GSF62 ban-650

          1. Justiţia Sistemului

         

          – Vă rog să vă ridicaţi! Intră Curtea!

          Tresar, crispându-mă reflex. Zbieretul piţigăiat şi cu inflexiuni de disperare slugarnică al grefierului parcă îmi trece cu uşurinţă prin timpane şi pătrunde direct în creier, cu efect asemănător unui cui înroşit în foc. Pun cartea pe care o răsfoiam pe fotoliul alăturat şi mă ridic respectuos, privind spre individ cu o oarecare pornire contemplativă. Spre propria-mi surprindere, imaginea mă relaxează brusc. Zâmbesc chiar detaşat: pare un personaj kafkian. Corpul cocoşat îi este mascat de roba gri, ce îi defineşte poziţia în ierarhia judecătorească, conform unui cod al culorilor precis definit. Îmi dau seama cât este de sfrijit numai după palmele scheletice şi faţa-i osoasă, cu nas coroiat şi pomeţi proeminenţi pe care se sprijină o pereche de ochelari negri foarte mari, cu ramă groasă – nu credeam să mai existe aşa ceva. O gură cu buze subţiri, părând o simplă spintecătură făcută cu un cuţit neascuţit, completează aspectul feţei unui funcţionăraş perfect anonim, dar cu credinţa aproape palpabilă că întregul univers se sprijină acum pe umerii săi. Din spatele lentilelor cu nenumărate dioptrii mijesc doi ochi spălăciţi; pot citi cu uşurinţă în ei neţărmuita veneraţie pentru judecătoarele îmbrăcate în fastuoase robe grena-violet, cusute cu fireturi aurii, ce apar în scenă pe o uşă oarecum dosnică. Toate trei au coafuri fascinante, cu bucle ample sau cu bant, aurii sau uşor castanii, ce încearcă să le dea o notă maiestuoasă, dar mai ales să înmoaie trăsăturile aspre ale unor magistraţi ce se mai cred încă femei… Cu gesturi ample şi aproape sincrone, se aşază în jilţurile impunătoare.

          Sunt imperiale…

          Ne aşezăm şi noi, imediat după Curte. Măreţia şi solemnitatea momentului este amplificată de tăcerea în care toată lumea se pregăteşte de… luptă. Cele trei arbitre – care până la terminarea şedinţei vor fi Dumnezeul micului univers din sala de judecată – îşi scot pe masă simbolurile puterii ancestrale: codurile şi Biblia. Semnificaţia este clară: ele sunt aici reprezentantele puterii sociale, cu acordul celei religioase. Grefierul sare şi el repede şi, cu mişcări precipitate, pune o cruce din lemn pe pupitrul din mijloc; cu mâna pe ea vor jura martorii că vor spune „adevărul şi numai adevărul”, ca o garanţie suplimentară în raport cu ameninţarea pedepsei pentru minciună.  Fuge apoi repede la locul său şi rămâne încremenit, cu ochii în sus la Preşedinta completului. Avocaţii pândesc şi ei încordaţi gesturile instanţei, fremătând precum armăsarii din blocstarturi în aşteptarea semnalului de plecare.

          Mă detaşez şi mai mult de context. Toată atmosfera îmi reaminteşte de un alt autor al unor lucrări monumentale. De data aceasta este vorba despre un om de ştiinţă, un geniu al domeniului său: Gustav le Bon. Îmi revin în minte descrierile amănunţite ale acestuia referitor la psihoza creată mulţimilor de simboluri, gesturi şi, mai ales de însemne oficiale, cu referire directă la cele judecătoreşti. Privesc în jur şi încerc – amuzat de idee – să mi-i imaginez pe toţi cei din sală îmbrăcaţi obişnuit. Merg mai departe cu imaginaţia şi îi văd în costume de baie. Scaunele se transformă în şezlonguri, birourile în mese cu umbreluţe, dosarele în ceşti cu cafea şi halbe cu bere rece, aburindă. Codurile şi Biblia capătă brusc aspect de reviste mondene. Aproape mă bufneşte râsul în momentul în care imaginea mea virtuală se centrează pe amărâtul de grefier, aflat într-un plan mai îndepărtat. Prim planul este ocupat de un avocat burtos, foarte interesant şi el ca aspect: capul îi pare întors cu susul în jos datorită cheliei totale, dublată de o barbă impresionantă. Probabil că am şi scos vreun icnet de râs, pentru că o doamnă din faţa mea îmi întoarce imediat o privire plină de reproş.

