Joi, zi de primire pentru doamna M. Oaspeţii sunt conduşi, pe măsură ce vin, în salonul redecorat. Bărbaţii merg pe terasă la un coniac şi un trabuc. Femeile se strâng în jurul gazdei, avide de noutăţi. Doamna M. le primeşte sub tabloul cel nou expus pe jumătate de perete. Le zâmbeşte superior şi le răspunde întrebărilor tâmpe.
― O femeie cu o cupă de şampanie, ce să fie?
Ochii ignoranţi se îngustează, încercând să desluşească femeia şi cupa. Capete se clatină admirativ, de sus în jos, purtătoare de guri întredeschise.
O curajoasă scapă:
― Cam mult roşu… E ca o perdea… Dacă n-ar fi fost acolo, s-ar fi văzut totul…
Buzele ţuguiate o dojenesc:
― Draga mea, dar tocmai ăsta e farmecul. Cum e să fim orbiţi de iubire, înţelegi? Cum ne împiedică să vedem adevărul, frumuseţea…
Pânza e aţintită cu încăpăţânare de ochii ignoranţi şi, deodată, se aude un glăscior fandosit:
― Doamna M., dar acolo sunteţi chiar dumneavoastră… Recunosc rochia de la balul de Revelion… Sunteţi frumoasă şi parcă altfel… parcă…
― Mai tânără? insinuă gazda.
Coboară privirile spre femeia care le răspunsese tuturor întrebărilor: spuse şi nespuse. Scrutează trăsăturile ferme, obrazul fin abia atins de pămătuful pudrei, puful subţire dinspre tâmple. Ochii cenuşii le zâmbesc proaspeţi, de sub gene abia rimelate. Toate capetele gândesc la unison că şi în realitate doamna M. pare mai tânără. Într-un fel în care niciun bisturiu sau loţiune n-ar putea s-o ajute. Altă întrebare cutreieră minţile zăpăcite, iar gazda aruncă tuturor un răspuns ca o ploaie de vară:
― A fost cadoul lui Bruno. Nişte treburi urgente l-au făcut să plece în grabă. A rămas totuşi ca să-şi termine ultimul tablou. Ştia cât de mult înseamnă pentru mine.
O-o-offf… răzbătu înăbuşit din piepturile fremătând. Pictorul cu ochi negri şi plete de abanos nu avea să le zâmbească în seara aceea. Farmecul vizitelor la doamna M. dispăruse.
*
S-a năpustit furios spre pânza prinsă pe cadrul de lemn din perete. Şi-a strecurat degetele printre ţintele metalice şi a început să tragă tare, să smulgă pictura ce se încăpăţâna să rămână fixată. Gâfâia, iar animalul care îi sărea furios în spate îl încetinea. Scutura umerii, încercând să îndepărteze furia neagră gata să-i înfigă colţii în venele zvâcnind ale gâtului. Pisica ateriza pe podea de unde, cu puteri înzecite, i se arunca nervoasă pe spatele gol. De-a lungul brazdelor din piele apăreau bobiţe de sânge proaspăt, note muzicale pe portativul durerii, recviemul artistului.
A smuls ultima bucăţică de pânză şi a aruncat-o pe jos. O călca furios în picioare, plângând de furie, indignare, durere şi neputinţă. Pisica şi-a luat avânt şi s-a aruncat pe pieptul bărbatului; colţii i s-au înfipt reci în pielea obrazului, iar furia revărsată asupra picturii s-a întors spre animal. Cu fiecare încercare a omului de a scăpa din îmbrăţişarea morţii, forţele adversarului păreau să se amplifice. Printre genele grele de sânge şi lacrimi vedea animalul crescând. Credea că în gura cu colţi sfâşietori putea încăpea cu totul. Se tăvălea prin culorile încă neuscate, amestecându-şi sângele cu vopseaua. Contururile se pierdeau. Cupa de şampanie pe care femeia din tablou o ţinea între degete s-a spart, iar cioburile s-au înfipt în carnea jertfei umane. Doamna M. admira amuzată lupta lui cu pânza ce-şi întorcea armele împotriva creatorului. Se scălda mulţumită în culori. Ridurile fine de la colţurile ochilor s-au pliat uşor când dinţii animalului au străpuns carotida. Spre perete au ţâşnit stropi de viaţă roşie şi caldă. Ochii negri au cuprins pentru ultima oară camera în care singura vietate, cu ochi fosforescenţi şi bot însângerat, sărbătorea victoria. S-a privit în tablou ca-ntr-o oglindă şi a mieunat prelung. Doamna M. a gemut de plăcere, iar ridurile s-au topit în pielea elastică. Artistul şi-a încleştat degetele pe ultima lui creaţie – un amestec macabru de iubire şi moarte.
*
Doamna M. răsucea între degete ceaşca de porţelan translucid. Bruno vedea lichidul fierbinte plimbându-se pe pereţi, scurgându-se uleios spre fund. Femeia urmărea mişcarea cafelei care în timp se răcise. Ridică spre tânăr ochi de gheaţă.
În picioare, lipit de tocul uşii, acesta aştepta cuvintele femeii. Intrase de zece minute, timp în care studiase salonul şi nu găsise niciun alt scaun pe care s-ar fi putut aşeza. Canapeaua de două locuri din piele albă era ocupată de stăpâna casei şi un teanc de reviste. Nu ceruse permisiunea să se aşeze şi nu-i fusese acordată. Oricum, în casa cea mare nu avea dreptul de a-i sta atât de aproape.
