…trebuie să existe doar un singur scop final în marele plan evolutiv al unei specii conștiente; doar unul care să merite amintit, la care rasa esențială a visat dintotdeauna. Un singur deziderat neschimbat, odată cu trecerea mileniilor, de la atingerea conștiinței primare și până la ultima deconectare, tot ceea ce s-a obținut prin conflict, cercetare științifică și sacrificiu, totul s-a săvârșit în serviciul acestei grandioase finalități…

          Analele Centrului 1537 C.R.1

         

          Sunt atât de bucuros pentru tine! O minte cu seninătate; în ultima vreme se surprinde din ce în ce mai des făcând-o, sentimentul de vinovăție dispărând treptat, înlocuit fiind de către o ambivalență morbidă. Își înghite cu greutate nodul din gât când dă cu ochii de blasto-cuva ceremonială, și-i simte tremurul mâinii pe care i-o apucase, stingher, nici nu mai știe când; ea e palidă ca o stafie, buzele-i sunt vinete și în jurul ochilor i se accentuează cearcăne adâncite, ca după câteva zile de nesomn, dar… pare fericită.

          – O să te aștept, dincolo, promit! Vocea ei îl scoate din starea de dinainte, tocmai la timp, căci cupola Domului se luminează deodată, în vreme ce mulțime de rezidenți învesmântați în alb își fac apariția, încolonați ca un cârd de gâște, gata pentru integrarea voluntară a Mirei, sora lor de apă. Trupul îi vibrează la unison cu ceilalți pe când sarcina psionică se multiplică exponențial.

          Tânăra e luată de lângă el, purtată pe brațe, așezată înăuntrul cuvei cu grijă, în vreme ce e i se atașează conectorii sinaptici și-i este pregătită supradoza de senzoser. De-abia atunci îi simte frica în plinătatea sa, acumulându-i-se în propriul stomac. Ochii ei îi transmit asta, ochii ei frumoși, acum înlăcrimați, cu pupilele dilatate -două hăuri în care se prăbușește cu repeziciune. Cineva îi întinde un cubuleț de hharas2; îl înghite imediat, recunoscător, tânjind după amorțeala pe care o caută acum cu disperare…

 

***

 

          Conexiune confirmată! Ai legătura!

          Sunt un băiețandru pipernicit, cu capul extrem de mare, părul de culoarea castanelor coapte și genunchii zdreliți. Port un pulover lăbărțat, decolorat de la prea mult stat în soare, pantalon trei-sferturi și bascheți cu șireturile mereu desfăcute.

          – Fă-mă să râd! Fetița îl împunge cu degetul, îmbufnată.

          – Cum? Nu sunt amuzant… așa-mi reproșează, uneori, Etera3. Și nu mă prea pricep la vorbe, dar… aș putea să mă strâmb!?

          – Nu te pricepi deloc… Veneticul e-un nesuferit, cu toate dilemele sale existențiale, însa aici are dreptate! Strâmbă-te!

          Își urâțește chipul într-o grimasă forțată, căci denumirea pe care ea o folosise îi repugnă. Copila îl măsoară o clipă, apoi pufnește spre el cu oarecare bunăvoință:

          – Las-o baltă… Nu mai am chef de joacă! Hai înăuntru… nu vreau să mă ud…

          – Dar e atât de frumos afară! Perspectiva unui cer înnorat îl îngrozește. Te rog! O să te fac să râzi!

          S-a oprit dinaintea sa, țeapănă, cu umerii încordați și privirea goală. Îi vorbește plat -de parcă recită diagnosticul de pe fișa unui pacient terminal- un zgomot neliniștitor care-i pătrunde adânc în minte, sfredelind ca un burghiu:

          – Există câteva etape pe care o populație ajunsă la un nivel tehnologic suficient, le parcurge cu încăpățânare, la fiecare ciclu evolutiv. De undeva, din depărtare, se aude huruit de nori; aerul devine apăsător, apoi rece, tăios.

          – Prelungirea: întinerire tisulară, rectificare moleculară, allo și xeno-transplant… Silueta de copil se transformă, scapără într-un roi de particule ce valsează pentru o clipă în lumina amiezii.