          Eu nu am avocat.

          Am considerat că am evidentă dreptate pentru a mai avea nevoie de cineva care să mă reprezinte şi să mă apere. Mi-a fost confirmată până acum de toate instanţele inferioare ce au judecat plângerea împotriva mea. Asta îmi dă o stare de linişte şi detaşare ce îmi permite contemplarea acestui univers unic, cu reguli dificil de înţeles. Un univers în care am intrat fără voia mea şi fără să înţeleg prea bine cum şi de ce.

          – Declarăm deschisă şedinţa de judecată! Dacă sunt amânări fără discuţie! Dar… vă rog: fără discuţie!

          Pistolul a bubuit! Porţile s-au deschis! Totul forfotă şi tropăie. O nebunie… Preşedinta de şedinţă strigă, încercând să facă ordine pentru a auzi şi a nota dosarele cerute la amânare. Avocaţii strigă spre complet diverse numere, care de care mai tare, încercând să-şi impună importanţa şi prioritatea. Clienţii strigă şi ei la avocaţi, mulţi neînţelegând ce se întâmplă şi cerând diverse explicaţii. În tot vacarmul, doar două personaje au rămas în aceeaşi postură: eu şi grefierul, amândoi încremeniţi cu ochii pe Preşedinta completului de judecată. Fiecare din motivele sale… Eu aştept să văd când va folosi ciocănelul făcător de linişte, iar grefierul aşteptând ca buzele stăpânei sale să-i adreseze un număr care să declanşeze desfăşurarea procedurii repetată de ani de zile.

          Orele trec… Ca să nu mă roadă senzaţia că pierd timp preţios din viaţă, îmi reiau cititul. Am parcurs un întreg capitol despre formele Calabi-Yau, în încercarea de a înţelege mai profund modul în care fizicienii şi matematicienii încearcă din răsputeri să modeleze o realitate pe care şi-o imaginează la nivelul de organizare al lungimii Planck. O realitate care are legătură mai degrabă cu Alice în Ţara Minunilor, decât cu orice realitate palpabilă.

          Mă concentrez cu greu. Atmosfera este încărcată de emoţii şi speranţe într-o justiţie oarbă. Oarbă!? Ca o comandă subliminală, noţiunea mă repune în starea contemplativă de la începutul şedinţei de judecată. Pe peretele din spatele completului observ abia acum o sculptură imensă făcută în marmură, de un alb aproape absolut, ce o înfăţişează, desigur, pe Themis, zeiţa justiţiei, legată la ochi. Ţine balanţa în mâna stângă şi sabia dreptăţii în cea dreaptă. De ce o femeie face dreptate!? Poate este soţie, poate mamă, ori fiică… Sabia lată şi grea îmi apare complet absurdă pusă în mâna unei femei atât de graţioase. Hmm… mă restrâng cu analiza doar la simbolistică: cea care face dreptate nu trebuie să vadă faţa celor pe care-i judecă. Pentru a fi imparţială. Interesantă imagine transmisă de civilizaţia politeistă din vechea Romă… Oare dacă femeia legată la ochi ar auzi strigătele de implorare ale unui copil ori ale mamei sale ar mai lovi cu sabia!? Împing lucrurile şi mai departe: imparţialitatea presupune aşadar lipsa totală a sentimentelor, nu a vreunui simţ! Cu atât mai mult, simbolul justiţiei ar fi trebuit să fie un bărbat. Sau, şi mai bine, un… robot!

