John,

        Nu mai vreau sticle de Merlot, buchete de flori de hârtie şi scrisori în care îţi ceri scuze. Faptul e consumat. Bine? A trecut, deşi nu l-am uitat. Şi tot te urăsc, fiindcă eşti un invidios şi un turnător. Greşeli pe care eu nu le iert, să ştii.

       Ai merita mult mai puţin decât ai şi nu ştiu cum mai suportă pământul un asemenea orgolios şi viclean ca tine. Bine că m-am mutat în alt oraş( aş fi vrut şi în altă ţară, dar sunt mai realistă) şi că am scăpat de tine. Ţi-e ciudă că sunt mai bună la tine la artă şi că am apărut cu tablouri în mai toate galeriile importante, în timp ce tu nici nu ai debutat şi eşti un zero. Ai fost respins pentru stilul tău violent, nepotrivit pentru secolul nostru, secolul 23, care făcea aluzii la sistemul politic.

      Caricaturile tale de hârtie care se strâmbau, balerinele tale origami caree dansau, având capete disproporţionate şi feţe de politicieni au fost şi ele respinse şi deşi ai talent nu ştii să-l canalizezi spre ceva frumos. Iar când ţi-am spus de reuşitele mele, inima ta s-a înnegrit de invidie şi ai început să mă bârfeşti pe la toţi prietenii tăi bogaţi şi excentrici şi să îmi faci o reputaţie atât de proastă încât nicio revistă sau galerie din oraşul în care am locuit împreună nu mi-a mai publicat vreo lucrare şi nici nu a motivat de ce. Bârfe, bârfe….

       Asta eşti. Un clevetitor. Le-ai spus tuturor artiştilor cu care sunt prietenă că eu mă laud cu realizările mele şi că vai, sunt mai talentată şi mai bună decât ei şi că nu se compară cu mine şi alte minciuni. Vicleanule! Turnătorule! Tot ce am vorbit cu tine ai schimbat. Ai mutilat adevărul şi l-ai folosit împotriva mea.

       Nici nu îţi dai seama cât de mult te urăsc. Dar asta a fost altă lume şi altă viaţă. E ca şi cum aş fi fost decapitată pentru ce ai spus tu că am făcut, iar tu ai fi fost călăul. Pe nedrept executată, dar ideea rămâne aceeaşi: morţii sunt morţi. Şi ei nu vorbesc şi uită de ce au avut parte în lumea materială. Şi aşa trebuie să fac şi eu.

       Să nu crezi că dacă închei scrisoarea cu ,, Cu drag ” aşa cum fac cu oricare scrisoare îmi eşti încă prieten. E doar un obicei şi atât.

       Cu drag,

       Caroline

 

        John,

       Ai citit măcar scrisoarea precedentă? Te urăsc, aşa cum şi regina Maria de Tudor, care era catolică, îi ura pe protestanţi. Cred că ar fi trebuit să te naşti acum câteva sute de ani şi să sfârşeşti ars pe rug, la ordinele acelei regine, împreună cu restul de 300 de protestanţi.

       Crezi că îndulceşti situaţia trimiţându-mi figurine de hârtie vii. Cu aţe negre străbătându-le spatele alb, cu tutuuri  făcute din evantaie multicolore, cu trăsături atât de fine şi gesturi atât de delicate, balerinele tale origami nu m-au impresionat aproape de loc. Ştiam mişcările unei balerine umane, aşa că nu m-ar uimi să le mai văd încă o dată, dar reproduse de nişte păpuşele de hârtie. Crezi că feminitatea lor mă face să le plac? Că ochii lor mici, din două puncte negre, lăsate de o bucăţică de cărbune mă vor convinge să le cruţ?

        Le voi aplatiza, storcându-le de viaţa pe care le-ai dat-o, fiindcă orice bucăţică din sufletul tău hain, chiar dacă lăsat sub o formă atât de drăguţă  tot mă scârbeşte şi mă face să îmi amintesc de vechea mea viaţă. Mi-e milă să le mototolesc şi să le arunc la gunoi, aşa că le voi ascunde într-o carte pe care o voi dărui unui prieten apropiat.

        Nu mai îmi trimite nimic din arta ta. Nimic!

        Cu drag,

        Caroline

 

        John,

        Tot nu m-ai îmbunat. Mi-ai trimis o  miniatură de hârtie a părculeţului lângă care îmi am eu apartamentul( pe care nu ştiu de unde îl cunoşti) în mijlocul căreia se ridica o statuetă ţinând o bucată mare de ciocolată deasupra capului. Ciocolata a fost moale, dulce acrişoară. S-ar fi potrivit mai bine o aromă iute, amăruie, aşa cum sunt eu acum. Măcar mi-ai fi amplificat ura şi m-ai fi făcut să nu-ţi mai deschid nicio scrisoare sau niciun colet, ca să te scutesc să mai faci figurine origami. Nu uita, tot te urăsc.

