Ghinion!

Joi, zi de primire pentru doamna M. Oaspeţii sunt conduşi, pe măsură ce vin, în salonul redecorat. Bărbaţii merg pe terasă la un coniac şi un trabuc. Femeile se strâng în jurul gazdei, avide de noutăţi. Doamna M. le primeşte sub tabloul cel nou expus pe jumătate de perete. Le zâmbeşte superior şi le răspunde întrebărilor tâmpe.

― O femeie cu o cupă de şampanie, ce să fie?

Ochii ignoranţi se îngustează, încercând să desluşească femeia şi cupa. Capete se clatină admirativ, de sus în jos, purtătoare de guri întredeschise.

O curajoasă scapă:

― Cam mult roşu… E ca o perdea… Dacă n-ar fi fost acolo, s-ar fi văzut totul…

Buzele ţuguiate o dojenesc:

― Draga mea, dar tocmai ăsta e farmecul. Cum e să fim orbiţi de iubire, înţelegi? Cum ne împiedică să vedem adevărul, frumuseţea…

Pânza e aţintită cu încăpăţânare de ochii ignoranţi şi, deodată, se aude un glăscior fandosit:

― Doamna M., dar acolo sunteţi chiar dumneavoastră… Recunosc rochia de la balul de Revelion… Sunteţi frumoasă şi parcă altfel… parcă…

― Mai tânără? insinuă gazda.

Coboară privirile spre femeia care le răspunsese tuturor întrebărilor: spuse şi nespuse. Scrutează trăsăturile ferme, obrazul fin abia atins de pămătuful pudrei, puful subţire dinspre tâmple. Ochii cenuşii le zâmbesc proaspeţi, de sub gene abia rimelate. Toate capetele gândesc la unison că şi în realitate doamna M. pare mai tânără. Într-un fel în care niciun bisturiu sau loţiune n-ar putea s-o ajute. Altă întrebare cutreieră minţile zăpăcite, iar gazda aruncă tuturor un răspuns ca o ploaie de vară:

― A fost cadoul lui Bruno. Nişte treburi urgente l-au făcut să plece în grabă. A rămas totuşi ca să-şi termine ultimul tablou. Ştia cât de mult înseamnă pentru mine.

O-o-offf… răzbătu înăbuşit din piepturile fremătând. Pictorul cu ochi negri şi plete de abanos nu avea să le zâmbească în seara aceea. Farmecul vizitelor la doamna M. dispăruse.

*

S-a năpustit furios spre pânza prinsă pe cadrul de lemn din perete. Şi-a strecurat degetele printre ţintele metalice şi a început să tragă tare, să smulgă pictura ce se încăpăţâna să rămână fixată. Gâfâia, iar animalul care îi sărea furios în spate îl încetinea. Scutura umerii, încercând să  îndepărteze furia neagră gata să-i înfigă colţii în venele zvâcnind ale gâtului. Pisica ateriza pe podea de unde, cu puteri înzecite, i se arunca nervoasă pe spatele gol. De-a lungul brazdelor din piele apăreau bobiţe de sânge proaspăt, note muzicale pe portativul durerii, recviemul artistului.

A smuls ultima bucăţică de pânză şi a aruncat-o pe jos. O călca furios în picioare, plângând de furie, indignare, durere şi neputinţă. Pisica şi-a luat avânt şi s-a aruncat pe pieptul bărbatului; colţii i s-au înfipt reci în pielea obrazului, iar furia revărsată asupra picturii s-a întors spre animal. Cu fiecare încercare a omului de a scăpa din îmbrăţişarea morţii, forţele adversarului păreau să se amplifice. Printre genele grele de sânge şi lacrimi vedea animalul crescând. Credea că în gura cu colţi sfâşietori putea încăpea cu totul. Se tăvălea prin culorile încă neuscate, amestecându-şi sângele cu vopseaua. Contururile se pierdeau. Cupa de şampanie pe care femeia din tablou o ţinea între degete s-a spart, iar cioburile s-au înfipt în carnea jertfei umane. Doamna M. admira amuzată lupta lui cu pânza ce-şi întorcea armele împotriva creatorului. Se scălda mulţumită în culori. Ridurile fine de la colţurile ochilor s-au pliat uşor când dinţii animalului au străpuns carotida. Spre perete au ţâşnit stropi de viaţă roşie şi caldă. Ochii negri au cuprins pentru ultima oară camera în care singura vietate, cu ochi fosforescenţi şi bot însângerat, sărbătorea victoria. S-a privit în tablou ca-ntr-o oglindă şi a mieunat prelung. Doamna M. a gemut de plăcere, iar ridurile s-au topit în pielea elastică. Artistul şi-a încleştat degetele pe ultima lui creaţie – un amestec macabru de iubire şi moarte.

