Curentul cyberpunk din literatura şi cinematografia science-fiction, la fel ca şi o serie de discipline spirituale orientale, promovează ideea că percepţia lumii prin intermediul simţurilor nu garantează veridicitatea. Simţurile omeneşti sînt doar semnale bioelectrice şi dacă spre terminaţiile nervoase ar fi transmise nişte impulsuri electrice de aceeaşi intensitate, generînd o lume virtuală, atunci rămîne incert dacă omul ar reuşi să distingă realitatea de simulacru. Acest paradox, care în Europa a fost analizat de Rene Descartes, pune în discuţie mijloacele obiective de cunoaştere a adevărului.
În mod similar enunţului cartezian cogito ergo sum, tradiţia indiană Vedanta propune raţiunea ca o soluţie la această problemă. Faptul că sîntem conştienţi că existăm este absolut real. Astfel în substratul percepţiei senzoriale se ascunde adevărata natură a lumii. Procesul cunoaşterii este o exfoliere a aparenţelor, asemenea petalelelor rozei mistice, pentru a afla acel „nomina nuda” al călugărului Bernard de Morlaix, care a devenit protagonistul cunoscutului roman al lui Umberto Eco.
Toţi oamenii vin pe lume într-o stare primară de ignoranţă. În perioada iniţială a vieţii lor, ei sînt implicaţi într-un proces cognitiv. Fiecare persoană se confruntă cu aceleaşi întrebări existenţiale: Cine sîntem? Ce este lumea? Care este sensul existenţei acestei lumi? Care este originea tuturor fenomenelor? Dar de la un moment dat, majoritatea oamenilor renunţă să-şi mai pună întrebări, nu pentru că ar fi aflat răspunsuri la ele, ci fiindcă pur şi simplu se complac într-o ignoranţă camuflată prin imaginea unei realităţi absolute. Ei se instalează în clişee şi prejudecăţi, închizîndu-se în ele ca într-o cuirasă impenetrabilă, şi reacţionează cu violenţă la orice fenomen care transgresează viziunea lor asupra lumii. Însă misterul realităţii rămîne. O necesitate imperativă de a înfrunta acest mister survine în mod inevitabil.
Inteligenţa se defineşte printr-o anume capacitate de a soluţiona enigme. Exerciţiul acestei facultăţi conduce spre enigma finală a vieţii. Dintr-un alt punct de vedere, inteligenţa este capacitatea de a unifica multiplicitatea lumii într-o singură imagine. Cunoaşterea este obţinută prin juxtapunere. Gîndirea discriminatorie şi gîndirea sintetică parcurg prin labirintul cunoaşterii calea de la o lume fragmentară, atomizată, spre una a unităţii holistice. Multiplicitatea şi partea sînt incomplete şi imperfecte, iar unitatea şi întregul constituie o formă perfectă. Fericirea spre care tind toţi oamenii este de fapt o stare de plenitudine, de satisfacţie a tuturor necesităţilor şi dorinţelor. Iar nefericirea este provocată de separare. Identificarea cu totalitatea, cu infinitatea universului ca un tot întreg, ar însemna atingerea fericirii, fiindcă aceasta ar presupune o completare simultană a tuturor dorinţelor şi necesităţilor posibile.
Cunoaşterea prin logică şi deducţie este în esenţă căutarea unei cauze a fenomenelor, „un lucru este astfel din cauza unui alt lucru”. În cazul în care se ajunge la o cauză primară, capacitatea cognitivă este pusă la îndoială atunci cînd aceasta se confruntă cu un obiect care, la rîndul său, există prin sine, fără o cauză.
