“Cause it lives within the meat
And coils around the heart
It grows with every beat
And tears my soul apart”

(Magica- I don’t wanna kill)

Oamenii au creat fantasticul pentru a-şi putea justifica propriii demoni.

Urletul

Fata stătea în apropierea vechii fântâni, privind luna plină, care se ascundea din când în când printre nori. Lumina lunii îi lumina faţa palidă, iar adierea vântului se plimba prin părul ei blond. Ochii îi erau însă absenţi, iar gândurile trădate de expresia contemplativă. Aştepta. Deodată se simţi copleşită de emoţie, auzindu-şi bătăile repezi ale inimii. Se înroşi  şi se sprijini de pereţii fântânii.

Era linişte şi doar, uneori, putea auzi, vag, forfota satului. Oamenii ce se grăbeau să ajungă acasă, copiii jucându-se, soţiile chemându-şi soţii. Şi acolo, era ea. Departe, ca într-un vis, prezentă în timp şi spaţiu, dar absentă în gânduri. Nimeni nu ştia unde era, sau la ce se gândea. Doar aştepta şi simţea un gol în stomac de fiecare dată când avea impresia că aude paşi apropiindu-se.

Trecuseră, însă, ore bune de la apusul soarelui şi nu ştia dacă să mai aştepte sau nu.

Noaptea era liniştită. Pătura albă care acoperea pământul strălucea, luminând împrejurimile, până aproape de pădure.

Câţiva paşi păreau să se audă. Ea simţi cum obrajii îi ard, cum aerul devine irespirabil, iar în momentul acela bucuria îi umplu inima. Însă nu îi recunoştea mersul. Sau poate era, totuşi, el, dar se grăbea prea tare.

Liniştea era, din nou, stăpână şi nimic nu reuşea să treacă de frigul nopţii,  în afara unui urlet, prelung şi depărtat.

Coşmaruri

Câteva raze de soare îi atingeau timid pleoapele, iar o uşoară slăbiciune o ţintuia în pat. Se simţea epuizată, deşi nu mai avusese de mult un somn atât de adânc.

Delora încerca să îşi amintească ce se întâmplase noaptea trecută. Un gust dulceag îi umplea gura, şi brusc dorinţa începu să îi curgă prin vene. Ca şi cum sângele ei ar clocoti. Înfipse unghiile în cearceaf şi îşi muşcă buzele. În mintea ei era totul destul de neclar.

O fi oare din cauza vinului? Sau a coşmarului?

Probabil din cauza celui din urmă. Deşi îşi amintea doar vag, simplul gând că ceva rău s-ar fi întâmplat îi dădea fiori.

În timp ce stătea întinsă, gustul dulce îi reveni, ca şi când ar fi fost o parte din ea. Gustul aducea a miere, a vin şi parcă şi a ceva sărat. Trase adânc aer în piept, încercând să memoreze acea aromă nepământească. Deodată o lovi o foame de nestăvilit. Îşi muşcă şi mai puternic buzele, în ciudă, şi, deschizând ochii, începu să se uite în jurul ei.

Era frumos, aşa cum ar fi trebuit să fie.

Dormea lângă ea. Delora nu se bucura la gândul că s-a trezit prima, însă nu se putea îndura să îl trezească şi pe el. În cameră dăinuia liniştea. Deşi perdelele încă ascundeau urmele zilei, mici raze de lumină evadau prin colţurile materialului greu. Simţea că a mai văzut această cameră, cu toate că era prima ei noapte petrecută acolo. Şi-a amintit că trebuia să meargă la fântână pentru a lua apă, asta dacă nu ar fi îngheţat deja din cauza gerului năprasnic de noaptea trecută.

Acum, Delora simţea frigul şi încerca să culeagă hainele de pe jos, fără a ieşi prea mult de sub căldura păturii. Un fior îi străbătu membrele, ca şi cum o pojghiţă de gheaţă i-ar fi împiedicat sângele să circule. Ridicându-se, simţi din nou gustul acela dulce. De data asta părea să îi amintească de nectarine, sau de rodii. Nu îşi putea da sigur seama.

