“Dacă Liviu Radu s-ar fi născut în Statele Unite, prolificitatea sa scriitoricească şi talentul de povestitor l-ar fi propulsat printre numele de primă mărime ale science-fictionului”, spune Radu Pavel Gheo despre câştigătorul Premiului Convenţiei Europene de SF din anul 2000. Şi, într-adevăr, cu numeroasele sale premii, cu multitudinea de eseuri, texte de proză scurtă, romane, traduceri (a tradus peste 40 de cărţi) şi recenzii, Liviu Radu poate fi considerat un scriitor…mare. Şi nu doar un scriitor, ci şi un om adânc implicat în tot ce înseamnă activitate literară. Mă feresc să folosesc majusculele când spun “mare”, în special datorită relativităţii cuvântului cu care sunt de multe ori descrişi anumiţi autori, dar adevărul este că, în ceea ce îl priveşte pe Liviu Radu, termenul poate fi folosit fără echivoc. A publicat romane ca “Trip-Tic” (1999), “Opţiunea” (2004), “Spaime” (2004) şi “Waldemar” (2007), dar cele mai cunoscute şi mai apreciate rămân volumele sale de proză scurtă, dintre care pot enumera “Spre Ierusalim” (2000), “Constanţa 1919” (aparut în anul 2000 şi distins cu premiul “Vladimir Colin” în 2001), “Babl” (2004), “Cifrele sunt reci, numerele-s calde” (2006). Deşi auzisem de mult despre el, cu tragere de inimă mărturisesc ca l-am descoperit relativ recent, tot printr-o proză scurtă, publicată într-o antologie. Ceea ce a facut trecerea de la proza la proze, de la volum la volume şi m-a determinat să solicit acest interviu a fost nu doar aprecierea de care se bucură Liviu Radu ca scriitor, ci şi pura plăcere a lecturii, care m-a  făcut dupa fiecare text citit să îmi doresc mai mult. În interviul ce urmează, Liviu Radu ne împărtăşeşte din experienţa sa ca scriitor, ne spune cum arată, în opinia sa, lumea în care trăim, care este rolul literaturii în îmbunătăţirea acestei lumi şi, nu în ultimul rând, oferă sfaturi tinerilor scriitori despre cum ar trebui să-şi construiască cariera.

Simona Şerbănescu: Domnule scriitor Liviu Radu, în primul rând aş dori să vă mulţumesc că aţi acceptat să îmi acordaţi acest interviu. Pentru început, aş dori să vă pun o întrebare la care sunt sigură că s-au gândit mulţi dintre cititorii noştri. Aveţi 16 volume publicate, plus alte creaţii publicate în diferite antologii. Care este secretul unei cariere atât de bogate în domeniul literaturii?

Liviu Radu: Am debutat târziu şi am avut mereu  sentimentul că nu am prea mult timp la dispoziţie. Pe de altă parte, când m-am apucat de scris, eram împlinit din punct de vedere personal, al vieţii de familie şi al carierei profesionale, aşa că am putut să-mi dedic mult timp literaturii.

S.Ş: Aţi debutat în anul 1993, în revista Quasar, iar debutul editorial a avut loc în anul 1999, prin romanul “Trip-Tic”. Consideraţi că debutul literar este bine să aiba loc la o varstă relativ fragedă, sau că ar fi preferabil să se atingă în prealabil un anumit nivel de maturitate?

L.R.: Cred că-i bine să te apuci să scrii de tânăr şi să debutezi cât mai devreme. Scapi astfel de o grijă şi te poţi dedica îmbunătăţirii calităţii scrisului. Fiind scriitor consacrat, vei fi tratat cu mai multă consideraţie de edituri şi de reviste – dar, în acelaşi timp, nu ţi se vor ierta eventualele scăderi de calitate. Dacă ai atins un anumit nivel, eşti obligat ca, în cazul cel mai rău, să rămâi la acel nivel.

S.Ş.: Printre operele dumneavoastră se întâlnesc frecvent distopiile şi ucroniile, multe dintre acestea cu acţiunea plasată chiar în România (dacă este să ne gândim, de exemplu, la “Constanţa 1919”). Reprezintă acestea o tentativă de evadare din realitatea cotidiană, de blamare sau de respingere a concretului?