          – Cauza 35!

          Vocea piţigăiată a „prietenului” meu mă întrerupe brusc din reverie. Eu urmez! Sar în picioare şi mă reped în faţa zeiţei cu sabia. Cartea îmi cade pe jos. O las acolo. Acum nimic nu mai contează în afara realităţii ce mi se desfăşoară înaintea ochilor.

          – Dosarul 66, per 2066…

          Oricât par de insensibili, oamenii legii tresar. Chiar şi uscăţivul grefier îşi ridică sifoanele din hârtii şi mă priveşte pentru o fracţiune de secundă, cu o privire acuzatoare. Ridic din umeri: nu este o glumă! Nu eu am dat număr dosarului…

          – Recurenţi…

          Trece repede peste numele sonore.

          – Intimat: Mikra Condais! continuă el. Îşi ridică din nou privirea şi mă fixează preţ de o clipă, semn că reţinuse numele meu din alt context decât cel de faţă.

          – Pre… prezent! îngaim.

          Simt abia acum că emoţia, totuşi, mă gâtuie.

          – Procedura legal îndeplinită, s-a depus taxă de timbru şi împuterniciri avocaţiale.

          Procedura îşi urmează tipicul pe care aproape l-am învăţat. Avocaţii părţii adverse nu mai solicită administrarea vreunei probe suplimentare. Nici eu. Dar… Abia acum văd că sunt doi avocaţi; pe lângă avocatul blând şi şters cu care mă obişnuisem de la toate înfăţişările de până acum, a mai apărut încă unul. Este chiar avocatul cel gras, cu chelie şi barbă, pe care îl remarcasem la început. Am o strângere de suflet: de ce oare adversarii mei au cheltuit inutil angajându-l şi pe acesta!? Ştiu prea bine că nu au dreptate şi că vor pierde…

          – Instanţa constată încheiate procedurile iniţiale şi declară deschise dezbaterile asupra recursului, mă trezeşte din nou glasul judecătoarei din centru. Pentru reclamanţii-recurenţi…

          Încet, într-un crescendo atent dozat, cei doi avocaţi pornesc într-o şarjă care mă lasă cu gura căscată. Inclusiv pe „ştersul” de până acum nu îl mai recunosc; a căpătat brusc o vigoare şi o tenacitate de care nu îl credeam capabil… Explicaţii, articole, teze, practică judiciară, opinii în materie ale unor personalităţi marcante din domeniu… Cei doi avocaţi îşi iau cuvântul sau şi-l oferă unul altuia cu o politeţe de salon. Gesticulează şi se deplasează unul pe lângă altul într-o armonie deloc mai prejos de a unui spectacol de balet. Ca şi mine, Curtea pare fascinată. În spatele sifoanelor, pupilele grefierului cred că au atins diametrul maxim. Nu mă aşteptam nicidecum la o asemenea desfăşurare de forţe. Nimic nu o anunţa. Îmi vine în minte acea vorbă că victoria este a celui care câştigă ultima bătălie. Tot calmul şi detaşarea mea de până acum s-au spulberat. Mă trec toate sudorile. Nici măcar nu mă pot concentra să înţeleg ce susţin cei doi avocaţi. Parcă dintr-o dată se vorbeşte în altă limbă…

          – Pentru pârâtul-intimat…

          Doamna Preşedinte mă priveşte pe deasupra unor ochelari deosebit de fini, cu rama şi suporţii de fixare aproape invizibili, parcă din acelaşi material ca şi lentilele. Îi recunosc imediat, cu oarecare surprindere: sub aparenta discreţie a acestora se ascunde cel mai sofisticat sistem defensiv personal de pe planetă. Am colaborat direct la construcţia prototipului, ani de zile… Orice mişcare sau configuraţie din sală sunt analizate în timp real de un creier cuantic superinteligent, distribuit în materialul transparent, hotărând la fiecare sutime de secundă dacă există vreun pericol şi dacă este sau nu necesar să declanşeze infernul…

          Interpretez privirea judecătoarei ca pe o invitaţie de a formula opiniile şi concluziile mele cu privire la recursul declarat de cei ce m-au reclamat. Nu apuc decât să deschid gura, pentru că mă opreşte cu un gest.