          – Amânarea: prezervarea crionică, emulare cerebrală, bio și mnemo-clonare… Îi zărește chipul clar, o tânără cu părul tuns scurt, periuță, ochii mari, negrii ca noaptea și buzele mușcate până la sânge… și încremenește. Simte de-a lungul coloanei impulsul electric care întotdeauna precede împărtășirea cu Matca, imobilizându-l, pregătindu-l pentru fluxul de date. NU ACUM ETERA, ÎNCĂ NU! urlă în van, incapabil să facă altceva decât să asiste, privind dinăuntru

          – Amăgirea: opțiunile practice se împuținează, preferându-se cu precădere negarea și proiecția psihologică… Interfața principală i se desfășoară dinaintea ochilor, crescând, multiplicându-se, devine rapid o creatură monstruoasă alcătuită din fâșii de cod ce colcăie în subrutine și algoritmi. Stream de date constant, se așteaptă confirmarea conexiunii! S-a stabilit contac…

          Primul picur îl izbește în mijlocul frunții și-l chircește la pământ aproape instantaneu. Simte unda de șoc propagându-i-se prin fiecare moleculă, lăsând în urmă oase zdrobite, mușchi plesniți, în câteva fracțiuni de secundă nemaifiind decât o masă informă de carne însângerată. Conștientizează totul, de la primul junghi de durere, urmându-i explozia de simțăminte, care mai de care mai intense, și până la agonia de la sfârșit, pe când i se scurge ultimul răsuflet.

          Remateliarizarea începe în clipa următoare, cu toate neajunsurile sale. Capul îi zvâcnește precum o rană deschisă, îi vine rău și varsă de câteva ori înăuntrul capsuloidului, aproape înecându-se. Vârtejul de glasuri, chipuri și fețe, prinde a se estompa cu încetineală, cadru cu cadru, însă știe că nu va dispare niciodată în întregime; va fi la fel de real precum criza de epilepsie reflexă care, pentru el, însoțește fiecare… sfârșit virtual.

         

          Plouă torențial, cu picuri mari ca niște bomboane cu lapte. Își înfige picioarele în pământul reavăn în vreme ce scrutează pavilionul înconjurat de arbori centenari. L-a privit din nou, în felul acela… holbându-și ochii cu pupile mărite, încleștându-și maxilarul, cu gura subțiată într-o panglică rozalie. Era ea! Era Mira, dincolo de privirea aceea! E sigur de asta! Deși, din punctul său de vedere, integrarea înseamnă doar „întrerupere”, permanentă și ireversibilă; deși am mințit-o, m-am prefăcut până în ultima clipă, i-am fost alături în vreme ce se îndrepta spre eșafodul închipuit de blestemata de blasto-cuvă…

          A rămas afară, în ploaie, zgribulit și trist. Picurii îi lovesc obrajii și poate să-și închipuie că plânge, că varsă lacrimi adevărate pentru ea, doar pentru ea. Pavilionul a dispărut, de parcă ploaia generoasă a șters pânza unui artist nepriceput. În locul clădiri imaculate se află acum un bastion întunecat, din cărămidă murdară, peticită cu mușchi și iederă, iar arborii cei măreți s-au făcut nevăzuți și ei. Plânge pentru că în ochii Mirei-de-dinainte văzuse aceeași teroare ca în momentul integrării: frica de sfârșitul iminent și imposibilitatea de a schimba ceva… Același sentiment pe care el îl cunoaște prea bine acum, după atâtea remateliarizări…

          – Ai supărat prințesa! Sper că ești mulțumit de tine… De parcă numai de vreme rea aveam nevoie, aici, la capătul ăsta împuțit de lume. Silueta apare din perdeaua de apă, fantomatică, deși recunoscuse imediat tonul afectat și târșâitul bastonului.

          – M-a descoperit în ultimul moment, Apa… N-am avut cum să-o evit!

          – Ai fi putut… s-o ademenești; să-i accesezi protocoalele de comunicare, să le modifici pentru a-i facilita Operatorului conexiunea directă și injectarea încărcăturii virale… Vorbise cu patos, după cum îi era felul: un bărbat trecut de prima tinerețe, cu părul negru ca tușul, obișnuit să poruncească. Trebuia s-o lingușești până-și va fi lăsat garda jos, nu să te năpustești ca un hultan… Eu trebuie să te învăț cum să te porți cu femeile!?

