Numărul 4 al Revistei de suspans ne aduce nouă proze excelente, care mai de care mai ancorate în lumi pline de suspans şi mister. Nicolae Cornescian, Aurelia Chircu şi Gabriela Voicu îşi continuă poveştile începute în numerele anterioare. Am remarcat colaborarea Cristinei Nemerovschi, autoarea romanului “Sânge satanic”.

 

Captiv de Alexandru Arion este o incursiune în gândurile febrile ale unui fugar. Într-o lume în care plouă neîncetat iar oamenii trăiesc în “cutii de tablă”, protagonistul se grăbeşte să scape de cadavrul prietenului său cel mai bun, aflat în portbagaj. Picăturile venite din cer nu au însă rolul de a aduce izbăvirea. În apă se îneacă teama descoperirii unui secret teribil. Pe fundalul atmosferei de lacustră citadină se desfăşoară o dramă umană de proporţii şi răsună mereu ecoul aceloraşi cuvinte: “Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.” Moartea prietenului se leagă dureros de amintirea confesiunii acestuia, care intuise că cineva îi doreşte răul. Ba mai mult, se leagă de momentele în care fugarul l-a văzut pe ucigaş şi i s-a părut chiar că zăreşte glonţul călătorind spre trupului celui mai bun prieten. Pe drumul până la propria sa moarte spirituală, viaţa i se înfăţişează în nuanţe sumbre.

 

Per aspera ad artem de Alexandra Niculae este o poveste incitantă despre întâlnirea a două personalităţi excentrice: contele Saint-Slim şi Adhenauer, artistul desăvârşit care scrie cuvinte meşteşugite cu stilul optic pe plasmă. Saint-Slim este superficial şi arogant, considerându-se singurul aristocrat din New York. Adhenauer, din contră, întruchipează genul distins din înalta societate, cu gândire profundă şi fin simţ artistic. Pe Saint-Slim îl fascinează sinceritatea brutală a partenerului său de discuţie. Întâlnirea dintre cei doi se petrece aparent fortuit, dar întreaga scenă are un profund caracter predestinat, chiar mistic. În condominium, locul unde Adhenauer îl invită pe conte, cuvintele pictează cugetări filosofice şi sentimente hipnotice, pe măsură ce se conturează o bizară co-dependenţă a protagoniştilor.

 

În Credit restant, Diana Alzner îşi imaginează o frântură tristă dintr-o realitate SF cu rădăcini în societatea contemporană actuală; o aluzie acidă la adresa sistemului bancar – aici un mecanism nemilos ce-i pedepseşte pe datornici recurgând la modalităţi inumane. Tibi şi Tina se retrag în adâncul pădurii, de teamă ca sniffer-ii să nu îi găsească şi să fie nevoiţi să plătească scump. Locuiesc în căsuţa construită de Tibi din crengi. El o îndrăgeşte pe femeia de 40 de ani, victimă a sistemului, cu mintea rătăcită din pricina tragediei. Ea îi povesteşte obsesiv despre cum i-au fost luaţi copiii după moartea soţului şi vânduţi cuiva pentru că nu şi-a putut achita datoriile. Cazul Ninei este, însă, unul relativ “fericit”, alţi datornici trebuind să plătească în organe. O poveste care dă un semnal de alarmă într-o lume unde, adesea, valoarea banilor cântăreşte mai greu decât valorile umane.

 

 

 

Într-o zi, un artist îşi priveşte corpul fără a-l mai recunoaşte. Degetele îi sunt brăzdate de riduri. Simte că nu-şi mai aparţine şi dintr-o dată, îl săgetează gândul sinistru că se va transforma într-un fotoliu pe care îşi vor consuma viaţa alţi oameni. Dezumanizarea se îmbracă în teroarea furtului de identitate, o ameninţare subtilă şi vicleană, gata oricând să destrame tot ce a însemnat vreodată “eu”-ul bine cunoscut. Familiarul se prăbuşeşte sub povara necunoscutului terifiant, în timp ce poetul şi pictorul se străduieşte să îşi amintească momentul fatidic, de neatenţie, când şi-a abandonat identitatea în braţele abisului întunecat. Dar cel mai mult se teme că înstrăinarea de propriul sine se datorează unei răzbunări – cândva, şi el poate furase viaţa cuiva, după ce l-a ucis. Acum, cel care îl posedă/ează ar putea omorî la rândul său pe altcineva, cu mâinile lui. Aceasta este Spaima Cristinei Nemerovski, o povestire care mă poartă cu gândul la psihozele personajelor lui Poe.

 

Cristian Robu-Corcan ne oferă un fragment din romanul său Fără ruşine. Scriitorul Matei Istodor primeşte vizita nedorită a vecinului Ciocan Costache, însoţit de poliţistul Cărniţă. “Sectoristul” îi cere în mod repetat să se legitimeze, dar Istodor refuză, neştiind exact cu cine are de-a face şi suspicios în legătură cu relaţia de amiciţie dintre Ciocan şi Cărniţă. Vecinul îi invită acasă la el, îndemn căruia Istodor îi dă curs în cele din urmă. El mărturiseşte că a depus o plângere, dar poliţia i-a dat un bon de gaz. După câteva pahare de băutură, limbile se dezleagă şi scriitorul începe să creadă că cei doi complotişti voiau să îl mituiască pentru a uita de o plângere făcută împotriva lui Ciocan. Însă fiecare personaj ascunde ceva. Într-o altă secvenţă construită sensibil, în contrast cu pragmatismul scenei anterioare, Matei Istodor se întoarce în copilarie, poposind asupra primului cuvânt învăţat: ruşine. Figura mamei şi a tatălui se dezvăluie într-o lumină melancolică, ca şi gândul morţii pe care obişnuia să-l alunge cu ajutorul copiilor şi absenţa iubirii.

 

Gabriela Voicu îşi încheie Căderea, conturând un deznodământ războiului dintre lumină şi întuneric. Nu vi-l voi dezvălui, dar voi spune că povestirea Gabrielei mi s-a părut fascinantă. Suspansul a rămas fidel firului epic până la sfârşit, ţinându-mă cu sufletul la gură şi inima strânsă. În acest din urmă capitol, acţiunea se desfăşoară la foc mai mic, lăsând loc clocotului sentimentelor. Prizonier în temniţa demoniacă, Ariel realizează că Samael se teme nu de el, ci de credinţa pe care o poartă cu el. Demonul devine tot mai conştient că: “întunericul e dureros chiar şi pentru cei născuţi din el”, căutând cu jind lumina îngerului. În ciuda faptului că se află în tabere adverse, cei doi se simt tot mai atraşi unul de celălalt, până ce în inima iadului se naşte, în mod paradoxal, iubirea.

 

 

 

 

 

În Micuţa laponă de Anamaria Ionescu, Ştefan ajută o fată străină oferindu-se să îi care bagajul şi apoi să o conducă până la autogara pentru Giurgiu. Un număr de telefon şi speranţa că îl va suna, apoi adio. Micuţa laponă, cum o porecleşte în gând, îi fură atenţia din prima clipă prin alura sa nostimă. Să fie oare un caz fericit de dragoste la prima vedere? Din păcate vizita inspectorului Stere îi aduce lui Ştefan o veste proastă: Diana este de fapt o fugară aflată într-o misiune cu iz terorist: ea trebuie să ţină în posesia sa o bilă de plutoniu radioactiv. Destinaţia mingei este Sofia. Ea ajunge la Nikos, care la rândul său trebuie să aranjeze cu o altă persoană  să ducă marfa la un alt destinatar. Cum se va termina povestea micuţei lapone şi cum va evolua legătura dintre ea şi Ştefan, vă invit pe voi să descoperiţi.

 

În Îngeri sălbatici (4) Aurelia Chircu se axează pe latura romantică a poveştii celor doi fraţi, îngăduindu-ne să răsfoim jurnalul lui Mariusz Desalonta. Trio-ul amoros Mariuz-Florenţa/Doryan este cât se poate de neobişnuit, făcând imposibilă realizarea concretă a iubirii dintre Mariuz şi Flor, un “supraom” şi o femeie moartă, al cărei suflet şi-a găsit refugiul în trupul fragilului său frate. Dragostea damnată îl urmăreşte pe Mariusz ca un nor negru, determinându-l să hotărască despărţirea de Doryan, pentru binele tuturor. Întâlnirea cu Flavian, un personaj nu tocmai plăcut pentru Mariuz, îi aduce la cunoştinţă acestuia că Rufio îl cheamă înpoi în ţară întrucât sejurul lor la Paris s-a prelungit nedorit de mult. Mariusz nu mai vrea să se întoarcă la Rymnotech, dorindu-şi să moară, însă Flavian îi pregăteşte o ispită menită să îi dejoace planurile.

 

În Extreme (4) de Nicolae Cornescian, destinele continuă să se împletească enigmatic, dar apar noi indicii. Deşi ele par să aducă lumină în misterul din viaţa lui Nick, nu fac decât să îl adâncească, asemenea unui joc sofisticat de şah între realitate şi vis – când adevărul face o mutare, iluzia îşi pregăteşte imediat piesa de atac. Elza i se adresează din nou unui Nick invizibil, anunţându-l că este pe moarte, lucru confirmat de doctori. Îl îndeamnă să îi dea dreptate lui Edith, realizând că ea, Elza, nu este decât o plăsmuire de-a lui. Femeia îl roagă să o uite, însă iubirea lor transcede moartea şi timpul. Cei doi există în vise paralele, de unde îşi ating mereu gândurile într-o armonie perfectă. Vizita agentului Max Ervin nu o surprinde prea mult pe Elza, care i se adresează spontan şi firesc, ca unui prieten vechi. Aflăm că femeia este o persoană importantă pentru instituţia Harmony. Elza o bănuieşte pe Elvira Ernst că este responsabilă pentru sicriul gol găsit în garaj şi că femeia, care lucrează în Departamentul de Cercetare şi Investigaţii, voia să îi ia postul. Un telefon de la Edith îngroaşă vălul de suspans deja aşternut peste cei trei.

Teodora Gheorghe s-a născut pe 2 iulie 1988 în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine. În prezent studentă la MTTLC (Masteratul pentru traducerea textului literar contemporan). În 2004 obţine locul 2 la nivel naţional la concursul de Creative Writingorganizat de British Council în România şi de asemenea o menţiune specială la faza naţională a olimpiadei de limba şi literatura română. În 2011 este redactor-colaborator la revista Orizontul Literar Contemporan şi publică poezii în revista masteratului Translation Café. A participat la cenaclul Literatorul, unde s-a bucurat de aprecierile unor nume importante din lumea criticii literare.

Blog personal: http://fatadinluna22.blogspot.com/