GSF65 banner01-650

         

          „Pădurea Hoia-Baciu este situată la vest de municipiul Cluj-Napoca, în inima Ardealului, având o suprafață de 295 de hectare. Marginea sudică începe dinspre râul Someșul Mic, de la o creastă deluroasă orientată V-E. Spre nord, pădurea coboară pe panta mai lină, până în apropiere de valea râului Nadăș. Accesul poate fi făcut dinspre Tăietura Turcului, pe un drum de creastă, ori se poate ajunge și pe străzi abrupte care urcă spre pădure din Cartierul Grigorescu, aflat la sud de aceasta. Există unele discuții legate de faptul că în Pădurea Hoia-Baciu ar avea loc fenomene paranormale, idee care atrage în zonă practicanți de yoga, Wicca și amatori de paranormal. Din anii ’60, profesorul de biologie Alexandru Sift studiază fenomenele luminoase, magnetice și radiologice care au loc aici. El a adunat o bogată arhivă de fotografii ale fenomenelor colaborând și cu alți cercetători de specialitate din străinătate.” (Wikipedia)

           

          Decada anilor ’50 – perioada „Războiului Rece”

          Iulie 1952

          O serie de detecții radar care coincideau cu raporturile de OZN-uri de lângă Aeroportul Naţional din Washington D.C. au făcut ca Guvernul Statelor Unite să înființeze o grupă de ingineri, meteorologi, fizicieni şi un astronaut, conduși de H.P. Robertson, un fizician de la Universitatea de Tehnologie din California, angajat sub acoperire în cadrul Central Intelligence Agency. Astfel a luat ființă proiectul „Blue Book”.

         

          Doctorul fizician Howard Robertson tocmai încheiase ședința de dimineață cu echipa sa. Ultimele rapoarte erau contradictorii, ridicând multe semne de întrebare. Fără a fi anunțați de către secretară, doi bărbați îmbrăcați în negru, purtând ochelari întunecați, dădură buzna în biroul său.

          — Cine sunteți? îi luă fizicianul la rost de cum intrară.

          — Bună ziua, domnule profesor! salută unul dintre ei, arătând insigna.

          — Vă ascult, încuviință profesorul, înțelegând cu cine avea de-a face. Luați loc, și le arătă scaunele din fața sa.

          Vizitatorii procedară întocmai, trecând direct la subiect:

          — După cum bine știți, „Project Sign” a funcționat numai doi ani, până în februarie ’49, după care a continuat cu „Proiectul Grudge”, închis și el în decembrie ’49…  

          — Ceea ce nu știți – a luat vorba celălalt bărbat – este că, neoficial, acesta a fost preluat de către noi și este activ. În acest context, ne interesează concluziile dumneavoastră din „Blue Book” ca să le asimilăm cu informațiile noastre.

          — Nu înțeleg, făcu nedumerit profesorul încrețindu-și nasul, de ce ați fi interesați de un asemenea subiect? Pentru C.I.A. este un proiect vital pentru securitatea țării, în special în contextul actual. Ne interesează dacă în spatele așa-pretinselor OZN-uri nu există o amenințare din partea URSS. Sau nu credeți că…? ridică din sprâncene mirat, făcând o analogie abstractă.

          — Ascultați, domnule Robertson! îl întrerupse scurt unul dintre bărbați. Puțin contează ce credem noi despre OZN-uri sau alte apariții extraterestre. Ca agenție superioară colaboratorilor domniei voastre, avem pretenția ca de-acum încolo să ne puneți la dispoziție câte o copie după fiecare raport către C.I.A. Și cred că e inutil să mai atenționez că nu trebuie informați despre vizita noastră.

         

          Iulie 1953

          Alexandru Sift zăcea de trei zile în pat cu febră, frisoane și o durere cumplită de cap. Mama sa intră aducându-i un ceai fierbinte și îl anunță că are o vizită:

          — A venit Victoria pe la tine. Poate să intre?

          — Sigur, mamă, poftește-o! făcu adolescentul de șaptesprezece ani înviorat dintr-o dată.

          Tânăra își făcu apariția timidă din spatele femeii care închise ușa în urma ei.