         Apropo, miniatura în care imitai chiar şi sunetul vântului din parcul meu şi oamenii care se aşează pe băncile acestuia sau care se plimbă prin el am aruncat-o în foc. Tocmai acum, când ea arde, dând focului o stranie culoare de albastru eu scriu această scrisoare. Poate că o să disting flacăra galbenă caracteristică sodiului, astfel încât să-mi dau seama dacă ai plâns sau nu când ai făcut miniatura şi dacă lacrimile tale au rămas întipărite în hârtia ei catifelată. Poate că aşa ar mai fi fost şi vreo doi trei oameni printre aceia care se plimbau în părculeţul tău origami care ar fi plâns. Dar nu au fost. Doar zâmbete şi fericire. Asta înseamnă că eu nu îţi lipsesc şi că îţi place să trăieşti fără mine. Mulţumesc!

          Doar curiozitatea şi ura mă mai fac să îţi deschid pachetele. Nimic altceva decât curiozitate şi ură.

          Cu drag,

          Caroline.

  

          John,

         Nu! Este o idioţenie ceea ce faci!

         Am văzut ieri la ştiri că jumătate dintr-un oraş, oraşul meu natal, Armanopol, în care am locuit amândoi în vechea noastră viaţă a dispărut fără urmă şi a mai rămas acolo doar un crater. Şi abia după o zi în care mi-am sunat părinţii disperată, fiindcă ei locuiau în jumătatea dispărută, am primit coletul de la tine. De două zile dispăruse oraşul, iar tu mi-ai trimis coletul concomitent cu acel eveniment. Mi-am dat seama de asta citind data de e etichetă şi temerile mele au fost confirmate puţin mai târziu.

         Am deschis coletul şi jumătatea de oraş s-a întins pe toată podeaua. Era mai mică de sute de ori ca în realitate şi era făcută numai şi numai din hârtie. M-am simţit ca un uriaş printre toate clădirile nu mai mari decât nişte cutii de pantofi şi mi-am amintit de umilinţa la care am fost supusă acum mulţi mulţi ani, când eram în clasele primare, fiindcă eram mai înaltă decât toţi. Deci , eşti stângaci nu faci decât să mă răneşti.

         O, era să uit. Sunt furioasă! I-ai transformat pe părinţii mei şi pe vecini şi pe restul locuitorilor acelei jumătăţi în minuscule figurine origami. Nu erau mai mari decât nişte gândaci de bucătărie. Părinţii mei au trebuit să se urce pe cel mai înalt bloc şi să mă strige ca să poată vorbi cu mine. Ambii erau fericiţi, de parcă i-ai fi drogat. Veseli, râdeau cu feţele lor jalnice de carton, cu trăsături de cărbune. Mi-au povestit de cât de bun eşti cu ei şi nu i-am mai recunoscut. I-ai schimbat, şi pentru asta m-ai făcut să te urăsc şi mai mult. I-ai transformat în păpuşele ca să mă impresionezi, însă eşti penibil. Nu am plâns ca să nu îi topesc cu lacrimile mele( dar tot am suferit!) şi m-am grăbit să strâng jumătatea de oraş înapoi în cutie şi să ţi-o trimit ca să inversezi transformarea şi să reîntregeşti Armanopolul. Nu poţi să-mi trimiţi localităţi aşa, ca să mă impresionezi şi să mă faci să uit de vechea viaţă. E inuman! Dacă poştaşul ar fi scăpat coletul când mi-l aducea, câţi oameni de hârtie nu ar fi murit, zdrobiţi de propriile lor locuinţe! Şi nu poţi schimba geografia lumii aşa cum vrei tu. Nu e deloc corect faţă de locuitorii unui oraş/ţară/continent. Poate că ai creativitate, dar încearcă să ţi-o orientezi spre altceva. Mai practic, dacă înţelegi la ce mă refer.

         Văd că nu mi-ai trimis jumătatea în care locuieşti şi vrei să stai la distanţă de mine deocamdată. Apreciez gestul fiindcă şi eu vreau acelaşi lucru. În plus, cred că eşti prea laş să te transformi în figurină origami şi să mi te trimiţi prin poştă. Nu, nu vreau să faci aşa ceva, nu te gândi că e o provocare, dar aşa cred că eşti, din moment ce trimiţi o jumătate de oraş plină cu oameni prin poştă şi pe tine nu te incluzi printre ei.