          – Aveţi pregătire juridică? mă întreabă scurt.

          – Nu, doamna Preşedinte! răspund. Sunt fizician.

          – În acest caz nu aveţi dreptul să vă susţineţi concluziile.

          – Dar…

          – Acestea sunt regulile! îmi taie scurt avântul de a protesta. Sunteţi obligat să le cunoaşteţi când vă prezentaţi în faţa noastră, mă informează cu vădit reproş. Sau să vă angajaţi un avocat!

          Dar şi voi sunteţi obligaţi să ştiţi principiile lui Newton, şi ecuaţiile lui Einstein, şi definiţia căldurii şi… aş fi vrut să urlu, strivit de absurdul situaţiei pe care o trăiesc. Şi, dacă nu le ştiţi, voi nu sunteţi obligaţi să vă angajaţi un profesor! Mă abţin, simţind că am fost redus la o cantitate neglijabilă în toată această lume căreia nu-i aparţin, care nu mă înţelege, pe care nu o înţeleg, care mă striveşte ca pe un păduche… Ceva, totuşi, înţeleg: cei doi avocaţi mi-au dat şah-mat! Ba nu, m-au învins printr-o strategie de Go: mi-au dat până acum câteva piese şi poziţii nesemnificative, m-au făcut să mă simt stăpân pe situaţie, sigur de dreptatea mea. Mi-au distras atenţia, mi-au amorţit vigilenţa până în final. Abia acum înţeleg că, de fapt, sunt complet înconjurat, că totul s-a terminat…

          – În pronunţare! mai aud ca prin vis vocea baritonală a Preşedintei.

          Privesc spre grefier. Rânjeşte hidos, descoperind o dantură… în ton cu aspectul feţei. Pare în culmea fericirii! Lumea lui formală şi-a arătat din nou superioritatea în faţa unui intrus ca mine, indiferentă la valoarea intrinsecă a oricui din afara sa. Realizez acum cât de greşit l-am judecat. După canoanele lumii mele, este o caricatură; aici, în lumea lui, este un semizeu printre zei!

          Parcă şi Themis rânjeşte cu o satisfacţie crudă, privindu-mă pe sub legătura de la ochi…

          Mă împleticesc spre fotoliul din care mă ridicasem. Din neatenţie calc peste cartea căzută lângă acesta, boţindu-i foile. „O să-mi aducă mereu aminte de clipele acestea” gândesc, privind-o cum zace pe jos diformă şi inutilă, batjocorită şi ea ca şi mine în această lume falsă, a formelor fără fond…

         

          ♣

         

          Stejari şi fagi seculari trec pe lângă mine ca într-o filmare veche, fără sonor… Crengile umede, aproape negre, îmi par gheare care încearcă să mă oprească, să mă sfâşie. Dar trebuie să fug. Să fug… Picăturile de sudoare se amestecă cu lacrimile şi se întorc la mine, prelingându-se printre buzele întredeschise.