― Tinere, ai încălcat contractul!
Sunetele se spărseseră de pereţii goi şi i se înfipseră în timpane – lame ascuţite, sfredelitoare. A plecat capul, nerezistând privirii acuzatoare.
― Mă văd nevoită să-ţi cer să pleci!
Acolo, în casa impunătoare, Bruno găsi potrivit să şoptească răguşit:
― Bine, dar…
În căsuţa din grădină ar fi îngenuncheat în faţa ei, i-ar fi sărutat, unul câte unul, degetele subţiri şi le-ar fi lipit de obraji, încălzindu-le. Ar fi cerut iertare.
― Consider că pentru tabloul început ai fost plătit cu cazarea şi masa din ultimele luni! Ai o oră să împachetezi!
Lumea se contracta şi se dilata în jurul lui. Visul se apropia de sfârşit. Visurile erau îngropate. Urma un nou început, alte temeri şi alte căutări. Nu încercă să ceară iertare. Ştia că femeia din faţa lui trăieşte şi respiră pe bază de contract. Orice înţelegere încălcată o transforma într-un duşman de temut.
O simţi apropiindu-se şi îi lăsă mâna să-i ridice bărbia.
― Pentru că mi-ai fost drag, o să-ţi explic, deşi amândoi ştim despre ce parte a contractului vorbim.
Dădu din cap resemnat. Irina îi alerga râzând prin gânduri.
― Dragul meu, fără oaspeţi înseamnă fără oaspeţi! În special femei!
Rostise “femei” apăsat şi strepezit.
Irina nu era o femeie, nu o oarecare femeie. Îl părăsise şi îndepărtase, dar rămăsese a lui într-un fel aparte, deloc egoist. Ochii negri se umplură de lacrimi.
― Ei, tinere, sper c-a meritat! Peste o oră te poţi bucura de altă companie!
Doamna M. se întoarse pe canapea şi deschise un dosar. Răsfoia alene filele; se opri şi începu să citeasca:
― “… iar Bruno V. va avea dreptul să locuiască în anexa locuinţei Clientului pe toată perioada în care se va ocupa de realizarea tablourilor solicitate, fără a fi nevoit să achite taxe de chirie sau întreţinere. De asemenea, Clientul se obligă să asigure toate resursele solicitate de acesta. Clientul cere maximă discreţie şi interzice accesul oaspeţilor în reşedinţa specificată. Garanţia o constituie contul deschis de Client în numele lui Bruno V. În cazul nerespectării prezentului contract, Bruno V. pierde dreptul de acces asupra contului mai sus menţionat.”
Sloiuri de gheaţă îi alunecau pe şira spinării, paralizându-l. Nu era doar gonit, era şi sărac. Dureros de sărac. Doamna M. aranjase să-i fie vândute toate tablourile, suma din cont crescuse vertiginos, iar el zâmbise fericit femeii care îl săruta spunându-i cât de bogat şi celebru va fi într-o zi. Îşi trecea mâna prin părul lui şi făceau planuri pentru următoare expoziţie.
Cuvintele acelea seci, de contract anost, îl treziră. Fusese folosit, iar el mersese naiv pe urmele femeii. Semnase în faţa notarului invitat de doamna M. ceva ce-i fusese prezentat ca o formalitate. Fraza cu “toate resursele” îl încântase. Femeia aceea îi răpise tablourile, nopţile, speranţele. Într-un fel, i-o luase pe Irina şi culorile în care-şi spusese povestea.
Întrebă neutru:
― Pot pleca?
― Bineînţeles, ora a început să se scurgă de când te-am anunţat! Ce să-i faci? Ghinion!
Părăsi casa în fugă, urmărit de râsul sarcastic al doamnei M.
*
Îi adusese Irinei un prosop mare, alb. O privea aplecându-se să-şi scuture părul, să prindă în prosop şi să usuce cârlionţii arămii. Se iubiseră mult şi se despărţiseră dureros. Imaginea ei îl urmărise luni întregi. Se străduise să uite, să plece, să picteze zi şi noapte… să bea, să fumeze ţigările năucitoare aduse pe sub mână de prieteni. Aruncat cu disperare în organizarea vernisajului, cheltuise tot şi se îndatorase mai mult decât o făcuse vreodată.
― Eşti frumoasă…
Fata se întoarse şi îl privi cu reproş.
― Bruno… Să trecem peste asta. Am luat o hotărâre.
Hotărârea că nu vor vorbi niciodată despre relaţia lor, ca să nu-i strice farmecul. Să păstreze amintirile frumoase şi să le-ngroape pe celelalte. Că nu vor încerca niciodată să se apropie mai mult decât simpli amici. Uşor de zis. Lacrimi şi urlete, reproşuri în faţa oglinzii, monologuri fierbinţi le albiseră nopţile amândurora. Nu-şi spuseseră, însă, niciun cuvânt urât. De dragul fostei iubiri. Se gândeau la ea ca la un prieten drag, mort prematur, de a cărui memorie aveau grijă.
Irina îi întinse prosopul umed şi se aşeză pe canapea, voit cu spatele la tabloul imens la care Bruno lucra. Femeia aceea o speria. Îi fusese surprinsă privirea astfel încât putea s-o urmărească în orice colţ al camerei. Era frumoasă, cât de frumoasă putea fi Crăiasa Zăpezii. Cupa de şampanie părea aburită de răceala degetelor, nu de lichidul dinăuntru. Nu şi-o închipuise atât de tânără. Poate asta fusese cererea ei, să-şi impresioneze invitaţii.
