Mie nu-mi plac înmormântările. Nu-mi place circul care se face atunci când cineva dă colţul, de parcă prin ritualul ăsta va fi răposatul mai împăcat, la 2 metri sub pământ. Mare scofală!

Cu toată aversiunea mea faţă de genul ăsta de manifestări, am fost nevoit să mă alătur lumii pestriţe ce făcea parte din alaiul mortuar, asta pentru că am ţinut la cel care acum şi-a băgat picioarele în viaţa asta plină de surprize, mai mult sau mai puţin plăcute. Era un tip extraordinar, erudit, dar, la fel ca mulţi oameni deosebiţi, nu a fost apreciat şi înţeles de către cei pentru care a muncit neîncetat.

– În loc cu verdeaţă, unde nu există nici suferinţă, nici întristare…  Vocea preotului mă scoate din reverie.

Mă uit la fostul meu prieten şi constat cu surprindere că a prins o coloraţie verzuie, peste cianoza ce acoperea faţa sa de când a plecat în lumea drepţilor. De la spital mi s-a spus că făcuse un atac cerebral, grefat pe un anevrism congenital. Mare porcărie! Cunoscând modul în care se practică în ziua de astăzi orice muncă în ţara asta, nu m-am lăsat prostit , aşa că am tras câteva sfori şi am asistat la necropsie. Macroscopic, leziunile erau clare, nu contraziceau diagnosticul clinic, de aceea nu mi-am bătut capul şi cu raportul toxicologic. De unde naiba e culoarea asta atunci?

Oricum, nu mai contează. Totul s-a terminat pentru el, aşa că nu vreau să mă bag în seamă inutil cu întrebări şi teorii fanteziste, să alarmez familia. Se numea Mircea, prietenul meu, Mircea Enache. Avea 45 de ani, era căsătorit şi a lăsat în urmă un băieţel de 6 ani, Robert. Îngeraşul ăsta mic seamănă tare mult cu el şi are o minte brici, mă rog, copil de fizician. Am rămas uimit într-o seară când mi-a explicat el structura atomului şi mi-a povestit ce frumos se învârt electronii. Eu cu Mircea am avut multe discuţii despre tot felul de teorii, de la cea cuantică până la cea relativistă, despre originile Universului, despre forţele ce guvernează acest echilibru suprem din Sistemul Solar. De multe ori, eram asistaţi de Robert, care ne privea fascinat.

Acum s-au dus dracului toate astea şi copilaşul se uită la mine cu ochi mari, plini de speranţă, şoptindu-mi:

– Ce face tata acolo? Tu nu-l poţi face bine? Că eşti doctor. Ştiu că se teme de injecţii dar, te rog, fă-i una şi gata, se va ridica.

Ce să-i spun? Cum să-l fac să înţeleagă ceea ce se petrece?

– Hai să plecăm, Robert. Tatăl tău doarme acum pentru că va fi luat de NASA şi va fi dus pe Saturn. Are treabă acolo, la o staţie de cercetare. M-a rugat să am eu grijă de tine. Şi într-o zi poate vom merge amândoi să-l vizităm, dar trebuie să ne pregătim pentru asta, înţelegi?zic eu cu un glas sugrumat de emoţie.

Sincer să fiu, mi-au dat lacrimile. Paştele mă-sii de treabă! Nu mai pot suporta mult privirea lui, aşa că decid să nu-l las să vadă finalul înmormântării. Îl iau de mână şi mă apropii de mama lui.

– Ramona, eu plec. Iau şi băiatul cu mine. Tu ai multe de făcut, aşa că numai grija lui nu o poţi avea acum. Trec pe la tine mai diseară şi-l aduc.

Ea se uită la mine cu o privire pierdută şi aprobă.

– Să fii cuminte, Robert, să nu-l superi pe nenea doctorul, da?

– Da, mama. Mergem să ne pregătim.

– Lasă că o sa vedem noi ce facem, spun eu grăbit. Acum hai să luăm maşina.

– Mergem cu Volvo?întrebă el repede.

– Da. Ştiu că îţi place, aşa că astăzi vom face o plimbare lungă. Tu ai mâncat ceva?

– Am băut laptele dimineaţă. Acum mi-e foame un pic.

– Ok. Atunci mergem să mâncăm şi apoi vii cu mine într-un loc special.

Pun copilul în maşină şi plec spre casa mea, cu o stare de spirit pe care doar Cioran o mai descria, în al său faimos Tratat de descompunere. Conduc totuşi prudent, răspunzând la zecile de întrebări ale lui Robert despre ce fac tot felul de butoane de la bord. Eu locuiesc la o vilă într-un cartier destul de frumos al oraşului, unde am o grădină mare, un leagăn şi un teren de tenis, dar toate astea nu mai au asupra mea efectul liniştitor de fiecare zi.