         Cu drag (şi încă te urăsc),

         Caroline

 

           John,

           Îmi pare rău că ţi-am dat atâtea sfaturi în mesajul anterior fiindcă le-ai pus în practică. Nu mi-ai mai trimis miniaturi ci ai făcut ceva ce denotă viclenia şi totodată imaginaţia ta bolnavă.

           Ai schimbat realitatea şi ai făcut ca noua mea viaţă, fără tine, să fie făcută din hârtie.

           Când am ieşit din apartament m-am întâlnit cu bătrâna noastră vecină, doamna Rodica Cuvertură. Sau o imitaţie de hârtie a acesteia, în mărime naturală. Nu ştiu dacă ai transformat-o pe ea într-o astfel de creatură sau i-ai copiat înfăţişarea, modelând una dintre figurinele tale după ea. Cert e că în locul zâmbetului afectuos, a părului uşor cărunţit, strâns în coc, şi a tonului ei cald am întâlnit un rânjet rece, trasat cu cărbune pe chipul uscat, de hârtie, ornat cu două puncte negre pe post de ochi. Pisica şi bichonul care o urmăreau peste tot erau şi ei din hârtie şi am văzut, prin uşa larg deschisă a apartamentului vecinei că tot mobilierul era şi el de hârtie. Şi televizorul, şi patul, şi candelabrul şi şi covorul.

            Toţi vecinii mei au ieşit din apartamentele lor şi m-au salutat, cu o fericire falsă. Toţi, de hârtie! Şi nu numai ei.

            Când am coborât, am văzut că toţi oamenii din parc erau de hârtie. Toţi câinii şi toate veveriţele. Am părăsit cartierul şi am descoperit că tot oraşul era făcut din hârtie. Şi toţi oamenii mă salutau, strigându-mă cum mă îmi spuneai tu şi amintindu-mi, cu amabilitatea lor falsă, de toată tristeţea prin care am trecut. Şi nu e bine să fi vesel cu un om trist, fiindcă e ca şi cum ai roti cuţitul în rănile sale, deja stropite cu suc de lămâie şi date cu sare.

            Ai creat o lume de hârtie pentru mine. O realitate de hârtie. De ce? Ca să mă întristezi? Oameni cu inimi de hârtie, copii cu vise de hârtie, adulţi cu amintiri şi cu griji de hârtie.

           De ce? De ce?

           Nu ştiu cum ai reuşit. Nu ştiu cum. Dar stai liniştit, fiindcă o să aflu. Şi atunci o să ţi-o plătesc. O să-ţi demonstrez şi eu cum e să schimbi vieţile oamenilor fără acordul lor. Vei vedea.

          Cu drag (din nou, te urăsc),

          Caroline

 

          John,

         Astăzi mi-ai făcut cel mai groaznic lucru din lume. Am visat că mă priveam  în oglinda din baie  în care intrau, într-o imensă tornadă ce trecea prin mine, toate fiinţele pe care le-ai transformat tu, lăsând în urmă o realitate lipsită de scrisori, de file, de cărţi…. deci fără hârtie. Însă, după ce vârtejul a dispărut, am descoperit un lucru îngrozitor: de mâini şi de păr aveam prinse timbre iar pielea îmi era făcută din scrisori, animale origami şi alte obiecte din hârtie. Eu, o figurină de hârtie? Am căzut dintr-o dată în acea oglindă, trezindu-mă  şi descoperind că visul se adeverise. Am privit în aceeaşi oglindă din baie, reală de data asta, şi am descoperit că eram o figurină origami în mărime naturală, dar faţă de celelalte figurine apa sau cafeaua fierbinte nu reuşeau să îmi topească carnea. Nici focul nu mă mistuia şi nici cuţitele nu reuşeau să mă decupeze.

        Din caza ta am fost indestructibilă şi mai mult, am început să mă urăsc pentru ceea ce am făcut şi chiar să mă învinovăţesc pentru o grămadă de lucruri pentru care am fost pedepsită pe nedrept. În plus, nu mai pot comunica cu nimeni. Glasul mamei, glasul tatei, glasul prietenilor, pe toate le aud ca şi pe nişte bătăi de clopot şi nu înţeleg ce îmi transmit!

        M-ai izolat, m-ai părăsit şi acum observ că pe zi ce trece sunt tot mai mică de înălţime.

        De câte ori să mai repet oare? Te…. te….. te……urrrr….. nu te iubesc!