Tabloul avea ceva straniu. Chiar cu spatele la el, se simţea privită. Ace de gheaţă pătrundeau prin bluza umedă. Se făcuse frig, iar ploaia aproape încetase. Vorbiseră mult despre foşti prieteni, aproape deloc despre ei. Se priviseră flămânzi, niciunul neîndrăznind să întrebe lucruri personale despre celălalt. Era timpul să plece. Se ridică, urmărită de un Bruno resemnat.
― Plec, se face târziu. Mulţumesc… pentru tot.
Nu-i putea vorbi. Se simţise răpit dintr-un timp şi dus într-altul. Se vindecaseră nişte răni, se creaseră altele. Îşi amintea fără să vrea lucruri la care nu se mai gândise demult. Viaţa dinainte i se părea îndepărtată, săracă dar plină de culoare.
Se ridică să o conducă. Din prag, nu se putu abţine şi întinse mâna spre braţul fetei, atingând-o uşor. Aerul era rarefiat şi tare, ca lângă floarea de colţ.
De sub masă, pisica plonjă printre ei, peste cotul fetei, cu un miorlăit prelung. Întârziase cu ghearele pe pielea înfiorată, lăsând urme sângerii pe braţul Irinei. Din câteva salturi se pierdu pe aleea spre casa doamnei M.
Nedumerit, Bruno încercă să ajute, să întrebe, să se scuze, să scuze… Nu aşa i-ar fi plăcut să se despartă de Irina. Pisica aia blestemată o speriase. Fata îşi trăsese mâna şi începuse să alerge spre portiţa din spate. Moartea îi zburase pe deasupra capului.
*
O întâlnise întâmplător, pe stradă. Irina se oprise în faţa lui şi îi zâmbise. Muşchii stomacului îi zvâcneau, iar picioarele îi tremurau. I-a zâmbit, la rândul lui, stânjenit. Îşi imaginase acel moment în mii de feluri, însă niciodată pe un trotuar aglomerat, într-o după-amiază înnorată.
― Bruno! Mă bucur să te văd…
Era uşor sâsâsită şi încă îşi înfăşura buclele roşcate pe arătător, când era emoţionată. Răspunsese tâmp:
― Şi eu… Da, şi eu…
― Felicitări pentru vernisaj! A fost un succes!
― Ai auzit de el?
― Am fost…
― Ai fost acolo?!
― Da…
― Păi şi de ce…
De ce nu venise la el? Simplu, pentru că iniţial alergase ca un nebun de la o pânză la alta, încercând să convingă oamenii să cumpere. Pentru că după sosirea doamnei M. timpul explodase. Prietenii acesteia îi făceau oferte năucitoare de preţ. Ciocnise o cupă subţire de şampanie cu femeia care îl fermecase şoptindu-i că are nevoie de nişte picturi pentru redecorarea casei. Îl privise cu ochii aceia metalici şi îi zâmbise. Cu glas gâtuit, Bruno mulţumise. Plecase mult după miezul nopţii şi fusese abordat de un şofer de taxi. Doamna M. îl aştepta la un restaurant din apropiere. Atunci începuse.
Singura persoană pe care şi-ar fi dorit-o alături la primul lui vernisaj fusese acolo. Iar Bruno nu aflase. Se înstrăinase de pânzele acelea pline de culoare, unde Irina era în fiecare tuşă, în fiecare umbră. Uitase fata pentru care şi-ar fi tăiat o mână. Vânduse pe arginţi zornăitori povestea lor în imagini.
Acum tremura ca în vremurile când prezenţa ei îi tăia răsuflarea. Toate cuvintele pe care îşi imagina că o să i le spună… se topiseră. Îi privea ochii mari, căprui, pistruii pe care nu-i ascundea, vâlvătaia părului…
Ploua cu stropi mari, repeziţi. O luă de mână şi o trase sub copertina unui magazin. Începu să gândească într-un ritm alert. Dacă ştia cum să formuleze, dacă părea de nerefuzat, s-ar fi putut bucura de Irina. Talerele balanţei din gânduri se mişcau nebuneşte de jos în sus, de la stânga la dreapta. Rosti repede :
― Dacă vrei, poţi merge la mine până se opreşte ploaia. Stau chiar după colţ.
― La tine?! Păi nu stai cu… ?
― Cu cine ?
― Cu doamna aceea. Cu văduva bancherului.
― Nu, nu stau… Adică da… ba da… am închiriat o căsuţă din grădină.
― A, deci aşa? Credeam că…
Deci asta credeau ceilailaţi. Că se mutase cu doamna M., probabil trăiau împreună. De ce l-ar fi deranjat spusele lor, atâta timp cât era aproape adevărat? Uneori credea că locul lui ar fi fost în casa cea mare, stăpân al tuturor paturilor cu aşternuturi de mătase. Ar fi meritat pentru gemetele de plăcere smulse doamnei cu ochi de oţel. Alteori se visa liber să plece oricând din căsuţa din grădină, să-şi invite prietenii la o băută până-n zori, să înnopteze la ei… Dar nu ştia niciodată în ce noapte putea veni femeia. Îl făcuse să înţeleagă fermitatea contractului lor. Avea de terminat pânzele cerute. Până atunci putea sta cât dorea în căsuţă, era servit cu mâncare şi băuturi din casa cea mare, se bucura de unele nopţi ale doamnei M., iar la final putea pleca însoţit de suma fabuloasă pentru care semnase cu mână tremurândă. Asta părea ziua perfectă pentru a rupe ritmul, o întâlnise pe Irina, iar doamna M. plecase pentru câteva zile din oraş.