L.R.: În general, scrisul reprezintă o evadare din realitate. În acelaşi timp, nu te poţi împiedica să nu te gândeşti la prezent şi să-ţi imaginezi ce s-ar fi putut întâmpla în anumite împrejurări sau ce se va întâmpla în continuare. Dacă vei continua să te gândeşti la ce se va întâmpla cu omenirea, o să înnebuneşti. Nu-ţi rămâne decât să priveşti întreaga problemă ca un joc intelectual şi atunci vei putea accepta mai uşor realitatea…

S.Ş.: Povestirea “În metrou”, publicată în anul 2000 în volumul “Spre Ierusalim”, surprinde o Românie în care anormalul a ajuns să fie considerat normal şi invers. Este aceasta o faţetă a realităţii în care trăim? A fi normal într-o lume marcată de excentricitate a devenit într-adevăr o dramă?

L.R.: E suficient să ne uităm la televizor sau să citim tabloidele care au înlocuit ziarele ca să ne dăm seama că realitatea e altfel decât dorim. Lumea vulgarităţii agresive, a manelelor şi a corupţiei făţişe – în care oamenii plini de bani se laudă cu succesurile lor şi-şi bat joc de oamenii obişnuiţi – e o lume în care n-au ce căuta oamenii normali.

S.Ş.: Din prozele dumneavoastră, putem deduce cu uşurinţă că sunteţi un bun cunoscător al istoriei române şi universale (şi aici aş vrea să fac trimitere la “Constanţa 1919” sau la “Cifrele sunt reci, numerele-s calde”). Recomandaţi trecutul ca o potenţială sursă de inspiraţie pentru autorii de literatură fantastică?

L.R.: Mie mi-a plăcut istoria şi-mi place să mi-o imaginez altfel decât a fost, îmi place să cred că a existat întotdeauna o istorie secretă. Ca atare, în istorie se găsesc cu uşurinţă multe lucruri care pot deveni sursă de inspiraţie pentru un scriitor. Cu atât mai mult pentru unul care scrie proză fantastică.

S.Ş.: Sunteţi apreciat ca fiind un foarte bun povestitor. Consideraţi stilul în care este spusă o poveste ca fiind decisiv pentru calitatea produsului final, sau doar un accesoriu al unei intrigi bine structurate?

L.R.: Cred că stilul este decisiv pentru calitatea unei poveşti, iar alegerea stilului trebuie făcută în funcţie de intrigă şi de personaje. Un stil epistolar, de exemplu, nu se potriveşte oricând, nici o povestire la persoana întâia. Dacă vrei să pui accentul pe trăirile unui personaj, îl pui să povestească el, din punctul său de vedere. Dacă te interesează mai mult intriga, atunci te detaşezi de personaje şi le priveşti din afară. Limbajul, ritmul naraţiunii, ticurile personajelor – toate acestea contribuie la definirea poveştii, dar trebuie să fie în armonie cu intriga.

S.Ş.: Volumul dumneavoastră “Povestiri fantastice”, publicat la editura Millennium Books, a ajuns la al treilea tiraj. Cum explicaţi acest succes în condiţiile în care vânzările de carte din România se află într-o continuă scădere?

L.R.: Povestirile fantastice au ajuns la al treilea tiraj – dar au fost tiraje reduse, care au ţinut seama de numărul potenţialilor cititori. Faptul că volumul s-a vândut dovedeşte că în ultimii zece ani (adică perioada trecută de la apariţia multor cărţi  din care au fost extrase textele din antologie) s-a ridicat o generaţie căreia îi place să citească, o generaţie care este interesată să cunoască şi creaţiile autohtone. Adică eu pun succesul cărţii pe seama cititorilor, nu atât  pe seama  cărţii în sine.

S.Ş.: De ce credeţi că literatura ştiinţifico-fantastică a început să piardă teren în faţa literaturii fantastice?

