>Ei o ştiau şi aşteptau, o ştia şi el: imediat ce şirul mişcărilor corecte s-ar fi întrerupt printr-o greşeală sau chiar printr-o reacţie de-a lui interpretată ca fiind neadecvată, ar fi căzut în ochii tuturor, o dată cu tot ceea ce reprezenta el, şi aceasta i-ar fi adus instantaneu dizgraţia şi dispariţia fizică, în măsura în care ei ar fi decis să pună capăt experimentului.

 

Asemenea unui echilibrist ce pune mereu un pas după altul, netulburat şi dezinvolt, el trebuia să aibă în vedere parcursul mereu schimbător al interacţiunii unei multitudini de planuri şi dimensiuni.

 

Tot ce avea în comun cu ei era jocul, cu limbajul şi sensurile lui, în rest nimeni n-ar fi catadicsit să se gândească să renunţe la gadgeturile auditive sau la euforizante pentru a-şi pune vreo întrebare referitoare la neînsemnata sa persoană.

 

Iar dacă s-ar fi aventurat să li se adreseze, pronunţând cuvinte-cheie interzise, ce ar fi putut sugera idei de care lumea se debarasase, concepte făcute să dezbine, nenumăratele dispozitive implantate în centrii săi nervoşi ar fi intrat în alertă şi, după un raport minuţios, la nivel de nanosecunde, i-ar fi adus moartea.>

 

>”– A fost un război înverşunat – însă nu unul greu, dimpotrivă: victoria noastră firească nu s-a lăsat mult timp aşteptată. O victorie prin care o specie superioară a înlocuit-o pe alta, aflată în declin. Previzibil, după cum ne arătaseră şi simulările, s-au găsit anumiţi indivizi care să conteste evidenţa şi superioritatea ideilor noastre simple şi generoase. Aşa că evoluţia a trebuit să fie un pic ajutată. Ceea ce ne-a fost uşor, deoarece, pe lângă faptul că luptau pentru concepte nenaturale, de la un punct încolo fiecare dintre ei avea propriile sale păreri, diferite de ale celorlalţi. În intimitatea psihicului lor dispreţuind tehnologia, au eliminat din start Simbioza şi, pe cale de consecinţă, tehnologia i-a trădat la rândul ei.

 

În faţa voastră se află un asemenea exemplar. Priviţi-l bine şi nu uitaţi niciodată de la ce am pornit, ca să nu cădeţi din nou în animalitate. Vedeţi ce ridicol şi neajutorat este în încăpăţânarea lui de a refuza toate aceste sisteme fără de care viaţa ar fi de neconceput…”

 

Aşa începea fiecare meci deschis marelui public în care principala atracţie o constituia un non-simbiot, o relicvă a Marelui Război.

 

Însă chiar şi neameninţat cu moartea, chiar şi dacă nu i-ar fi fost monitorizate fiecare gest, vorbă sau emoţie, tot nu le-ar fi vorbit. Cum să-i facă să înţeleagă că tocmai acel perpetuu act de autoconsumare îi împiedica să meargă mai departe? Cum să le explice că aceea nu e viaţă, cel puţin nu viaţa unui întreg, ci a unei sume de componente independente ce-şi trăiesc propria existenţă, chiar şi coordonate de o inteligenţă artificială globală, care privesc şi percep exteriorul, ca spaţiu şi timp, tot ca pe nişte componente individuale, că secretul constă, dimpotrivă…

 

Aşa că se rezuma să execute mişcări – nu neapărat perfecte, însă întotdeauna oportune – performanţă interesantă, cu atât mai mult cu cât nu beneficia de sprijinul niciunei proteze sau unităţi de calcul. Şi în acelaşi timp ochii îi zâmbeau, căutând să-i invite să-şi pună din nou întrebări, continuând mereu şi mereu să danseze dansul descătuşării sufletului, închis de ei într-o miriadă de mici închisori…

 

Într-o lume în care fiecare putea auzi, după voie, orice emisiune, orice voce sau gând ale oricui, să vezi un om limitându-se doar la mişcări sportive, gesturi şi mimică era fără îndoială ceva inedit.