― Deci… spune, vii? O să plouă zdravăn. Uite ce nori negri!
Fata ezita. Auzise multe despre femeia misterioasă care-l găzduia pe Bruno. Fusese curioasă când auzise de mutarea bruscă a tânărului imediat după vernisaj. Apăruseră în presă poze de la petrecerile doamnei M., unde Bruno părea de-al casei. Foştii prieteni zâmbeau cu subînţeles, chicotind, despre succesul lui artistic. Ar fi vrut să ştie cât mai rămăsese din băiatul care uita să mănânce şi să doarmă cu zilele pictând-o din amintiri pe ea, pe Irina.
― Bine, haide!
*
Se privea ca după o convalescenţă. Îşi plimba palmele de-a lungul obrazului şi închidea ochii, încântată de senzaţia de catifea. Doamna M. părăsise desculţă căsuţa din grădină. Se furişase pe covoarele moi până în propriul dormitor şi încuiase uşa fredonând. Din oglindă îi zâmbea femeia care învăţase timpul să i se culce, torcând, la picioare
*
Bruno deschise uşa şi rămase în prag, încântat. Pe peretele din faţă, meşterul angajat de doamna M. ridicase cadrul de lemn şi întinsese pânza. Degetele artistului furnicau de nerăbdare; era încântat de ideea de a-şi depăşi limitele. În mintea lui ştia exact combinaţiile de culori pe care avea să le folosească. Cum să picteze părul blond-cenuşiu al femeii, ce nuanţe să pună în privirea gri-metalică. Cum să sugereze bulele de şampanie din cupa întinsă de femeia seducătoare…
O privise noaptea, în somn, încercând să-şi imprime pe retină trăsăturile femeii. O mângâiase cu vârful degetelor să simtă textura pielii. N-o atinsese în timpul zilei. Casa femeii era plină tot timpul de oameni: angajaţi, invitaţi, cunoştinţe. La recepţiile gazdei, Bruno se achita de rolul decorativ ce-i fusese acordat, încercând totodată să-şi promoveze creaţiile. Reuşise să vândă nişte pânze mari, pe care ani şi ani de zile le cărase după el zadarnic. Se mulţumea cu vizitele ei în căsuţa din grădină. Niciodată ziua. În nopţile când nu venea, pictorul îşi odihnea degetele pe blana neagră a pisicii.
*
Perdeaua fâlfâia în dreptul geamului deschis. Arşiţa zilei se mai potolise, însă pământul continua să ardă în noapte, ridicând aer fierbinte. Bruno întinse mâna spre ceas. Abia trecuse de miezul nopţii. Pe cer se ridicase lună grasă şi argintie. Se considera norocos că avea în jurul casei copacii grădinii. N-ar fi vrut să ştie cât de cald era în casa din faţă, de la strada prăfuită. Acolo unde locuia doamna M., gazda lui.
De pe pervaz îl priveau doi ochi verzi. L-a străbătut un fior pe şira spinării şi l-a cutremurat. S-a ridicat din pat şi s-a îndreptat prevăzător spre fereastră. Purtătorul ochilor de jad fosforescent îl ţintuia respirând fierbinte. Bărbatul întinse mâna, iar pisica neagră îşi frecă urechea de palma lui. Bruno zâmbi, luă animalul în braţe şi îl puse pe pat. Se întinse pe cearşaful jilav şi şopti:
― Şi tu eşti singur?
Pisica mieună prelung, aproape răspunzând: „ Atât de singuuuur!”
Degetele bărbatului mângâiau blana neagră, lucioasă. Îl încerca acelaşi sentiment ca atunci când se pieptăna / peria îndelung dimineaţa. Electrizate, firele de păr se ridicau şi coborau ca un fâlfâit de aripă. Alintat, animalul torcea liniştit. Pleoapele tânărului se zbătură a somn peste ochii negri şi căzură ostenite.
*
Răbdătoare, aştepta în dormitor să-i fie anunţat tânărul vizitator. Plănuise fiecare pas cu care va coborî pe treptele acoperite de covoare moi, păstrătoare de tăceri. Fiecare gest cu care va întâmpina tânărul frumos şi emoţionat. Fiecare cuvânt cu care-şi va rosti propunerea. S-o facă de nerefuzat. Avea să fie al ei. Să-l ţină atât de aproape cât va avea nevoie şi destul de departe ca să nu-l îndrăgească.
Oglinda era neiertătoare. Pielea îşi pierduse elasticitatea; refuza cu mândrie operaţiile estetice. Timpul se scursese pe faţa frumoasă ca nisipul într-o clepsidră. Uneori se gândea că, pe interior, şi pereţii clepsidrei sunt ridaţi şi trişti. Putea controla cu uşurinţă viaţa ei şi a altora, afacerile mai mult sau mai puţin curate moştenite de la bancher. Timpul era singurul care nu se lăsa stăpânit. Îl ura şi se ura pe sine însăşi pentru neputinţa de a-l supune. Voia să-l înşele, să-l amăgească şi să-l lase rănit în urmă ca pe un iubit necredincios.