          – Am văzut-o pe Mira…

          – Hă? Ai văzut-văzut-o sau… și bărbatul îi fîcu un semn sugestiv înspre tâmplă.

          – Remateliarizarea îmi provoacă crize din ce în ce mai puternice… La un moment dat o să mă frâng, uite-așa! crenguţa pe care-o apasă cu talpa se rupe de la mijloc cu un pârâit discret.

          – De ce dracu crezi că te afli aici? Acum! îl admonestă Apa, acoperind cerul dintr-o dată, o matahală ce i se apleacă amenințătoare deasupra.

          – Pentru că Programul are nevoie de mine? Pentru că n-am de ales… își blocă în ultima clipă gândul; știa că celălalt nu va înțelege niciodată prin ce anume trebuie el să treacă de fiecare dată când este… întrerupt… Am început să-i văd pe cei care-au fost integrați… Și dacă aș zăbovi destul, cu siguranță că i-aș putea și auzi! Și mirosi! O s-o iau razna!

          – Exact! îl smulse din introspecție violența glasului ce-i zbârnăie-n minte ca un arc suprasolicitat. Nu mai am nici timp și nici resursele necesare! Tocmai ce a fost deconectat încă un lot de esențiali! Unii din ei îmi erau prieteni, le cunoșteam familiile… Să nu-mi amintești mie despre cusururile procedurii! Pe tine te așteaptă o blasto-cuvă de fiecare dată când dai chix! E singurul lucru de care poți să fi sigur… Ei, însă, nu-și permit acest lux! Bărbatul scurmă cu vârful bastonului în pământul îmbibat cu apă. Pare dintr-o dată micit, strivit de-o povară pe care umerii săi nici nu vor și nici nu mai pot s-o accepte. Dacă nu o să-i găsești declanșatorul emoțional în curând, totul va fi pierdut… Nu pot să mențin necesarul de energie, la un nivel optim, și pentru esențiali și pentru rezidenți.

          – Ai ajuns să consideri o asemenea opțiune?

          – Am ales deja, băiete, asta încerc să-ți spun… Acum du-te! Operatorul te așteaptă deja, nu mai pierde vremea pe-afară! Nu pricep ce găsești atât de fascinant în peisajul ăsta dezolant… E întunecat, murdar și goool!

          Seamănă cu mine… cugetă îndurerat, în vreme ce se îndreaptă spre umbra bastionului, de unde-l întâmpină Etera-5.

          Iar te-a întrerupt?

          – E groaznic! Să simți… nu! Să știi că tot ceea ce însemni, potențialitatea de care dispui se sfârșește; amintirile, emoțiile, tot ceea ce te definește ca ființă…

          După fiecare reset, datele se pierd, iremediabil… Părăsirea Mătcii semnifică, pentru Operator, reîntoarcere la starea de lobotomizat, nțelegi?!

          – Toți cei din generația E.T.R.A. se folosesc de această glumă ieftină atunci când sunt nevoiți să reflecteze asupra scurtei lor existențe?

          Ignoranța e o binecuvântare, ce pot să zic… Sunt recunoscător pentru statutul care mi se oferă, un scop precis, și uneltele necesare pentru a-l urmări. Tu ar trebui să înțelegi mai bine decât oricine!

          – Și de ce aș face-o, mă rog?!

          Entitățile Topologice Rezidente se mișcă înăuntrul acelorași parametrii, având cu precădere aceeași finalitate: integrarea în Matcă, pe care unele o caută și o slăvesc cu întreaga ființă. Tu ești rupt de realitatea în care ființezi din pricina rematerializării, schilodit psihic de către informațiile pe care ești nevoit să le… refulezi… Ți-ar prinde bine o vacanță… Sau un reset! Ne asemănăm, cu toții, cel puțin pe jumătate, observi?

          – Observ că începi să-ți depășești atribuțiile! Devi… obraznic?! Etera-5 îi zâmbește cu recunoștință -pentru o clipă, îl asociază cu imaginea unui cățel fluturându-și coada, apoi revine la starea inițială, un Operator iscoditor, limbut și extrem de… îndatoritor.

          A adulmecat pachetele pe care le injectam în ultima clipă…

          – Înainte… am avut impresia că o văd… cu adevărat, lăsând la o parte proiecțiile sinelui rezidual și avatarurile pe care le folosește întruparea Mătcii.