 

Spectacolul dura deja de ceva vreme şi atrăgea tot mai multă lume. Puţin câte puţin, bătaia de joc iniţială a publicului părea să facă loc unei vagi îngăduinţe colegiale. Pentru cineva care nu folosea simulatoare tactice, subiectul nu se descurca deloc rău, însă, strategic, se dovedea un adversar redutabil. Iar în ceea ce priveşte eşecurile sale aparente, ele nu fuseseră niciodată catalogate drept greşeli de către arbitrul pozitronic, în cel mai rău caz asemănându-se acelor mari conflicte armate din trecut, în care, aşa cum s-a dovedit ulterior, nimeni nu ar fi putut ieşi învingător. Prin urmare, unii dintre jucători încercau să-l imite, aventurându-se treptat să renunţe la suportul digital.

 

 

De la un timp, Observatorii au început să raporteze, la nivel de individ, configuraţii noi ale circuitelor neuronale, conexiuni din ce în ce mai armonioase ale impulsurilor electrice care le traversau. La un nivel superior de monitorizare au fost înregistrate serii reacţii- sentimente-gânduri-atitudini care nu mai străbătuseră reţelele de foarte multă vreme. Se desenau structuri din ce în ce mai ordonate, apăreau ierarhii până atunci inexistente.

 

O efuziune misterioasă şi incontrolabilă plutea în aer, un sentiment de complicitate care făcea ca, în rândul jucătorilor şi al spectatorilor din ce în ce mai numeroşi şi, prin ei, în întreaga colectivitate, să se propage un val de simpatie şi ataşament îndreptat asupra lui – dar nu numai…

 

Ca răspuns la toate acestea, în aşteptarea unei schimbări fundamentale de ordin strategic, propaganda oficială era tot mai înverşunată, înteţind campania de denigrare pe toate canalele, cu sprijinul unor elemente-cheie din rândul publicului, făcând totul ca să-l discrediteze şi să-l ridiculizeze, recurgând chiar la inducerea de reacţii contrare direct în reţelele neuronale, în timp ce doza zilnică de tortură psihică pe care i-o administrau creştea exponenţial.>

 

>Nu există „întâmplare”. Există numai setări potrivite.

 

Reanalizând semantic profilul pe care i-l făcuseră, Tehnicienii au eliminat criteriul detectării pur senzoriale, propriu modului lor de gândire şi, instantaneu, în locul semnalelor vitale trădate de căldura corpului, în holograme şi-a făcut apariţia un alt tip de semnal, ce-i pulsa în zona superioară a pieptului, asemănător unui halou de dimensiuni variabile. Extinzând perspectiva, s-au putut detecta uriaşe fascicule translucide ale căror prelungiri se pierdeau în depărtare, dincolo de zona acoperită a metropolei. Şi, ce era mai îngrijorător, în public şi mai ales printre jucători îşi făceau apariţia mici spoturi intermitente care, pe măsură ce se trezeau la viaţă, păreau că-şi reclamă apropierea de grandiosul fenomen. Operaţionalii intrară în alertă. Experimentul trebuia întrerupt de urgenţă.

 

Dar toate calculele Viitorologilor au arătat că perspectiva renunţării la acea nouă dimensiune ar implica riscuri considerabil mai mari pentru societate.

 

Şi viitorologilor le-a aparţinut întotdeauna decizia.>

 

Alexandru Dan s-a născut în 1973, la Bucureşti. Licenţiat în Management financiar-contabil, a fost Şeful Departamentului Editură şi Bibliotecă al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România în anul 2009, iar din anul 2000 până în prezent coordonează redacţia economică a Editurii C.H. Beck din Bucureşti.

Blog personal: http://alexandrudanromania.wordpress.com