Auzi cele două ciocănituri în uşă şi vocea şoptită:
― Doamna M., tânărul pictor a sosit. Vă aşteaptă în salon.
― Mulţumesc, cobor imediat.
*
Un bărbat înalt în costum negru îi deschisese uşa şi îl invitase în salon. Încă de dimineaţă verificase adresa, alesese hainele potrivite, se gândise şi răzgândise de zeci de ori. Invitaţia la cafea a doamnei M. îl copleşise. Cercetase atent cartea de vizită, încercând să-şi amintească fiecare cuvânt, fiecare inflexiune a vocii. Încă mai credea că visează şi voia să amâne momentul trezirii.
Frânturi de imagini din seara vernisajului îi jucau dinaintea ochilor. Cuvinte prinse din zbor, oferte de nerefuzat… Ochii gri ce-l fixaseră reci în sala vernisajului, calzi şi zâmbitori la petrecerea ce urmase… Mâna cu degete lungi şi uscate pe care o strânsese în palmă şi care întârziase câteva secunde ca şi cum s-ar fi odihnit…
*
Doamna M. rezervase întregul restaurant. Oaspeţii ciocniseră prea mult pahare. Femeia îşi privise ceasul de câteva ori, dând dovadă de nerăbdare. Îndepărtă posesorul vocii răguşite care i se aplecase peste umăr:
― Vă întârzie pictoraşul?
― Să fie oare asta problema ta? Mai mult decât scadenţa care a fost luna trecută? Abia îmi ţin băieţii în lesă.
Bărbatul se îndreptă şi făcu doi paşi cu spatele. Femeia asta îl îngrozea. Deprinsese de la fostul soţ meşteşugul banilor. Oferea împrumuturi aparent avantajoase. Datornicii erau păsuiţi şi, fără avertisment, căutaţi de „băieţi”. Recuperatori cruzi şi credincioşi.
Ochii gri sclipiră argintiu când Bruno fu condus la masa doamnei M. Îşi frământa degetele nervos, stingher în locul acela, nedumerit de invitaţie. Trăise un vis frumos: vernisaj, sala plină, feţe cunoscute sau complet străine, propuneri incredibile… Încuiase uşa în urma ultimului vizitator şi, sub ochii plictisiţi ai paznicului, îşi luase rămas bun de la toate pânzele pe care-şi scrisese jurnalul de culoare. Plânsese alături de unele şi le mângâiase îndelung pe altele.
Şampania aurie era rece şi aromată. Stătea în dreapta femeii care bătuse uşor cu linguriţa într-un pahar de cristal. Ceruse linişte şi aplauze pentru Bruno. Ridicase cupa şi mulţumise înecat de lacrimi. Era ameţit, beţie dulce şi amăgitoare îi sufla prin gânduri.
M-am nascut in 1971 in Ploiesti.
Am publicat “Stapanul castelului” in serial in revista “Nautilus”, intre lunile aprilie-noiembrie 2012. Tot la “Nautilus”, in decembrie 2012, a aparut povestirea “ Leo si Foxy”.
In august am inscris povestirea “Aripile mandriei” la concursul “e-text” al revistei Societatii de Science Fiction si Fantasy.
Sper ca “Stapanul castelului” sa fie publicat, intr-un fel sau altul, pentru ca majoritatea oamenilor din jurul meu prefera sa dea foi reale, de hartie, si sa miroasa cerneala tiparului, in loc sa “scroll-eze” cu mouse-ul.
36 comments
Daniel Barbu says:
May 26, 2013
De fiecare dată când scriu o nouă povestire, o compar cu cele dinainte şi simt că am mai crescut puţin. Apoi citesc ce a mai scris Teodora Matei şi mă fac din nou mic, mic…mic de tot.
teo matei says:
May 26, 2013
Multumesc tare mult de lectura si aprecieri. Eu n-am sa uit ca am pierdut anul recut un concurs in fata unei proze semnate de Daniel Barbu 🙂 De fapt, evolutia inseamna sa nu ne “luptam” numai intre noi, ci si cu noi insine.
Isabel Cara says:
May 27, 2013
Captivanta si plina de mister, intercalate cu multe descrieri minunate…asa este povestirea ta! Felicitari! La mai multe 🙂
teo matei says:
May 27, 2013
Multumesc tare mult! Atat pentru cuvinte cat si pentru reactia extrem de rapida 🙂
Daniel Boca says:
May 27, 2013
Ce inseamna perspectiva feminina asupra unei povestiri! Eu il faceam pe pictor un invingator, iar pe doamna o lasam fara bani si cu inima sfasiata! :))))) Bine ca ati scris-o dumneavostra! 🙂
teo matei says:
May 27, 2013
Aici nu suntem dumneavoastra, ca nu suntem la “five o’clock tea” :). Te provoc la varianta masculina a povestirii 🙂
Ben Ami says:
May 27, 2013
da’ bine ca a scris-o Teo 🙂
varza cruda cu carne cruda (si insangerata) faceam subiectul asta 🙂
sunt in perioada de slabire si am apetenta spre hrana mai neprelucrata… 🙂
teo matei says:
May 27, 2013
Multumesc tare mult pentru tot! Noroc ca dieta mea nu e asa drastica, altfel speriam mare parte din cititori. Sau saturam pe altii 🙂 Multumesc.
