GFS46 banner 01-650

          O ploaie măruntă cădea printre blocuri. Paltonul meu peticit nu făcea față asaltului, așa că eram ud până la piele. Mi-am ridicat gulerul cât mai sus și m-am uitat în jur. Eram pe o străduță lăturalnică, undeva la marginea marelui oraș. Era așa de uitată străduța asta încât toate blocurile erau întoarse; nu se vedea nicio fereastră. Numai ziduri negre, gri sau de un maro spălăcit vegheau cimentul crăpat. Trotuarele erau pline de gunoaie, iar pe stradă puteau circula două mașini dacă se chinuiau. Pe alocuri erau deja bălți, iar puțin mai sus o canalizare era înfundată, eliberând un miros putred, care, amestecat cu fumul de la combinatele din apropiere, îmi provoca o greață greu de descris. Toată lumina provenea de la becurile ce încadrau câteva turnuri de ardere. De altfel, nu exista niciun fel de iluminat stradal, deși stâlpii erau încă la locul lor. Pesemne cei din împrejurimi le-au furat pentru a le servi propriilor scopuri. Tot cartierul ăsta avea o atmosferă de luptă pentru supraviețuire. Aflat la câteva sute de kilometri de Centru, autoritățile nu cunoșteau sau nu doreau să cunoască situația de aici. Nu-mi aduceam aminte cum am ajuns aici. Încă un episod disociativ, cum ar zice psihologul meu. De data asta, era și mai rău. De regulă mă trezeam ori în patul meu ori acasă pe la vreun cunoscut. Nu-mi puteam explica cum ajunsesem așa de departe, îmbrăcat doar cu un palton negru, blugi și teniși. N-am purtat în viața mea așa ceva și mă întreb ce fel de personalitate ar purta așa ceva. Din studiile lui Dr. Rosenstein, aș avea doar încă o personalitate în subconștientul meu. Dar nu s-a materializat niciodată atât de pregnant. Oare care a fost cauza?

          Brusc, un stâlp reveni la viață și becul începu să pâlpâie mocnit. Îmi aminti de o discotecă din vremurile de demult cu luminile sale stroboscopice. Conul de lumină dădu la iveală o cabină videofonică. E prima dată când vedeam una în realitate. Albastră, deși vopseaua n-a suportat bine trecerea timpului, și murdară de noroi. Oare mai merge? M-ar salva din situația asta rapid. Deși n-am la mine cardul de credite, doctorul are o linie gratuită special pentru urgențe de genul ăsta și, peste toate, îl și știu pe de rost. Mă zgribulesc puțin și o iau din loc. Nimeresc într-o băltoacă și îmi intră apă în teniși. Trag o înjurătură mentală și-mi vine ideea să-i zic doctorului că aș fi înclinat să încerc electrohipnoza ca să-mi trezesc celaltă personalitate. Doar ca să-i zică că tenișii nu sunt adecvați pe o ploaie torențială. Un tunet cutremură lumea, deși nici nu văd niciun fulger. Pesemne smogul este așa de gros aici încât nimic nu-l străpunge. Ajung la cabină, îi deschid ușa cu greu și intru. Cel puțin am scăpat de ploaie. Îmi rezerv câteva minute să mă scutur de apă.

          Îmi șterg mânile de pantaloni și ridic receptorul. Este negru și zgâriat. Nici restul videofonului nu este într-o stare mai bună. Un colț al ecranului este spart, iar pe taste nu mai vede niciun număr. Reușesc în cele din urmă să găsesc infinitul; toate numerele cu tarif gratuit încep cu infinit. Un opt întors verde apare pe ecran. După, cifrele curg de la sine. Pun receptorul la ureche, fără să mă gândesc la cât de murdar este, și aud un ton de apel. Într-un mod ciudat, îmi aduce aminte de clipocitul apei. Probabil se infiltra apa în cabină. Mă sprijin de tejgheaua pe care era de obicei o filă de căutare și aștept. Sună. Un click mă anunță că s-a făcut conexiunea și mă aștept să-i văd fața doctorului pe ecran, dar în schimb acesta se face galben. Un galben fosforescent. O voce se bâlbâie pe partea cealaltă. Spune ceva de mântuire. Închid și formez din nou. Un alt tunet se aude în depărtare. Poate se oprește ploaia. Același ton de apel, același click, același galben pe ecran, aceiași voce. –

          – … și de v-ați gândi la aproapele vostru …

          – Alo? Doctore?

          – Nu, fiule, nu e nici un doctor aici.

          – Fiule? mă rățoiesc eu. Ascultați, puteți să ieșiți de pe linie? Este o urgență și nu pot să dau de psihiatrul meu.

          – Nu te panica. Ploaia se va termina în curând și vei fi salvat. Eu te voi salva, fiule.

          – Poftim? N-am chef sau timp de glumele astea.

          – Voi, muritorii, și lipsa voastră de răbdare. Nu știi că răbdarea e o virtute?

          – Tocmai norocul meu, să sun un tele-evangelist. Auzi, n-ai altă treabă decât să intrii pe liniile telefonice și să-ți predici anarhismul ăla antic?

          – Tele-evangelist? Din contră, eu sunt adevăratul evangelist!

          – Ei, nu mai spune. Dar cine ești tu, străinule?