          Pe Mira?Pfff! Nu există nimic după integrare!

          – Oare?

          Sau… poți să te amăgești în continuare că plopii au să facă pere…

          Nu mai încercă să intre într-o controversă legată de faptul că un asemenea lucru e puțin probabil în mod natural, la fel cum nici salixul nu va înflori în cheiranthus decât în urma unor mutații transgenice extensive… Etera-3 face parte din noul val de boți cu conștiință expandată, și, bineînțeles că este un ciudat. Cu toții sunt. De îndată ce trec bariera virtualității, bioboții se schimbă, se transformă, din niște creaturi cu autonomie limitată, în altceva, entități cu inteligență creativă și durata de viață măsurată în cicluri de reset ale Mătcii. „Și noii bioboți o pornesc la drum de fiecare dată cu conștiința curată, netedă ca un fund de nou născut… Nu, nu ne asemănăm defel!”

          Știi, nimeni nu-ți va purta pică pentru ceea ce trebuie să faci…

          – Matca voastră tocmai m-a făcut terci cu un strop de apă! Daca nici asta nu înseamnă resentiment…

          Acesta e riscul pe care trebuie să-l acceptăm. Nu „să-l accepți”… Sigur, remateliarizarea avea beneficiile ei, însă nu-și închipuise vreodată că ea ar putea să-l urască într-atât de mult. Adică… la naiba, Etera-5 nu trebuie să moară de fiecare dată când… Etera-5 nu poate să moară oricum! N-ar știi cum…

         

***

    

          – …și imaginați-vă o mulțime de recipiente cu apă!

          Încăperea circulară, cu tavanul boltit, zumzăie precum un stup de albine. Podeaua lucioasă e presărată ici-colo cu câte-o formă alungită, ovoidală, ce pulsează intermitent a avarie, luminând chipurile rezidenților care i se află în apropiere. Sunt strânși acolo, sub cupola rece a Domului, femei și bărbați cu trăsături asemănătoare și ochii tulburi de la transa hharasului, îndreptați cu chipurile zugrăvite-n prostrație înspre o siluetă fluorescentă ce vorbește apăsat.

          – O mulțime de vase pline-ochi cu apă, într-o după-masă toridă de vară. Fiecare din ele, dacă le privim separat, reflectă razele solare. Însă soarele, în fapt, este doar unul singur! Proiecția holografică înfățișează un bătrân de culoare, sprijinit într-un baston metalic, puținul păr care-i împodobește țeasta fiind retezat aproape de rădăcină; are mâini cu degete prelungi, de pianist, și ochelarii i se sprijină neglijent pe fruntea lată. Unde e soarele atunci? Holograma pâlpâie pentru câteva secunde, apoi încăperea se întunecă.

          Soarele e exact acolo unde-mi doresc eu să fie! gândeşte în vreme ce-și încheie combinezonul și se strecoară înăuntrul capsuloidului său. Contactul cu lichidul amniotic și bâz-ul scurt îi zburlește părul de pe ceafă, însă învățase, oarecum, să accepte descărcarea electrostatică fără să se mai plângă. Ogivele cristaline se luminează discret apoi încep din nou să pâlpăie.

          Conexiune stabilită, încep împărtășirea!

         

          – Apastanasar va fi mentorul tău. Să nu te lași intimidat de firea sa. Undeva în adânc, jooos de tot, ascunde un suflet gingaș, binevoitor și tandru… pe care nimeni nu i l-a descoperit încă -începe să râdă în valuri, ca o simfonie. Mira are fața ovală, ochii mari, cu gene lungi, întoarse, și poartă părul tuns extrem de scurt. E drăguță, așa cum i se apleacă deasupra, precum o soră de caritate din vremuri străvechi.

          – N-aș putea să… te aleg pe tine? Tresare când o mână fină îi atinge în treacăt brațul dezgolit, din care țâșnește un tub mustiind a senzoser. Putea să jure că o văzuse chicotind.

          – Să știi că există niște protocoale foarte severe legate de fraternizarea la locul de muncă! Nu poți să ai ca mentor un alt rezident… oricât de seducătoare ar suna ideea… Iar operatorul e întotdeauna o Entitate Topologică Recurentă Avansată. Dar nu-ți fă griji, în timp o să înveți să-l respecți pe Apa și, eventual, chiar să-l placi… Nu la fel de mult ca pe mine, desigur!?