Bogdan Lazăr says:
May 27, 2013
Sunteti o maestra a detaliilor si a picturii in cuvinte. Felicitari!
teo matei says:
May 28, 2013
Multumesc mult!
silvia turcu says:
May 28, 2013
am ramas fara cuvinte, poti sa-mi spui unde mai gasesc povesti sau poezii scrise de tine
teo matei says:
May 28, 2013
Pai aici, la gazeta, gasesti in arhiva, in numerele din ianuarie, martie si aprilie. Pentru altele… ti le dau pe privat. Si… iti tare-tare multumesc! Pup!
Liviu Surugiu says:
May 28, 2013
“Ochii ignoranţi se îngustează, încercând să desluşească femeia şi cupa. Capete se clatină admirativ, de sus în jos, purtătoare de guri întredeschise…
― A fost cadoul lui Bruno. Nişte treburi urgente l-au făcut să plece în grabă.
Singura persoană pe care şi-ar fi dorit-o alături la primul lui vernisaj fusese acolo – dar el nu știuse.
Se mulţumea cu vizitele ei în căsuţa din grădină. Niciodată ziua. În nopţile când nu venea, pictorul îşi odihnea degetele pe blana neagră a pisicii.”
Unică,inconfundabilă… o superbă operă stil Teo Matei! O proză demnă de orice antologie, de departe una din cele mai bune lucrări ale anului 2013!
Felicitări!
teo matei says:
May 28, 2013
N-am cuvinte sa-ti multumesc! Ma faci sa-mi amorteasca pumnii de cat am sa-i tin stransi inca… vreo 2 saptamani! Recunosc ca prozele mele n-ar fi fost la fel fara vorbele tale.
Eugen Gombos says:
May 28, 2013
Nu stiu de ce, dar luna asta ma simt mai critic decat ar trebui. Nu am ce ii reprosa, dar mi-a placut mai putin decat altele scrise de tine. Desigur, e frumoasa si bine scrisa, iar ce nu mi-a placut e mai ales o chestiune de gusturi, fata de atmosfera usor desueta, poate intebelica. E interesanta, mai ales prin alternarea capitolaselor, amestecate in timp. “Marele” meu repros este – ca sa parafrazez un colog comun de GSF – ca nu e S, ci doar F. Si uite asa ingropi tu, Teo, proza stiintifica romana contemporana.
teo matei says:
May 28, 2013
In primul rand va multumesc de citire si de aprecierea… a ce era de apreciat. In al doilea rand, ati fost mult mai bland decat colegul 🙂 Recunosc ca e F, ca n-aveam unde baga S-ul. Cred ca o sa iau o pauza pentru ca trebuie sa ne bucuram si sa ne provocam unii pe altii, nu sa bocim in haine cernite.
Anişoara Peţa says:
May 28, 2013
OK. Eşti la alt nivel, clar. Mă refer la evoluţia ta ca autor. Şi e foarte bine. Eu n-aş putea să fiu atât de blândă în unele aspecte ale descrierii, pentru ca apoi să semăn groaza în celelalte.
Prima frază citată de Liviu mă face să zâmbesc şi nu e singura. O societate bolnavă, un pictor naiv, o femeie-scorpie… foarte bine ilustrate.
Felicitări, Teo!
teo matei says:
May 28, 2013
Puteti face orice vreti! Ben mi-a recomandat sa-mi dau in petic, dar se pare ca nu mi-am dat indeajuns. Am intrebat pe FB cine ar vrea sa citeasca o poveste noua si am dat un fragment. Au fost niste intrebari legate de nume, de pisica… Am precizat ca n-are nicio legatura cu peronaje reale sau intamplari adevarate. E despre pactul cu diavolul: merita sau nu sa-l facem pentru glorie, bani, etc…? Multumesc tare mult pt lectura si aprecieri. Cred ca intru in vacanta 🙂
Numãrul 28/ mai 2013 | Gazeta SF says:
May 31, 2013
[…] Ghinion! […]
Radar | Nautilus says:
Jun 3, 2013
[…] atât de mult încât să mă determine să le tratez separat ori să vi le recomand. Este vorba de Ghinion! de Teodora Matei şi de Poveste de adormit hibrizii de Florin Nae. Cu mici excepţii (sâsâsită, […]
Florin Nae says:
Jun 3, 2013
…Să comentez, să nu comentez așa-zisa recenzie făcută de I.A. Despina pe “Nautilus” (nr. recent apărut) prozelor din numărul actual al Gazetei SF?!
Mă gândeam să mă abțin, dar cred că nu rezist tentației 😉 – și nu doar fiindcă dl I.A.D. alocă unele considerații povestirii lui Teo și alei mele (cu hibrizii)… așa, din milă cumva fiindcă n-ar merita atenție și nu-s recomandabile pentru lectură nici astea două, deși s-ar ridica peste nivelul general dezastuos – cu câțiva milimetri. Sau microni. 😀
O s-o fac deci, dar …la locul faptei, din simplul motiv că-i o chestie de principiu, ținând de argumentația oricărei evaluări (lipsă-n cazul ăsta) și nu de vreo iritare la critici “demolatoare”. Fiindcă rateuri poate da oricine, inclusiv JE – da’ vreau s-aud altceva decât resentimente vizibile din avion după plecarea “cu cântec” a domniei sale din zona Gazetei SF.
O s-o fac însă… la locul faptei. Citez aici un singur exemplu de parti-pris – remarca despre abundența greșelilor de gramatică/redactare din TOATE prozele publicate-n nr. 28, urmată de menționarea a două mici scăpări din textul colegei Teo și a… niciuneia în al meu.
