Teodorik Pentacostalu era un om nefericit. Ar fi vrut să fie fericit, făcea tot ce se putea ca să fie fericit, dar universul, la rândul său, făcea tot ce se putea ca să-l facă nefericit. Nu era nefericit din cauza numelui său. Se obişnuise cu el şi celor care îi sugerau că forma corectă ar fi fost Penticostalu, le explica liniştit că străbunicul său, Ghiţă Bubirează, se certase cu popa Melinte (nu se ştie prea bine din ce motive, gurile rele spun că ar fi fost vorba de nişte zaibăr băut şi neplătit) şi declarase că nu mai calcă în biserică, pentru că el s-a înscris la pentacostali. Şi Pentacostalu i-a rămas numele, aşa că el, ca un nepot respectuos şi respectabil, nu putea să-şi facă străbunicul de râs şi să-şi schimbe numele. Deci nu era nefericit din cauza numelui său, era nefericit din cauză că nu mai apuca să citească toate cărţile pe care le primea ca să le recenzeze.

Pentru că Teodorik scria recenzii.

La început, scrisese ca să se laude cu ce citise – asta se întâmpla înainte să apară blogurile, iar cei care scriau recenzii erau puţini şi preţuiţi… – după aceea pentru că prietenii care scoteau reviste aveau nevoie de materiale ca să umple paginile, şi ce se putea scrie mai uşor decât câteva recenzii?… iar după aceea începuse să primească tot felul de cărţi de la edituri, de la prieteni, chiar şi de la persoane complet necunoscute, care doreau o recenzie de la celebrul Teodorik Pentacostalu – pentru că ajunsese deja celebru, recenziile sale erau amabile, nu  dezvăluiau conţinutul cărţii, aveau din când în când câte o exprimare fericită care plăcea cititorilor… şi erau, în general, cinstite, adică nu lăudau o carte proastă şi nu înjurau o carte bună.

Dar acum treaba cu recenziile ajunsese o povară, avea din ce în ce mai puţin timp de citit, era foarte ocupat cu un proiect important la serviciu, încerca să scrie şi ceva literatură, pentru sufletul lui – iar cărţile se strângeau în teancuri tot mai mari… şi la sfârşit de lună, când se pregăteau ediţiile următoare ale revistelor, redactorii trimiteau mailuri alarmate, întrebând dacă îl supăraseră cu ceva – pentru că Teodorik  era cunoscut ca un om riguros, care respecta cu sfinţenie termenele convenite, şi nimeni nu credea că  era doar un biet om, care putea obosi, putea uita în ce zi a lunii era sau care nu mai dăduse pe acasă de trei zile şi care nu-şi dorea decât să doarmă, nu să scrie recenzii…

Aşa că Teodorik era nefericit, iar nefericirea nu-l lăsa să doarmă – sau, poate, insomnia i se datora excesului de oboseală. Astfel, cercul vicios se închidea perfect – era atât de obosit încât nu putea să citească nici o carte, deci nu putea să scrie recenzii, iar din cauză că nu putea să scrie recenzii era nervos şi nu putea să se odihnească…

Până la urmă, salvarea veni tocmai din cauza insomniei. Stătea în pat, cu ochii deschişi, holbându-se la tavanul pe care, oricum, nu-l vedea în beznă, iar gândurile i se zbăteau în ţeastă ca o grămadă de bărzăuni beţi, fugind de la o idee la alta – de la cărţile necitite la proiectul de la serviciu şi înapoi. La un moment dat, cele două curente contrarii se întreţesură – şi generară ideea salvatoare: maşina de citit cărţi. Şi, bineînţeles, de scris recenzii, pentru că o carte citită de o maşină, dar nerecenzată, ar fi fost egală cu o carte necitită.

Sigur, cititul cărţii în sine nu reprezenta o problemă. Era suficient să doteze maşina cu nişte braţe mecanice care să întoarcă filele, trecându-le prin faţa unui dispozitiv de scanare. Abia de aici începea greul – şi aici intervenea ideea salvatoare. În urma scanării se obţineau nişte fişiere cu conţinutul cărţii – s-ar fi obţinut acelaşi rezultat, mult mai iute şi mai sigur, dacă ar fi primit cărţile în format electronic, dar cine poate să-ţi ofere un autograf pe un format electronic? Totul era ca acel fişier să fie înţeles şi să fie compusă o recenzie, ţinând seama de acea înţelegere a textului.