Parchez în curte, opresc motorul şi deblochez uşile. Robert sare din maşină şi se duce direct la motanul bătrân ce dormea în iarbă. Ăsta, trezit brusc, ar fi vrut să o rupă la fugă, dar a fost prea târziu, aşa că şi-a luat partea de scărmăneală obişnuită. Îl las să se joace şi intru în casă. Menajera mă întâmpină cu un zâmbet cald, care dispare imediat ce vede expresia feţei mele.

– Nu stau mult. Dă-i ceva de mâncare lui Robert, apoi îl iau cu mine.

– Sărăcuţul copil. Cum suportă toate astea?

– Nici o vorbă despre Mircea, te rog. I-am spus eu ceva şi sper să mă creadă. E mic încă. Va avea timp să descopere cum e rahatul ăsta de viaţă, spun eu obosit.

– Vă fac o cafea?

– Te rog chiar. Este şi o sticlă de Cola prin frigider?

– În mod sigur. Dimineaţă am fost la cumpărături.

– Ok. Pregăteşte cele necesare.

După jumătate de oră, suntem din nou pe drum. Am de luat de la cabinet nişte documente şi de rezolvat apoi ceva treburi prin oraş. Activităţile astea mă vor face să îmi mai abat gândurile de la ziua de azi, plus că şi Robert are nevoie de ceva care să-l ţină ocupat.

…………………………………………………………………………………………………..

– Bună seara, Ramona. Am adus copilaşul. Vezi că e foarte obosit, a umblat astăzi cu mine în multe locuri.

– Mulţumesc frumos. A fost mai bine pentru el să nu vadă chiar tot, spuse ea obosită. Te rog, intră în bucătărie, mă duc să-l culc.

– Mamă, m-am jucat cu Tomiţă azi, am fost la cabinet, am condus maşina. Foarte multe am făcut. Mă duc să desenez, să-i arăt lui tata când vom merge la el.

– Lasă, tigrule, că desenezi mâine. Acum du-te să te speli pe dinţi şi treci în pat. Ne aşteaptă o zi la fel de încărcată.

Eu mă îndrept către bucătărie, trecând pe lângă încăperea de lucru a lui Mircea. Fără să vreau, deschid uşa şi mă năpădesc amintirile. Lucrurile sale erau acolo, aşa cum ştiam că-i place lui să le ţină, într-o perfectă ordine. Cărţile erau aranjate alfabetic, caietele de notiţe erau arhivate după zile, telescopul său era frumos împachetat şi se odihnea în husa de catifea pe care i-am dăruit-o eu de ziua lui. Nu ştiu de ce aveam impresia că lipsea ceva. Privesc masa unde lucram împreună şi îmi pică fisa: laptopul său, de care nu se despărţea niciodată. Pe el avea toate cercetările, toate rezultatele experimentelor pe care le făcea în laboratorul departamentului de Fizică Nucleară. Ies din cameră şi o caut pe Ramona.

– Acum a adormit. Nici nu am reuşit să-l schimb în pijama.

– Te rog să mă ierţi, dar am îndrăznit să intru în camera de lucru. Nostalgiile sunt mai puternice decât bunul meu simţ.

– Ştii că aici e a doua ta casă, da? Nu ai de ce să îmi ceri scuze. Te servesc cu ceva?

– Ramona, ştii cumva unde e laptopul lui? Nu l-am văzut pe acolo. Lucram amândoi la o povestire şi chiar aş vrea să o continui, spun eu în şoaptă.

– Nu ştiu. Poate o fi la laborator. Când i s-a făcut rău l-au luat cu salvarea.

– Chiar şi aşa, nu cred să-l fi scăpat el din ochi. Avea multe acolo.

– Ştiu. În ultima vreme chiar a evitat să îmi vorbească despre munca lui. Când îl întrebam, îmi răspundea că, după ce va lua Nobelul, îmi va explica, spuse ea încercând să zâmbească.

– Nici eu nu ştiu foarte multe. Mă duc la birou să văd dacă e pe acolo. Noapte bună, Ramona. Dacă te pot ajuta cu ceva te rog să mă suni. Eu sunt liber zilele astea, poţi apela la mine oricând şi pentru orice.

– Mulţumesc. Te rog doar să-i mai abaţi gândurile lui Robert, ştii cât ţine la tine.

– Voi avea grijă de el. Mâine trec din nou, poate îl duc în parc un pic şi apoi la un film.

– Cum vei dori. Mulţumesc încă o dată. Noapte bună.