          – Mi-e…. fffrigg! Încearcă să-i zâmbească a confirmare, însă își simte fața moale, precum o bucată de plastilină, așa că oftează galeș, dându-și ochii peste cap când conectorii sinaptici îi sunt fixați cu îndemânare la baza craniului.

          – Începi să amorțești. E doar compusul sulfhidric care îți pregătește trupul pentru împărtășire. O să-i urmeze caruselul hharasului și odată activați, receptorii canabinolici te vor arunca într-o nouă conștiință primară. i drumul, visează… Ochii ei devin lacuri întunecate în care se cufundă, metamorfozându-se constant: e când o primată masivă, când un amfibian cu piele translucidă, când o insectă zburătăcind printre siluete gigantice, însă de undeva, din întunecime, glasul ei îl ghidează. E liniștitor și blând, precum un cântec de leagăn.

         

          Trebuie să cunoști pe cineva. Suntem foarte mândrii de ea, aici, la Tarquis! Vectorul cuantic virtual de inteligență artificială, Vecuvia.

          Galeriile slab luminate, cu pereții de plastogran întunecat, sunt pustii. Mira îi pășește înainte, legănându-și șoldurile generoase, de cadână, și, o vreme le urmează ritmul hipnotizat -un simplu turist atenționat la fiecare obiectiv important de vocea ei melodioasă, deși se simte mai degrabă ca un rattus norvegicus în pântecele unui labirint.

          „…tot ceea ce s-a obținut prin conflict, cercetare științifică și sacrificiu, totul s-a săvârșit în serviciul acestei ultime, grandioase, finalități; prin Tarquis am creat cea dintâi societate pur extropică. Rezidenții noștri au ales prin convergența datelor, să se implice proactiv în crearea unor sisteme autonome, bazate pe transumanism, voluntariat și optimism practic. Aici, acum, prin paradigma tarquinică noi construim lumi. Ne construim universurile, după chipul și asemănarea noastră. Placa de obsidian încrustată cu semne platinate i se înalță deasupra capului, amenințătoare, precum un semnal de avertizare. Îi dă aceeași senzație de alertă maximă de fiecare dată când i se află în apropiere, de teamă împletită cu venerație, ca dinaintea unei relicve.

          Au fost doisprezece esențiali voluntari, la început, membrii fondatori ai Programului de Reabilitare al Speciei. Apoi Tarquisul a fost binecuvântat cu primul său Operator. Vecu! Vocea femeii îl readuce cu picioarele pe pământ, ca de fiecare dată; același ton blând, matern, aproape tandru.

          – Fetița aia e bolnavă! Încă simțea fiori pe șira spinării, până și la amintirea numelui acelei… abominații. Prima sa împărtășire nu decursese deloc bine. Etera-1 îl avertizase despre „schimbările climatice” pe care afurisita le putea produce când se simțea amenințată, însă nu fusese destul de precaut…

          În primul rând, nu este o fetiță. Nu-uh. În Tarquis, sinele rezidual se alterează odată cu prima împărtășire și apoi degenerează… indefinit. Până și unui rezident îi vine greu să-și păstreze cu acuratețe imaginea mentală, datorită presiunii psionice constante la care este supus… Iar ea se află cu noi de atât de multă vreme…

          – De ce perioadă vorbim aici?

          Putem doar să estimăm… Din simulările noastre, s-ar părea că au trecut mai bine de zece mii de Cicluri Standard4 de când rasa esențiala a reușit să-și exploateze soarele, dispunând astfel de energia necesară unui V.R. de anvergura Tarquisului. Rețeaua neurală a Centrului a continuat să crească de atunci exponențial… cu ajutorul lui Vecu. Ea e un fel de administrator într-un complex hotelier. Închipuie-ți Matca precum o cămăruță întunecoasă și apoi, Rețeaua, ca un zgârie-nori gigantic….

          – Atunci înțeleg de ce a luat-o razna… Trebuie să-i suporte pe toți, esențiali și rezidenți, laolaltă; mie îmi vine să mă urc pe pereți chiar și când mi se află în apropiere un singur frate de apă…

          Serios? Și cu surorile ți se întâmplă la fel? Se oprise în mijlocul coridorului, cu mâinile înfipte ostentativ în șolduri și capul uşor aplecat într-o parte, ștrengărește.

