Considerat un roman sience-fiction de referinţă al anilor ’80, “Jocul lui Ender” atrage, dar crează şi o oarecare ciudăţenie în acelaşi timp. Pare uşor plicticos, mai ales la început, însă pe măsură ce pătrunde în subiect – eu nu i-aş zice acţiune – devine interesantă şi mai ales profundă.

Ne aflăm după a doua invazie a unei specii extraterestre – “gândacii”. Prima, respinsă cu multe pierderi, a doua câştigată în spaţiu, când omenirea se pregăteşte să facă faţă unui eventual al treilea val. În scopul acestei viitoare confruntări, omenirea se pregăteşte la modul cel mai serios, realizând o uniune a forţelor la nivel planetar şi pregătind viitorii comandanţi ai flotei spaţiale, de la cele mai fragede vârste. Unul din aceşti copii precoci şi supradotaţi este Ender – Andrew Wiggin – ajuns pe o staţie orbitală denumită “Şcoala de Luptă” unde învaţă alături de alţi copii, pe lângă materii obişnuite şi tehnicile şi tacticile necesare unui viitor comandant.

Copiii duc o viaţă cazonă şi sunt organizaţi în armate care se confruntă între ele în condiţii de imponderabilitate şi, de asemenea, joacă diverse jocuri pe computer, care permit profesorilor să le analizeze profilul psihologic, caracterul, temerile şi slăbiciunile.

Între copii se nasc şi neînţelegeri inerente, care într-o comunitate de copii inteligenţi, degenerează în războaie de grup şi mai ales personale, care în viaţa reală de pe staţie nu mai sunt simple adversităţi.

Sunt permanent supervizaţi de profesori care analizează comportamentul lor, modalitatea în care rezolva problemele, modul în care interacţionează şi reuşesc să conducă, să îşi asume responsabilităţi, dacă sunt sau nu potriviţi ca soldaţi. Mai mult, aceşti profesori – ofiţeri în Flota Internaţională – le testează permanent limitele, uneori prin modalităţi care te fac să te întrebi dacă este sau nu corect şi moral ceea ce se întâmplă.

Cartea are o anumită ciudăţenie, nu prin subiectul tratat şi nici prin modalitatea povestirii, ci, printr-o permanentă oscilaţie pe care ţi-o imprimă în minte, vis-a-vis de a cataloga personajele ca fiind pozitive sau negative, de a încerca să priveşti acţiunile lor ca fiind corecte sau greşite. Ca cititor te afli într-un permanent balans, încercând să justifici pe rând atât punctul de vedere al elevilor cât şi pe cel al profesorilor. Există chiar un conflict mocnit între aceste două mari categorii de personaje, iar toate acţiunile profesorilor ce par nedrepte din punctul de vedere al micilor soldaţi, devin imorale în ochii cititorului. Totuşi, dată fiind situaţia care pune în pericol întreaga specie umană, din punctul de vedere al profesorilor acţiunile lor apar ca necesare şi perfect justificate. Astfel eşti pus în faţa eternei dileme morale care îţi cere să decizi dacă scopul scuză sau nu mijloacele.

Ciudăţenia constă şi în aceea că maturitatea, comportamentul şi limbajul copiilor par nefireşti, nu în cadrul cărţii, ci, pentru tine ca om, care cunoşti naivitatea, imaturitatea şi în general toate limitările vârstelor copilăriei. Astfel, judecata rece şi limpede, acţiunile precise şi calculate ale copiilor, chiar crimele comise, îi zugrăvesc ca nişte mici monştri, cu care te acomodezi mai greu la început.

Desigur, acţiunea şi personajele sunt mult mai complexe, există şi un plan secund al evenimentelor, cu propriile personaje. Dilema morală la care te supune Orson Scott Card se diluează puţin spre final, mai ales când descoperi “poanta”, însă concluzia ce se poate trage trebuie neapărat legată de moralitatea lui Ender, erou şi fără îndoială personaj central pozitiv, cu toate criticile aduse pentru violenţa sa.

Jocul lui Ender face parte dintr-o serie mai mare de romane, însă poate fi citit şi savurat şi ca roman independent.

 
 Povestirea face parte din volumul Supraveghetorii de Eugen Gomboș, apărut în 2009
 

Eugen Gomboș, din Brasov, are 44 de ani și este de profesie avocat.supraveghetorii
Publică în Gazeta SF și Revista Literară Astra.
A debutat în volum apărut în 2009 la Brașov, intitulat “Supraveghetorii”.