……………………………………………………………………………………………………

Ies din bloc şi respir aerul tare al nopţii, încercând să îmi pun gândurile în ordine. Mă uit la ceas şi constat că e ora 23. Cam târziu pentru un drum la laborator, dar nu am răbdarea necesară de a-l amâna până dimineaţă. Nu am vrut să-i spun Ramonei, dar eram la curent în mare cu lucrările secrete ale lui Mircea. Făcea o muncă de pionierat în domeniul magnetismului şi al gravitaţiei. Sunt sigur că, dacă prietenul meu ar fi avut norocul să se nască în altă ţară, unde cercetarea era finanţată constant, ar fi făcut progrese mari. Pe de altă parte, poate chiar lipsa asta de resurse l-a forţat să improvizeze, să gândească atipic, să găsească soluţii teoretice avangardiste.

Rumegând toate astea pornesc motorul, setez clima la 23 de grade, şi plec spre laboratorul de Fizică Nucleară. Am fost de multe ori acolo cu Mircea, aşa că ştiu exact ce trebuie să fac. Una din cartelele lui de acces se află la mine în bord. A fost o convenţie între noi pentru că îl vizitam frecvent. Sper doar să nu o fi dezactivat cel care era interimar până la numirea unui nou şef.

Acţiunile îndrăzneţe au la bază un dram de noroc, aşa că nu am întâmpinat probleme la intrare. Totul e monitorizat prin sistem video, la poartă sunt doar doi tipi, care, după ce au văzut că pot trece de barieră cu bucăţica de plastic ce mi-a rămas de la Mircea, nici nu m-au băgat în seamă. Am parcat maşina în spatele clădirii, cum făceam de obicei şi am rămas oarecum surprins văzând o limuzină mare, cu geamuri fumurii şi cu motorul pornit. Intru în locaţie. Biroul lui Mircea se află la primul etaj. Urc sprinten scările, ajung în faţa uşii, apăs clanţa şi aprind lumina.

De pe scaunul căptuşit cu piele neagră din spatele biroului mă privea un nene cu ochi sticloşi, goliţi de viaţă. Ce morţii mă-sii se întâmplă aici? E înjurătura mea preferată, iar în condiţiile de faţă cred că se potriveşte perfect. Nu mă intimidează prezenţa defunctului deci încep căutarea computerului. Ceva îmi spune că nu sunt singurul interesat de el.

După 40 de minute de inspecţie riguroasă nu găsesc nimic, dar mai am o speranţă. Din ceea ce ştiu eu, Mircea îşi făcea permanent un back-up al muncii sale, la finalul unei zile. Îmi spunea adeseori că e prea periculos să-şi salveze experimentele pe serverele internaţionale de profil, aşa că prefera soluţiile clasice. Avea un telefon performant, cu o impresionantă capacitate de stocare a informaţiilor. Decid să abandonez căutarea laptopului şi mă axez pe cea a mobilului. Când i s-a făcut rău, colegii au fost cei care au sunat ambulanţa. La spital a ajuns în comă, aşa că nu am putut comunica. Unde dracu e telefonul ăla? Ies pe hol, aprind o ţigară şi fosforez din greu. În câteva secunde îmi pică fisa: secretara lui. Avea obiceiul de a-i lăsa ei chestiile electronice când se apuca de experimente. Cu paşi uşori mă îndrept către camera femeii. Aprind şi acolo lumina dar de data asta nu mai am surprize morbide. Am intuit bine, aparatul se afla într-un sertar. Îl bag în buzunar şi decid să anunţ poliţia.

Stau cuminte pe hol şi fumez, aşteptând sosirea sirenelor. Îmi pun ordine în gânduri pentru a face o recapitulare a evenimentelor, aşa cum le voi prezenta anchetatorilor. În prealabil buzunăresc mortul, poate găsesc un document de identitate. Nu am norocul ăsta deoarece nu purta nici un act asupra lui. Se adună pe jos o grămăjoară frumoasă de mucuri până vin băieţii cu ochi albaştri.

– Bună seara. Dumneavoastră aţi sunat?mă întreabă un tip înalt, îmbrăcat într-o uniformă la fel de boţită ca faţa sa.

Probabil l-am trezit din somn. Îl înţeleg. Ca toţi funcţionarii, era suprasolicitat, plătit prost, cu o droaie de rahaturi pe cap, fiind nevoit să se descurce cu ce are în dotare, fără să facă multă gălăgie. Superiorii nu admiteau plângeri. Chiar dacă ţi se repartizau 3 litri de benzină şi un pix, astea trebuiau să ajungă o lună întreagă. În caz contrar, se considera management prost şi apăreau sancţiunile. Futere ţara asta, pe bune.

– Eu am sunat, dar cred că e cazul să chemaţi criminalistica şi medicina legală. E un cadavru acolo.

– Sper că nu aţi atins nimic, face el sever.

– Sunt medic, am mai colaborat cu poliţia, ştiu procedura.

– În ce problemă aţi mai colaborat?

– O fac pe scriitorul în timpul liber. Am studiat ceva dosare pentru a-mi face o idee despre o anumită tipologie umană, zic eu, încercând să nu enervez interlocutorul.