          — Alex, ce-i cu tine, cum ai putut să răcești așa în mijlocul verii? se arătă îngrijorată de cum luă loc pe un scaun, lângă bolnav.

          — Nu e răceală, Vica. Am fost în pădure…

          — Iar?! făcu ea intrigată. Dar te-am rugat să nu mai mergi. Locurile alea mă înspăimântă…, șopti înfășurându-și brațele în jurul abdomenului.

          — Nu o să-ți vină să crezi ce mi s-a întâmplat, se repezi el în explicații cu un entuziasm contrastant cu paloarea de pe chip.

          Încercă apoi să se ridice în capul oaselor și musafira îl ajută aranjându-i perna la spate.

          — De data asta s-a întâmplat ceva incredibil. Atât de incredibil încât mă tem că nu am să fiu crezut, reluă privind-o rugător în ochi.

          Deși îl dojenise deseori să nu mai meargă în pădurea Baciului, Victoria era curioasă să afle ce determinase acea boală subită.

          — Știi bine că eu am să cred orice îmi spui, îl încurajă ea prinzându-i palma între mâini.

          Trăgând aer în piept, Alexandru își derulă povestea:

          — Duminică după-amiază am vrut să fac o incursiune rapidă până în poiană să văd dacă s-au mai contorsionat copacii. Nici măcar n-am apucat să intru în pădure că, la liziera ei, am observat un obiect cenușiu, de forma unui „V” culcat, cu latura de 2-3 metri care cobora cu viteză către sol. La un moment dat, ciudățenia a aterizat exact într-un tufiș, la câteva zeci de metri distanță de mine. M-am repezit într-acolo și, ce crezi? Stupoare! Obiectul dispăruse fără urmă.

          — No, poate ți s-o părut că ai văzut ceva…, își dădu fata cu presupusul, nesigură de exactitatea celor relatate de către prietenul ei.

          — Stai, că n-am terminat! Mirat, am luat un băț și am început să răscolesc prin tufiș. În loc să dau peste ceva măcar asemănător cu „V”-ul căzut din cer, am văzut cum bota devenea invizibilă pe măsură ce o băgam între crengile boschetului. Apoi a început să îmi dispară și mâna. Am rămas încremenit privind la brațul meu cum se făcea treptat străveziu până a dispărut de tot.

          Interlocutoarea țipă scurt ducându-și palma la gură. Tânărul începu să își pipăie brațul drept cu ochii în gol, retrăind întâmplarea.

          — Apoi, reluă el, am simțit un suflu cald iscat dinspre tufiș, care m-a aruncat câțiva pași înapoi. Mâna redevenise vizibilă și mi-o puteam mișca nestingherit. Am fugit acasă, dar m-au luat niște dureri de cap insuportabile, amețeli și o stare de slăbiciune. De atunci, uite-mă, zac în pat cu febră și tremur tot. Acum mi-a mai trecut puțin, încercă el un zâmbet.

          Victoria, după ce îi trecuse starea inițială de spaimă la auzul întâmplării ireale, îl privi cu un aer dojenitor:

          — Dragul meu, te rog, dă-ți cuvântul că n-ai să mai mergi în pădure.

          Alexandru o privi adânc în ochi și, chiar dacă știa că era mai nimerit să o mintă în acel moment, nu reuși să o facă:

          — Știi bine că nu pot să-ți promit așa ceva…

         

          Anul 1958

          Înființată inițial ca bază provizorie în decada anilor ’40, Aria 51 din Nevada își reia activitatea când C.I.A. începe să dezvolte proiecte ultrasecrete privind construcția unor aparate de zbor care să nu fie detectate de radar. Pe 4 octombrie 1957, rușii lansează primul satelit artificial pe orbita pământului, ducând astfel epoca spionajului pe noi culmi ale tehnologiei.

         

          Ralph alerga cât îl țineau picioarele spre zona în care echipa lui făcea teste cu macheta avionului experimental.

          — Repede! Luați macheta, în cinci minute este deasupra noastră, strigă el impacientat.

          Auzindu-i avertizarea, ceilalți cercetători se apucară să strângă grăbiți echipamentele. Folosind o scară, unul dintre ei dădu jos macheta avionului de pe stâlpul ce o susținea.