          – Iisus Hristos.

          – Haha, bine. Iisus Hristos. Iisus ăla. Nu știu ce ai luat, dar asta-i bună. Dacă eram într-o altă pasă, stăteam și la glume, dar acum sunt grăbit.

          Trântesc receptorul și aștept puțin. Poate se plictisește și sparge altă linie. Iisuși Hristoși și hackeri. Doar asta mai găsești prin cyberspațiu zilele astea. Formez iar numărul. De data asta apare figura doctorului și respir ușurat.

          – Alo, doctore?

          – Bună seara. V-am recunoscut instant. Ce s-a întâmplat? Nu este numărul de pe care mă sunați de obicei. De asemenea, sesizez că sunteți într-o cabină videofonică. Dumnezeule, unde ați găsit-o?

          – Doctore, am avut un episod greu. M-am trezit într-o zonă complet străină, la cîteva sute de kilometrii depărtare de complexul meu. Puteți să trimiteți un taxi automat la numărul acesta?

          – Da, da, desigur. Cu ce sunteți îmbrăcat? Am dat comanda de taxi, dar o să țină ceva. Îmi puteți spune ce s-a întâmplat?

          – Am ieșit de la muncă în jur de ora 10 și mi-am urmat rutina obișnuită. Pe la ora 12 m-am culcat și m-am trezit direct aici. Nu știu dacă e seară, nu văd cerul din cauza smogului, dar am impresia că am pierdut o zi întreagă.

          – O zi întreagă? Mă tem că ăsta nu e un simptom bun. Aveți vreun indiciu, ce ați făcut în aceste 24 de ore? Cine ați fost?

          – Indiciu? Doctore, sunt îmbrăcat ca un hippie, mă aflu într-o zonă industrială și pe deasupra, totul pare ireal. Ce alte indicii vreți? Dumneavoastră ar trebui să știți cine a avut control asupra mea, dumneavostră mă studiați de cîțiva ani, mă impacientez eu.

          – Vă rog, calmați-vă. Nu o să rezolvăm nimic dacă ne panicăm sau enervăm. Alte indicii? S-a întâmplat ceva ciudat de când ați revenit?

          – Ciudat? Adică în afară de toată situația, spun eu sarcastic.

          – Da. Ori nu știa ce era sarcasmul ori îmi ignora tonul.

          – Păi, continui eu la fel de sarcastic, înainte să dau de dumneavostră, am vorbit cu Iisus Hristos. Îmi deturnase linia și voia să mă mântuiască.

          – Oh … asta nu e bine.

          – De ce, doctore? Nu vreți să mă mântuiesc? Ce n-aș da pentru o țigară.

          – Nu, nu, nu. Dădu capul pe spate. Vă rog. Iisus este … una din personalitățile dumneavostră. Și cea mai dificilă. Am crezut că a dispărut, nu s-a manifestat de câțiva ani. Asta nu e bine …

          – Deci, stați puțin să înțeleg. O personalitate de-a mea a trăit acum 23 de secole?

          – Nu, nu, nu. Doctorul devenea el însuși nevrotic. Asta crede. E … oarecum schizofrenic.

          – Oh, perfect. În afară de faptul că sufăr de tulburare de identitate disociativă, o personalitate din ele are schizofrenie. Este perfect! țip eu.

          – Da, sau nu. Nu știu. Nu am vorbit cu el decât o dată și a reușit oarecum să mă facă catolic.

          – Perfect!

          Un fâșâit se auzi în receptor. Jumătate din ecran deveni galben.

          – Nu știu cum ați reușit să purtați o conversație cu el, de obicei identitățile sunt compartimentate în memorie …

          – Salut, tipilor! spuse vocea, întrerupându-l pe doctor. Acesta făcu ochii cât cepele, ceea ce era remarcabil, fiind dat faptul că ecranul era de câțiva centimetri.

          – Tu! Tu ești …

          – Da, eu sunt. Mântuitorul vostru.

          – Dar așa ceva este imposibil. Pacient 39403, mai ești pe linie?

          – Da, în linii mari …

          – Fascinant. Port o discuție cu două personalități diferite. Nu s-a mai auzit așa ceva. Cum oare este posibil? Trebuie să înregistrez asta, s-o prezint la următorul simpozion.

          – Hei, tipule, calmează-te. Nu stau foarte mult, vreau doar să vă anunț ceva.

          – Asta ar trebui să fie bun. Tonul sarcastic devenea mai accentuat.

          – Da, Iisuse. Ce vrei să ne spui, doctorul parcă plutea pe un nor, undeva.

          – Ce? Ah, da. Vreau să vă anunț că m-am întors a doua oară pe Pământ și că vă voi salva planeta.

          – Poftim?! țip eu iar în receptor.

          – Fascinant! țipă la rândul său și doctorul.

          – Și, cum exact plănuiești să faci asta? Trebuia să recunosc, eram curios.

          – Ăăăă …, nu am încă un plan, dar lucrez la unul. Voi reveni eu cu un telefon. Salut, tipilor.

          Un click și Iisus dispăruse la fel cum a apăruse. Văd în depărtare taxiul și îi închid doctorului videofonul în nas. Oare pot să mă scuz de la muncă din cauze medicale sau religioase?