Iar această treabă – în aparenţă de nerezolvat – devenise posibilă tocmai proiectului care îi mânca timpul şi nervii: realizarea unei Inteligenţe Artificiale. Sigur, proiectul, deci drepturile de utilizare ale acestui, aparţineau institutului la care lucra, dar treaba asta reprezenta doar un impediment minor, pe care Teodorik, ca un adevărat artist, nu-l băgă în seamă, mizând pe faptul că nimeni n-o să afle de proiectul făcut acasă, pe baza celui de la serviciu. Oricum, de la el nu avea să afle nimeni, nici dacă maşina funcţiona, nici dacă nu funcţiona. Evident, în fiecare din cele două cazuri motivele ar fi fost altele, dar rezultatul final era acelaşi: Teodorik n-ar fi povestit nimănui nimic.

Reuşi să termine maşina de citit cărţi mai iute decât se aşteptase. Îi încărcă în bazele de date recenziile pe care le scrisese până atunci, împreună cu texte literare şi eseuri – adică tot ce scrisese până atunci. O conectă la Internet şi-i făcu legături către principalele bloguri şi reviste pe care le citea sau în care era citat sau comentat.

Apoi îi trânti în braţe – ei, nu chiar în braţe, ci în trei coşuri mari, cu destinaţii precise – o parte din cărţile care se strânseseră pe biroul său şi pe podea. Bineînţeles, fiecare coş avea, ca să zicem aşa, o dedicaţie: unul  conţinea volumele cărora trebuia să li se facă o recenzie favorabilă, altul cele care trebuiau făcute praf şi ultimul cele care trebuiau tratate fără nici o idee preconcepută. Împărţirea era făcută conform obligaţiilor, relaţiilor de reciprocitate şi simpatiilor (sau antipatiilor), pentru că, în ciuda renumelui său de critic obiectiv, Teodorik se integrase perfect în sistemul literar al epocii.

Urmări un timp cum maşina – pe care o botezase Nuţa (maşina, maşinuţa, Nuţa) – răsfoia de zor paginile, văzu surprins că Nuţa reuşise să termine o carte cam într-o jumătate de oră, apoi trecuse liniştită la cartea următoare, şi decise că putea să-şi vadă liniştit de alte treburi.

Pe la miezul nopţii stinse lumina şi se culcă, în timp ce Nuţa îşi continua activitatea în colţul ei, iar paginile întoarse scoteau un foşnet uşor, monoton, liniştitor şi adormitor…

Când se trezi, a doua zi, dis-de-dimineaţă, descoperi că Nuţa terminase toate cărţile puse în coşuri. Torcea liniştită, ca o mâţă sătulă. Pe ecran îl aştepta un mesaj:

RECENZIILE SUNT ÎN FOLDERELE RECENZII1, RECENZII2 ŞI RECENZII3. COMENTARII NUMAI PENTRU TINE ÎN FOLDERUL COMENTARII.

Bineînţeles, deschise imediat folderul COMENTARII şi găsi acolo un fişier text, cu următorul conţinut:

CĂRŢI PE CARE MERITĂ SĂ LE CITEŞTI ŞI TU (urma o listă de patru, cinci volume)

CĂRŢI IDIOATE, DAR DISTRACTIVE, UNELE DINTRE ELE CHIAR OBSCENE (altă listă de patru, cinci cărţi)

CĂRŢI CU CARE NU E BINE SĂ AI DE-A FACE (urma o listă de vreo două pagini).

Chestia asta îl amuzase, era interesantă şi, poate, folositoare. Dar  era nerăbdător să vadă recenziile. Se grăbi să scotocească prin cele trei foldere. După cum bănuia, recenziile fuseseră grupate după cum fuseseră împărţite cărţile  în coşuri: trei coşuri, trei foldere.