L.R.: Literatura SF nu a pierdut teren în faţa literaturii fantastice. În vremurile de tristă amintire, fantasticul (şi tot ce ţinea de mit şi supranatural, adică şi literatura horror şi fantasy) erau prohibite. Literatura SF era promovată de autorităţi doar dacă făcea propagandă ateistă şi lăuda omul viitorului (sigur, ca întotdeauna, pe lângă prostiile oficiale s-au strecurat şi texte cu adevărat bune). După 1990 n-a mai existat nici o interdicţie, iar cititorii obişnuiţi au descoperit cu surprindere că există o literatură fantasy, că există o literatură horror. Dacă la acest şoc cultural îl adăugăm şi pe cel provocat de apariţia unor filme de mare succes, cu subiect fantastic sau fantasy (vorbesc de Stăpânul inelelor şi de ciclul Harry Potter), atunci cititorul român rămâne cu impresia că literatura SF a pierdut teren în faţa literaturii fantastice. În realitate, dacă ne uităm pe statistici (sintezele din antologiile Dozois sunt excelente) vom descoperi că numărul apariţiilor SF continuă să fie mai mare decât cele fantasy sau horror. De fapt, cititorul român descoperă abia acum capodopere fantasy apărute cu mulţi ani în urmă (opera lui Tolkien, C.S. Lewis, Donaldson – şi mai are de descoperit încă mulţi alţii). Vorbeam de filmele din ultimul timp. Să ne amintim că filmele cu Conan (care l-au lansat pe Schwarzenegger)  au avut un succes la fel de mare, la vremea lor.

S.Ş.: Care gen sau subgen literar credeţi că va lua amploare în România în viitorul apropiat?

L.R.: Nimeni nu ştie şi nu poate şti. În România nu există o piaţă a cărţii, ca să presupui că autorii vor scrie cărţi care se vând şi, ca atare, genul respectiv va lua amploare. La noi fenomenul e invers. Imaginaţi-vă că un autor (Costi Gurgu, de exemplu) va avea succes în America. Fiţi siguri că editurile îl vor publica imediat, i se va face promovarea de rigoare (amintiţi-vă de doamna Muler, de care cetăţeanul de rând nu auzise până n-a primit premiul Nobel), iar alţi autori vor scrie şi ei SF sau fantasy, pentru că piaţa va cere aşa ceva. Deci genurile de succes şi gustul cititorilor sunt influenţate de mode, de autori care s-au făcut remarcaţi şi de toanele mass media (sau, dacă se întâmplă o mutaţie printre editori, de o campanie inteligentă de promovare).

S.Ş: Există foarte puţine edituri care publică autori români. În aceste condiţii, ce alternative le rămân autorilor să se facă remarcaţi?

L.R.: Să publice prin revistele existente (pe hârtie sau electronice), să publice cât mai mult la editurile care iau în calcul şi potenţialul autorilor români, să încerce să publice şi afară şi să se apuce de politică. Nu uitaţi că liderul UDMR, Marko Belo, este poetul cel mai bine plătit din istoria României… Şi mai avem un fost (poate şi viitor) ministru de finanţe care-i vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (tot poet)…

S.Ş.: Aveţi un proiect literar la care lucraţi în prezent?

L.R.: Sigur că am, că proiectele sunt uşor de imaginat. Lucrez la o povestire şi la o nuvelă pentru două antologii care or să apară la începutul anului viitor, mai am o povestire începută şi lăsată baltă din cauza apariţiei altor cerinţe cu termen mai urgent… şi, în coada tuturor, un roman mai mainstream, la care ţin mult dar pentru care am prea puţin timp.

S.Ş.: O ultima întrebare: ce sfaturi le-aţi putea da tinerilor autori aflaţi la debut, care sunt încă în căutarea unui stil propriu şi încearcă să se orienteze în lumea eterogenă a literaturii?

L.R.: Tinerii autori trebuie să facă două lucruri: să citească mult (ca să nu se trezească scriind plini de entuziasm un text şi să descopere că ideea respectivă a fost folosită cu nişte zeci de ani în urmă, într-un roman celebru – s-a întâmplat de curând aşa ceva) şi să scrie mult (stilul propriu se formează doar scriind). Şi mai trebuie să aibă încredere în propriile puteri şi în propriul gust. Să suporte criticile cu stoicism şi să încerce să extragă din ele doar ceea ce le este folositor. Şi, înainte de orice, alegeţi-vă un gen, propuneţi-vă să vă specializaţi în ceva – dar alegeţi genul respectiv cu sinceritate, alegeţi-l pentru că vă place cu adevărat şi pentru că sunteţi convins că vă va permite să vă exprimaţi cât mai complet.