*

Doamna M. răsucea între degete ceaşca de porţelan translucid. Bruno vedea lichidul fierbinte plimbându-se pe pereţi, scurgându-se uleios spre fund. Femeia urmărea mişcarea cafelei care în timp se răcise. Ridică spre tânăr ochi de gheaţă.

În picioare, lipit de tocul uşii, acesta aştepta cuvintele femeii. Intrase de zece minute, timp în care studiase salonul şi nu găsise niciun alt scaun pe care s-ar fi putut aşeza. Canapeaua de două locuri din piele albă era ocupată de stăpâna casei şi un teanc de reviste. Nu ceruse permisiunea să se aşeze şi nu-i fusese acordată. Oricum, în casa cea mare nu avea dreptul de a-i sta atât de aproape.

― Tinere, ai încălcat contractul!

Sunetele se spărseseră de pereţii goi şi i se înfipseră în timpane – lame ascuţite, sfredelitoare. A plecat capul, nerezistând privirii acuzatoare.

― Mă văd nevoită să-ţi cer să pleci!

Acolo, în casa impunătoare, Bruno găsi potrivit să şoptească răguşit:

― Bine, dar…

În căsuţa din grădină ar fi îngenuncheat în faţa ei, i-ar fi sărutat, unul câte unul, degetele subţiri şi le-ar fi lipit de obraji, încălzindu-le. Ar fi cerut iertare.

― Consider că pentru tabloul început ai fost plătit cu cazarea şi masa din ultimele luni! Ai o oră să împachetezi!

Lumea se contracta şi se dilata în jurul lui. Visul se apropia de sfârşit. Visurile erau îngropate. Urma un nou început, alte temeri şi alte căutări. Nu încercă să ceară iertare. Ştia că femeia din faţa lui trăieşte şi respiră pe bază de contract. Orice înţelegere încălcată o transforma într-un duşman de temut.

O simţi apropiindu-se şi îi lăsă mâna să-i ridice bărbia.

― Pentru că mi-ai fost drag, o să-ţi explic, deşi amândoi ştim despre ce parte a contractului vorbim.

Dădu din cap resemnat. Irina îi alerga râzând prin gânduri.

― Dragul meu, fără oaspeţi înseamnă fără oaspeţi! În special femei!

Rostise “femei” apăsat şi strepezit.

Irina nu era o femeie, nu o oarecare femeie. Îl părăsise şi îndepărtase, dar rămăsese a lui într-un fel aparte, deloc egoist. Ochii negri se umplură de lacrimi.

― Ei, tinere, sper c-a meritat! Peste o oră te poţi bucura de altă companie!

Doamna M. se întoarse pe canapea şi deschise un dosar. Răsfoia alene filele; se opri şi începu să citeasca:

― “… iar Bruno V. va avea dreptul să locuiască în anexa locuinţei Clientului pe toată perioada în care se va ocupa de realizarea tablourilor solicitate, fără a fi nevoit să achite taxe de chirie sau întreţinere. De asemenea, Clientul se obligă să asigure toate resursele solicitate de acesta. Clientul cere maximă discreţie şi interzice accesul oaspeţilor în reşedinţa specificată. Garanţia o constituie contul deschis de Client în numele lui Bruno V. În cazul nerespectării prezentului contract, Bruno V. pierde dreptul de acces asupra contului mai sus menţionat.”

Sloiuri de gheaţă îi alunecau pe şira spinării, paralizându-l. Nu era doar gonit, era şi sărac. Dureros de sărac. Doamna M. aranjase să-i fie vândute toate tablourile, suma din cont crescuse vertiginos, iar el zâmbise fericit femeii care îl săruta spunându-i cât de bogat şi celebru va fi într-o zi. Îşi trecea mâna prin părul lui şi făceau planuri pentru următoare expoziţie.