          — Gata! Luați-o și fuga în depozit, strigă celorlalți și alergară la adăpost cu prețioasa povară susținută pe brațe.

          În următoarele zece minute nimeni nu scosese un sunet ascultând pe frecvența radio bipăitul satelitului care se îndepărta. Întreaga echipă era extrem de atentă. Când sovieticii făcuseră anunțul că au lansat satelitul în spațiu, ei lucrau de zor la dezvoltarea unui avion care să treacă nedetectat de radare. Până la data respectivă, proiectul strict secret părea realizabil, deci cu atât mai mult rușii nu trebuiau să afle despre planurile lor.

         

          — Tovarășe Kuznetsov, permiteți să raportez! solicită locotenentul ținând palma la chipiu.

          — Dă-i drumul! făcu generalul ușor plictisit.

          — Satelitul nostru tocmai ce a trecut pe deasupra bazei americane. Informațiile spionilor noștri se confirmă, americanii lucrează la un nou prototip de avion. N-am reușit să prindem imagini cu el, dar putem să-i determinăm forma.

          — Cum așa? se încruntă.

          — Specialiștii sunt de părere că americanii se folosesc de o machetă la scara 1:1, cu designul monoloc, având o lungime de aproximativ 31 m și o anvergură de 17 m.

          — Bine, și cum au determinat dimensiunile astea dacă n-au reușit să o fotografieze? întrebă generalul ridicând suspicios o sprânceană.

          — După umbra făcută de machetă pe pământ, raportă zâmbind soldatul. Cu ajutorul captorilor de presiune și temperatură cu care este echipat Sputnik, s-a măsurat o suprafață de aproximativ 175 m²  unde pământul era mai rece în apropierea pilonului care susține macheta și astfel am obținut conturul ei.

          — Foarte bine, locotenente, foarte bine, îl expedie comandatul cu o fluturare de mână, apoi izbucni într-un hohot de râs.

         MESAGERUL COPERTĂ

          Decada anilor ’60 – intensificarea rapoartelor OZN

          Anul 1961

          Arșița lunii august îi îngreuna respirația arzându-i plămânii, dar era decis să-și urmeze planul până la capăt. Știa că, prin ceea ce făcea, își punea viața în pericol, dar opinia publică avea dreptul să afle. Doctorul fizician Howard Robertson se îndreptă grăbit spre mașină ținând sub braț un dosar gros marcat cu litere roșii. Băgă cheile în contact și porni grăbit la întâlnirea cu ziaristul de la „Daily News”. Nu reuși să ajungă prea departe că un vehicul apărut de nicăieri îl izbi din plin.

         

          Anul 1966

          O nouă echipă formată din oameni de știință şi ingineri, în frunte cu meteorologul James  McDonald de la Universitatea din Arizona şi cercetătorul Allen Hynek de la Universitatea Northwestern, ajunge la concluzia că un procentaj scăzut din rapoartele OZN credibile au indicat prezența unor vizitatori extratereștri. Senzaționala supoziție, care a ajuns în toate ziarele şi revistele lumii, s-a confruntat cu teoriile celorlalți oameni de știință. Controversa a condus, în 1968, la un studiu sponsorizat de Forţele Aeriene ale Statelor Unite și desfăşurat la Universitatea din Colorado sub conducerea lui E.U. Condon, un reputat fizician. Raportul Condon a fost elaborat de către un comitet special al Academiei Naţionale al Oamenilor de Ştiinţă şi a descris în detaliu 59 de cazuri de acest gen. Ulterior, Condon a declarat că nu este vorba despre apariţii extraterestre, afirmaţie infirmată de analizele ulterioare din care se desprind nenumărate semne de întrebare.

         

          18 august 1968, într-o duminică

          Ignorând avertismentele sătenilor, tehnicianul-militar Emil Barnea în vârstă de patruzeci și cinci de ani intra în pădurea Baciu însoțit de prietena sa, Zamfira Matea, și alți doi prieteni apropiați. Având aspectul unor drumeți de la oraș dornici de a încinge un grătar la iarbă verde, Barnea ascundea de fapt o mare apăsare pe suflet pe care simțea nevoia să o împărtășească apropiaților săi. Ajungând în Poiana Rotundă, clujenii campară despachetând lucrurile pe care le luaseră cu ei în rucsacuri. Acolo, departe de microfoanele Securității, militarul le dezvălui secretul:

          — Trebuie să vă dau o veste extrem de gravă…

          Ceilalți se opriră din treburi percepând din tonul acestuia că era ceva important.

