GSF71 banner01-650

          Când s-a promulgat legea azilului politic civil aveam zece ani și în sufletul meu s-a consumat jocul colorat al unei baterii întregi de artificii, pentru că-mi doream nespus de mult ca familia noastră să accepte o familie de imigranți.

          Numai că tati era de cu totul altă părere.

          Pentru început ne-a fost livrată documentația. Un plic sigilat, predat tatălui meu de către un furier. Un plic cât un curcan, doldora de manifeste și tot soiul de informații despre implicațiile deciziei de a accepta — sau nu — imigranți. Am putut să-l analizez cu minuțiozitate, fiindcă a stat aruncat desfăcut o săptămână întreagă pe măsuța din sufragerie. Esența concluziei: psihologii Organizației Mondiale Unite deciseseră că proiectul integrării avea sa fie benefic ambelor părți. Schimb cultural, subliniau ei, și de ce nu, poate un transfer de resurse naturale care să suplimenteze nevoile tot mai mari ale lumii moderne.

          Din moment ce se instalau definitiv, mai spuneau oficialii, concentrarea familiilor de refugiați în tabere izolate nu era o soluție, dat fiind riscul crescut să se creeze un soi de zone ostile — principalul motiv pentru care aspectul civic al legii avusese atât de multă susținere politică și fusese decretată.

          Numai că civilii erau de cu totul altă părere.

          Unii, printre care și tati, spuneau că fusese o decizie abuzivă. Deși dacă mă întrebai pe mine, care n-am prea priceput eu atunci din care motiv vedeau ei roșu dinaintea ochilor, era tocmai vice versa. Pe hârtie era trecut negru pe alb că nimeni nu era forțat să-i accepte.

          Totuși marele avantaj, pentru care bună parte din populația din lumea a treia accepta să-i găzduiască, era sprijinul financiar generos venit din partea OMU. Necazul era că din punctul acela de vedere eu nu-mi făceam nicio speranță. Tati conducea un Pneumo-Benz de două sute de mii de dolari și dacă și-ar fi vândut numai un sfert din hoteluri, eu și sora mea n-am fi fost nevoiți să muncim o secundă tot restul vieții.

          Nu era indispensabil să accepti familia de imigranți care îți era trimisă, însă era obligativitate cetățenească să accepți interviul. Fapt pentru care tata, în săptămâna dinaintea întâlnirii, a fost un morman de toane. Mama n-a spus niciodata nici da, nici nu.

          — Tatăl vostru știe cel mai bine ce trebuie făcut pentru binele familiei, îmi zicea, de fiecare dată când mă vedea îmbufnat.

          — Dar eu vreau ca tati să-i accepte, mă revoltam, încercând să descopăr o fisură în determinarea lor. De ce nu-i acceptă?

          Ea ridica din umeri, aparent nepăsătoare, și-și trecea degetele fine prin cârlionții mei dezordonați.

          — Într-o zi o să crești și o să ajungi la rândul tău tată. Atunci ai să întelegi mai bine cum stau lucrurile.

          Nu-mi plăcea deloc când îmi spunea așa, pentru că eu voiam din tot sufletul să am un prieten imigrant, așa cum aveau mai toți copii din familiile care-i acceptaseră deja.

          În orele dinaintea întâlnirii indicele procesului metabolic de îmbătrânire al tatălui meu cred că s-a triplat, deși familia noastră beneficia de pachetul de vârstă GlaxoSmithKline® Premium100+. Săracul de el, a fost un cocktail de emoții. Toate, în mod evident, negative. Oricât de mult s-a străduit nu a găsit nimic care să-i distragă atenția, iar noi — eu și sora mea — ne-am foit ca niște hamsteri de ici-colo, nerăbdători să-i vedem pe musafiri.

          Într-un târziu afară a mârâit biomotorul unui Pneumo-Humvee și imediat s-a declanșat holomess-ul. Și dacă n-ar fi fost mami și tati, probabil c-am fi năvălit înspre fanta de acces cu viteza unei hoarde de cotropitori. Însă am fost nevoiți să ne ocupăm locurile precis indicate, pe canapeaua uriașă din holul de la intrare. Ne-am înghiontit reciproc în tot timpul cât i-a luat lui tati să ajungă până la panoul de comandă cu mersul lui tărăgănat. Mama a tot insistat să ne purtăm elegant, așa cum se cuvine când ai musafiri. Dar eu pur și simplu n-am putut. Sunt sigur că n-aș fi găsit puterea de concentrare să mă port elegant nici dacă m-ar fi mustrat unul cu un dezintegrator cu gaz ionizat ultra-energizat. Rațiunea mi-a devenit o înghețată uitată în soare, a fost pentru prima dată în viața mea când am văzut o familie de marțieni în carne și oase.

          

Florin Purluca

Florin Purluca

Florin Purluca s-a născut la 7 iunie 1982. Locuieşte în Focșani, iubeşte literatura şi arta grafică (în special zona BD), genul SF fiindu-i cel mai aproape de suflet. Fan fără doar și poate al maestrului Stephen King, speră ca într-o bună zi să descifreze și să înțeleagă pe deplin arta scrisului.

More Posts