Eu zic să mai sape un pic, musai descoperă vreuna – în replicile date-n limba hibridă, evident. 😉
teo matei says:
Jun 3, 2013
Eu imi dadusem vacanta, dar daca dvs nu v-ati putut abtine… m-am gandit sa-mi fac o chemare din concediu 🙂 Eu tin mult la fiecare parere despre ceea ce scriu. Asta inseamna ca un om, pe langa faptul ca a citit-o, mi-a mai acordat cateva minute sa-si expuna opiniile. Nu la o cafea cu prietenii, nu pe bloguri unde pot sa nu intru niciodata, ci intr-o revista. Imi pare rau ca in prima zi cand a aparut gazeta de mai textul lui Liviu nu putea fi accesat, dadea o eroare. Daca lipsea eroarea, in mod sigur nu-mi vedeam numele in recenzie. Parerea d-lui Despina este importanta pt mine, desi nu e extrem de favorabila, ci doar incurajatoare, pentru ca tot anul trecut mi-a alocat randuri bune vizavi de ce-am scris. Pentru ca mi-a taxat fiecare typing error :)si mi-a atras atentia. Chiar si asa, acolo sunt doua titluri din zeci, poate, aparute. Cititorii le pot accesa si isi pot forma propriile opinii. Nu cred ca e din mila
Eu va multumesc ca ati postat comentariul aici si, daca tot mi-am intrerupt vacanta, va cer persmisiunea de a va adresa 2 vorbe pe mail.
Florin Nae says:
Jun 3, 2013
Oricite vorbe-s binevenite oricind ajuta-n orice clarificari – inclusiv pe mail, colega Teo!
P.S. Nici eu n-am nimic cu criticii si obiectiile lor utile chiar cind sint facute la nivel semi-amatoristic – daca si numai daca sint ARGUMENTATE.
Darrr, fiindca atentionarea asupra “typos”-urilor nu ma intereseaza deloc (din simplul motiv ca NU… mai 😉 fac greseli gramaticale, corectindu-mi de nenumarate ori orice text) astept consideratii oricit de dure, sustinute insa de remarci asupra fondului (idei banale si/sau plagiate eventual, debile, banale etc) sau formei prozelor (stil – nu mai intru-n detalii despre buimacirea timpurilor verbale, excesul atributelor, penibilul metaforelor si multe altele.)
Ceea ce – cu regret o spun – nu-i deloc cazul in pseudo-recenziile lui I.A.D.
Florin Nae says:
Jun 3, 2013
P.S. la P.S. : Stiu ca nu-s recomandabile controversele nici cu cititorii, nici cu criticii – fie ei amatori – si c-o sa am parte de-acum incolo exclusiv de suturi in c… (si poate pasi inainte :D) din partea lui Ioan Alexandru Despina, dar tot o sa-i raspund.
Nu doar fiindca n-am vreun statut de pierdut, ci mai ales fiindca tacerea ar fi un semn de resemnare, ba chiar de aprobare.
In plus, stii vorba: “Prietenii nu-s cei care-ti dau tot timpul dreptate”. Ba chiar dimpotriva… 😉
teo matei says:
Jun 3, 2013
Un sut in … dos e un pas inainte, dar sutul nu se poate lua daca dl. respectiv nu va poate citi cuvintele 🙂 Mi se pare ca stam, asa, la o mica barfa si il tocam pe presedintele de asociatie care ne-a marit fondul de rulment 🙂 Un comentariu postat la articolul respectiv poate v-ar aduce atat argumentele autorului cat si un schimb de opinii cu alti autori/cititori.
Apropo de prieteni: tuturor ne place sa fim pupati, dar conteaza si cine o face. Uneori e mai bine sa te palmuiasca un OM decat sa te felicite o PERSOANA.
Eugen Lenghel says:
Jun 3, 2013
Adevarat dragă Teo! Ca să pornim de la ceva obiectiv, cum de n-a găsit Îngeri și câini, de vreme ce proza respectiva are nu mai putin de 1200 de vizite? Si opt comentarii. Ceea ce, prin extrapolare, mă face să cred că întreg articolul este dedicat construirii unei imagini negative, pentru că ceilalti sunt inexistenți! Eu zic asa: în general e de bine când anumite persoane ne vorbesc de rău, iar Bogdan, da își cam merită soarta, dar vina e mai mult a mea că i-am lasat textul să treacă.
teo matei says:
Jun 3, 2013
Tin sa precizez ca nu ma asez intr-o tabara sau alta. Eu va multumesc din suflet ca v-ati aplecat asupra prozelor mele si au aparut aici, avand un numar “fabulos” de vizualizari. Dl. Despina mi-e drag de cand va era coleg si ma lua la bani marunti in rubrica din gazeta. Cele nevazute si nestiute… nestiute sa ramana.
Adevarul este ca duminica seara, pe 26, m-am aruncat asupra gazetei de mai. N-am incercat sa ma citesc intai pe mine, ca textul meu il stiam 🙂 Normal ca am incercat la Liviu. Si mi-a aparut un mare mesaj cu litere bolduite despre o eroare de URL nu-stiu-cat. Am crezut ca nu s-a incarcat, de fapt, revista si am deschis alte texte. Toate au putut fi accesate. Am intrat pe povestea lui Liviu mai tarziu, pe link-ul dat de el pe FB. Poate nu toti au incercat a doua sau a treia oara.Cu vorbitul de rau… nu stiu ce sa zic. Daca doua texte din gazeta sunt mentionate acolo… poate nu-i dracul chiar asa de… negativ. Zic si eu 🙂
Bogdan Lazăr says:
Jun 3, 2013
Sunt singurul vinovat referitor la calitatea textului. Am avut o idee care mi s-a parut grozava si am vrut sa o impartasesc cu voi. E o lectie invatata!