– Mă rog, nu am auzit de dumneavoastră.

Mă las păgubaş. E clar că literatura nu se află printre preocupările sale. Intră cu partenerul lui în birou şi zăbovesc acolo vreo 10 minute. Iese încruntat şi începe să se răstească la mine:

– Ce căutaţi aici la ora asta? Din ce ştiu eu, doctorii trebuie să fie la spital, nu să facă pe detectivii.

– Sunt reţinut?întreb eu glacial

– Deocamdată nu, dar veţi fi nevoit să aşteptaţi sosirea echipei de la omucideri şi a procurorului.

– Sunt la dispoziţia poliţiei şi voi prezenta tot ce ştiu.

Nu mai spune nimic, doar mă priveşte curios şi începe să butoneze telefonul. În scurt timp ajung cei care sunt în măsură să asculte explicaţiile mele. Procurorul mă ia în primire şi simt din plin tacticile de intimidare ale organelor de anchetă. Neavând nimic de ascuns îmi păstrez calmul şi relatez toate faptele, mai puţin găsirea telefonului mobil. După o oră mi se acordă permisiunea de a pleca, dar cu menţiunea ca mâine la ora 11 sa fiu la sediul Poliţiei pentru mai multe precizări.

Este ora 1 noaptea când mă urc din nou în maşină. Limuzina pe care am văzut-o la venire era înconjurată acum de tipi cu mănuşi pe mâini. Au deschis-o, au oprit motorul şi o cercetau minuţios. Aprind o nouă ţigară şi plec spre casa mea. Sunt surescitat şi am o mulţime de întrebări în minte. Citisem eu multe romane poliţiste în tinereţe, dar, niciodată nu am crezut că eu voi fi protagonistul unuia. Ajung în centrul oraşului şi caut o bodegă deschisă. Mi-ar prinde bine un Jack acum.

– Bună seara, domnule, îmi spuse un tânăr ce făcea de gardă la barul ăsta plin de fum în care eu am decis să îmi răcoresc nervii. Cu ce vă pot servi?

– Un jack, în acelaşi pahar cu fratele lui geamăn, zic eu.

Ăsta se uită la mine cu subînţeles.

– O noapte grea, domnule?

– Mai mult. O noapte în care sunt nevoit să fac orice pentru a obţine nişte răspunsuri, deci nu te zgârci cu anestezicul.

Tipul dispare şi mă lasă singur. Scot din buzunar ţigările şi cele două telefoane pe care le car cu mine: al meu şi al lui Mircea. Pe acesta din urmă l-am deschis cu greu deoarece eu nu mă pricep la jucării complicate din astea şi am avut o surpriză de proporţii. Ecranul era tactil şi prevăzut cu un sistem de scanare al amprentei policelui. Nu putea fi accesat conţinutul său decât de proprietar. Morţii mă-sii!

– Aveţi aici gemenii, domnule. Ca să nu se plictisească le-am dat de lucru la câteva cuburi de gheaţă.

– Mulţumesc. Stai pe aproape, nu aş vrea să mă deshidratez căutându-te.

– No problem. Doar mişcaţi un deget şi percutez, îmi spune el, după ce plătesc băutura şi îi votez un bacşiş suficient să-şi cumpere o tonă de gel pentru freza lui modernă, cică.

Rămân cu gândurile mele. Cum dracu să procedez acum? Nu pot accesa conţinutul telefonului decât dacă am amprenta lui Mircea. Un plan dat naibii invadează mintea mea. Îmi acord o jumătate de oră pentru a-l şlefui. Dau pe gât Jack-ul exact când cuburile de gheaţă s-au topit pe jumătate şi fac semn chelnerului.

– Domnul doreşte ceva?

– Adu-l pe fratele cel mare. E timpul pentru chestii serioase. De data asta însă îl voi lua la plimbare.

În scurt timp apare sticla ce conţine licoarea vitaminizantă. Îmi torn o porţie pentru adulţi în pahar, mai meditez un pic, aprind o ţigară şi formez numărul unui taximetrist obişnuit să mă care în escapadele mele nocturne. Nu durează mult şi-l văd apărând în uşă. Îmi iau haina, fac un semn băiatului de la bar, bag sticla de Jack în buzunar şi dispar din peisaj.

– Unde mergem, domn doctor?

– La cimitir, prietene. Mă laşi în faţă şi îţi vezi de treabă.

– Dar ce faceţi acolo?

– Voi sta la o discuţie cu un vechi prieten.