          Alerg cu disperare, cu furie prin Pădurea vieţii mele. Poteca este mereu aceeaşi. Calea este mereu aceeaşi… Are trecutul meu în ea. Aici sunt imprimate primele mele amintiri, când tatăl meu mă plimba prin stratul gros de frunze uscate, oferindu-mi ca sprijin degetul său arătător; unul cât toată mânuţa mea. Mă văd îmbrăcat într-un pardesiu bleu ca cerul, cu bumbi mari, aurii, privind în sus spre figura celui pe care în urmă cu mulţi ani îl ţineam în braţe când trăgea să moară… Pe aici mă hârjoneam săptămânal cu gaşca mea din şcoala primară, după ce ieşeam de la clubul de teatru al elevilor. Mulţi copaci au în scoarţa lor atomi şi molecule ale prietenelor pe care le sărutam după ce le prindeam „cu greu”. În studenţie alergam pe această potecă cu Doudu, ciondănindu-ne pe teme de cuantică şi relativitate. Din acele contraziceri, din nopţile de studiu încrâncenat ca să îmi justific opiniile, au răsărit cele mai importante idei ale vieţii mele. Le-am dezvoltat în timpul facultăţii. După ce le-am publicat – deloc convins pe atunci… – m-au propulsat neaşteptat şi deloc dorit pe primele locuri în ierarhia mondială a fizicienilor teoreticieni. Pe această potecă m-am îndrăgostit şi tot aici m-am hotărât să mă însor, întrebându-mă seara acasă, în faţa oglinzii, dacă cererea în căsătorie o rostisem eu sau îmi fusese şoptită… Pe acest drum prin inima Pădurii mi-am plimbat apoi proprii copii, mai întâi de mânuţă, oferindu-le ca sprijin degetul meu arătător…

          Pădurea mea şi bătrânul nuc de la poarta casei – în care au locuit şapte generaţii ale neamului meu – au fost motivele pentru care am refuzat mereu să plec la vreunul din marile institute ale lumii, care m-au curtat ani în şir. Nu am avut puterea să mă dezrădăcinez. Dar, mai ales, nu am vrut niciodată să fiu încartiruit, să devin o rotiţă în Sistem… Mi-a fost teamă să-mi abandonez personalitatea, să-mi vând individualitatea şi libertatea de gândire pe o iluzie a securităţii şi bunăstării materiale…

          Am aflat însă târziu – mult prea târziu… – că Sistemul nu acceptă elementele independente. Acestea pot naşte idei. Iar ideile pot deveni patogene prin contagiune, pot introduce în Sistem informaţii care să-i ameninţe structura şi stabilitatea. Eşti cu noi sau împotriva noastră, este o lozincă cu origine nerecunoscută, rostită însă adesea în cercurile oculte ale iniţiaţilor ce construiesc şi controlează viitorul, conform unor principii şi tehnici moştenite din vremuri imemoriale.

          Şi iată că Sistemul m-a învins: „…PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂŞTE: Admite recursul…” Ba nu, nu m-a învins! M-a strivit ca pe un vierme, pe tăcute. Fără nici măcar să îmi dea de înţeles vreodată că ar fi vorba despre vreo luptă. Am aflat abia acum că nici nu se putea altfel. Nu, nu există cineva care să fi conceput un plan împotriva mea; buclele de autoreglaj sunt cele care au acţionat fără greş, la un nivel mult superior observaţiei şi puterii mele de înţelegere cu privire la existenţa socială. Este în natura lucrurilor din universul cunoscut ca un element interior să nu poată modifica nici structura şi nici evoluţia unui Sistem. Oare cum de am sperat ca un astfel de principiu fundamental să fie încălcat în cazul meu!?

          Dumnezeule mare, cine m-am crezut!?

          Alerg… Este singurul lucru pe care mai pot să-l fac. Să alerg sau… să mă sinucid. Dar şi alergatul acesta pare doar o etapă tranzitorie…

          Am pierdut totul. După pronunţarea sentinţei am devenit un paria. Orice informaţie despre mine a fost ştearsă din toate bazele de date din lume. Nimeni nu mă mai cunoaşte. Nici măcar familia. Din instinct, soţia a luat hotărârea corectă pentru a-şi asigura viitorul progeniturilor… Ce va urma?