Cuvintele acelea seci, de contract anost, îl treziră. Fusese folosit, iar el mersese naiv pe urmele femeii. Semnase în faţa notarului invitat de doamna M. ceva ce-i fusese prezentat ca o formalitate. Fraza cu “toate resursele” îl încântase. Femeia aceea îi răpise tablourile, nopţile, speranţele. Într-un fel, i-o luase pe Irina şi culorile în care-şi spusese povestea.

Întrebă neutru:

― Pot pleca?

― Bineînţeles, ora a început să se scurgă de când te-am anunţat! Ce să-i faci? Ghinion!

Părăsi casa în fugă, urmărit de râsul sarcastic al doamnei M.

*

Îi adusese Irinei un prosop mare, alb. O privea aplecându-se să-şi scuture părul, să prindă în prosop şi să usuce cârlionţii arămii. Se iubiseră mult şi se despărţiseră dureros. Imaginea ei îl urmărise luni întregi. Se străduise să uite, să plece, să picteze zi şi noapte… să bea, să fumeze ţigările năucitoare aduse pe sub mână de prieteni. Aruncat cu disperare în organizarea vernisajului, cheltuise tot şi se îndatorase mai mult decât o făcuse vreodată.

― Eşti frumoasă…

Fata se întoarse şi îl privi cu reproş.

― Bruno… Să trecem peste asta. Am luat o hotărâre.

Hotărârea că nu vor vorbi niciodată despre relaţia lor, ca să nu-i strice farmecul. Să păstreze amintirile frumoase şi să le-ngroape pe celelalte. Că nu vor încerca niciodată să se apropie mai mult decât simpli amici. Uşor de zis. Lacrimi şi urlete, reproşuri în faţa oglinzii, monologuri fierbinţi le albiseră nopţile amândurora. Nu-şi spuseseră, însă, niciun cuvânt urât. De dragul fostei iubiri. Se gândeau la ea ca la un prieten drag, mort prematur, de a cărui memorie aveau grijă.

Irina îi întinse prosopul umed şi se aşeză pe canapea, voit cu spatele la tabloul imens la care Bruno lucra. Femeia aceea o speria. Îi fusese surprinsă privirea astfel încât putea s-o urmărească în orice colţ al camerei. Era frumoasă, cât de frumoasă putea fi Crăiasa Zăpezii. Cupa de şampanie părea aburită de răceala degetelor, nu de lichidul dinăuntru. Nu şi-o închipuise atât de tânără. Poate asta fusese cererea ei, să-şi impresioneze invitaţii.

Tabloul avea ceva straniu. Chiar cu spatele la el, se simţea privită. Ace de gheaţă pătrundeau prin bluza umedă. Se făcuse frig, iar ploaia aproape încetase. Vorbiseră mult despre foşti prieteni, aproape deloc despre ei. Se priviseră flămânzi, niciunul neîndrăznind să întrebe lucruri personale despre celălalt. Era timpul să plece. Se ridică, urmărită de un Bruno resemnat.

― Plec, se face târziu. Mulţumesc… pentru tot.

Nu-i putea vorbi. Se simţise răpit dintr-un timp şi dus într-altul. Se vindecaseră nişte răni, se creaseră altele. Îşi amintea fără să vrea lucruri la care nu se mai gândise demult. Viaţa dinainte i se părea îndepărtată, săracă dar plină de culoare.

Se ridică să o conducă. Din prag, nu se putu abţine şi întinse mâna spre braţul fetei, atingând-o uşor. Aerul era rarefiat şi tare, ca lângă floarea de colţ.

De sub masă, pisica plonjă printre ei, peste cotul fetei, cu un miorlăit prelung. Întârziase cu ghearele pe pielea înfiorată, lăsând urme sângerii pe braţul Irinei. Din câteva salturi se pierdu pe aleea spre casa doamnei M.

Nedumerit, Bruno încercă să ajute, să întrebe, să se scuze, să scuze… Nu aşa i-ar fi plăcut să se despartă de Irina. Pisica aia blestemată o speriase. Fata îşi trăsese mâna şi începuse să alerge spre portiţa din spate. Moartea îi zburase pe deasupra capului.

*

O întâlnise întâmplător, pe stradă. Irina se oprise în faţa lui şi îi zâmbise. Muşchii stomacului îi zvâcneau, iar picioarele îi tremurau. I-a zâmbit, la rândul lui, stânjenit. Îşi imaginase acel moment în mii de feluri, însă niciodată pe un trotuar aglomerat, într-o după-amiază înnorată.