Rămân câteva minute în faţa porţii, observând cum luminile taxiului se îndepărtează, scot sticla şi trag din ea întocmai ca un bebeluş din biberon. Alcoolul biciuieşte nervii mei şi topeşte toate anxietăţile. Sunt gata de orice. Mai întâi de toate trebuie să fac rost de ceva unelte. Magazia groparilor are un lacăt care nu face mofturi când braţul meu viguros trage de lanţul pe care-l închide. Confisc o lopată şi mă îndrept spre locul în care a fost îngropat prietenul meu. Mă gândesc că am adăugat câteva infracţiuni în cazier, dar sunt gata să risc tot pentru a lămuri misterul în care m-am băgat. Deci, tăinuire de probe, obstrucţionarea justiţiei, intrare prin efracţie şi acum profanare de morminte. Dacă sunt prins voi practica medicina îmbrăcat în costum dungat. Nu mai contează.

Se pare însă, că partea cu profanarea nu va mai fi pusă în cârca mea. Cineva sapă de zor şi după modul în care zboară pământul nu pare un plăpând. Eu mă retrag în spatele unui pom şi aştept ca omul să termine treaba. Sunt tare curios să aflu cine dracu e mereu cu un pas înaintea mea. S-a dus cam o jumătate de sticlă atunci când zgomotul lopeţii muşcând din ţărână se opreşte. Aud cum îşi face de lucru cu capacul sicriului şi apoi înjură scurt. E timpul să-i administrez eu o porţie de somn reparator. Agil ca o felină mă îndrept spre groapă şi în momentul în care zăresc ţeasta celui care o făcea pe vampirul îi trăznesc o lopată. Se prăbuşeşte. Eu sar după el. Doamne, ce doză i-am servit! Instinctul de medic mă face să-i verific pulsul. Totul e ok, dar va avea o cumplită durere de cap când se va trezi nenea ăsta. Nu mai pierd timpul. Activez telefonul, pun degetul lui Mircea pe ecran şi imediat acesta se deblochează. Ies din groapă, mai trag o duşcă zdravănă din creaţia domnului Jack şi fără să stau pe gânduri copiez totul pe cardul de memorie pe care-l transfer apoi în telefonul meu. Acum e timpul să curăţ mizeria asta. Forţez la maxim musculatura mea lucrată în sălile de box şi scot afară victima. O aşez în poziţia de siguranţă pe care am învăţat-o în facultate apoi trag o fugă la magazia din care am luat lopata aducătoare de migrene. Mă întorc înarmat cu nişte funii lungi cu care îl imobilizez pe cel care a avut ghinionul să stea în calea planurilor mele. Închid sicriul şi după o oră de muncă reuşesc să pun şi pământul la loc. Sunt secătuit de vlagă. Anabolizantul pe care-l am cu mine îşi face însă datoria.

Generos cum sunt de obicei, dau drumul la câţiva centilitri pe gâtlejul celui ce acum a început să dea semne de trezire. Deschide brusc ochii şi începe să urle când mă vede.

– Dacă dai alarma aşa, să ştii că îţi mai servesc o porţie de somn, dar e posibil să fie definitivă, având în vedere starea în care eşti. Putem discuta ca doi oameni civilizaţi ,nu?

– Dacă tu numeşti ăsta comportament civilizat, mi-e teamă să întreb ce faci când ai o criză de nervi, spuse el cu greu.

– Nu mi-a provocat nimeni până acum una, aşa că te rog să nu fii tu primul.

Îi dau să bea din nou, aprind o ţigară şi o pun între buzele sale.

– Vezi că nu sunt chiar aşa rău precum mă crezi? Ce căutai aici?

– Ai făcut o mare greşeală intrând în jocul ăsta. Forţe şi influenţe mai presus de tine au interese în ceea ce a descoperit tipul ăsta. Acum tu vei fi cel vânat. Îţi doresc succes, prietene.

– Ce dracu tot spui acolo? Nu a descoperit nimic Mircea. Făcea doar nişte cercetări despre gravitaţie, din ceea ce ştiu eu.

– Nu sunt în măsură să îţi dau detalii. Execut doar nişte ordine. Se pare că toate datele sunt criptate şi nimeni nu le poate accesa. Am fost trimis să văd dacă nu se află ceva asupra lui care ar ajuta la spargerea codului. E tot ce ştiu.

– Ţi-ai făcut treaba?întreb eu aspru.

– Sunt profesionist.

– Te cred. Acum e timpul ca noi doi să facem o mică plimbare. Dacă te pune dracu să o faci pe eroul, jur că nu mai apuci răsăritul.

Tipul nu era un decerebrat, cu toate eforturile mele de a-l face aşa. A înţeles că nu poate forţa nota. Poate citea în privirea mea că nu am nimic de pierdut. Am apucat-o pe drumul ăsta şi mă voi ţine de el până la final, chiar dacă asta ar putea însemna să fiu coleg cu Mircea. Mi se rupe mie de conspiraţia unor indivizi ce, în viziunea mea, au avut de a face cu moartea prietenului meu.