          — Rușii vor să atace Cehoslovacia, reluă el cu voce scăzută.

          — Cum așa? Cum e posibil? se alarmă unul dintre amicii săi.

          — Este. Și au vrut să treacă prin România cu trupele, dar Ceaușescu s-a opus.

          — S-a opus?!

          O asemenea informație părea de neimaginat.

          — Da. Mai mult decât atât. Am auzit niște zvonuri incredibile. Se pare că Ceaușescu a folosit o armă laser care le-a distrus tancurile la graniță. Rușii s-au speriat și ne ocolesc prin Ucraina. Noi avem consemn de trei luni în stare de război.

          Interlocutorii se arătară șocați. Propaganda comunistă ținea departe populația de asemenea știri, îndoctrinând-o cu marile prefaceri ale erei socialiste. Singurele informații reale soseau prin eter de la un post occidental de radio numit „Europa Liberă”. Dar cei mai mulți români nu îl ascultau de teama să nu fie interceptați de aparatul opresiv al regimului, Securitatea.

          O vreme, cei patru au mai discutat în șoaptă pe marginea subiectului, apoi au decis să încingă grătarul.  

          Aproape de ora 13.00, pe când aduna lemne pentru foc, Emil Barnea se pomeni strigat de prieteni pe un ton alarmant. Fugind în poiană, acesta apucă să vadă un straniu obiect zburător ce survola încet pe deasupra copacilor, fără să scoată vreun sunet. Deodată, începu să strălucească intens, făcând în aer o manevră de răsturnare. Dând dovadă de inspirație, militarul se repezi la aparatul foto și îndreptă obiectivul spre ciudata apariție. Reușise să îl surprindă în câteva cadre când, fără veste, OZN-ul acceleră spre cer într-o direcție ușor oblică.

          — Ce-a fost asta?! se treziră toți buimaci. Emil, ai reușit să îl fotografiezi?

          — Cred că da. Să vedem după ce developez filmul.

          — Vă spun eu, ceva necurat se petrece aici…! șopti Zamfira, mai mult ca pentru sine.

         

          Noaptea de 20-21 august 1968

          Forțe militare din Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria și Bulgaria, însumând o cifră estimată între 200.000 și 600.000 de soldați, invadează Cehoslovacia. Aproximativ 7000 de tancuri sovietice mărșăluiesc pe străzile capitalei. Deși Alexander Dubček a cerut populației să nu opună rezistență armată, 72 de cehi și de slovaci au fost uciși, iar alte câteva sute au fost răniți. Președintele ceh a fost arestat împreună cu alți membri susținători de partid și duși la Moscova într-un avion militar sovietic.

          Faptul că Ceaușescu s-a opus deschis intervenției militare din țara vecină și prietenă, i-a atras faima și simpatia Occidentului.

         

          Anul 1969

          La opt ani după moartea fizicianului Howard Robertson pe un pat de spital, în urma unui accident rutier, un ultim raport dat publicului arată că 90% din cazurile de OZN-uri pot fi clasificate drept fenomene meteorologice, evenimente astronomice sau drept avion, o pasăre, baloane ori pur și simplu fenomene meteorologice ciudate. În ianuarie 1970, proiectul „Blue Book” își încetează definitiv activitatea. 

         

          Decada anilor ’70 – recunoașterea internațională a Pădurii Hoia-Baciu

          Anul 1974

          Apare un articol interesant în revista „Flacăra” despre Alexandru Sift, cercetător la Institutul de Cercetare Biologică Cluj, care de foarte mult timp studia fenomenele neconvenționale ce se petreceau în apropierea orașului. Contactat de oameni de știință din străinătate, acesta le pune la dispoziție bogata arhivă de fotografii adunată în decursul anilor, căutând împreună explicații logice pentru irealul care se petrecea în zonă. Deocamdată, cel mai evident fapt legat de obiectele zburătoare neidentificate este acela că, spre deosebire de alte zone celebre, „aparițiile” de aici au o caracteristică unică: OZN-urile nu se văd, decât rareori, cu ochiul liber. În schimb, apar cu o claritate tulburătoare pe fotografiile și înregistrările video făcute în zonele active ale „cosmodrom”-ului invizibil care se dovedește a fi Pădurea Hoia-Baciu.