― Bruno! Mă bucur să te văd…

Era uşor sâsâsită şi încă îşi înfăşura buclele roşcate pe arătător, când era emoţionată. Răspunsese tâmp:

― Şi eu… Da, şi eu…

― Felicitări pentru vernisaj! A fost un succes!

― Ai auzit de el?

― Am fost…

― Ai fost acolo?!

― Da…

― Păi şi de ce…

De ce nu venise la el? Simplu, pentru că iniţial alergase ca un nebun de la o pânză la alta, încercând să convingă oamenii să cumpere. Pentru că după sosirea doamnei M. timpul explodase. Prietenii acesteia îi făceau oferte năucitoare de preţ. Ciocnise o cupă subţire de şampanie cu femeia care îl fermecase şoptindu-i că are nevoie de nişte picturi pentru redecorarea casei. Îl privise cu ochii aceia metalici şi îi zâmbise. Cu glas gâtuit, Bruno mulţumise. Plecase mult după miezul nopţii şi fusese abordat de un şofer de taxi. Doamna M. îl aştepta la un restaurant din apropiere. Atunci începuse.

Singura persoană pe care şi-ar fi dorit-o alături la primul lui vernisaj fusese acolo. Iar Bruno nu aflase. Se înstrăinase de pânzele acelea pline de culoare, unde Irina era în fiecare tuşă, în fiecare umbră. Uitase fata pentru care şi-ar fi tăiat o mână. Vânduse pe arginţi zornăitori povestea lor în imagini.

Acum tremura ca în vremurile când prezenţa ei îi tăia răsuflarea. Toate cuvintele pe care îşi imagina că o să i le spună… se topiseră. Îi privea ochii mari, căprui, pistruii pe care nu-i ascundea, vâlvătaia părului…

Ploua cu stropi mari, repeziţi. O luă de mână şi o trase sub copertina unui magazin. Începu să gândească într-un ritm alert. Dacă ştia cum să formuleze, dacă părea de nerefuzat, s-ar fi putut bucura de Irina. Talerele balanţei din gânduri se mişcau nebuneşte de jos în sus, de la stânga la dreapta. Rosti repede :

― Dacă vrei, poţi merge la mine până se opreşte ploaia. Stau chiar după colţ.

― La tine?! Păi nu stai cu… ?

― Cu cine ?

― Cu doamna aceea. Cu văduva bancherului.

― Nu, nu stau… Adică da… ba da… am închiriat o căsuţă din grădină.

― A, deci aşa? Credeam că…

Deci asta credeau ceilailaţi. Că se mutase cu doamna M., probabil trăiau împreună. De ce l-ar fi deranjat spusele lor, atâta timp cât era aproape adevărat? Uneori credea că locul lui ar fi fost în casa cea mare, stăpân al tuturor paturilor cu aşternuturi de mătase. Ar fi meritat pentru gemetele de plăcere smulse doamnei cu ochi de oţel. Alteori se visa liber să plece oricând din căsuţa din grădină, să-şi invite prietenii la o băută până-n zori, să înnopteze la ei… Dar nu ştia niciodată în ce noapte putea veni femeia. Îl făcuse să înţeleagă fermitatea contractului lor. Avea de terminat pânzele cerute. Până atunci putea sta cât dorea în căsuţă, era servit cu mâncare şi băuturi din casa cea mare, se bucura de unele nopţi ale doamnei M., iar la final putea pleca însoţit de suma fabuloasă pentru care semnase cu mână tremurândă. Asta părea ziua perfectă pentru a rupe ritmul, o întâlnise pe Irina, iar doamna M. plecase pentru câteva zile din oraş.

― Deci… spune, vii? O să plouă zdravăn. Uite ce nori negri!

Fata ezita. Auzise multe despre femeia misterioasă care-l găzduia pe Bruno. Fusese curioasă când auzise de mutarea bruscă a tânărului imediat după vernisaj. Apăruseră în presă poze de la petrecerile doamnei M., unde Bruno părea de-al casei. Foştii prieteni zâmbeau cu subînţeles, chicotind, despre succesul lui artistic. Ar fi vrut să ştie cât mai rămăsese din băiatul care uita să mănânce şi să doarmă cu zilele pictând-o din amintiri pe ea, pe Irina.