Se apucă să le  citească.

Bineînţeles, cufundat în lectură, nu observă cum trece timpul şi întârzie la serviciu. Dădu un telefon şefului, să-i explice că nu se simţea prea bine şi că o să ajungă la slujbă mai spre prânz, apoi continuă să citească.

Nuţa făcuse o treabă extraordinară. Recenziile erau logice, erau coerente, erau corecte şi – mai ales – erau în stilul lui caracteristic. Nimeni nu s-ar fi gândit că recenziile respective n-ar fi fost scrise chiar de Teodorik Pentacostalu.

Mai mult, minunata maşină de citit cărţi şi scris recenzii respectase indicaţiile primite de la autorul ei. Cărţile care trebuiau lăudate fuseseră lăudate – Nuţa găsise la fiecare ceva demn de apreciat – cele care trebuiau criticate fuseseră criticate, iar celorlalte li se scrisese câte o recenzie neutră (neutră în stil Teodorik, adică binevoitoare).

Teodorik expedie maldărul de recenzii diferitelor reviste care aveau nevoie de ele, umplu cele trei coşuri – mai existau destule cărţi care aşteptau să le vină rândul – şi se duse liniştit la serviciu. Pentru un timp, scăpase de orice grijă.

Când se întoarse acasă, descoperi că Nuţa fusese la fel de harnică. Terminase şi de data asta tot ce-i dăduse de lucru. Şi, bineînţeles, îi întocmise cele trei liste cu cărţi.

Teodorik se apucă şi strânse de pe balcon, de prin cămară şi de sub pat cărţile cărora nu apucase să le scrie recenzii, le aranjă pe căprării şi le puse la dispoziţia Nuţei, care le prelucră la fel de iute şi de meticulos ca şi pe celelalte.

În mai puţin de-o săptămână, Teodorik ajunsese să nu mai aibă nici o restanţă. Se sperie un pic că s-ar putea să rămână fără obiectul muncii, aşa că nu expedie toate recenziile la reviste, ci păstră o bună parte din ele pentru luna următoare.

Dacă tot avea timp liber, decise s-o mai îmbunătăţească pe Nuţa şi-i creă un sistem de preluare a comenzilor vocale, ba mai mult, o înzestră şi cu un sistem de răspuns – tot vocal. Dură un timp până se decise ce voce să aibă maşinuţa sa, iar răspunsul fu găsit din întâmplare. Se decisese să facă o pauză şi să se uite la televizor şi descoperise o cântăreaţă din Ţara Galilor, una Duffy, şi  vocea ei i se păru potrivită pentru Nuţica.

Din ziua aceea, Teodorik avu un partener de conversaţie care ştia să asculte şi care nu răspundea  decât dacă îi cerea. Adică exact ce-şi dorea.

Între timp, autorii şi editurile îl înecaseră în cărţi. Poate că atrăsese atenţia asupra sa pentru că în ultimul timp fusese atât de prolific. Sau poate producţia de carte crescuse într-un mod alarmant… Oricum, indiferent de motiv, Teodorik se ducea în fiecare zi la poştă să preia o grămadă de colete venite din provincie, iar când ajungea acasă, încărcat ca un măgar, găsea în faţa uşii cel puţin doi, trei curieri cu sacoşele pline de cărţi. Fără a mai vorbi de autorii care îl vizitau la serviciu – şeful îi atrăsese atenţia că biroul său nu era sală de aşteptare a Gării de Nord, iar indivizii ăia ciudaţi să-şi găsească un alt loc de staţionare – îl vizitau acasă, îi lăsau cărţi în cutia de scrisori sau la vecini…

Nuţa muncea din greu, dar cu o eficienţă uluitoare.

Şi-şi îmbunătăţea stilul.

Teodorik remarcă, plăcut surprins, că Nuţa începuse să facă referiri la alte recenzii sau cronici apărute în reviste sau pe bloguri, exprimându-şi acordul cu opiniile acestora (de cele mai multe ori) sau combătându-le (rareori).