Eugen Lenghel says:
Jun 3, 2013
PS Dragă Florin, ce trebuie extras de acolo e un singur fapt: nu avem concurență. Nu merită băgat în seamă articolul pentru atitudinea preponderent negativă. Știm ce avem de făcut.
Florin Nae says:
Jun 3, 2013
Adevăr grăiești, Eugen, dar tot am plasat o replică-n Nautilus – repet, doar de dragul unui principiu.
Acum îmi pare rău c-am făcut-o, citind replica domniei sale care demonstrează că n-a reținut decât latura subiectiv-interpretabilă din mesaj (clar ca bună ziua pe alte direcții – de ex.: “TOATE prozele din GSF sint pline de greseli gramaticale”, dar fără să poată indica vreuna în textul meu).
Concluzie: timp pierdut aiurea. Promit deci că nu mai fac. 🙂
Eugen Lenghel says:
Jun 3, 2013
Nu e nici-o suparare. E pe rol o nouă campanie de denigrare a Gazetei SF. Dar stati pe pace, la Bookfest m-am intalnit cu destule persoane bucuroase să vada ca aici se intampla ceva pozitiv. Cat despre greseli, acestea sunt inerente, trebuie doar sa reusim sa invatam din ele si sa le corectam.
Multa lume e nervoasa zilele astea, dar nu inseamna ca trebuie sa ne contaminam si sa ne schimbam starea de spirit.
Daniel Barbu says:
Jun 10, 2013
Nu ştiu dacă ceea ce vreau să spun îşi are locul aici, dar, cum toate comentariile despre Radarul din Nautilus s-au aşezat dincolo de ”Ghinion”, îi voi cere voie Teodorei Matei să subscriu în acelaşi loc.
În ce mă priveşte, îmi asum cu ruşine pleonasmul de toată jena la care se face referire în Radar şi, chiar dacă nu mi-am recitit povestirea, am convingerea că nici virgulele mele nu-s toate la locul lor. Cât priveşte faptul că domnul Alexandru Ioan Despina o consideră anostă, nu mă-ngrijorez prea tare, e o chestiune de gusturi. Altcuiva s-ar putea să-i pară mai interesantă.
Subscriu totuşi părerii domnului Florin Nae(dar cu mai puţină vehemenţă), că orice critică, şi mai ales critica nefavorabilă, necesită o mai bună argumentare. O critică insuficient argumentată, chiar dacă vine din partea cuiva consacrat, riscă să semene a lapidare.
În altă ordine de idei, aşa cum spune şi domnul Eugen Lenghel, ”Gazetarii” au numai de câştigat de pe urma Radarului. Orice critic are nevoie de obiectul muncii, adică de noi. Nu trebuie să ne deranjeze că suntem luaţi în bătaia puştii, trebuie să ne bucure că suntem singura pradă (cât de cât) comestibilă. Sau… mai era cineva!? Parcă nu!
Florin Nae says:
Jun 11, 2013
Interesant e faptul ca nici virgulele recenziei din “Nautilus” nu-s toate la locul lor… 🙂
Nu asta-i baiul insa, d-aia nici nu m-am legat de asemenea amanunte. Cu riscul sa par in continuare vehement, n-o sa tac totusi niciodata cind o sa vad niste minime principii de obiectivitate ignorate.
Pe de alta parte, e clar ca si publicitatea negativa are partile ei bune, comparativ cu tacerea absoluta – care nu-mi pare “de aur”, ci mai mult de plumb. 😀
O trecere în revistă | Blog de intelectual ratat says:
Jul 1, 2013
[…] domnului H – Livia Feidaros Grădina din sicriu, sicriul din cuşcă – Liviu Surugiu Ghinion! – Teodora […]
Marian says:
Apr 22, 2014
Am citit “cu sufletul la gura” lucrarea ta intitulata Ghinion, apoi am citit postarile, critice sau laudative, a celor ce au citit-o inaintea mea…..Fiecare cu parerea lui…..Mie mi-a placut in mod deosebit…M-a trimis cu gandul la “Portretul lui Dorian Gray”…..Mi-a placit ca este “scrisa invers”….adica incepe cu sfarsitul….pictorului, mergand incet,incet spre inceputul “ghinionului”…Irina, asa de superficial conturata, este VIE si o considre de fapt eroina principala…Ea este sursa “ghinionului”….Nu are rost sa vorbesc despre maestriea descrierilor, a atmosferei “de perioada interbelica” cum zicea cineva…Nu are rost pentru ca sunt un biet amator de lectura. Recunosc faptul ca am printat povestea, ca sa am foile “vi” in mana….Alta desfatare…..Nu pot decat sa multumesc din suflet autoarei si sa astept cu nerabdare…..urmatoarele lucrari…
teo matei says:
Apr 22, 2014
Si eu va multumesc. Asa cum am mai spus, povestirea e despre compromis; ce alegem in viata: succesul cu orice pret sau trairile 🙂 Stiti cum se spune: ghinion la carti, noroc in dragoste.