În căutarea unei origini, ajungem inevitabil să ne întrebăm cum ar putea oare un obiect să apară din nimic. Această întrebare conduce spre o concluzie firească: nu există nicicînd o creaţie ex nihilo, universul, viaţa şi orice fenomene din lume nu se pot genera din neant, în vidul primar trebuie să fi existat mai întîi ceva din care acestea să fi apărut. Orice efect are o cauză, de fapt, efectul chiar se conţine în cauză, ceea ce generează un lanţ cauzal infinit. Lanţul cauzalităţii îşi are originea dincolo de timp, fiindcă timpul nu se poate crea nici el din neant. Această cauzalitate acoperă o infinitate de infinităţi, orice direcţie şi dimensiune, existînd simultan în orice punct din spaţiu şi chiar în orice moment din viitor, şi identificîndu-se cu orice obiect posibil.
Într-un sens, o infinitate de infinităţi, un întreg suficient sieşi generează propriul său opus. Un lucru care este totul este şi opusul său, de aceea existenţa creează non-existenţa, unitatea provoacă multiplicitatea şi separarea, perfecţiunea cauzează imperfecţiunea.
Este evident că în această cauzalitate infinită există o continuitate, un element comun. Acest element omniprezent constituie concomitent şi adevărata origine a lumii. Este Logos-ul creştin, Aleph-ul din kabbalistică, Omkara din hinduism şi Dao din tradiţia chineză, un principiu determinant primar şi o lege universală a naturii. Cauza primordială şi destinaţia finală a tuturor lucrurilor este unitatea, o infinitate de infinităţi coexistentă simultan.
Tradiţia spirituală hindusă vorbeşte despre cunoaşterea unui centru al lumii, a unui element primar în care infinitul se concentrează într-un singur punct. Aflăm acelaşi motiv şi în tradiţiile şamaniste, sau în cele scandinave, prin intermediul simbolului Arborelui Vieţii, un axis mundi spre care se îndreaptă eroii mistici. Odată aflat acest element, am putea cunoaşte totul, el determinînd toate celelalte obiecte din lume. De fapt, un element omniprezent ar anula separarea şi ar face ca orice obiect să fie una cu toate celelalte obiectele şi cu universul în ansamblu. Dacă partea este identică cu întregul, atunci fiecare obiect ar fi acest centru al lumii.
Aici ajungem la un nou paradox. Pe de o parte, prezenţa unui element omniprezent anulează separarea, pe de alta, faptul că fiecare obiect este totul generează şi existenţa unei separări. Indienii descriu lumea multiplicităţii (Maya) ca fiind concomitent existentă şi non-existentă. Lumea este în acelaşi timp perfectă şi imperfectă. Pe un anumit nivel atemporal, esenţa fiecărui om este completă, iar pe un alt nivel se manifestă conflictele şi contradicţiile timpului istoric, ceea ce implică în acelaşi timp prezenţa şi absenţa unui sens al vieţii. Am putea presupune că, de fapt, ciclurile naturii, în care toate formele se pierd pentru a se regăsi şi parcurg calea de la unitate, prin multiplicitate, pentru a se întoarce la unitate, au ca scop cunoaşterea printr-o experienţă directă a unităţii care se menţine în separare, a perfecţiunii din imperfecţiune.
Astfel aflăm un posibil scop al existenţei lumii. Experienţa directă a eternităţii în efemer îl face pe om să devină complet. Fericirea şi perfecţiunea înseamnă o fuziune cu perfecţiunea şi imperfecţiunea în egală măsură, o condiţie pe care Lao Zi a descris-o în „Dao De Jing” ca „a fi strîmb şi prin aceasta drept”.
Să ştii la sigur că nimic nu dispare şi nimic nu poate fi distrus, şi prin aceasta să afli o formă de nemurire ar schimba în totalitate perspectiva asupra vieţii. Din acel moment lumea se va transforma dintr-un cîmp al luptei eterne într-un teren de contemplare.