― Bine, haide!

*

Se privea ca după o convalescenţă. Îşi plimba palmele de-a lungul obrazului şi închidea ochii, încântată de senzaţia de catifea. Doamna M. părăsise desculţă căsuţa din grădină. Se furişase pe covoarele moi până în propriul dormitor şi încuiase uşa fredonând. Din oglindă îi zâmbea femeia care  învăţase timpul să i se culce, torcând, la picioare

*

Bruno deschise uşa şi rămase în prag, încântat. Pe peretele din faţă, meşterul angajat de doamna M. ridicase cadrul de lemn şi întinsese pânza. Degetele artistului furnicau de nerăbdare; era încântat de ideea de a-şi depăşi limitele. În mintea lui ştia exact combinaţiile de culori pe care avea să le folosească. Cum să picteze părul blond-cenuşiu al femeii, ce nuanţe să pună în privirea gri-metalică. Cum să sugereze bulele de şampanie din cupa întinsă de femeia seducătoare…

O privise noaptea, în somn, încercând să-şi imprime pe retină trăsăturile femeii. O mângâiase cu vârful degetelor să simtă textura pielii. N-o atinsese în timpul zilei. Casa femeii era plină tot timpul de oameni: angajaţi, invitaţi, cunoştinţe. La recepţiile gazdei, Bruno se achita de rolul decorativ ce-i fusese acordat, încercând totodată să-şi promoveze creaţiile. Reuşise să vândă nişte pânze mari, pe care ani şi ani de zile le cărase după el zadarnic. Se mulţumea cu vizitele ei în căsuţa din grădină. Niciodată ziua. În nopţile când nu venea, pictorul îşi odihnea degetele pe blana neagră a pisicii.

*

Perdeaua fâlfâia în dreptul geamului deschis. Arşiţa zilei se mai potolise, însă pământul continua să ardă în noapte, ridicând aer fierbinte. Bruno întinse mâna spre ceas. Abia trecuse de miezul nopţii. Pe cer se ridicase lună grasă şi argintie. Se considera norocos că avea în jurul casei copacii grădinii. N-ar fi vrut să ştie cât de cald era în casa din faţă, de la strada prăfuită. Acolo unde locuia doamna M., gazda lui.

De pe pervaz îl priveau doi ochi verzi. L-a străbătut un fior pe şira spinării şi l-a cutremurat. S-a ridicat din pat şi s-a îndreptat prevăzător spre fereastră. Purtătorul ochilor de jad fosforescent îl ţintuia respirând fierbinte. Bărbatul întinse mâna, iar pisica neagră îşi frecă urechea de palma lui. Bruno zâmbi, luă animalul în braţe şi îl puse pe pat. Se întinse pe cearşaful jilav şi şopti:

― Şi tu eşti singur?

Pisica mieună prelung, aproape răspunzând: „ Atât de singuuuur!”

Degetele bărbatului mângâiau blana neagră, lucioasă. Îl încerca acelaşi sentiment ca atunci când se pieptăna / peria îndelung dimineaţa. Electrizate, firele de păr se ridicau şi coborau ca un fâlfâit de aripă. Alintat, animalul torcea liniştit. Pleoapele tânărului se zbătură a somn peste ochii negri şi căzură ostenite.

*

Răbdătoare, aştepta în dormitor să-i fie anunţat tânărul vizitator. Plănuise fiecare pas cu care va coborî pe treptele acoperite de covoare moi, păstrătoare de tăceri. Fiecare gest cu care va întâmpina tânărul frumos şi emoţionat. Fiecare cuvânt cu care-şi va rosti propunerea. S-o facă de nerefuzat. Avea să fie al ei. Să-l ţină atât de aproape cât va avea nevoie şi destul de departe ca să nu-l îndrăgească.

Oglinda era neiertătoare. Pielea îşi pierduse elasticitatea; refuza cu mândrie operaţiile estetice. Timpul se scursese pe faţa frumoasă ca nisipul într-o clepsidră. Uneori se gândea că, pe interior, şi pereţii clepsidrei sunt ridaţi şi trişti. Putea controla cu uşurinţă viaţa ei şi a altora, afacerile mai mult sau mai puţin curate moştenite de la bancher. Timpul era singurul care nu se lăsa stăpânit. Îl ura şi se ura pe sine însăşi pentru neputinţa de a-l supune. Voia să-l înşele, să-l amăgească şi să-l lase rănit în urmă ca pe un iubit necredincios.