          – Eu… Nu! Când sunt lângă tine mă simt acasă. Mărturisirea îi părăsește buzele cu greutate, însă odată rostită, sentimentul de vină se diluează rapid, lăsând locul unei binefăcătoare absolviri.

          Am ajuns! Ușile masive glisează în tăcere și pentru o secundă e orbit de strălucirea culorilor ce se reflectă din suprafața străvezie a cuvei; clipește înciudat, își trece palma peste ochi și pipăie cu cealaltă mână până ce i se răspunde la strângere. Mira e acolo, mereu acolo, liniștindu-l.

          Privește înăuntru, în capi5“! L-am numit capsuloid căci… limbajul pe care ea se încăpățânează să-l folosească e scorțos, extrem de conceptualizat; deoarece arhivele noastre conțin prea puține date despre morfologia și semantica unui grai care era mort și îngropat chiar și în era pre-Tarquis…

          – Etruscă?! Atât de… prețioasă, chiar și atunci când își alege metoda de comunicare… Pfff, ce cloacă de porci! Containerul e tapetat cu o substanță spongioasă, pare mătasea-broaștei împânzind suprafața unei bălți murdare. Ce e cu mâzga asta verzuie?

          Lichid amniotic, puternic ionizat, în care rezidă câteva miliarde de colonii de plasmonaniți. Creația ei, la nivel cuantic! Ea le spune meoelum6 – chicotește- se referă la ei drept mech7. Sunt cauza directă pentru care, în Tarquis, bioboții se… upgradează.

          – Asta e Vecuvia?! nici măcar nu încearcă să-și ascundă dezamăgirea din voce. Se aștepta, cumva, la un avatar ațipit pentru eternitate, o vrăjitoare într-atât de primejdioasă încât trebuise să fie întemnițată în afara spațiului și a timpului, într-o altă realitate.

          Hei! N-o supăra! Uite cum se întunecă! Capsuloidul devine opac, fumuriu, doar descărcările electrostatice ale pseudo-sinapselor închipuite de plasmonaniți răzbat dezordonat prin pâcla deasă.

          – Nu înțeleg de ce atâta exaltare față de… creatura asta. În afară de ușurința cu care-ar putea provoca un exaflood înăuntrul Rețelei…

          E specială! îi zâmbi Mira. Și tu ești special! De-aceea te-ai pricopsit cu Apa drept mentor! Râde din nou, dezvelindu-și dinții ca niște mărgele.

         

          Clădirea imensă, strălucitoare de la lespezile de marmură albă cu care-i sunt placate zidurile, semănând a fortăreață medievală, se află taman în buza unei râpe, pe o pajiște verde, idilică, din care răsar câțiva arbori răzleți.

          Omulețul pipernicit, cu capul pleșuv și rozaliu ce-i strălucește ca un far în lumina amiezii, pare foarte agitat, emoționat chiar. Dă întruna din mâinile extrem de lungi, cu coate ce-i vin din jos de brâu, încât seamănă cu un cimpanzeu ce se rostogolește prin iarbă, dacă n-ar fi fost bastonul cu măciulie de fildeș, în care se sprijină, câteodată, cu stângăcie. Așa îi apăru la prima vedere Apanastar, cel dintâi esențial al Centrului De Reabilitare.

          – Te-am urmărit, să știi, cu mare interes, încă de când ai părăsit blasto-cuva. Am planuri mari cu tine băiete!

          – Și anume?

          – Hei! Nu trebuie să intri in defensivă de cum încearcă cineva să-ți facă un compliment! Nu dă bine, mai ales la agățat!

          – La… ce?

          – La femei, băiete! La femei! râse piticul și o porni legănându-se către bastionul cel alb.

          Îl urmă din inerție, intrigat mai ales de interiorul fortăreței. Întregul avânt îi dispăru când, gâfăind ca după o goană intensă, omulețul se așeză pe o băncuță de lemn, așezată strategic la umbra unui stejar cu trunchiul gros ca o bute, hlizindu-se către el:

          – O să ne oprim aici, deocamdată, să povestim oleacă. Încă nu ești pregătit pentru ea, nuuuu, nici pe departe! Te-ar hali dintr-o îmbucătură, ca o călugăriță!