Una dintre recenziile sale ajunse celebră, pentru că avea doar următorul conţinut:

“Îi rog  pe domnii PC şi MI să-mi transmită şi mie cartea pe care au analizat-o, pentru că, citindu-le cronicile, am descoperit că eu am primit un volum al cărui conţinut nu seamănă NICI MĂCAR UN PIC cu cel despre care au scris domniile lor. ”

Evident, cele două cronici la care făcuse referinţă fuseseră favorabile.

Într-o zi, Teodorik descoperi că Nuţa nu-şi terminase treaba şi rămăsese în aşteptare. O întrebă, surprins, ce se întâmplase, iar Nuţa îi răspunse cu glasul ei aparte:

– Mi-ai sugerat să scriu o recenzie favorabilă cărţii lui Năstase Bumburel.

– Da. Bumburel mi-a adus cartea însoţită de un bidon de vin foarte bun şi mi-a făgăduit să-mi mai aducă…

– Înţeleg. Numai că volumul lui nu-i la fel de bun ca vinul. E chiar foarte prost. Aşa că nu ştiu ce-aş putea să scriu despre el, dacă nu am voie să-l critic.

– Ştiu şi eu… În asemenea situaţii, cel mai bine e să recurgi la statistică. Nu se poate să nu găseşti ceva cu care să-i zăpăceşti pe cititori, încât să nu-i minţi în privinţa valorii cărţii, dar să rămână cu impresia că o vorbeşti de bine…

Conversaţia se opri aici, iar peste o jumătate de oră Nuţica îi comunică – destul de bine dispusă – că rezolvase problema şi că spera că soluţia găsită o să i se pară convenabilă.

Teodorik se grăbi să deschidă fişierul şi să-l citească. Apoi izbucni în râs şi-i spuse colaboratoarei sale cibernetice:

– Drăguţo, m-ai făcut praf! Nu mi-ar fi trecut prin minte aşa ceva.

Evident că nu i-ar fi trecut. Recenzia începea cu o pălăvrăgeală neutră despre Năstase Bumburel – când se născuse, unde, ce studii avea, când debutase, ce mai publicase, şi alte informaţii privind fiinţa Bumburel, fără a se face nici o referire la scriitorul Bumburel şi la romanul ce urma să fie recenzat, Viaţa şi moartea în timpul pauzelor şedinţelor de partid din comuna Străghebani, satul Lunca de Jos. Apoi recenzia continua cu o serie de statistici… referitoare la folosirea conjuncţiei şi. Începea cu Alecsandri, continua cu Rebreanu, Eugen Barbu, Agopian şi alţi scriitori, terminând cu Năstase Bumburel. Concluzia era că Bumburel folosea mult mai multe şi-uri decât oricare alt scriitor de limbă română, fără a face nici un alt comentariu sau apreciere. Se pare că recenzia a fost considerată de autor drept favorabilă – şi nu numai de autor, pentru că, mulţi ani după aceea, când Bumburel participa la vreo şedinţă de comunicări sau la vreun simpozion, îşi începea alocuţiunea cu o frază standard: “După cum ştiţi, eu sunt ăla cu şi-urile…” şi toată lumea scotea un Aaaa! admirativ.

Toată lumea era fericită. Iar cel mai fericit era Teodorik. Nu mai avea nici o problemă cu recenziile, putea să-şi vadă liniştit de scris, iar starea de fericire se manifestă, în cazul său, printr-o prolificitate deosebită. Nu numai că scria mult, dar scria şi foarte bine. Confraţii erau convinşi că-şi vânduse sufletul diavolului, pentru că nimeni nu înţelegea când reuşea să le facă pe toate: să muncească zece, douăsprezece ore pe zi (uneori şi în weekend) la serviciu, cu rezultate meritorii; să citească o mulţime de cărţi şi să le recenzeze; să scrie povestiri, nuvele, romane… Publica enorm, cititorii îl apreciau, revistele se băteau să-l aibă printre colaboratori. Ca urmare, toţi scriitorii – dar absolut toţi – îşi doreau ca volumele lor să fie citite şi recenzate de marele Teodorik Pentacostalu. Potopul cărţilor trimise cu dedicaţie, în speranţa unei recenzii,  părea că nu avea să înceteze nicicând. Lucrul cel mai interesant era că nimeni nu avea pretenţia unei recenzii favorabile. Chiar şi o cronică plină de înjurături reprezenta o favoare pentru care autorii rămâneau recunoscători. Pentru lumea literară conta enorm să fii băgat în seamă de Teodorik. Iar Teodorik nu mai pricepea nimic. La urma urmei, având în vedere numărul imens de recenzii pe care le scria – mă rog, le scria Nuţa, dar asta o ştia doar el şi împricinata – ar fi fost normal ca valoarea acestora să scadă, să fie ceva banal să faci obiectul unei recenzii de Teodorik Pentacostalu, dar autorii judecau exact invers şi-l bombardau cu obiectele rezultate în urma efortului lor creativ.