Auzi cele două ciocănituri în uşă şi vocea şoptită:

― Doamna M., tânărul pictor a sosit. Vă aşteaptă în salon.

― Mulţumesc, cobor imediat.

*

Un bărbat înalt în costum negru îi deschisese uşa şi îl invitase în salon. Încă de dimineaţă verificase adresa, alesese hainele potrivite, se gândise şi răzgândise de zeci de ori. Invitaţia la cafea a doamnei M. îl copleşise. Cercetase atent cartea de vizită, încercând să-şi amintească fiecare cuvânt, fiecare inflexiune a vocii. Încă mai credea că visează şi voia să amâne momentul trezirii.

Frânturi de imagini din seara vernisajului îi jucau dinaintea ochilor. Cuvinte prinse din zbor, oferte de nerefuzat… Ochii gri ce-l fixaseră reci în sala vernisajului, calzi şi zâmbitori la petrecerea ce urmase… Mâna cu degete lungi şi uscate pe care o strânsese în palmă şi care întârziase câteva secunde ca şi cum s-ar fi odihnit…

*

Doamna M. rezervase întregul restaurant. Oaspeţii ciocniseră prea mult pahare. Femeia îşi privise ceasul de câteva ori, dând dovadă de nerăbdare. Îndepărtă posesorul vocii răguşite care i se aplecase peste umăr:

― Vă întârzie pictoraşul?

― Să fie oare asta problema ta? Mai mult decât scadenţa care a fost luna trecută? Abia îmi ţin băieţii în lesă.

Bărbatul se îndreptă şi făcu doi paşi cu spatele. Femeia asta îl îngrozea. Deprinsese de la fostul soţ meşteşugul banilor. Oferea împrumuturi aparent avantajoase. Datornicii erau păsuiţi şi, fără avertisment, căutaţi de „băieţi”. Recuperatori cruzi şi credincioşi.

Ochii gri sclipiră argintiu când Bruno fu condus la masa doamnei M. Îşi frământa degetele nervos, stingher în locul acela, nedumerit de invitaţie. Trăise un vis frumos: vernisaj, sala plină, feţe cunoscute sau complet străine, propuneri incredibile… Încuiase uşa în urma ultimului vizitator şi, sub ochii plictisiţi ai paznicului, îşi luase rămas bun de la toate pânzele pe care-şi scrisese jurnalul de culoare. Plânsese alături de unele şi le mângâiase îndelung pe altele.

Şampania aurie era rece şi aromată. Stătea în dreapta femeii care bătuse uşor cu linguriţa într-un pahar de cristal. Ceruse linişte şi aplauze pentru Bruno. Ridicase cupa şi mulţumise înecat de lacrimi. Era ameţit, beţie dulce şi amăgitoare îi sufla prin gânduri.

Teodora Matei

 

M-am nascut in 1971 in Ploiesti.

Am publicat “Stapanul castelului” in serial in revista “Nautilus”, intre lunile aprilie-noiembrie 2012. Tot la “Nautilus”, in decembrie 2012, a aparut povestirea “ Leo si Foxy”.

In august am inscris povestirea “Aripile mandriei” la concursul “e-text” al revistei Societatii de Science Fiction si Fantasy.

Sper ca “Stapanul castelului” sa fie publicat, intr-un fel sau altul, pentru ca majoritatea oamenilor din jurul meu prefera sa dea foi reale, de hartie, si sa miroasa cerneala tiparului, in loc sa “scroll-eze” cu mouse-ul.

Teodora Matei

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro, Revista de supans, începând cu anul 2012. Contribuţii în reviste, antologii, volume colective: "Kowalski '67" - antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler", „Ghinion!” - antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013" editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28, „Soft” – volum colectiv „Exit", poezii în „Gazeta cărților" (editată de biblioteca Nicolae Iorga-Ploiești) și „Revista bibliotecarilor prahoveni”. Romane: „Omul Fluture”, în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan (noiembrie 2015, editura Tracus Arte), „Stăpânul castelului” (iunie 2016, editura Tritonic), „Cel-ce-simte” (august 2016, editura Tritonic), „Tot timpul din lume” (ianuarie 2017, editura Tritonic).

More Posts

Follow Me: