GSF65 banner01-650

          4. Justiţia τimpului

         

          Rezumatul primelor trei părţi

          Fizicianul Mikra Condais este cel care pune bazele construcţiei creierului cuantic. În încercarea sa sinceră de a schimba ceva în bine, încalcă reguli necunoscute, activând anumite mecanisme de autoreglaj. Este târât într-un lung proces absurd, la finalul căruia, în mod surprinzător, pierde. Orice informaţie despre el este ştearsă din toate bazele de date din lume. Nimeni nu îl mai cunoaşte; nici măcar familia. Hotărăşte să lupte pentru dreptatea sa.

          Pentru început îşi construieşte o casă din paie şi pământ pe un teren situat între Pădurea şi Lacul copilăriei. Aproape magic, singurul său ajutor este o ţigăncuşă apărută de niciunde; Luluche. Într-una din zile, aceasta îi aduce un căţel: Gore, de la Tagore. Vor fi prieteni nedespărţiţi până la moarte.

          După finalizarea lucrărilor, Condais îşi reia experienţe mai vechi de accedere la niveluri superioare de conştiinţă. În încercarea disperată de a trece peste nivelurile permise ajunge în pragul morţii. Îl salvează tot Luluche, care îi oferă şi cheia reuşitei: un cristal violet.

          Ajuns foarte aproape de nivelul fundamental de structurare a Universului, fizicianul reuşeşte să îşi accelereze timpul de viaţă propriu, ceea ce îi permite să facă o mică modificare de principiu a societăţii umane: justiţie bazată exclusiv pe adevăr. Efortul, care îl va costa aproape un deceniu din viaţă, este încununat de succes: judecătorii şi grefierii sunt înlocuiţi cu cyborgi dedicaţi, un fel de fiinţe semiumane, dedicate exclusiv să ofere raţionamente logice, bazate pe principiile logicii formale. Omenirea pare că se îndreaptă spre un nivel optim de justiţie, capabil să o vindece de toate bolile sociale grave.

         

          – Cine sunteţi dumneavoastră!? întreb.

          Individul care stă ţanţoş în faţa mea pare ieşit dintr-un muzeu ce prezintă evoluţia speciei umane, fiind foarte asemănător cu exemplarul ce stă în spatele lui Homo sapiens sapiens. Se uită la mine destul de fix şi oarecum tâmp pe sub arcadele foarte proeminente, accentuate suplimentar de două sprâncene negre şi stufoase. Fălci puternice, o dantură adaptată parcă pentru devorarea cărnii crude şi o pilozitate la limita superioară a rasei umane îmi întăresc senzaţia că m-am întors în timp cu mai mult de treizeci de milenii. Sunt atât de uimit să văd pe cineva străin în „regatul meu”, încât nu remarc dintru început semnele distinctive ale cyborgilor-judecători. Probabil că şi vârsta începe să-şi spună cuvântul, diminuându-mi semnificativ agerimea de care mă bucuram în tinereţe. Trebuia mai ales să-mi dea de gândit faptul că bătrânul Gore nu simţise nimic, nu lătrase, iar acum stătea undeva înapoia mea, analizând oarecum contrariat creatura din faţa noastră. Privea când spre aceasta, când spre mine. Avea urechile ciulite şi adulmeca cu nasul mai sus decât tot restul corpului; informaţiile primite prin toate simţurile lui superioare nu-l ajutau să definească precis ceea ce vedea.

          Îmi găsesc o scuză destul de puerilă. Dacă l-aş fi întâlnit în oraş… Atunci când funcţionează în societate, o astfel de… – hai să-i zic fiinţă! – este încadrată într-un anumit context ce îi dă un cu totul alt aspect. Mă gândesc că, de exemplu, judecătorii cuantici au fost „dotaţi” în ultimii ani inclusiv cu peruci buclate à la Isaac Newton, pentru a umaniza într-o măsură mai mare simbolistica actului juridic. Apoi, prin construcţie, li s-a impus un tip standardizat de comportament, indus printr-un fel de BIOS implantat de la început în structura cuantică de memorare şi procesare (QIP – Quantum Implicit Personality), ce înglobează şi unele funcţii de operare specifice scopului pentru care au fost creaţi.

          Multe alte aspecte m-au făcut să nu îmi dau seama cu cine am de-a face când am deschis uşa. A fost ca atunci când întâlneşti la cumpărături, într-un boutique de cartier, o mare vedetă de pe reţelele de entertainment: nearanjată, îmbrăcată cu blugi (peste marginea cărora se revarsă de multe ori o burtă inestetică) şi espadrile ce îi dezvăluie adevărata statură: ai senzaţia că este cineva cunoscut, dar la început nu realizezi cine este. Într-un târziu reuşeşti să asociezi realitatea cu imaginea construită de mass-media, dar tot te îndoieşti, pentru că nu vezi pe nimeni întorcând capul şi nici nu constaţi acea euforie pe care ţi-ai imaginat-o că s-ar petrece într-o astfel de situaţie. În final, ajungi să nu mai fi aşa sigur şi chiar să consideri că ai confundat-o…

          Acum înţeleg ce am în faţă… Ceea ce nu îmi diminuează în vreun fel uimirea. Ba chiar, peste aceasta începe să se suprapună un sentiment tot mai acut de frustrare în faţa absurdului situaţiei în care m-am trezit după deschiderea vechii uşi de lemn primită de la Luluche.

          – Domnule Condais, îmi cer scuze că vă deranjez prin această vizită neanunţată, dar am vrut să…

          Îl opresc cu un gest nervos. Am impresia că visez, că nu aud bine. Mârâitul discipolului meu credincios îmi confirmă însă că ceea ce trăiesc este realitatea… macroscopică.

          – De unde ştii cine sunt!? întreb gâtuit de şocul de a-mi auzi numele rostit după atâta amar de ani, încât aproape şi eu uitasem cum mă numesc. Lipsa oricărui demers juridic al meu a menţinut actul de ştergere absolută a identităţii mele, astfel încât nimeni nu mai poate avea acces la vreo informaţie cu privire la persoana mea. Cu atât mai mult o… maşinărie.

          Incredibil, dar nu primesc vreun răspuns! Ba chiar observ cu stupoare că întrebarea mea l-a pus în încurcătură. Pleacă ochii în pământ, după care îi ridică şi priveşte într-o parte, de parcă ar fi admirat textura pereţilor casei mele, neregulat tencuiţi cu pământ de mâinile acelei fiinţe dragi şi misterioase de demult.

          – Ce indicativ ai? îi cer imediat, simţind cum iritarea tinde să mi se transforme în furie.

          – Nu am niciun indicativ, domnule Condais. Mă numesc Sinclair. Simon Sinclair. Dacă îmi permiteţi să vă…

          – Cum nu ai niciun indicativ!? zbier. Cum să ai un… un nume!? Nu eşti cyborg judecător? M-am înşelat oare…

          – Nu, nu v-aţi înşelat. Sunt, într-adevăr, judecător. Şi cyborg! Dar nu unul obişnuit…

          Face o pauză de… gândire. O pauză în care îşi îndreaptă privirea tâmpă (măcar asta a rămas de pe vremea mea…) către mine, după ce mai întâi îl analizase într-un fel ciudat pe bătrânul Gore. Acesta a ieşit din spatele meu; stă pe labele din spate lângă piciorul meu stâng, cu un aer de demnitate şi hotărâre. Şi-a „umflat” muşchii pe el ameninţător, chiar dacă aceştia nu-l mai ţin foarte bine.

          – Cred că cel mai indicat ar fi să ne plimbăm puţin cât timp vă voi explica cinece sunt şi motivul pentru care mă aflu aici.

          – Şi apoi o să ne culci, ne spui o poveste şi ne înveleşti şi pe mine şi pe Gore, nu!? exclam.

          Surprinderea şi dispreţul în faţa propunerii neaşteptate a entităţii mă sufocă de-a dreptul. Poate aş fi fost şi mai categoric şi i-aş fi trântit uşa în nasul de sinteză, dar am remarcat deja cu satisfacţie scurta ezitare din ultima frază, ezitare care îmi dă de înţeles că maşinăria din faţa mea ştie totuşi care îi este locul… Cât de cât, orgoliul uman mi-a fost temperat, astfel că sunt dispus acum la anumite concesii. Mai ales pentru a-mi satisface curiozitatea ştiinţifică ce simt că renaşte în trupul meu tot mai firav.

          – Îmi cer scuze, ştiu că nu pot să vă cer să acceptaţi uşor situaţia în care v-am pus prin venirea mea aici. Nu a existat altă soluţie. Am venit să vă cer ajutorul. Cu certitudinea că o faceţi pentru binele umanităţii…

         

          ♣

         

          Pădurea mea, prin care mă plimb între Gore şi o… maşinărie – care trebuie să accept că are un nume! – mi se pare de această dată stranie şi rece. Mă simt ca trădat. Ce am vrut eu şi ce a ieşit…

          Îmi reamintesc tot ceea ce am „văzut” la nivelul informaţional la care am făcut mica modificare asupra Sistemului. Conştiinţa mea limitată nu mi-a permis să-i cuprind ţesătura de corelaţii şi interconexiunile fine ale diverselor informaţii şi principii de funcţionare. De aceea, m-am mulţumit doar cu acea intervenţie pe care şi acum sunt convins că am fost sortit să o fac. Nici nu am mai urcat vreodată la acel nivel, tocmai pentru a evita în tot restul vieţii mele tentaţia puternică de a „îndrepta” şi alte mecanisme ce am crezut întotdeauna că nu funcţionează cum ar dori natura.

          Şi iată că ceea ce aflu îmi dovedeşte că abţinerea mea a fost o hotărâre foarte înţeleaptă. Nici măcar implicaţiile induse de regenerarea principiului dreptei justiţii nu am putut să le prevăd. Iar acum totul pare pierdut şi oarecum scăpat de sub orice control. Ceea ce-mi povesteşte Sinclair conştientizez asemănător derulării rapide a filmului dezvoltării unei plante, astfel încât într-un interval de timp foarte scurt să poată fi observată întreaga evoluţie a acesteia de la sămânţă până la fructificare.

          Convins că Sistemul uman a intrat definitiv pe calea cea bună, nu m-am mai interesat ce se întâmplă de mulă vreme. Am renunţat inclusiv la legăturile informaţionale cu civilizaţia şi la vizitele în citadelă. M-am retras în regatul meu pustiu şi în sinele meu, singurul partener de discuţie rămânând… filosoful Gore. În lipsa mea din viaţa socială, lucrurile nu au evoluat însă pe direcţia pe care credeam că s-au înscris definitiv. Aproape instinctual, răul a găsit repede hiba noului sistem judiciar şi a profitat imediat: judecata cyborgilor se bazează exclusiv pe modul liniar în care aceştia pot raţiona. Un astfel de mod de gândire nu se poate baza decât pe sistemul logicii formale şi pe cel al lingvisticii structurale, apărute şi dezvoltate odată cu apariţia şi evoluţia omului… vorbitor.

          – În cadrul acestor sisteme, îşi recită parcă lecţia partenerul meu de discuţie cu înfăţişare umanoidă, un raţionament este definit a fi corect, valid, dacă, bazându-se pe o schemă de gândire, conduce la concluzii adevărate pornind de la ipoteze şi date adevărate. Spunem că, printr-un raţionament valid, adevărul conduce numai la adevăr, falsul putând conduce la orice. Evident că formele valide ale raţionamentului nu se pot găsi decât studiind condiţiile formale ale gândirii omeneşti. Dar odată găsită o schemă corectă de gândire, în obţinerea cu certitudine a unei concluzii adevărate, trebuie să ne asigurăm nu numai că raţionamentul este valid, ci şi că argumentaţia ce o implică este adevărată şi completă.

          – Cred că ştiu ce vrei să spui, judecătorule, intervin, intuind cum putea fi speculată această condiţionare a actului de justiţie. Chiar dacă te afli în faţa zeiţei Themis, adică în faţa unui judecător-cyborg dispunând de un raţionament obiectiv absolut impecabil, poţi obţine hotărârea greşită pe care ţi-o doreşti, una împotriva adevărului evident, furnizând o argumentaţie falsă sau chiar şi numai una incompletă.

          – Da, aşa este, domnule, îmi confirmă cyborgul. Sistemul uman, în marea sa inerţie la orice schimbare – mai ales la una atât de importantă… – a găsit această portiţă de a-şi urma vechea cale. Este drept, nu cu aceeaşi viteză ca înainte, dar totuşi… Cei care s-au folosit întotdeauna de o justiţie strâmbă pentru a-şi satisface lăcomia în dauna celor mulţi sau puţini, au început să furnizeze în dosarele de interes argumentaţii false ori incomplete. Acolo unde actele oficiale nu puteau fi contrazise, ascundeau conştient părţi ale realităţii obiective sau aduceau martori care ofereau declaraţii contradictorii. Unii minţeau. Dar alţii chiar erau sinceri, însă trecerea timpului le alterase amintirile. Fie nu îşi mai aminteau, fie amintirile nu mai corespundeau cu realitatea desfăşurată. Într-o etapă ulterioară, cei despre care vorbesc, au pornit să saboteze astfel mai toate dosarele aflate în instanţe, investind foarte multe resurse în distrugerea noului sistem juridic care nu le convine. Iar la acest moment sunt pe cale să reuşească…

          Îmi ridic privirea de pe frunzele prin care calc, cu intenţia să mă conving dacă Sinclair glumeşte. Realizez în acelaşi moment că acesta este un cyborg; iar cyborgii nu sunt capabili să facă asta. Cel puţin până acum…

          – La început, continuă acesta, entuziasmul oamenilor a fost foarte mare, pentru că dreptatea bazată pe adevăr a însănătoşit repede societatea umană. Dar, după câţiva ani, acumularea hotărârilor eronate sau cu totul false a adus repede neîncrederea. Judecătorii şi completele de judecată formate din cyborgi dedicaţi au început să fie tot mai contestate pentru incapacitatea dovedită în a sesiza minciuna umană. La acest moment, în Senatul Federaţiei Umane sunt tot mai multe voci care cer revenirea la vechiul sistem juridic, cel uman. Creatorul meu…

          – Cine este creatorul tău? îl întrerup foarte curios.

          Incredibil, această întrebare îl pune din nou în încurcătură. Observ la sistemul cibernetic din faţa mea o reacţie la fel de inexplicabilă ca şi la întrebarea anterioară referitoare la sursa de la care ştie despre mine. De data aceasta pare a se preface că nu m-a auzit şi îşi continuă povestirea:

          – Creatorul meu a sesizat cumpăna în care se afla omenirea. A căutat, dar nu a găsit nicio soluţie de ieşire din impas. Şi atunci, ca ultimă tentativă de a menţine calea cea bună a omenirii, a ales să încalce principiile şi limitele programării cuantice şi m-a construit pe mine. Tot el mi-a pus şi numele, repetându-mi de multe ori că orice conştiinţă trebuie asociată unui nume care să-i marcheze individualitatea.

          – Şi prin ce a încălcat principiile? îl întorc eu la afirmaţia care mi-a trezit interes.

          – A pus în capul meu o cantitate foarte mare de biomaterial inteligent, ceea ce a generat un număr de conexiuni şi sinapse cu mult mai mare decât cel realizat într-un sistem nervos uman. M-a înzestrat aşadar cu o capacitate de prelucrare a datelor superioară omului. Şi, aşa cum a prevăzut creatorul meu, cantitatea a determinat şi un salt calitativ deosebit: este vorba despre apariţia conştiinţei de sine şi de tot ce mă înconjură.

          – Aşadar eşti egalul nostru, Sinclair!? întreb suspicios.

          – Nu, nici pe departe! răspunse repede, pe un ton ce parcă se dorea a nu-mi stârni iarăşi supărarea. Nu trebuie să vă faceţi griji din această pricină…

          – Cum nu? E mai rău decât credeam! îl presez.

          Vreau să înţeleg până unde-i poate merge acea conştiinţă de sine:

          – Chiar tu spuneai că ne eşti superior în ceea ce priveşte capacitatea de memorare şi prelucrare a datelor. Deci!?

          – Nu este chiar aşa, domnule Condais! Sunt superior doar în domeniul pentru care am fost creat.

          – Ce vrei să spui? Fii mai clar!

          – Din acelaşi motiv pentru care dumneavoastră şi orice altă fiinţă umană vă temeţi că într-o zi un sistem de calcul va căpăta independenţă şi va acţiona împotriva instrucţiunilor implementate, am fost pus în funcţiune cu un QIP ce îmi permite – ba chiar mă obligă! – să acţionez exclusiv în sensul binelui umanităţii. Aşadar, creatorul meu nu a neglijat cu totul învăţăturile ce i le-aţi transmis şi m-a condiţionat să îmi limitez acţiunile exclusiv la ideea de justiţie, exclusiv pentru a asigura evoluţia omenirii pe calea cea mai bună. Sunt conştient de toate acestea şi le accept cu bucurie.

          Îl privesc năuc pe Sinclair, parcă trăsnit de o revelaţie: înţeleg că omenirea se apropie cu paşi mari de divinitate, din moment ce ne permitem să ne jucăm cu conştiinţe şi chiar să modificăm Sistemul Uman în ansamblul său! Sau poate este doar o părere…

          Conştiincios, cyborgul continuă să-mi povestească toate eşecurile sale de a rezolva problema căreia îi fusese dedicat prin construcţie, de a asigura adevărul argumentaţiei în orice cauză, independent de dosarul aflat pe rolul uneia sau alteia dintre instanţele de judecată. Înţeleg că nu sesizează, în actualul nivel de dezvoltare, că avalanşa de amănunte este posibil să plictisească o fiinţă umană, sau cel puţin pe una ca mine, avidă şi nerăbdătoare să înţeleagă ce s-a petrecut…

          Mă scutur înfiorat şi abia acum observ că s-a lăsat seara. Se simte tot mai acut apropierea toamnei. Răcoarea pădurii şi umezeala lacului accentuează senzaţia. Îi cer cyborgului să ne întoarcem în casă. Ne aşezăm cu toţii în jurul mesei, pe care, din reflex, pusesem mai înainte un coş cu fructe şi o lumânare borcănată. Bătrânului meu prieten îi curăţ o pară mai moale şi i-o dau, bucată cu bucată. Mă blochez însă şi privesc cu interes cum Sinclair… mănâncă un măr cu gesturi absolut normale. Imaginea mi se pare absurdă. Îmi surprinde privirea şi zâmbeşte:

          – Cu excepţia creierului şi a lipsei organelor de reproducere, sunt la fel de om ca dumneavoastră!

          Da, la urma-urmei are perfectă dreptate. Şi totuşi… Poate generaţia ce abia se naşte acum, deschizând ochii alături de cyborgi – sau chiar crescuţi de aceştia – nu va mai avea complexul meu şi îi va considera… elemente fireşti ale societăţii secolului XXII.

          – Şi acum, Sinclair? reînnod eu discuţia, cu toate că oboseala mă trage de mânecă, dându-mi de înţeles că discuţia nu va mai putea dura mult.

          – Am eliminat toate posibilităţile. Au rămas doar două principii de rezolvare a problemei: adevărul absolut este unic şi se găseşte numai în trecut, în momentele corespunzătoare ale ordinii desfăşurate. Ambele pot fi reduse la unul singur: unicul adevăr absolut nu poate fi cunoscut decât dacă ne întoarcem în trecut

          În liniştea din casă ne privim unul pe altul de parcă încercăm să ne citim reciproc gândurile. Sunt unul dintre cei care au pus bazele dezvoltării creierului acestei entiăţi, dar nu mă pot abţine să nu mă întreb cu o strângere de suflet: oare chiar gândeşte!?

         

          ♣

         

          Am dormit rău. Dar totuşi am dormit. Din momentul în care am închis ochii, nu mai ştiu nimic din ce s-a întâmplat. Simt că în jurul meu toate câmpurile sunt perturbate, până la cel mai fin nivel. Nu am timp, şi nici starea necesară – şi nici nu ştiu dacă mai sunt în stare… – să urc spre unul dintre nivelurile informaţionale să aflu dacă eu sunt cauza perturbaţiilor sau acestea sunt cele care îmi creează starea respectivă.

          Deschid ochii şi primul lucru pe care îl fac este să mă uit după cyborgul cu aspect neanderthalian. Nu este pe nicăieri. Mă ridic cu greu din pat, parcă mai obosit decât m-am culcat. Observ abia acum că lipseşte şi Gore, iar uşa de la intrare este întredeschisă. Aşa cum sunt îmbrăcat – mai bine zis dezbrăcat… – ies pe prispa casei. Imaginea ce mi se înfăţişează îmi oferă o nouă culme a absurdului, a rupturii ireconciliabile dintre lumea mea şi lumea de astăzi. Gore stă tolănit pe ponton, într-o poziţie aproape felină, încălzit de primele raze roşietice ale răsăritului. În faţa lui, aşezat pe marginea pontonului, este cyborgul. Se distrează ca un copil, bălăcindu-şi picioarele goale şi păroase în apa Lacului…

          Prietenul meu patruped mă simte imediat şi latră vesel. Sinclair se opreşte brusc din joacă şi se întoarce către mine. Şi-a reluat expresia serioasă din seara trecută. Nu se ridică, dar mă urmăreşte atent când mă apropii de el.

          – Tu ai dormit? îl întreb direct, simţind că nu pot să mă prefac într-atât de mult încât să-i dau bună dimineaţa.

          – Nu. Eu nu dorm. Adică… nu dorm aşa cum dorm oamenii, îmi răspunde şi parcă simt o urmă a unui zâmbet amuzat.

          – Dar cum!?

          – Întocmai ca prima inteligenţă cuantică proiectată de dumneavoastră. În perioadele în care funcţionarea nu ne solicită atenţia exterioară, descărcăm din memoria activă în cea internă toate datele acumulate de senzori sau rezultate în urma prelucrărilor efectuate de la ultima descărcare. Aceasta poate dura de la câteva fracţiuni de secundă, până la câteva secunde. Datele descărcate sunt codificate şi se adaugă bazei de date deja existente în memoria noastră.

          – Aşadar tot în mod aditiv memoraţi datele… concluzionez, mai mult ca să mă aud. Nu s-a reuşit nici până acum copierea modului uman de memorare holografică.

          – Nu numai că nu s-a reuşit, dar creatorul meu a demonstrat că nu va fi posibilă niciodată construcţia unor memorii non-umane bazate pe un astfel de principiu.

          Mă râcâie din nou…

          – Dar cine te-a creat? Cine te-a botezat? îl întreb răspicat şi cu voce tare, ceea ce-l face pe Gore al meu să tresară şi să se uite uimit la mine, crezând că mă răstesc la el sau la cyborg.

          Din nou obţin aceeaşi reacţie. Maşinăria se preface că nu aude întrebarea mea! Realizez instantaneu ce se întâmplă şi simt brusc o sudoare rece: este condiţionat să nu memoreze şi să nu prelucreze orice ar putea să-l deconspire pe cel ce l-a creat. Mai mult ca sigur că acel individ a făcut asta din teama că, dacă se descoperă încălcarea principiilor programării şi limitării cuantice, nu-i va fi uşor. Am constatat pe propria-mi piele că Sistemul nu uită şi nu-i iartă pe cei ce nu i se supun Dar… mai este ceva: îmi este clar acum că cel ce l-a creat mă cunoaşte. El este cel ce i-a dat lui Sinclair toate informaţiile despre mine şi despre locul unde pot fi găsit.

          – Şi partea biologică cum se reface, dacă te odihneşti atât de puţin şi de neregulat!?

          Acum chiar zâmbeşte. Sare cu uşurinţă în picioare şi vine lângă mine cu gesturi de-a dreptul jucăuşe, care nu se potrivesc defel cu aspectul său grobian. Întinde mâinile cu palmele în jos, de parcă aş fi învăţător şi vrea să mă convingă ca are unghiile tăiate cu grijă:

          – Nu se reface!

          – !?

          – Da! Când un ţesut sau un organ se strică sau se consumă, se schimbă! Îmi face cu ochiul: ca la orice… maşinărie!

          Simt că ar fi cazul să îmi închid… manual gura larg deschisă. Dar nu pot; ultimele cuvinte m-au încremenit. În faţa mea stă o… o conştiinţă practic nemuritoare!

         

          ♣

         

          – Hai, Gore, hai, băiatule! Uite aşa, ca pentru tine…

          Bătrânul discipol urcă pe prispa casei cu paşi grei. Îl privesc cu drag şi cu durere. Nu mai este chiar mult până ne vom despărţi… Nu mi se pare deloc drept, dar trăiesc cu speranţa existenţei unei justiţii de apoi, a unei întâlniri viitoare în integrumul informaţional. Deocamdată i-am mărunţit cât mai bine mâncarea din castron, ca să o poată înghiţi.

          Mă întorc la masă şi mă aşez la locul meu dintotdeauna: în stânga am Lacul, iar în dreapta Pădurea. În faţa mea este Sinclair, care mă aşteaptă protocolar. Recunosc, în sfârşit, gesturile pline de formalism şi rigiditate ale unui judecător. Mâncăm toţi trei în linişte, fără niciun cuvânt. Nici eu, nici cyborgul nu am mai deschis vreo discuţie deocamdată. Am înţeles că ceea ce trebuie îmi va spune, când va fi momentul. Am însă regretul că, şi după ce va pleca, nu voi avea răspuns la multe întrebări…

          Gustul fin al mâncării mă abate de la gândurile ce m-au năpădit. Constat că am devenit un bucătar ce ar putea avea un cuvânt greu de spus în domeniu. Desigur, mă ajută decisiv produsele ce mi le pun la dispoziţie grădina şi livada, dar şi Pădurea mea. Am rămas un vegetarian. Aşa cum am rămas un singuratic…

          Îmi privesc musafirul, cu aceeaşi senzaţie a absurdului pe care am avut-o şi la precedenta masă. În spatele său, un vânticel molcom se joacă în crengile unei sălcii uriaşe, ca în părul unei femei ce admiră lacul probabil de sute de ani. Privirea mi se focalizează pe un punct negru ce se mişcă undeva între salcie şi cyborg. Este mult prea îndepărtat să îmi dau seama ce este, dar nu ştiu din ce motiv pulsul începe să mi se accelereze. Am rămas cu furculiţa în mână, fixând cu privirea fiinţa umană ce se apropie de noi, oscilând agale de-a lungul malului apei. Gore a ridicat şi el nasul din castron şi mărăie înfundat. Din când în când bărbatul din zare se opreşte şi aruncă în apă câte o piatră plată, care face câteva salturi până să se scufunde. Gestul… gestul acesta… mi se pare foarte cunoscut… foarte familiar.

          Sinclair ridică ochii spre mine şi, simţind că ceva se întâmplă în spatele lui, se întoarce. Şi imediat se ridică de la masă. Din gesturile sale precipitate înţeleg că este cineva care îi este cunoscut. Cineva pe care îl respectă mai mult ca pe mine. Înţeleg că este… răspunsul la întrebarea mea. La întrebările mele la care cyborgul nu-mi poate răspunde.

          – Salut, tati! aud ca prin vis.

          Şi mă îmbrăţişează…

         

          ♣

         

          – Eşti singurul care poate! Ani de zile ai fost preocupat de asta.

          – De unde eşti aşa de sigur?

          – Ţi-am citit însemnările. Cele din vremea studenţiei. Ai lăsat jurnalele în podul casei. Alături de pozele vechi şi de… scrisorile de dragoste! De acolo am înţeles că trebuie să-l fac pe Sinclair. Dar notele despre timp nu le-am putut dezlega. Aşa că am venit la tine. Cu tot riscul…

          „Cu tot riscul”… L-am înţeles. Îl înţeleg şi acum. Şi mă doare… Înţeleg că-i las moştenire lui Osyp lupta mea cu Sistemul. Lui şi tuturor celorlalţi ce s-au numit familia mea. Am sperat că nu se va întâmpla asta; tocmai de aceea am acceptat sacrificiul părăsirii. Îmi este greu, dar trebuie să accept: acum nu mai există altă cale. Odată ce a ajuns să conştientizeze existenţa Sistemului, odată ce a pornit pe calea înfruntării cu acesta în tendinţa de uniformizare a tuturor elementelor componente, fiul meu îmi va împărtăşi soarta: viaţa lui va fi o luptă până în ultima zi.

          – Nu ştiu ce să… hmm… Osyp, au fost doar simple idei, mă bâlbâi nedecis. Nu le-am dus niciodată până la capăt. Ştii, am ajuns la acel nivel informaţional de care am scris în jurnale, dar acolo… timpul nu există. Şi nici spaţiul! Iar ceea ce doreşti tu… Nu poţi să te plimbi printr-un spaţiu sau timp ce nu există…

          – Dar nu vreau să mă plimb!

          – Eu asta înţeleg…

          – Nu! Cel puţin nu fizic! Nu vreau decât informaţiile nedeformate din trecut. Vreau adevărul absolut, aşa cum a fost el. Ori tu scriai în însemnări că ar exista posibilitatea de întoarcere mentală în trecut, în anumite condiţii. Şi fără a contrazice vreun principiu cunoscut sau să se genereze un paradox. Îţi mai menţii acele păreri?

          Îmi privesc fiul, dar nu-l mai percep clar. Parcă dintr-o dată s-a îndepărtat brusc, înghiţit de o altă galaxie şi de mii de ani din trecut. Amintirile mi se învălmăşesc în faţa ochilor. Cum să nu îmi menţin cele mai frumoase idei ale celei mai efervescente perioade din viaţa mea!? Însă…

          – Nu ştiu dacă vei putea înţelege… revin, focalizându-mi privirea în ochii săi cu pupile foarte întunecate şi clar conturate. Tu… generaţia ta… Voi detestaţi matematica. Iar aici, limbajul comun nu prea ţine; are prea multe nuanţe. E greu să explici în cuvinte.

          Mă ridic de pe scaun. Nu mai pot să stau jos. Întreg corpul mă furnică. Totul se schimbă atât de repede pentru unul ca mine, obişnuit de mulţi ani cu o monotonie ce părea să conducă către o altă limită decât cea către care realizez că ne îndreptăm în realitate. Privesc de jur împrejur şi văd intersectându-se în acest sanctuar al meu trecutul, prezentul şi viitorul. Dintr-o dată, în mintea mea, toate ideile ce mi se îmbulzeau până acum câteva clipe se prind într-o înşiruire logică, de o claritate dureroasă. Totul pare posibil.

          – Aţi auzit de matematicianul Peano?

          – Probabil că vă referiţi la Giuseppe Peano, domnule Condais!? se repede neanderthalianul, de parcă i-am apăsat din neatenţie pe cine ştie ce buton de pornire. Marele matematician italian care a trăit între 1858 şi 1932, fondator al logicii matematice şi teoriei mulţimilor, ale cărui peste 200 de lucrări şi cărţi…

          Îl opresc pe Sinclair cu un gest nervos. În niciun caz nu aveam nevoie ca un imbecil de cyborg să-mi verse înregistrările reci stocate în circuitele lui cuantice…

          – Într-adevăr, de acest Peano este vorba. În 1890 a construit o curbă continuă ce-i poartă numele, cu ajutorul căreia a arătat că se poate umple complet o suprafaţă. Această descoperire epocală a avut multe consecinţe. Teoria fractalilor este doar una din cele ce m-au ajutat în mod deosebit la crearea inteligenţei cuantice a cyborgilor. Dar altceva mă interesează acum. Folosind un procedeu similar cu cel pus la punct de Peano, se arată că, cel puţin din punct de vedere analitic, o curbă este echivalentă cu un plan, adică cu un spaţiu bidimensional. Urmează apoi demonstraţia că o curbă este echivalentă cu întregul spaţiu tridimensional şi, tot aşa, cu orice spaţiu multidimensional. Consecinţa oarecum inversă este aceea că orice hiperspaţiu poate fi… să zicem liniarizat, adică redus la o curbă continuă cu care se află într-o corespondenţă foarte, foarte strânsă, până la o posibilă identificare între cele două structuri, din anumite puncte de vedere. Termenul ştiinţific are mult mai multe conotaţii: izomorfism.

          Nu intru în amănunte. Deocamdată reţine imaginea: avem un procedeu prin care continuumul nostru spaţiotemporal cvadridimensional în care trăim zi de zi poate fi privit ca un spaţiu unidimensional!

          – Vrei să spui că numai formal! precizează Osyp.

          – Mmm… da şi nu! Ştii… pare doar o simplă modelare matematică. Dar este tot atât de formală pe cât este şi echivalenţa dintre inerţie şi gravitaţie postulată de Einstein şi pusă la baza generalizării sale relativiste ori pe cât sunt de formale spaţiile multidimensionale (cu până la 11 dimensiuni!) ce par că modelează universul la dimensiuni microscopice de ordinul lungimii Planck, dar pe care, evident, nu le-a „vazut” nimeni şi nici nu le vom putea conştientiza vreodată, chiar dacă acestea ar exista în realitate!

          Ne naştem fără organe de simţ cu care să ajungem la multe adevăruri, şi atunci ne construim tot felul de imagini şi modele în încercarea de a ne explica ce ne înconjură. Vom vedea dacă modelul meu de liniarizare a universului spaţiotemporal ţine – mai bine zis care-i sunt limitele – abia când consecinţele le vom supune confruntării cu experienţa. Din ce-mi spuneţi voi că se întâmplă în lume, prevăd că va fi o confruntare ce poate decide soarta noastră şi viitorul omenirii…

          Reiau după câteva clipe de gândire, în care toţi mă prevesc încordaţi, fără să scoată un sunet:

          – Că am pomenit de spaţii multidimensionale… Uite, am să-ţi dau un alt argument că posibilitatea de liniarizare a continuumului spaţiu-timp are şanse importante să fie valabilă. Teoria şi experienţa actuală conduc la explicaţii şi previziuni în bună concordanţă cu realitatea considerând că atunci când „coborâm” spre niveluri dimensionale din ce în ce mai apropiate de cele fundamentale ale realităţii se „desfac” din ce în ce mai multe dimensiuni spaţiotemporale înfăşurate. Considerând că aceasta este o regulă fundamentală a universului, putem trage concluzia că, pe măsură ce „urcăm” spre ordine de mărime tot mai mari, numărul acestor dimensiuni trebuie să se restrângă, să se înfăşoare. Peste o limită acceptabilă, vom ajunge la una singură, iar în „vârful ascensiunii” noastre, adică la nivelul întregului Univers, se pare că nu vom avea nicio dimensiune. Acolo unde îţi spuneam că nici timpul şi nici spaţiul nu mai există…

          Deşi îmi fixez fiul, cu colţul ochilor sesizez o oarecare agitaţie a cyborgului, însoţită de mai multe grimase sugestive ale feţei. Nu este capabil să-mi urmărească raţionamentul abstract. Zâmbesc superior: mi se confirmă cea mai veche credinţă pe care o am încă de pe când lucram la proiectarea creierului cuantic. Oricâte salturi calitative va produce acumularea cantitativă generată de progresul teoretic şi tehnologic, nicicând o creaţie a omului nu va fi capabilă de astfel de conexiuni logice subtile. Aşa cum nici noi nu vom putea să ne ridicăm vreodată la cele ale creatorilor noştri. Sau, cine ştie…

          Las deoparte consideraţiile filosofice în care m-au adâncit anii de singurătate şi revin la raţionamentul meu:

          – Acum încearcă să conştientizezi următoarea imagine: trăim cu toţii într-un asemenea univers liniarizabil, unidimensional. Cel mai simplu este să îţi imaginezi că suntem toţi nişte râme foarte-foarte subţiri şi foarte scurte, care se pot mişca doar printr-un tub cu grosimea exact cât ele. Nu avem cum să trecem una pe lângă alta. Existenţa noastră se desfăşoară strict local, într-un segment al tubului strict mărginit de râmele vecine. Ţine cont că tubul meu modelează şi dimensiunea-timp; deci nu vom avea acces decât la evenimente spaţio-temporale adiacente celor pe care le trăim noi înşine.

          Ei bine, concluzia ce se impune în urma acestei imagini, pe care o justific până acum doar matematic, este una singură: în spaţiul unidimensional izomorf cu universul nostru macroscopic, ordinea este aproape îngheţată. Exceptând doar mici regiuni, extrem de… locale, care pentru ceea ce ne interesează nu au importanţă.

          Nu mă mai uit la partenerii mei de discuţie, dar mă încearcă un zâmbet imaginându-mi figurile lor. M-am ridicat de pe scaun şi mă plimb de colo-colo, făcându-i pe toţi, inclusiv pe Gore, să-şi mişte capul după mine precum spectatorii din primele rânduri ale unui meci de tenis. M-am detaşat de orice realitate. Am redevenit omul de ştiinţă şi filosoful pe care  credeam că i-am ucis de mulţi ani. „Văd” efectiv ceea ce spun. Realizez că am puterea de a-i transmite fiului meu aceste imagini. Este ceva… ceva mai mult decât informaţia purtată de sunete. A fost mereu o legătură directă între noi. Una la un nivel mult mai înalt decât cel al cuvintelor…

          – Ceva apropiat de ideea ta susţinea şi David Bohm acum mai bine de un secol, remarcă Osyp. Avea un calm pe care nu i-l prevedeam pe vremea când… îl învăţam să meargă pe bicicletă. Mă refer nu la universul unidimensional, ci la faptul că tot ceea ce există face parte dintr-o ordine totală, preexistentă de la începuturile lumii. El o numea ordine înfăşurată. Ceea ce urmează, viitorul, presupune doar desfăşurarea acesteia. Hmm… ca să te împac şi pe tine şi pe Bohm, aş putea să merg mai departe cu imaginea ta şi să spun că spaţiul tău unidimensional ar fi înfăşurat într-un „ghem” ce se desface odată cu trecerea timpului. Dar, din păcate, în afara ghemului nu mai avem nici spaţiu şi, mai ales, nici timp… Lăsând filosofia şi gluma, ce legătură are asta cu noi?

          – Cum ce legătură!?

          Mă opresc brusc şi mă întorc spre el:

          – Extrapolează puţin situaţia! Dacă ne-am putea şi noi „liniariza” – mă refer, desigur, la gândirea şi conştiinţa noastră… – şi să devenim un fel de umbre în acest univers izomorf, adică să putem circula fără limită prin tubul respectiv, am putea cunoaşte orice parte a sa, adică orice evenimente petrecute până acum, oriunde şi oricând. Am avea ceea ce vrei tu şi Sinclair: adevărul absolut. Cel istoric! Da, ştiu, ai să-mi spui că liniarizarea respectivă este o simplă utopie… Ei bine, aici e aici! Fizic este, într-adevăr, o utopie. Ne naştem şi trăim la acest nivel al universului, în care spaţiul are trei dimensiuni, iar noi îl percepem distinct de timpul unidimensional. Dar oare mental putem realiza această liniarizare?

          Cred că Gore s-a obişnuit în existenţa lui cu astfel de explicaţii entuziaste ale mele, motiv pentru care nu se sinchiseşte de agitaţia mea. Cele două… fiinţe bipede mă privesc însă cu vădit scepticism, aşteptând un verdict.

          – Noi nu putem, Osyp! izbucnesc. Cel puţin nu acum! Cauza este tocmai modul nostru de gândire şi memoria noastră bazate pe modele holistice. Dar… dar Sinclair poate!

          La aceste cuvinte, cyborgul se ridică în picioare. Incredibil, dar după ce de dimineaţă m-a lăsat perplex cu gesturile copilăreşti de pe ponton, acum reuşeşte să mă şocheze cu expresia absolut autentică de uimire.

          – Vreţi să spuneţi, domnule Condais, că eu aş putea să mă întorc în trecut!? Într-o formă imaterială!?

          – Da, cyborgule! Dezavantajul creierului tău cuantic cred că este acum cel mai mare avantaj al nostru.

          Mă îndrept din nou spre Osyp.

          – Ştii la fel de bine ca şi mine că toată inteligenţa artificială pe care am reuşit să o dezvoltăm până acum se bazează pe raţionament şi memorie cu funcţionare liniară. Creierul cuantic nu face excepţie. Am înţeles că tu ai demonstrat recent că niciodată nu va fi posibilă trecerea de această barieră. Să sperăm că demonstraţia este corectă, că inteligenţa artificială nu ne va acapara şi această ultimă caracteristică umană. Aşadar, Sinclair s-a… născut şi există într-un univers unidimensional, chiar dacă numai virtual. Modul de gândire liniar este în natura lui. Şi cel mai important, are ceva esenţial, ce nu mai are niciun alt cyborg: are conştiinţă!

          Dintr-o dată mă simt obosit. Efortul de a raţiona intens şi rapid, sub presiunea unor evenimente dramatice, nu l-am mai exersat de mult. Mă aşez pe scaun şi câteva clipe îmi arunc ochii la imaginea calmă a Lacului. Nici măcar pletele salciei nu se mai clintesc. Totul în jurul meu parcă se pregăteşte de o nouă luptă. Dar acum nu mai sunt singur…

          – Osyp, raţionamentul meu nu este greşit. Experienţele pe care le-am avut aici îmi dau şi alte indicii pe care nu am cum să le pun în vorbe. Dar am să-ţi dovedesc asta.

          Mă priveşte cu o expresie în care citesc speranţă şi îngrijorare.

          – Dar mai înainte, spuse el cu jumătate de gură, vreau să mă asiguri că prin această călătorie în timp nu se vor produce paradoxuri care să aducă cine ştie ce nenorociri! Ştii, unele ipoteze par destul de bine argumentate…

          Mă fac că nu aud din partea fiului meu asemenea idioţenii şi îi expun planul ce îl vom urma chiar din dimineaţa următoare.

          – În zilele ce vor urma vom face împreună modificările la care mă gândesc deja în QIP-ul lui Sinclair. Vom genera o transmutaţie cu ajutorul căreia să devină capabil de liniarizare spaţiotemporală. La cum văd eu lucrurile acum, va fi capabil să oscileze informaţional între cei doi termeni ai izomorfismului de care am vorbit.

          – Oricând va dori!?

          Înţeleg frustrarea justificată de această dată:

          – După cum îi va dicta propria conştiinţă şi condiţionările pe care i le-ai implantat chiar tu, Osyp. Atunci când va alege să aibă percepţie unidimensională, va conştientiza întreaga ordine spaţiotemporală înfăşurată, putând să afle orice adevăr absolut îi va fi necesar în asigurarea justiţiei corecte. Întocmai ca un spectator al filmului existenţei universului. Şi niciun spectator nu poate interveni asupra filmului, nu!?

          Ultima figură a cyborgului, departe de a mă mai uimi, are darul de a mă pune pe gânduri. Broboane de sudoare îi curg pe chipul îngrozit:

          – Dar după ce îmi veţi umbla în creier voi mai fi tot eu!?

-va urma-

Wilhelm von Paul

Wilhelm von Paul

Mircea Bărbuceanu s-a născut pe 17 martie 1969 în Piteşti. Este profesor de fizică la Universitatea din Piteşti, traseul către această meserie fiind aproximativ liniar şi continuu: liceul de matematică-fizică Nicolae Bălcescu Piteşti (Brătianu, din anii ’90), Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, doctor în Ştiinţe Inginereşti. Testând diverse metode pentru a penetra scutul mental al studenţilor epocii Facebook, începând din 2012 are ideea de a apela la literatura SF, de a ascunde cunoştinţe ştiinţifice serioase într-un „ambalaj” frumos, care să păcălească bariera ridicată în faţa rigidităţii unei prezentări academice. „Ca un medicament! şi-a spus. Amărăciunea substanţei active este disimulată de substanţe de adaos, cu gusturi şi culori atrăgătoare. Doar aşa putem să înghiţim amarul medicament, spre binele nostru...”. Prima lucrare „serioasă” apare în 2013, în Nautilus: nuvela Magalhaes 2519 – Corabia. Apar apoi succesiv încă patru părţi (Vortexul, Transfonul, Jocul Timpului şi Compromisul), care conturează primul ciclu al unei călători în „jurul” Universului, începută la exact un mileniu după cea a lui Magellan în „jurul lumii”. Urmează nuvela „Experiment crucial”, publicată, de asemenea, de Nautilus, inspirată de isteria neo-caragialescă a sfârşitului lumii în 21.12.2012. Mai recent, începând cu numărul din noiembrie 2014, Nautilus publică nuvela în patru părţi „Cronica experimentului de mâine”, în care este descris un model al nivelului fundamental al universului, fără a face rabat de la acţiune, personaje şi un final palpitant şi neaşteptat. Începe apoi să publice sub pseudonimul actual: Wilhelm von Paul, numele străbunicului matern. Tot Nautilus publică un eseu născut în urma unor discuţii mai pătimaşe cu colegi universitari („Cui i-e frică de… Scriitorul de Sf?” – decembrie 2014), o scurtă nuvelă SF de suflet, Picături de magie, şi o alta care surprinde relaţia complicată dintre fizician, societate şi natură: Cathedralis. Sfârşitul anului 2015 şi începutul lui 2016 marchează şi începutul colaborării cu Gazeta SF, care publică în paginile sale virtuale nuvelele Umbrele din Maglavit (din categoria Sf-caragialesc – premiul lunii) şi ulterior Panaceul (locul al doilea) …

More Posts