Ne îndreptăm spre ieşirea cimitirului când un zgomot înfundat sparge liniştea în care se odihneau cei drepţi, ca să zic aşa. Tovarăşul meu se prăbuşeşte şi înţepeneşte într-o poziţie nefirească. Îngerul meu păzitor se pare că face ore suplimentare. Într-o secundă iau o decizie nebunească. Mă arunc şi eu la pământ şi rămân nemişcat. Nu ştiu dacă aţi încercat vreodată senzaţii din astea, dar sunt în situaţia aia de care ziceau vânătorii. Cică, dacă te prefaci mort când te-a luat la ochi un urs şi ai suficientă stăpânire de sine te lasă în pace. Rahat! Nimeni nu poate face asta. Eu mă lupt acum cu sfincterele mele, pe bune.

Se pare că tactica de descreierat dă roade. Aud zgomotul unor paşi. Un individ se apropie de noi. Trage un şut în cel care a suferit multe contuzii în seara asta apoi se îndreaptă spre mine. În 2 secunde sunt în picioare iar croşeul pe care i l-am administrat l-ar fi făcut invidios pe Cerdan. Am început să fiu eu cel care trimite oameni la urgenţe nu cel care are grijă de sănătatea lor. Astfel de lucruri nu sunt în tratatele de medicină şi cred că foarte curând voi fi exclus din rândurile halatelor albe dacă mai continui să-mi rănesc în halul ăsta contemporanii.

Mă aplec să văd cum o duce cel care a gustat din falangele mele şi constat că şi-a încheiat socotelile cu lumea asta. Violenţa loviturii l-a făcut să sufere un impact fatal cu asfaltul, plus că tipul era foarte slab. Nu am remuşcări. Acum trebuie să şterg urmele prezenţei mele. Încep prin a recupera lopata furată din magazie, apoi strâng chiştoacele de Davidoff de lângă mormântul lui Mircea.. Fiind o noapte răcoroasă, port mănuşi ,deci nu e cazul să-mi fac griji pentru amprente.

Trag o ultimă duşcă de Jack şi plec spre casă pe jos. Doamne, ce noapte am mai avut!

……………………………………………………………………………………………….

Luaţi o cască de motociclist, puneţi în ea un pepene murat, adăugaţi apoi saramură şi vă veţi face o idee despre capul pe care-l am eu când mă trezesc. Este ora 9 şi Soarele împrăştie generos razele sale peste o planetă ce găzduieşte o rasă arogantă şi plină de defecte. Universului i se rupe de destinul acestei specii dar se pare că ea nu ştie acest lucru pentru că mereu sfidează legile Naturii.

Cu aceste gânduri intru sub duş, unde zăbovesc ceva timp. Stropii reci biciuiesc corpul meu şi mă ajută să depăşesc mahmureala groaznică. Am executat un kilogram de Jack noaptea trecuta, aşa că azi nu sunt chiar într-o formă impecabilă. După această operaţiune trec în bucătărie, unde îmi pregătesc un mic dejun copios. O cafea tare şi o ţigară încheie acest festin. Simt cum renasc. Mă uit la ceas. Este ora 10. La 11 trebuie să mă prezint la gardă, dar mai întâi am de gând să-mi recuperez maşina. Îl sun din nou pe taximetristul meu. Acesta apare după 10 minute.

– Bună dimineaţa, domn doctor.

– Neaţa. Du-mă acolo de unde m-ai luat aseară.

– Aţi văzut ziarele? Mare noroc pe dumneavoastră.

– Cum adică?

– Păi… Au fost găsiţi doi morţi în cimitir.

Mă abţin să-i spun că e plin acolo de din ăştia. El zâmbeşte şi se corectează.

– Unul era împuşcat iar celălalt avea fractură de craniu. Politia îl caută acum pe ucigaş.

– Am avut nostalgiile mele aseară. Ştii că a murit Mircea. Am fost să mă reculeg la mormântul lui.

– Ştiu că v-a fost cel mai bun prieten. Deh, aşa e viaţa asta.

În sfârşit ajungem şi abia când sunt la volanul maşinii mele îmi revin complet. Stau la Poliţie o oră, timp în care sunt pus să scriu ce am declarat aseară, apoi sunt amprentat. S-au purtat frumos cu mine gaborii, nu am nimic de reproşat.

Ajung în timp record la Ramona şi Robert, aşa cum am promis ieri. Sun la uşă dar nu îmi răspunde nimeni. Încep să intru la idei. Apăs clanţa şi constat cu surprindere că nu e încuiat apartamentul. Intru. Mă izbeşte o dezordine generală. Sertare aruncate pe jos, haine, sticle sparte şi câteva pete de sânge. Turbez. Trec în sufragerie şi rămân blocat. Pe unul din pereţi erau scrise cu ruj următoarele cuvinte:

VINDECĂTORULE, DACĂ VREI SĂ-I VEZI ÎN VIAŢĂ, ŞTII CE AI DE FĂCUT.