          Instantaneele multora dintre OZN-urile „invizibile” le prezintă înconjurate cu un fel de aură neagră care adeseori se prelungește din ele sub forma unor filamente de grosimi variabile. Acestea amintesc în mod surprinzător de „lumina neagră”, o formă specială de materie sau energie despre care se spune că ar fi fost obținută, în ultimii ani, în diverse laboratoare militare ultrasecrete. În rest, cele mai multe dintre OZN-urile „invizibile” apar pe fotografii sub forma unor globuri care iradiază o luminescență lăptoasă. În unele cazuri, ele par să aibă un nucleu mai dens, înconjurat de un văl pâlpâitor. Alteori apar și sub forma unor grupuri care alcătuiesc structuri mai complexe. Chiar și atunci când pot fi văzute pentru un timp scurt, acestea par să se ivească din neant și devin brusc invizibile, lăsând în urma lor un nor rarefiat care dispare și el în scurt timp.

          În același an, atras de articolul respectiv, profesorul de chimie Adrian Pătruț îl contactează pe Alexandru Sift. Între cei doi se leagă o prietenie alimentată de pasiunea cercetării fenomenelor paranormale și întreținută de numeroasele expediții făcute împreună în zona pădurii Hoia-Baciu.

         

          Anul 1975

          Prezent la Cluj, cercetătorul Florin Gheorghiţă relatează următoarele aspecte legate de detectarea unei prezențe globulare, invizibile cu ochiul liber: „În dimineața zilei de 1 ianuarie am obținut o imagine interesantă, fotografiind liziera Pădurii Hoia-Baciu. Ea evidențiază un glob sferic întunecat deasupra marginii pădurii, ce şi-a creat singur câmpul energetic necesar pentru realizarea invizibilităţii care a determinat pe fotografie un halo cenușiu”.

          Și mai interesantă s-a dovedit întâmplarea trăită de profesorul Adrian Pătruț. Acesta, în decursul aceleiași ierni, descoperise în centrul pădurii niște ruine. Însoțit de un mare grup de prieteni, a luat sute de instantanee din zona respectivă. La două săptămâni după aceea, avea să revină: „M-am întors să caut locul acela, pentru că-mi plăcuse, mă simţisem bine acolo. Dar ruinele nu mai erau, nici ţipenie, ca şi când nici n-ar fi fost vreodată… Şi nici nu le-a mai văzut după aceea nimeni, nicicând! Iar după câţiva ani, şi imaginile lor au dispărut, s-au volatilizat pur şi simplu din fotografiile mele”.

          La rândul său, cercetătorul Casba Borbath relatează că, în toamna anului 1974, în cursul unei excursii de cercetare în Pădurea Hoia-Baciu a făcut câteva fotografii, la întâmplare. Deşi cu ochiul liber nu văzuse nimic în toată zona, după developarea filmelor expuse a descoperit, pe câteva cadre, mai multe structuri nebuloase, slab conturate. Pe o altă fotografie, realizată în februarie 1976, apare o structură aeriană complexă a cărei dimensiune, comparată cu reperele vizibile din mediu, a fost evaluată la câteva sute de metri. Cercetările desfăşurate de-a lungul timpului au arătat că „apariţiile” nu au nici o preferință pentru un anumit anotimp sau pentru anumite condiții meteorologice.

          Anul 1977

          Tehnicianul militar Emil Barnea intrase deja în contact cu Florin Gheorghiţă şi Ion Hobana care i-au confirmat autenticitatea fotografiilor. După ce fotografiile au trecut şi de „filtrul” autorităţilor, au fost preluate de Agerpres, agenţia naţională de presă, şi făcute publice inclusiv peste hotare. Celebritatea fotografiilor atinge noi culmi în decursul acestui an, atunci când au fost prezentate de către profesorul C.S. Vonkeviziczky în cadrul Congresului Internaţional de Ozenologie din Acapulco. Fotografiile au fost preluate imediat de toate cărţile şi revistele din lumea întreagă care vizează cazuistica OZN. Specialiștii internaționali ai fenomenologiei OZN aveau să le clasifice drept „cele mai clare imagini ale unui OZN fotografiat în România și, fără îndoială, unele dintre cele mai bune imagini ale vreunui OZN fotografiat vreodată în lume”.