Fără îndoială, vinul era de vină pentru asta. Probabil că era şi puţin mahmură. Asta ar explica senzaţia de slăbiciune şi lipsurile din memorie.

Nu trebuia să mă lase să beau atât. Aş fi făcut asta şi dacă eram trează, sau aş fi plecat?

Zâmbi, iar în zâmbetul ei dispreţul se amesteca, oarecum, cu resemnarea. Dar nu mai conta.

Mergând lângă fereastră, Delora văzu zăpada grea de pe pământ, acoperind totul. Reflecta razele soarelui, lucru ce o făcea să se simtă şi mai ameţită. Totul din ea durea, iar dincolo de această durere simţea o usturime puternică aproape de glezna dreaptă, ca şi cum s-ar fi tăiat. Observă câteva urme înroşite care o ardeau în momentul în care le atingea. Însă nu păreau ceva grav.

Va trece.

Întorcându-se aproape de  pat, se aşeză uşor pe margine, dorind să nu îl trezească. Îi plăcea să nu fie auzită. Se juca adesea cu oamenii, dorind să îi surprindă. El se odihnea cu faţa în jos, bine acoperit de pătura groasă, din lână. Îl invidia pentru somnul lui adânc. Şi asta din pricină că Ea nu putea dormi atât de bine, atât de liniştit. Cu atât mai puţin în ultimele nopţi, când a fost bântuită de coşmaruri şi imagini îngrozitoare, fără niciun sens. Iar când se trezea, Primul gând era sângele. Altceva nu îşi amintea.

Alb ca zăpada

Delora reuşea să cheme în memorie numai fragmente: a adus-o aici după ce a încercat, în mod repetat, să o convingă. Ea se temea să meargă noaptea în pădure, oricât de sigură ar fi părut casa. Din cauza accidentului avut cu câteva zile în urmă, nu mai îndrăznea să se apropie de sălbăticie după ce se întuneca.

Şi totuşi, ce somn adânc…

Pătura aspră îi gâdilă degetele atunci când ea încercă să alinte spatele persoanei iubite. Apoi simţi ceva. Umezeală. O umezeală dubioasă, rece. Retrase instinctiv mâna şi văzu degetele colorate într-un vişiniu care reflecta uşor lumina. Se ridică.

Inima îi bătea repede şi ar fi vrut să ţipe, dar nu putea, sunetul refuzând să-i părăsească gâtul. Voia să îl cheme, să îi strige numele, dar îi era frică. Încercă să se apropie din nou. Îl atinse. Era mort, împietrit. Pe mâinile ei sclipea sângele în nuanţe rubinii. Sângele lui. Simţind cum totul se prăbuşeşte în jur, îi strigă numele. Fiecare ţipăt era în zadar, fiecare moment în care spera că e un vis se dovedea a fi realitate. Ca într-unul dintre coşmaruri.

Acum simţea durerea de la gleznă sfâşiind-o până la os. Fugind către ușa, podeaua de lemn scârtâia prelung la fiecare pas al ei. Nările îi ardeau, de parcă ar fi inspirat foc si sulf. Urme sângerii brăzdau zăpada, înconjurând casa. Aerul rece îi străfulgeră fiinţa, îngheţându-i parcă şi sufletul. Delora alerga fără să se întoarcă. Fugea înghiţindu-şi lacrimile şi durerea, temându-se că bestia care a făcut asta va reveni,.

Simţi, ca o împunsătură, gândul morţii. Îi înceţoşa mintea, o ameţea. Alergă, din instinct, panicată, tremurând în timp ce sângele îi îngheţa în vene. Mâinile i se umflau, picioarele i se împleticeau. Cădea şi se ridica. Apoi cădea iar.

Apus

James cercetă zona. El şi tatăl lui porniseră să caute lemne pentru foc, întrucât iarna se înăsprise, iar în împrejurimi nu mai puteai găsi nimic.