        Cu drag (fără drag, nici nu cred ca mai trebuie să explic de ce),

        Caroline     

 

         John,

        Asta e scrisoarea 325. De aproape un an îţi tot scriu şi tu nu îmi răspunzi. Doar mă schimbi încet încet, cu fiecare plic pe care ţi-l trimit. Am descoperit că puteam să folosesc internetul, emailul sau alte căi virtuale ca să vorbim însă tu m-ai controlat de la început. Acum descopăr că fiecare scrisoare pe care ţi-am trimis-o s-a întors înapoi, purtată de două picioare scurte, gri, de hârtie, şi s-au strâns toate pe podea, unde au rămas lipite, prinzând treptat conturul trupului tău. O inimă, un creier, doi plămâni, un ficat…. apoi oase, carne, muşchi, vene şi piele, păr, dinţi, unghii…. şi multe altele. Acea masă de hârtie a fost pentru o vreme invizibilă pentru mine, însă când îţi scriam scrisoarea 324 s-a ridicat în picioare, prinzând parcă viaţă. Nu avea nici degete la mâini sau la picioare, nici ochi sau buze şi nici bucăţi mari din pielea albă, ornată pe alocuri de timbre, care îi acoperea inima. Conştiinţa ta a posedat acel trup şi te-ai ridicat odată cu el, chiar când eu îţi scriam următorul mesaj, ascultând muzică. M-ai speriat atât de tare în cât m-am aruncat de pe scaun şi m-am târât pe spate până la uşa apartamentului meu, în timp ce tu umblai încet, greoi, întinzându-ţi mâinile în faţă şi gemând.

          – Cccccccc…….. cccccccccc……… cccccccaaaaaaaaaaaaaaarrrrrrrrrr……….

          Tot repetai literele acelea, venind tot mai aproape de mine, până când m-ai încolţit şi te-ai aplecat asupra mea, respirând încet şi aşteptând ceva de la mine. Şi atunci am înţeles. Ai dorit milă.

          Am mototolit scrisoarea 324, punându-ţi-o într-una dintre orbite, pe post de ochi.

          Din câteva trabucuri vechi, pe care nu le-am fumat niciodată, ţi-am confecţionat degetele de la mâna stângă iar în locul mâinii drepte am pus o foarfecă. Ţi-am lipit plicuri rupte de piept, peticind găurile pe care le purtai şi ţi-am făcut haine noi din cartoane, decupându-le. Mi-am dat seama că hârtia scrisorilor din care erai făcut conţinea toată ura mea pe care ai absorbit-o de-a lungul timpului. M-ai atins şi acea ură m-a ars, încet, purificându-mă. Am devenit şi eu o fiinţă de hârtie după ce pielea şi carnea mi s-au mistuit, cu ochi din nasturi şi degete din trabucuri şi mi-am dat seama că aparţineai de o specie pe cale de dispariţie, din care ai ales să fac parte. Realitatea  s-a spart în acel moment, lăsând doar întuneric. Am rămas doar noi în acea nouă dimensiune, plus părinţii tăi, făcuţi tot din hârtie.

          Totul era ca un vis. Universul nostru a luat forma unei mingi de sticlă pe care am pus-o apoi în vitrină, împreună cu tine, vizitându-te din când în când şi scriindu-ţi noi şi noi scrisori, fiindcă tu nu puteai auzii, astfel încât văzul era singura cale prin care puteam comunica cu tine.

          Poate că o să uit trecutul şi o să încep de la zero. Poate că o să am milă şi o să pot iubi în continuare. Poate că o să învăţ că sufletul e mai mobil decât ne dorim şi că nu putem trăi fără compania iubirii. Suntem formaţi dintr-o ţesătură de bine şi rău. O cupolă de lumină ce acoperă umbrele şi mai crapă uneori, lăsând ca smoala sufletului să ne inunde şi să ne distrugă.

          Mai am o dorinţă pe care tu ai putea să o îndeplineşti. Vreau o nouă viaţă. Şi, rogu-te, fabricată şi ea din hârtie.

          Cu drag,

          Caroline

 

Septimiu M. Cristian

Septimiu M. Cristian

Septimiu Moldovan Cristian( n. 5 august 2000, Gherla, jud. Cluj) este în prezent elev la Liceul Teoretic ,, Petru Maior'' din Gherla, publicând proză şi poezie sub pseudonimul Septimiu M Cristian. A debutat online în revista Visul şi a apărut în reviste precum Gazeta SF, Nautilus şi SRSFF. A debutat pe hârtie în Vatra Veche. Este din 2013 membru al cenaclului ,, Ion Apostol Popescu '' din Gherla şi colaborează în prezent cu mai multe reviste. Poetul Iulian Dămăcuş scrie despre proza sa: ,, trebuie să remarcăm imaginaţia autorului în crearea de noi subiecte, capacitatea sa de a conduce desfăşurarea unui şir complex de evenimente, precum şi creionarea personajelor şi a contextului în care acestea acţionează.’’

More Posts