          Nu mai exist decât material. Sunt ca un animal sălbatic din pădurea ce… Pădurea! Da… exist totuşi pentru cineva şi cineva există pentru mine! Oricine, orice ar face. Mă opresc, gâfâind, ca trăsnit. Abia mai pot să respir, iar inima bate să-mi sară din piept. Abandonez poteca şi intru adânc în pădure, săpând şanţuri largi prin frunzele uscate. Primul copac ce îmi iese în cale îl iau în braţe. Şi încep să plâng, să plâng în hohote.

          Voi lupta! Ultima bătălie nu s-a dat încă… Voi lupta cu Sistemul care m-a exclus. Şi acum voi lupta din afara sa, cu şanse reale! De această dată el este cel care nu ştie că este vorba despre o luptă. Când va înţelege, va fi târziu, prea târziu. Nu voi aplica strategia sa de GO. Nu voi lupta pentru câştigarea de teritorii sau piese. Nu aş avea nicio şansă; şi nici nu mă interesează aşa ceva. Voi lupta… pentru un alt Sistem!

          Cum vei putea face asta!? mă întreabă Pădurea. Este imens în comparaţie cu tine! îmi şuieră vântul. Nu poţi încălca principiile fundamentale! foşnesc frunzele. Ha, ha, ha! croncănesc câţiva corbi uriaşi ceva mai încolo, evaluându-mă cu poftă de pe stârvul unui câine mort, rătăcit probabil de mai multe zile…

          Veţi vedea! le răspund tuturor şi îmi şterg lacrimile cu pumnii încleştaţi.

          – Va urma – 

Wilhelm von Paul

Wilhelm von Paul

Mircea Bărbuceanu s-a născut pe 17 martie 1969 în Piteşti. Este profesor de fizică la Universitatea din Piteşti, traseul către această meserie fiind aproximativ liniar şi continuu: liceul de matematică-fizică Nicolae Bălcescu Piteşti (Brătianu, din anii ’90), Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, doctor în Ştiinţe Inginereşti. Testând diverse metode pentru a penetra scutul mental al studenţilor epocii Facebook, începând din 2012 are ideea de a apela la literatura SF, de a ascunde cunoştinţe ştiinţifice serioase într-un „ambalaj” frumos, care să păcălească bariera ridicată în faţa rigidităţii unei prezentări academice. „Ca un medicament! şi-a spus. Amărăciunea substanţei active este disimulată de substanţe de adaos, cu gusturi şi culori atrăgătoare. Doar aşa putem să înghiţim amarul medicament, spre binele nostru...”. Prima lucrare „serioasă” apare în 2013, în Nautilus: nuvela Magalhaes 2519 – Corabia. Apar apoi succesiv încă patru părţi (Vortexul, Transfonul, Jocul Timpului şi Compromisul), care conturează primul ciclu al unei călători în „jurul” Universului, începută la exact un mileniu după cea a lui Magellan în „jurul lumii”. Urmează nuvela „Experiment crucial”, publicată, de asemenea, de Nautilus, inspirată de isteria neo-caragialescă a sfârşitului lumii în 21.12.2012. Mai recent, începând cu numărul din noiembrie 2014, Nautilus publică nuvela în patru părţi „Cronica experimentului de mâine”, în care este descris un model al nivelului fundamental al universului, fără a face rabat de la acţiune, personaje şi un final palpitant şi neaşteptat. Începe apoi să publice sub pseudonimul actual: Wilhelm von Paul, numele străbunicului matern. Tot Nautilus publică un eseu născut în urma unor discuţii mai pătimaşe cu colegi universitari („Cui i-e frică de… Scriitorul de Sf?” – decembrie 2014), o scurtă nuvelă SF de suflet, Picături de magie, şi o alta care surprinde relaţia complicată dintre fizician, societate şi natură: Cathedralis. Sfârşitul anului 2015 şi începutul lui 2016 marchează şi începutul colaborării cu Gazeta SF, care publică în paginile sale virtuale nuvelele Umbrele din Maglavit (din categoria Sf-caragialesc – premiul lunii) şi ulterior Panaceul (locul al doilea) …

More Posts