Evident, viteza de lucru a Nuţicii era uluitoare, iar producţia de carte nu se putea compara cu capacitatea ei de a citi şi de a scrie recenzii. Ca urmare, după un timp, Nuţa începu să şomeze.

Fiind însă o Inteligenţă – chiar şi Artificială – nu putea să stea degeaba, îi veneau idei şi, fiind o maşină, gândea în termeni legaţi de eficienţă, deci intenţiona să-şi pună ideile în aplicare.

Teodorik fu surprins când, într-o zi, întorcându-se acasă, Nuţa îl întâmpină cu glasul unei Duffy care pregătise clătite iubitului:

– Dragă Teodorik, ştii cât ţin la tine şi… vreau să te ajut mai mult decât până acum.

– Iubito, m-ai ajutat enorm, aşa că nu-mi imaginez ce-ai putea face mai mult…

– Te chinui atât de mult cu scrisul… lasă-mă pe mine să-ţi scriu poveştile, aşa cum m-ai lăsat să-ţi scriu recenziile…

Şi Nuţica, pentru a-şi dovedi priceperea, îi listă imediat o povestire la care Teodorik lucra de ceva timp.

Povestirea – completă – era scrisă în stilul inconfundabil al lui Teodorik. Nuţa pornise de la textul incomplet aflat pe calculator şi-şi imaginase sfârşitul, ţinând seama de tot ce scrisese până atunci Teodorik. Evident, fiecare autor are o serie de automatisme în gândire şi în exprimare, deci şi Teodorik avea, iar Nuţica le descoperise pe toate şi fusese în stare să conceapă un final care nu se deosebea prin nimic de cel pe care şi-l imaginase Teodorik, dar pe care nu apucase încă să-l scrie.

O clipă, Teodorik îşi imagină un viitor ferice, in care stătea toată ziua de pomană, uitându-se la filme şi la seriale… iar Nuţa citea cărţi, scria recenzii… şi povestiri, schiţe, romane… cu o viteză incredibilă, încât avea să inunde piaţa cu operele sale…

Apoi îşi dădu seama că, în aceste condiţii, ar fi devenit un apendice nefolositor al maşinii de citit cărţi – care s-ar fi transformat într-o maşină de scris cărţi – şi orgoliul său de creator fu mai puternic decât oboseala, decât dorinţa de a lenevi. La urma urmei, scria pentru a-şi dovedi că era ceva de capul său. Dacă renunţa la asta, nu-i mai rămânea decât să asculte manele…

Ce să facă însă cu Nuţica? Maşina părea foarte încântată de realizarea ei. Îi veni o idee – că de aia era artist şi creator de soft, să aibă idei. Iar cu ideea asta împuşca doi iepuri.

– Dragă Nuţa, spuse el, sunt foarte încântat de propunerea ta, dar avem ceva mai urgent de făcut. Nepotul meu – îl ştii, îl cheamă şi pe el tot Teodorik, de aia i se spune Teodorik cel mic – şi-a făcut o firmă, că asta-i moda, toţi îşi fac firme, iar după aia descoperă că habar nu au cum să facă treaba la care s-au angajat. Şi-a făcut o firmă de audit financiar. I-am aranjat, prin relaţiile mele, un contract.  Deocamdată e ceva temporar. Dacă treaba merge bine, contractul o să devină permanent, iar Teodorik cel mic o să fie recomandat şi altor firme. Numai că nepotul meu cel deştept a descoperit acum, în ceasul al doisprezecelea, că habar nu are de audit financiar şi m-a implorat să-l salvez. Aşa că te-aş ruga să te documentezi, să afli ce trebuie făcut… Nepotul meu o să-ţi aducă actele contabile, tu o să le citeşti… şi o să faci ce ar trebui să facă el. Ce zici? Mă ajuţi?