Pentru a deveni complet, spiritul uman are nevoie să cunoască perfecţiunea şi imperfecţiunea, existenţa şi non-existenţa, adevărul şi iluzia, dar şi un anume element imprevizibil, prin care să-şi depăşească esenţa determinată. Abia atunci cînd devine mai mult decît el însuşi, cînd se transcende, orice lucru ajunge să fie cu adevărat complet. Teorema lui Goedel implică faptul că o idee nu poate fi propria sa parte şi de aceea cunoaşterea unui lucru poate fi realizată numai din exterior, a cunoaşte un lucru înseamnă a-l depăşi. Faptul că sîntem capabili să cunoaştem orice obiect sau idee, care sînt de fapt identice cu universul ca un tot întreg, dar şi faptul că ne identificăm cu orice obiect şi idee, înseamnă că toate formele se depăşesc pe sine şi depăşesc universul. Dincolo de existenţă, non-existenţă şi transcendent nu mai este nimic. Restul e tăcere, am putea spune asemenea personajului shakespearian.
14 comments
Tavi says:
Jun 7, 2017
Cam prea multe ipoteze luate in considerare in acest eseu. Multiplicarea lor spre concluzie duce la o crestere exponentiala a erorii.
CBG says:
Jun 10, 2017
confuzius locuta, causa infinita.
Tavi says:
Jun 10, 2017
Cata ironie, Catalin Badea Gheracostea…Prefer sa nu ma avant intr-o discutie puerila pornind de la cuvintele din latina adresate, banuiesc ca mie.
Aquila non capit muscam.
Tavi says:
Jun 10, 2017
De ce nu abordam mesajul ortodox in explicarea fenomenelor? De ce preferam sa alunecam spre zone mistice si nu explicam totul prin ortodoxie? Aceasta alunecare poate cauza si frangerea gatului, slava desrta, iubirea de sine etc.
Mihail Toma says:
Jun 10, 2017
Vorbe…
Tavi says:
Jun 12, 2017
Pentru unii vorbe, pentru altii adevaruri fundamentale in care cred…[poate nu formulate in cel ortodox duh cu putinta, dar in cautarea adevarului transcendent care lipseste in lumea de astazi].
Tavi says:
Jun 12, 2017
*cel mai
Tavi says:
Jun 12, 2017
In cautarea adevarului transcendent=my awakening…Altfel, viata se desfasoara pe o orizontala discretizata infinitezimal….
Mihail Toma says:
Jun 12, 2017
Și ți-a ieșit „porumbelul”: viața se desfașoară pe o orizontală discretizată infinitezimal.
Ăsta-i adevărul transcedental.
Oaia papă iarba; ursu’ papă oaia; omu’ papă ursu'( cu oaie cu tot (sic!)); pe om îl papă trancedentalu’ și pe ăsta altu’ mai bengos și tot așa… ne păpăm unii pe alții, până adormi numărând oile domnului…
Everybody eat somebody.
HA!
Strângeri de mână!
Tavi says:
Jun 12, 2017
Este o intelegere, cu care eu nu sunt de acord. Acest lucrum aceasta oaia papa[…] indica o viziune fara raportarea la un adevar transcendent, indus de Sfantul Duh. Practic, adevarul este reletivizat si orizontalizat -intrumentalizat-, lucru cu care nu o sa fiu de acord. Ca asta ar contrazice teoema lui Goedel, cum a evidentiat cineva care publica articole pe acest site…Discutia este mult prea vasta si sarim de la una la alta, dar ADEVARUL PENTRU MINE E IN ESENTA TRANSCEDENT…
Tavi says:
Jun 12, 2017
Cred Doamne si marturisesc ca Tu esti cu adevarat Fiul lui Dumnezeu, care ai venit in lume sa ii mantuiesti pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.
mircea barbuceanu says:
Jun 13, 2017
Domnule Gherman, felicitari pentru gandirea profunda. M-a bucurat nespus eseul dumneavoastra, care consider ca ar trebui sa constituie o platforma pentru o dezbatere de nivel inalt. Din pacate, in tumultul consumerismului impus de o abordare carteziana (in sensul de aditiva) a universului, greu sa mai vede realitatea holistica.
Sper sa nu fie cu suparare cateva completari…
Da, in mod sigur, informatiile pe care le primim prin intermediul simturilor noastre relative si limitate (exemplele din jur sunt multe…) conduc IN MOD CERT la o imagine FALSA a realitatii. De ce sunt atat de sigur? Incerc sa justific pe scurt.
Modelarea stiintifica a gandirii umane se realizeaza în cadrul asa-numitului sistem al logicii formale. Acesta denumeste un rationament ca fiind valid, dacă, plecand de la ipoteze adevarate si complete, conduce la concluzii adevarate (adevarul implica doar adevar, falsul poate implica orice). Evident, formele valide ale rationamentului se gasesc studiind conditiile formale ale gandirii omenesti. Dar, odata gasită o schema corecta de gandire, o concluzie adevarata se poate obtine cu certitudine numai daca ipotezele si datele de la care se pleaca sunt adevarate si – în mod esential – complete. Altfel, este (foarte) posibila obtinerea de concluzii false; in majoritatea situatiilor intalnite, argumentatia neadevarata sau incompleta conduce la concluzii neconforme cu realitatea obiectiva.
Ce rezultă de aici!? Ca, pentru a avea o imagine ADEVARATA a realitatii, este necesar sa avem acces la adevarul absolut. Adevarul nu numai… adevarat, ci si complet. Ori, asa cum am spus, informatiile furnizate de simturile noastre sunt relative si limitate. Apoi, deşi sunt om de stiinta, afirm cu tarie ca nici aceasta nu ne poate duce la acest adevar absolut. Calea cunoasterii stiintifice este o cale in esenta aproximativa, deci incompleta. Dar, totusi… nu este de aruncat! Stiinta este unul dintre putinele mijloace care ne permit SA NE APROPIEM de calea care duce spre acel adevar absolut, sa urcam spre acea stare de CONSTIINTA UNIVERSALA.
Si, apropo de cauza si efect… Ultimele experimente din strania lume microscopica (prezentate de revistele serioase, precum Nature, American Scientific…) ne arata fara putere de tagada ca, la nivelul fundamental de organizare a realitatii, principiul cauzalitatii nu mai are niciun sens. Fenomenele legate de asa-numita corelatie cuantica l-au facut chiar si pe Stephen Hawking sa afirme ca timpul (si spatiul) nu exista. Deci despre cauzalitate, care necesita o sageata a timpului… ce sa mai spunem!? Se pare ca timpul, spatiul, cauzalitatea, materia, energia… sunt doar forme de reprezentare a realităţii generate de conştiinţa noastră carteziana. Deci… o realitate virtuala!
Felicitari, inca o data, pentru eseu! Superb!
Marcel Gherman says:
Jun 13, 2017
Va multumesc mult, domnule Barbuceanu, pentru aprecierile dumneavoastra. Este o bucurie pentru mine. Nu as dori sa cad intr-o extrema si cred ca rationalismul cartezian, definitoriu pentru civilizatia europeana, a contribuit in mod decisiv la progresul stiintific si tehnic si a imbunatatit enorm conditiile de viata vale oamenilor din toata lumea. Intentionez in viitor sa scriu si un eseu despre rationalism. Va multumesc.
Ii multumesc si domnului Tavi pentru ca este un cititor fidel. Fara cititori revista Gazeta SF nu ar avea ratiune de a exista, la fel ca si scrisul in gfeneral.
Mihail Toma says:
Jun 13, 2017
Hei! Marcel! Dar pe mine m-ai uitat? Eu, carele atât de simplu, de basic, de cartezian, v-am destupat toate uimirile și suferințele transcedentale!
Ce plăcut, ce înălțător, cât de adonisiac este să faci apologetica unor ideații care nu au nici măcar picioare de lut, și cât de barbar, jignitor, dar materialist e să cobori din sferele cele înalte pentru că ți-a venit să te caci!
Ha!
Filozofilor!