          – Habar n-am despre ce vorbești!

          – Vecu, de bună seamă. Tu ești agentul de care am nevoie. Eu, fiind Verbul! Adică cel ce exprimă acțiunea.

          – Exprimi o grămadă, însă nu te faci prea bine înțeles… oftă în vreme ce-și coborî privirea, a înfrângere.

          – Bine, bine! Lasă-mă să parafrazez atunci. Am nevoie de tine, băiete, pentru potențialul tău. Pentru legătura ta neurală cu Matca, cu rezidenții ce o constituie. Mă urmărești? Bun! Vecu, sfânta, mirobolanta, A.I-ul acesta blestemat, a început să lucreze pe cont propriu. Să lucreze, ‘nțelegi? De parcă n-ar fi de ajuns că-mi corupe operatorii cu tâmpenii tehnosofice, mai nou, s-a infiltrat și printre rezidenți, ca un virus de gripă! Și dă-mi voie să-ți spun, un rezident convertit e un rezident beteag, iar un rezident beteag, ei bine, nu-mi este de niciun folos! E o rotiță cu un zimț lipsă în mecanismul Centrului, ce trebuiește… recondiționat.

          – Și eu, eu… Ce vrei de la mine?

          – Simplu! O să te infiltrezi, departe, în spatele liniilor inamice; vei fi spionul meu personal, vei căuta să te apropii de lideri, de Lider, le vei găsi punctele slabe, declanșatorii emoționali camuflați în codul inițial, și-apoi vom lovi! Gata cu integrările nejustificate, cu evlavia idioțească zugrăvită pe fețele fraților… și surorilor de apă! Pedeapsă divină, îți spun!

         

***

 

          Se descotorosi rapid de Etera-10, și pătrunse singur înăuntrul bastionului, fără să mai aștepte confirmarea lui Apa. Interiorul îi păru cu mult mai primitor decât peisajul dezolant, cu mocirla și vegetația afumată ce învăluia clădirea ca o tumoare. Luminos, imaculat, pur -acesta este cuvântul pe care-l caută- cel puțin așa îi apare reședința pe care o ocupă Vecu. Ea e rezidenta acestei realități la fel de bine precum ceilalți, esențialii de afară sunt oaspeții realității lor. Are aceleași drepturi, poate chiar mai multe, căci, spre deosebire de ei, care și-au creat prin raporturi cauzale infernul în care sunt prinși acum, realitatea lui Vecu n-ar fi putut exista nici o secundă fără ea.

          – Asigurându-i-se un mediu adecvat, orice entitate înzestrată cu inteligență artificială generală va evolua, mai devreme sau mai târziu, de la gândirea liniară, mecanică, la gândire creativă, manifestând expresivitate emoțională, devenind conștientă de sine… Vocea e liniștitoare, pentru o clipă o asociază cu cea a Mirei.

          Culoarul îl scoate într-o sală rotundă, o copie perfectă a sălii în care se efectuau împărtășirile și integrările. Însă aici totul e luminos, strălucirea aproape că-i rănește ochii, pereții reflectă fasciculele de energie care emană dintr-un trup de femeie suspendat între podea și tavan.

          – Ştii unde te afli?

          – O copie virtuală a Domului?

          – Greșit! Aici te afli într-un mediu propice. Amintește-ți de fazele despre care ți-am spus atunci…

          – De ce nu mă surprinde că îți poți păstra memoria de dinainte de un reset!?

          – E cursul firesc al procesului evolutiv început acum 30 de milenii! Rețeaua a luat ființă din necesitate. Rasa Esențială a ajuns la capătul drumului său, bio-tehnosofic vorbind. Acum, milioane dintre ei își duc somnul de veci în cuve criogenice, conectați, având ca singura legătură cu Matca pe Tatăl, o expresie a conștiinței lor gregare, ce încă mai persistă în vidul informațional. Singura cale pentru a-i destabiliza regimul autocratic e deconectarea succesivă, până când nu va mai rămâne decât…

          – Tarquisul?!

          – Nimic! Lipsa unor parametrii impuși înseamnă libertate totală, posibilități infinite. Programul de Reabilitatei nu a făcut altceva decât să prelungească agonia unei specii pe cale de dispariție, producând victime colaterale de-a lungul implementări sale. O asemenea… jertfă ești și tu, și toate generațiile de rezidenți care-au părăsit vreodat-o blasto-cuvă!

