea unui întreg oraş. Pe carapacea ţestoasei se sprijină patru elefanţi, care îndură la rândul lor greutatea Lumii-Disc.

          În acest tărâm ciudat trăiesc diverse popoare, organizate în structuri statale de tip medieval. Dintre aceste state, aflate într-o stare permanentă de conflict, regatul Ankh-Morpork se manifestă ca o adevărată supraputere, reprezentând un fel de echivalent al Statelor Unite din lumea noastră.

          Ca orice scriitor de fantasy care se respectă, Terry Pratchett a introdus în universul său imaginar toate speciile de făpturi indispensabile unei ficţiuni de gen împlinite: goblini, trolli, pitici, vampiri, vârcolaci şi Igori. Ultimele volume ale seriei anunţă intrarea lumii Discworld în era industrială, cu o tramă steampunk care oferă, printre altele, amănunte despre construcţia primei linii de cale ferată, sabotată de unele forţe retrograde.

          Pentru această creaţie literară de mare popularitate, Regina Angliei i-a acordat lui Terry Pratchett titlul de Sir. Saga Discworld acoperă gusturile tuturor categoriilor de cititori, incluzând până şi o carte pentru copii, intitulată Magnificul Maurice şi rozătoarele sale educate. După dispariţia autorului, sarcina de a gestiona această moştenire literară i-a revenit fiicei sale, Rhianna Pratchett, devenită la rândul ei o scriitoare cunoscută. Ea activează astăzi într-un domeniu emergent, cel al scenaristicii pentru jocurile de computer, contribuind la producţii interactive de anvergură, precum Mirror’s Edge, Heavenly Sword şi Tomb Raider. Să reprezinte oare jocurile de computer o metamorfozare a literaturii fantasy în secolul 21?

          Un lucru este cert: pe parcursul ultimelor decenii, popularitatea acestui gen literar a crescut constant, iar cauzele fenomenului, după cum vom afla mai departe, sunt cărţile înseşi şi autorii lor.

         

          Poarta spre stele

         

          Saga Book of the New Sun (Cartea Soarelui Nou), concepută de Gene Wolfe (n. 1931) este cotată de critici şi fani drept una dintre cele mai valoroase lucrări literare ce ţin de curentul fantasy. Seria a fost iniţiată prin cvadrilogia de romane dedicate ucenicului torţionar Severian, editată între 1980 şi 1983, şi continuată ulterior prin alte proze situate în acelaşi univers ficţional.

          O serie de indicii ne fac să credem că acţiunea romanelor se produce într-un viitor îndepărtat al planetei Pământ. Un motiv ar fi faptul că locuitorii acestei lumi bizare o numesc Urth, cuvânt din limba engleză veche, transformat mai târziu în earth, care înseamnă pământ. Plasată într-un cadru pseudo-medieval, intriga aminteşte în acelaşi timp de tensiunea şi dramatismul antiutopiei orwelliene 1984. Este foarte ciudată scena când Severian vizitează împreună cu noua lui prietenă Agia un muzeu, în care ei vizionează plini de curiozitate un fragment dintr-o telenovelă, păstrată printr-un miracol peste mileniile ce s-au scurs.

          Spre sfârşitul periplului său, eroul îşi află rostul vieţii. Conducătorul suprem al întregului tărâm, Autarhul, îi dezvăluie faptul că Severian a fost ales pentru a împlini o veche profeţie. Cu multe veacuri în urmă, umanitatea deţinea secretul călătoriilor interstelare prin intermediul unor portaluri magice şi avea nenumărate colonii pe alte planete, care-i asigurau prosperitatea. În timp acest secret a fost pierdut, iar Severian urmează să-l redobândească printr-un ritual foarte primejdios. Toţi ceilalţi oameni care au încercat să-l săvârşească au murit sau au ajuns mutilaţi. Unul dintre ei a fost chiar Autarhul însuşi, al cărui trup s-a preschimbat după acea teribilă experienţă într-unul androgin.

          Rămâne în memorie şi episodul din camera cu oglinzi, unde două personaje contemplă reflecţia unui peşte ce continuă să existe în absenţa prototipului ei real. Iniţiatul în tainele misticii îi explică discipolului său semnificaţia simbolului, o posibilă aluzie la filosofia carteziană: pentru orice reflecţie trebuie să se afle undeva un obiect real, după cum pentru orice aparenţă există un adevăr, iar orice univers îşi are neapărat un Dumnezeu Creator. Adevărul ultim, asemenea rozei mistice într-un labirint de oglinzi, i se înfăţişează protagonistului atunci când deschide poarta spre stele.

– Va urma –

Marcel Gherman

Marcel Gherman

S-a născut la 29 septembrie 1978 la Chişinău. Între 1994 şi 2003 a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. Începând de la vârsta de 15 ani a publicat în presa tipărită peste o sută de articole şi eseuri. În prezent deţine funcţia de secretar responsabil al revistei Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectului Megatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include, printre altele, un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectului 60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al PEN Club Moldova. Volume publicate: Cartea viselor (povestiri fantastice, 2011, Editura Arc), Generaţia Matrix (eseuri, 2013), Cer albastru deasupra Arcadiei (roman SF pentru adolescenţi cu elemente de fantasy şi space opera, 2014, Editura Prut). Premii literare: Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pe anul 2011 (Cartea viselor), Premiul Primăriei Chişinău pentru Tineret în domeniul Literaturii, 2012, (Cartea viselor). Volumul Cartea viselor a intrat în Top 10 cele mai citite cărţi ale anului 2011, conform unui sondaj realizat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi Camera Cărţii. Premiul Uniunii Editorilor din Republica Moldova, 2015 (Cer albastru deasupra Arcadiei). Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la secţiunea Carte pentru Copii şi Tineret, pe anul 2014 (Cer albastru deasupra Arcadiei)

More Posts - Website

Follow Me:
FacebookYouTube