Scoarţa putredă a copacului scârţâi, simţind parcă durerea tăierii, şi căzu apoi la picioarele lor. Au tăiat-o şi au arunca-o în căruţă, după care s-au hotărât să meargă şi în apropierea vechii biserici din lemn, unde mai mult ca sigur se găseau mai mulţi copaci buni pentru foc.

James era un bărbat tânăr, puţin peste 20 de ani; şi care, în ciuda vârstei sale, avea nişte ochi care trădau o fire matură şi totodată rezervată, precum şi o durere ascunsă. O durere pe care o resimţise adânc, nu cu mult timp în urmă, şi care încă îi mai întuneca privirea şi chipul.

Tatăl său încă nu ajunsese la vârsta la care să se simtă, ori să devină, inutil şi adeseori îl însoţea atunci când avea nevoie. Pentru că era mândru şi pentru că nu ar fi vrut vreodată să recunoască faptul că anii i-au îngreunat oasele şi spiritul.

Biserica din lemn nu mai era demult folosită, mai precis de când se construise una nouă în sat, din piatră. Însă, deşi abandonată, nimeni nu avusese curaj să o demoleze, de teama vreunui blestem. Mergând spre ea, cei doi îi putură vedea mai întâi crucea din vârf, uşor înclinată, apoi, după puţin timp, începu să se ivească şi clădirea. Deşi acesta fusese sanctuarul multora, loc al bucuriei unei noi vieţi sau al tristeţilor îndoliate, oamenii uitaseră încărcătura spirituală a micuţei construcţii, lăsând-o rece si goală. În spatele ei era cimitirul celor care nu aveau voie să fie îngropaţi alături de cei drepţi. Nu departe de biserică se putea zări o siluetă, întinsă pe pământ.

– Poate e un lup mort, zise tatăl lui James. Unul mare.

–     Nu, este un om, să mergem acolo, repede!

Au găsit o fată, întinsă cu faţa la pământ. Cu trupul fragil şi părul închis la culoare, era incredibil de subţire îmbrăcată pentru acea vreme. Aproape că murise îngheţată. Luând-o în braţe şi ducând-o acasă, lui James nu îi venea sa creadă cât de uşoară putea să fie. Oricât s-ar fi străduit, însă, nu o putea recunoaşte.

Fata se trezi după două ore. Era în stare de şoc, probabil din cauza frigului şi a morţii atât de apropiate.

James i-a oferit o cană de ceai medicinal – pentru că se spunea, prin acele zone, că acesta previne bolile grave cauzate de frigul năprasnic. Mâna ei rece se întinse după cană şi când ochii lor s-au întâlnit, el rămase uimit.

Ochii, de culoarea oţelului, îl priveau reci, din spatele genelor negre şi lungi, ca şi cum ar fi vrut să îl bântuie, să îi înghită sufletul. Fata avea un nas mic şi buzele şi le ţinea strânse, restul chipului fiind încă acoperit de părul ei negru. Chiar şi după ce a băut ceaiul şi s-a mai încălzit, privirea ei încă reflecta şocul pe care îl trăise. Arăta ca şi cum venise înapoi, după un drum pe Lumea Cealaltă.

Fuseseră lăsaţi singuri, cei ai casei crezând că este greu pentru ea să se obişnuiască cu prea mulţi ochi curioşi în jur.

–     Cum te simţi? o întrebă James.

Ea nu răspunse.

Tristeţea pusese din nou stăpânire pe el. Ura liniştea. Îi amintea de moarte, de Amy.

– Cum te numeşti?

Privirea rece îl ţinti.

– Delora, murmură fata.

– Cum ai ajuns aici? Ce ai păţit?

Niciun răspuns. Părea să se uite acum în gol, parcă prin el. O linişte dureroasă se lăsă în cameră. James îşi pierdu răbdarea şi hotărî să o lase în pace.

–     Vino să îţi arăt o cameră unde poţi dormi.

L-a urmat în tăcere. Când a intrat în cameră, el o lăsă singură şi închise uşa. Ciudată fată, se gândi. Dar poate şi ea a pierdut pe cineva drag…

Reflexii

Delora stătea pe patul moale. Privirea încă o trăda, iar mintea ei era învolburată, răsucindu-se şi înnodându-se într-un ghem de durere.

Unde sunt?

Nu se putea auzi gândind. Vedea numai imagini, repetându-se întruna şi devenind, uneori, clare. Simţi cum i se întoarce stomacul pe dos. Nu ştia cum a ajuns acolo. Recunoştea numai durerea şi felul în care se împiedica întruna, încercând să fugă. Şi sângele de pe mâinile ei, acel miros îngrozitor care îi umplea plămânii, care i se impregnase în păr.

Îşi pierduse, cumva, conştiinţa. Imagini îi jucau în minte, ca mici amintiri ale ororii.

Dealurile, dealurile albe şi biserica.

Ajunsese la biserică şi fugise înăuntru. Dar ceea ce ea considera drept sanctuar avea să îi ascundă mai multe de atât. Trecând pragul, simţi cum se sufocă, cum rana de la picior o arde, mii de înţepături, apoi o durere groaznică de cap, ca şi cum ar fi fost lovită. Se uită în jur, dar nu era nimeni. O a doua lovitură şi se prăbuşi la pământ, auzind parcă clopotele bisericii.

Şi acum era aici.

Încă îi pulsa în cap durerea, iar camera părea să se mişte în jurul ei. Apucând marginile patului, închise ochii şi încercă să îşi ţină mintea goală, însă imaginile se tot întorceau, bântuind-o. Amintirile ce ţineau de sânge, frig şi de vinul dulce. Îşi fixă gândurile asupra ochilor trişti, de un albastru închis, sperând că se va linişti. Dar o lumină puternică o lovi şi simţi cum leşină, din nou.

Apusul trecuse şi pe cerul brăzdat de nuanţe de indigo îşi făcu apariţia luna. Era mult mai mare ca de obicei şi avea o culoare roşiatică, înspăimântătoare, de parcă s-ar fi hrănit cu sângele celor care o priveau. Chipul din lună, care părea să plângă pentru vieţile scurse prea devreme. Chipul, care îi amintea de sfinţii pictaţi pe uşile bisericii.

Sfinţii…

Sfinţii o priveau în biserică, parcă acuzând-o. Ştiau ceva ce ea nu ştia, şi nu o doreau acolo. Cele şapte păcate capitale, înscrise pe o placă din lemn. Şi vina, arsura

Iadul părea să ardă în rana ei. Simţea cum pulsează, săpând parcă în osul piciorului. Ameţi, din nou, sprijinindu-se de pat. I se întorcea în gură acel gust dulceag. Îşi muşcă buzele până la sânge. Foamea îi răscolea carnea.

Ridicându-se, alergă la fereastră, trecând pe lângă oglindă. Apoi se întoarse şi se privi.

Nu mai era ea.

Foamea

Lui James începu să îi pară rău pentru modul în care s-a comportat. Avea prea multe de îndurat însă. Pierzând persoana iubită, pierzându-şi aproape şi minţile şi acceptând solitudinea. Şi acum, apariţia acestei fete, misterioasă şi tăcută. Şi privirea ei, venită din Lumea de Dincolo.

Zgomote ciudate se auzeau de sus, din camera ei. Se ridică.

Un urlet dureros sfâşie parcă aerul, trecându-i prin suflet. A vrut să ia puşca atârnată pe perete, însă nu s-a mişcat destul de rapid, căci bestia l-a pus la pământ. Trase, în zadar, un glonţ. Când creatura din umbre era gata să atace din nou, se opri brusc şi îl privi adânc, în suflet. Blana neagră şi deasă îi acoperea corpul şi din fiinţa-i demonică păreau să iasă aburi. Şi ochii. Ochii reci, din oţel.