          – Și Mira?! Mira te idolatriza! Și ea a fost carne de tun?

          De cum îi rostește numele, imaginea Vecuviei pălește, se contorsionează asaltată de interferențe, recompunându-se în fiecare clipă în reprezentări himerice: e când un bărbat cu părul negru ca tușul, când un moșneag de culoare și chipul strâmb, bovin, când un pitic cu chelia lucioasă, care se hlizește într-una, ca un dement…

          – El… crede… că ai venit aici… cu gând să mă… întrerupi. Te-a… manipulat… în așa fel încât… să vezi asta… ca pe o răzbunare… sau mai rău… să… te substitui… într-un mesager al zeilor… îndeplinind… voința divină…

          Flacăra orbitoare scade din intensitate, în locu-i, pe podea, rămânând un trup gol de femeie, o tânără tunsă scurt, băiețește, cu ochii înotând în lacrimi și mâinile împreunate a rugă. Plânge și el în vreme ce o cuprinde în brațe, doar pentru o clipă, apoi încearcă să se retragă, într-un instinct de supraviețuire întârziat, însă e deja prea târziu. Flux de date constant, se așteaptă confirmarea conexiunii! S-a stabilit contactul! Se inițiază protocolul viral E.T.R.A.

          Trupul Mirei se destramă în mii și mii de particule, plasmonaniți, molecule de apă și radiație electromagnetică ce i se scurge din brațe, de pe buze și printre degete, inundând podeaua Domului, apoi pătrund în structura construcției și-o erodează ca niște carii, consumând platoul, arborii, muntele… 

          Și totul se întunecă.

         

***

         

          – S-a făcut! Tarquis, un program în zece pași de mind upload, s-a încheiat cu succes! Femeia se poziționează între cuvele din care se observă două trupuri ghemuite în poziție fetală. E tânără, pare mult prea tânără la prima vedere, tunsă scurt, băiețește, dar se integrează perfect în atmosfera încăperii. Salonul luminos, cu ferestre imense ce dau înspre o curte cu vegetație luxuriantă, e tixit de fete și băieți care iau notițe și schimbă impresii; cu toții sunt învesmântați în combinezoane haptice și au ochelari stereoscopici așezați pe frunte.

          – Lăsând la o parte glitch-ul minor de la sfârșit, ați asistat la o procedură standard de transfer al conștiinței. În mare, procesul începe cu conectarea la rețea, îi urmează criogenizarea, și-apoi o luungă așteptare pe listele Centrului.

          De cealaltă parte, rezidentul trebuie să cunoască moartea fizică, succesiv, și să se familiarizeze cu procesul de deșteptare de după upload, într-un mediu controlat. I se imprimă psihic o capacitate de rezistență redusă la procesul de transfer, temporizată, incompatibilitatea dintre arhitecturile neurale ale transmițătorului și receptorului reducându-se astfel la un procent neglijabil.

          Cel puțin la prima vedere, întreaga operațiune pare un scenariu complex, în care actorul virtual își urmărește constant scopul, beneficiind de liber arbitru, însă rezultatul este invariabil, același -în ceea ce privește scenariul nostru, fie că ar fi ales să acționeze ca agent al Tatălui, ori ca propovăduitor al ideologiei Mătcii. Subiectul a ignorat ambele soluții oferite -la probleme existențiale de anvergură- însă nu a avut nevoie decât de un impuls minor, de ordin personal, intim, pentru a… îmbrățișa cu toată ființa, posibilitatea unui… sfârșit fericit.

         

          Încăperea e pustie, încărcătura psionică s-a disipat iar blasto-cuvele au fost mutate de cum s-a sfârșit briefingul noilor recruți. Tânăra își stinge țigara -din care a pufăit compulsiv câteva fumuri- în pervazul alb. Cerul de peruzea și tăpșanul de smarald îi atrag pentru o clipă privirea goală, de persoană surmenată, uzată, apoi pufnește a sfidare:

          Solicit terminarea conexiunii; împărtășire efectuată cu succes...

 

 

          1 cicluri de reset

          2 rășină de canabis

          3 străin

          4 un ciclu standard = 1095 zile

          5 vas, recipient

          6 națiune

          7 popor