Mai jos era un număr de telefon.

Morţii mă-sii!!! Tipii ăştia nu se jucau, dar dacă păţesc ceva prietenii mei, sângele va curge valuri. Pe bune, am orbit de nervi. Mă frec în ea medicină, civilizaţie, societate. Sunt acum un animal rănit, care e capabil de orice. Fără să stau pe gânduri, sun.

– Doctore, te mişti rapid, îmi spune o voce de femeie.

– Cine eşti, distruso? Robert e bine? Ştiu că am ceva ce îţi doreşti, dar dacă nu e în viaţă, îţi voi scoate uterul prin esofag, putoare, rag eu în telefon.

– Nu e cazul sa devenim familiari, îmi răspunde ea cu un ton aspru. Uite, îţi fac o concesie.

– Fă ce îţi spun ăştia, nu e de glumă cu ei. Vocea Ramonei.

– Robert e bine? Tu eşti ok?

– Nu vor fi mult timp, dacă mai faci crize de nervi. M-au amuzat acţiunile tale de ieri, dar nu întinde coarda, îmi spune femeia cu care am iniţiat convorbirea.

Aprind o ţigară şi mă calmez.

– Aştept instrucţiuni, spun eu sobru.

– Ce băiat cuminte! Aşa îmi placi. Poate îţi voi demonstra că nu sunt aşa rea precum par acum. Afacerile sunt afaceri, doctore. Nu e nimic personal. Eşti un tip educat aşa că mă aştept să te comporţi civilizat.

– Ascultă, păpuşă, nu mă mai peria, că doar nu mergem în pleduri împreună.

– Arăţi bine, eşti bun la multe, dar nu eşti genul meu, nu te mai flata.

– O mai lăbărim mult?

– Nu. Vreau programul de decriptare. Simplu, nu? Eu obţin ce vreau iar tu poţi să te vezi cu pateticii ăştia de ostatici.

– Perfect. Mi se rupe. Pentru mine ei sunt cei mai importanţi. Sunt în apartament acum. Voi coborî şi voi merge la Mall. Acolo te aştept la o cafea. Vii la masă cu Ramona si Robert, eu îţi dau ce vrei şi apoi putem să ne vedem de vieţile noastre. De acord?

– În cât timp?

– Un sfert de oră. Te aştept acolo.

Închid telefonul şi mă arunc în Volvo. La una din terase ocup o masă şi comand un Jack, cafea şi cola. Aprind un Davidoff şi privesc absent în jur. Dragii mei, apare la un moment dat o femeie pentru care mulţi ar ucide. Tăntiţa asta avea tot ce trebuie, pus acolo unde trebuie. Mulţi cocalari de mall au încercat să o abordeze, dar ea nu i-a băgat în seama. S-a aşezat la masa mea şi m-a privit în ochi.

– Ştiu sigur că-mi poţi rezista aşa că nu voi încerca să te vrăjesc. Ai codul?

– Am ceea ce îţi trebuie. Unde sunt cei pentru care eu am făcut multe chestii necurate?

– Ne vor însoţi imediat. Am vrut doar să te cunosc şi să îţi explic ceea ce s-a întâmplat. Suntem blocaţi aici de ceva vreme. Ceea ce a descoperit prietenul tău ne va ajuta pe noi să plecăm. Avem nevoie de ecuaţiile lui pentru a repara motorul nostru ce foloseşte o chestie numită antigravitaţie, în limbajul vostru. Nu ştiu cât înţelegi tu, dar fac eforturi în a te lumina. Pe planeta voastră nu s-a definit încă o sarcină generatoare de gravitaţie.

– Daaa, fac eu. Legea a patra a lui Maxwell. Divergenţa lui B vector este zero. Ce dracu are asta de a face cu mine?

– Prietenul tău a descoperit gravitonul. Noi am detectat semnalele experimentelor lui şi am încercat să-l contactăm. Din păcate, a murit prea devreme şi crede-mă că a fost ceva natural. Nu avem legătură cu asta. L-am urmărit mult timp. Am reuşit să luăm aparatul pe care lucra dar acesta are un cod  pe care noi nu-l putem înţelege. Poate e prea simplu pentru minţile noastre. Suntem cu mult peste voi ca inteligenţă. Rasa noastră a reuşit câteva zboruri interstelare. Voi sunteţi fraţii mai mici, aşa că nu ştim cum să ne comportăm.

– Cu morţile alea suspecte ce e?întreb eu

– Nu ţin de noi. Se prea poate ca diferite grupări ale voastre să vrea să intre în posesia datelor. Din ce ştim, voi vă luptaţi mereu pentru supremaţie pe planeta asta.

– Tu te aştepţi ca eu să cred asemenea aberaţii?