– M-am apucat deja de treabă, dragule, miorlăi galeş Nuţa. Aştept hârţogăria.

Teodorik oftă uşurat. Nuţa avea să fie ocupată până peste cap. O să aibă suficient timp să citească în continuare cărţi şi să scrie recenzii, dar n-o să mai insiste să scrie şi literatură.

Şi, convins că totul va fi bine, izbuti să-şi alunge din minte un gând care, pentru o clipă, reuşise să-l îngrozească: ce s-ar fi făcut dacă ar fi descoperit că o maşină putea să scrie literatură în stilul lui, dar mult mai bine?

 

Liviu Radu s-a născut la 20 noiembrie 1948, în Bucureşti. Este absolvent al Facultăţii de Calculatoare din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti (1971). A lucrat la Centrul de Calcul din Ministerul Agriculturii (1971-2004), (pe care l-a condus în perioada 1995-2004), apoi la Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţie în Agricultură.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Membru al Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy

Debutul absolut în anul 1993, în revistaQuasar, cu povestirea Faţa nevăzută a planetei Marte, iar debutul editorial în 1999, cu volumul Trip-tic, la Editura Dacia.

A publicat sute de texte literare, recenzii şi eseuri, colaborând cu revisteleJurnalul SFAnticipaţiaArtPanoramaTritonic.roLumi VirtualeProscris,NautilusAlmanahul Anticipaţia, etc.
A publicat povestiri în volumele colective: Nemira 96Plaja Nudiştilor(1999), Don Quijote, prostituata şi alte personaje (2000), Timpul eroilor(2001), Romania SF 2001Alte lumi, alte legende (2002), AtelierKult: povestiri fantastice (2005), Alte Ţărmuri (2009), Millennium fantasy&science fiction 1 (2009), Millennium fantasy & science fiction 2 (2009),Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice (2009), Pangaia (2010).

A publicat volumele: Trip-tic (roman, 1999, Dacia), Spre Ierusalim (proză scurtă, 2000, ALL), Constanţa 1919 (proză scurtă, 2000, PROLOGOS),Opţiunea (roman, 2004, Pygmalion), Spaime (roman, 2004, Pygmalion),Babl (povestiri, 2004, Diasfera), Manipularea maselor – cazuri celebre din ultimul mileniu (non-ficţiune, 2005, Cartea de buzunar), Cifrele sunt reci, numerele-s calde (povestiri, 2006, Diasfera), Waldemar (roman, 2007, TRITONIC), Blocul câş (roman, 2008, TRITONIC), Povestiri fantastice(povestiri, 2008, Millennnium Books), După-amiază cu bere şi zâne (roman, 2009, TRITONIC), Ghicit de seară (povestiri, 2010, TRITONIC), Lumea lui Waldemar (volum omnibus, 4 romane, 2010, TRITONIC), Modificatorii(povestiri, 2010, Millennium Books), Singur pe Ormuza (povestiri, 2011, Millennium Books).

A publicat peste 45 de volume traduse din literatura universală (printre care A. Merritt: Corabia zeiţei IshtarFaţa din abisPierduţi în miraj, Isaac Asimov: Călătorie fantastică, George R. R. Martin: Peregrinările lui Tuf, Neil Gaiman: Zei americaniNicăieriBăieţii lui AnansiPulbere de stele,Coraline, Dean Koontz: În puterea nopţiiTrăieşte noapteaOdd Thomas,Odd pentru vecie).

A obţinut premiul Vladimir Colin în anul 2000 pentru Constanţa 1919 şi Premiul Ion Hobana în 2011 pentru cel mai bun volum fantasy publicat în 2010 (Lumea lui Waldemar)