Încercând să mai tragă o dată, a fost trântit la pământ, pierzându-şi cunoştinţa.

Delora fugi departe de casă, înfricoşată şi cuprinsă de chinuri. Râvnea la carnea lui ca la nimic altceva, dar picul de umanitate care încă nu devenise latent a oprit-o în ultima clipă.

Acum, totul era clar.

Ea îşi omorâse iubitul. Ea era ucigaşul pe care îl ura cu atâta nesaţ şi pe care dorea să îl distrugă. Simţi, din nou, senzaţia de leşin, apoi foamea îi cuprinse mintea complet, înceţoşând orice alt gând. Dar continua să fugă, departe de tot, departe de ea.

A ajuns în cele din urmă, din nou, în biserică. În fata sfinţilor, singurii care ştiau sigur ce era ea şi îi alungau fiinţa necurată din acele ţinuturi. În ciuda durerii, era hipnotizată de figurile pictate, şi încercă să se concentreze asupra culorilor spălăcite şi nu asupra setei de păcat.

E ca în visele mele. Acum, că ştiu că eu sunt ucigaşul, îmi cunosc destinul, dar nu pot face ceea ce trebuie cu adevărat. Trupul meu acum vrea carne care nu îmi aparţine, doreşte cu ardoare moartea altuia. Ghearele mele vor să sape în căldura cărnii de om.

Ah, durerea din piciorul meu!

Acea noapte!

Imagini îi bântuiau acum mintea. Acum îşi amintea de accident, de rană. A mai fost adusă o dată în acea casă. Urletul bestiei, ţipătul ei, lovitura care a lăsat-o iniţial fără memorie. Monstrul atacase, fără să ucidă. Însă îi zgâriase adânc piciorul.

El era.

Iubitul ei era monstrul care a transformat-o în ceea ce era. Însă el nu avusese din prima avântul necesar pentru a o ucide, atunci când plângea şi ţipa, aşa că o adusese din nou în casă, încercând să o îmbete, să o amorţească, încât ea să rămână vulnerabilă şi uşor de ucis.

Presupusa iubire nu era nu motiv suficient de plauzibil pentru a-l opri din dorinţa de a ucide. Deşi ea era tot ce el avea mai bun, trupul lui râvnea la aroma ei, dinţii la gustul ei, fiinţa la sângele ei dulce. A doua oară însă ezitarea lui i-a fost fatală, încât bestia din ea a fost mai rapidă. Creatura în care s-a transformat, din cauza zgârieturii din picior, zgârietură de care el nu ştia. Greşeala minoră care i-a adus sfârşitul. Blestemul care a fost, de fapt, salvarea ei.

În flăcări

Stătea uimită, jumătate om, jumătate bestie, gândindu-se la trecutul ei, pe care acum îl simţea nou. Iniţial nu părea să înţeleagă ceea ce se întâmplase de fapt, însă cumva amintirile îi reveneau, de fiecare dată mai clare, mai chinuitoare.

Delora continua să se holbeze pe fereastră, la lună, ghearele ei intrând adânc în banca de lemn. Întunericul îi acoperea gândurile şi flăcări ardeau în ochii ei. Furia ei era de neimaginat, la fel ca şi durerea.

Imaginile pictate pe geamuri şi pereţi păreau să prindă viaţă, în timp ce mintea ei devenea mai mult a unui animal decât a unui om. Şoapte înfiorătoare umpleau aerul rece. Sânge, păcat, moarte. Sânge, păcat, moarte…

Sfinţii mă pedepsesc, gândi ea.

Ţipătul ascuţit al cucuvelelor străbătu prin noapte. Încet-încet, vocile oamenilor le acopereau pe cele ale spiritelor. Purtau în ele mânie, frică şi disperare.

Sătenii se strânseseră în jurul bisericii cu arme şi torţe. Au venit după urmele ei până la biserică, fiind pregătiţi să omoare bestia care le-a adus atâta durere în ţinut.