– În nici un caz. Te rog ia-mă de mână.

Nu fac nazuri. Pielea ei este rece, privirea i-a devenit mai intensă iar senzorialul meu întră în grevă odată cu această atingere. Mă trezesc între patru pereţi.

– Până nu pui mâna nu crezi, nu?

Vocea ei…

– Păşeşte, te rog. Eşti în siguranţă.

Sunt într-un nor de particule albe. Mă mişc cu greu, dar o ascult. Ajung în faţa unui geam ce îmi arată imaginea Pământului în toată splendoarea lui. A avut dreptate. Ăsta e un contact cu o rasă ce deţine puterea de a călători printre stele, dar are nevoie de ajutorul meu pentru a-şi continua drumul.

În faţa mea, pe un fel de consolă stă laptopul lui Mircea. Scot cardul din telefon, îl bag în el şi dau drumul la program. Ecuaţii complicate apar pe ecran. Nu pricep nimic. La un moment dat mi se induce o stare emotivă deosebită. Încep să înţeleg. Mintea mea înregistrează o mulţime de hărţi complicate, ecuaţiile gravitonului, precum şi localizarea planetei acestor fiinţe vaporoase.

– Tu vei fi de acum purtătorul acestor cunoştinţe. Dacă vreodată cineva din rasa noastră se va rătăci, va şti unde să vină pentru lămuriri.

…………………………………………………………………………………………………..

Robert se juca în iarbă, Ramona făcea o prăjitură, eu îmi încheiam antrenamentul de tenis,  menajera îmi călca halatele, când o maşină de poliţie intră în curte. Procurorul care se ocupa de cazul mortului din laborator se dă jos şi vine spre mine.

– Bună ziua, domnul meu, fac eu politicos.

– Buna ziua, doctore. Putem vorbi un pic?

– Vă rog intraţi. Vă pot oferi o cafea?

– La o cafea merge un Davidoff, nu?spuse el punând în palma mea un chiştoc. L-am găsit în cimitir, lângă una din victime. Băieţii de la laborator l-au analizat în fel şi chip. Au creat chiar o reprezentare tridimensională a buzelor care au fumat această ţigară.

– Multă lume fumează marca asta. Mai ales după ce am promovat-o eu în lucrările mele.

– Da. Dar nu multă lume e împuşcată, după ce e rănită la cap.

– Se poate, fac eu prudent.

– Este posibil să aveţi un Jack prin frigider?întrebă el sfios.

– În mod sigur.

Aduc sticla, torn în pahare şi aştept.

– Ştiu că aveţi de a face cu crimele din cimitir. Mai ştiu că aţi deshumat cadavrul lui Mircea. Ceea ce nu ştiu este cum aţi făcut să dispară trei corpuri din morgă. Fără ele nu am nici un caz. Eu am asistat la autopsia fiecăruia, iar a doua zi am fost sunat că s-au evaporat. Nu vă acuz, doar vreau să înţeleg, vreau adevărul.

– Adevărul e ceea ce crede fiecare şi ştim sigur doar că nu ştim nimic. Noroc, dragul meu.

– Mă vei învăţa tu ce e ăla noroc?

Ce dracu să-i spun? Sorb din licoare şi-l privesc cu superioritatea celui ce reprezintă o busolă galactică…

Florentin Ionut HaidamacFlorentin HAIDAMAC s-a născut pe 20 Martie 1974 în municipiul Suceava.

A absolvit Facultatea de Medicina şi Farmacie „Gr.T.Popa” din Iaşi în 1999.

S-a specializat în medicina de familie, actualmente profesând ca medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava.

A debutat în Gazeta SF.

Este pasionat de Astronomie, Teologie şi literatură, in accepţiunea largă a termenului.

Ascultă muzica Tarjei Turunen, al cărei fan declarat este.

În 2012 a fost premeiat de către Clubul SF „Cygnus-Quasar” Suceava pentru activitatea literară din Gazeta SF.

Blogul personal: http://haidamacflorin.wordpress.com/

Avatar

Florentin Haidamac

(Florentin Ionuţ Haidamac) s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava. Este absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi în 1999. Este specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava. Activitatea literară a început-o prin debutul în numărul 3/februarie al revistei Gazeta SF. A publicat proză scurtă în Gazeta SF, Suspans, Feed Back, Revista de Suspans etc. In 2012 a obţinut Premiul Clubului SF Cygnus Quasar Suceava pentru debut şi bună evoluţie în Gazeta SF şi în 2013 Premiul FanSF pentru cea mai bună proză a unui autor nepublicat în volum. Este membru al Clubului SF Cygnus Quasar Suceava şi Clubului de Iniţiativă Literară (membru fondator). A publicat în 2013, volumul de povestiri Dispensarul SF: Povestiri şi eseuri.

More Posts - Website

Follow Me:
Facebook