Uşa era încuiată, iar ferestrele erau periculos de înalte pentru a putea fi urcate. În furia lor, trăgeau cu puştile până ciuruiau pereţii şi spărgeau geamurile multicolore. Feţele sparte ale sfinţilor erau zdrobite în cioburi, ochii lor privind cu mânie rezultatul violent al fricii umane.

Torţele erau aruncate pe fereastră, în biserică. Curând, fumul acoperi privirea tuturor, alături de mânie. Bestia trebuia ucisă. Flăcările înghiţiră clădirea, pictând parcă o imagine din Iad. Coşmarul morţii învia în ochii tuturor.

 

Dimineaţa, din biserică rămăsese numai cenuşă, cioburi colorate şi o Madonna din plumb, privind cu furie înspre sat. Blestemul fusese trezit.

Monolog

Regiunea stâncoasă a pădurii dormea într-o linişte mormântală, iar luna sângerie dăinuia asupra ţinutului întins. Zăpada sclipea în nuanţe roşiatice, amintind parcă de o rană care cerea să fie vindecată.

Ce sunt acum, în afara unui monstru? Un strigoi? O fantomă a ceea ce am fost odată?

Răceala indiferentă şi amarul sunt acum pietrele pe care mi le port pe coroană, însă greutatea pe care trebuie să o îndur este mult peste ceea ce mi-aş fi putut imagina. Sufletele pierdute îmi dau acum târcoale, bântuindu-mi fiecare coşmar. Oamenii pe care i-am omorât se întorc la mine, cerându-şi dreptul.

Moartea nu este întotdeauna un sfârşit.

Nu ştiu ce păcat este mai mare. Să iei viaţa altuia, sau să te decizi asupra morţii tale. Poate că el s-a simţit la fel în acea noapte. Tot ceea ce facem ne duce cumva în locul numit Iad. Eu nu cred în aşa ceva. Fiecare dintre noi ne clădim Iadul, şi îl trăim din proprie iniţiativă, ne alegem singuri tragediile pe care le trăim. Deşi sunt lucruri care ne sunt scrise încă de la început, drumul spre destin ne este dat de paşii pe care îi luăm sau nu.

Sângele vărsat nu se va întoarce niciodată. El hrăneşte luna, în setea ei continuă.

…nu poţi opri bătăile inimii doar prin a-ţi atinge pieptul cu mâna…

E atât de uşor să dai greş în lumea aceasta.

Zorii tăiau întunericul. Lumina timidă a soarelui mângâia ţinutul, zăpada sclipind feeric. Ciripitul păsărilor umplu liniştea din jur. Razele soarelui atingeau uşor vârful copacilor acoperiţi de glazură îngheţată, dealurile reci şi albe şi trupul şi mai rece, fără viaţă, al unui nou decăzut.

 

Cu mulţumiri pentru Bogdan “Bat” Costea, fără îndemnul căruia această povestire nu ar fi existat.

 

Ioana-Cătălina Dorojan s-a născut pe data de 20 iunie 1988 în Bucureşti. A fost elevă a ŞcoliiSuperioare Comerciale “N. Kretzulescu”, absolvind apoi Academia de Studii Economice, pe specializarea de Contabilitate si Informatică de Gestiune (licenţă, având şi master în curs). În ciuda studiilor urmate, nu şi-a abandonat înclinaţiile către artă, muzică, literatură şi fotografie, cele din urmă fiind practicate şi în prezent. Ca influențe principale în ceea ce priveste creaţia artistică, aceasta îi poate numi, fără reţinere, pe Adrian Hates, Torben Wendt(a caror muzică a fost inspiraţia multor creaţii literare) şi Mircea Eliade.

A debutat cu povestirea Dark Diary, publicată în format audiobook (în naraţiunea Hildei Heidel) alături de albumul conceptual cu acelaşi titlu al formaţiei de metal melodic Magica, album aflat în strânsă legătură cu povestirea. Fragmente au fost publicate şi în bookletul albumului, iar povestirea mai poate fi citită şi pe pagina oficială a formaţiei.