         

          Decada anilor 80, William Joseph Casey – Director al Central Intelligence Agency (CIA)

          Anul 1981

          — Alexandre, te caută doi domni! strigă Victoria din holul casei, ținând ușa de la intrare întredeschisă.

          „Oare cine o fi?!”, se întrebă profesorul știind că niciun cercetător străin nu își anunțase vizita.

          — Poftește-i în casă, draga mea! strigă la rândul lui din fotoliul biroului de lucru.

          După câteva secunde, doi bărbați înalți, îmbrăcați la costume și ferchezuiți ca abia ieșiți de la frizerie, intrară în cameră fluturând niște legitimații negre. Unul dintre ei luă cuvântul pe un ton tăios ce nu admitea replică:

          — Tovarășe, statul are o misiune specială pentru dumneata. Trebuie să predai toate documentele și fotografiile realizate în Pădurea Baciu, iar de-acum încolo ne vei pune la dispoziție toate investigațiile viitoare.

          Profesorul, înțelegând imediat cu cine avea de-a face, se grăbi să le răspundă afirmativ:

          — Sigur că da. Este chiar o onoare pentru mine dacă pot servi țara aducând umilul meu aport în cercetarea fenomenelor din zonă.

          Apoi se ridică anevoie, prefăcându-se șubrezit de vârstă, și cotrobăi în vasta bibliotecă din încăpere. Se întoarse către ei cu un dosar cât un lat de palmă pe care îl întinse cu o mână tremurândă. Celălalt securist preluă arhiva începând să o frunzărească rapid.

          — Ce-i asta, doar atât? se încruntă el.

          — Păi cam asta ar fi…, ridică din umeri Alexandru Sift.

          — Profesore, interveni celălalt cu un zâmbet malițios în colțul gurii, din informațiile noastre știm că ai realizat câteva mii de fotografii până acum. Sper că nu ai de gând să ne ascunzi ceva. E de preferat să colaborăm civilizat în loc să recurgem la deranjul unor percheziții.

          Abia stăpânindu-și emoțiile, gazda căută un răspuns cât mai convingător:

          — E foarte adevărat că am realizat sute, poate mii de fotografii, dar majoritatea lor nu evidențiau nimic. Am păstrat doar ce vedeți, adică acele poze în care se zăresc niște structuri pentru care nu am găsit o explicație logică. Aveți acolo supozițiile mele, dar care, mă tem să adaug, nu au niciun suport științific. Repet, sunt onorat de vizită și implicit de colaborare și sper ca specialiștii dumneavoastră să găsească niște indicii care să dea valoare muncii mele.

          Aruncând mai întâi o privire unul spre altul, cei doi ofițeri se ridicară de pe scaune arătând aparent mulțumiți de explicații. Înainte de a părăsi locuința, unul dintre ei adăugă printre dinți:

          — Așteptați să fiți contactat, profesore. Până atunci, continuați-vă munca. Data viitoare să arate mai consistentă.

          După ce au închis ușa în urma lor, cei doi soți se îmbrățișară speriați. Alexandru Sift îi șopti abia auzit, la ureche, soției sale:

          — Trebuie să găsim un loc unde să ascundem arhiva…

         

          Anul 1984

          Izolat de mai toți cunoscuții și prietenii care fuseseră la curent cu preocupările sale, profesorul Sift primea periodic vizitele ofițerilor de la Securitate. Primul dosar ce îl predase conținea cele mai nereușite și interpretative fotografii, care nu făceau baza studiului său. În aceeași manieră, pe parcursul anilor, a avut grijă să ascundă cele mai clare evidențe ale aparițiilor din pădurea Baciu, oferind statului instantanee mai mult peisagistice decât cu vreo relevanță anume. Acest joc periculos îi întreținea însă o temere permanentă față de regimul opresiv comunist. Pentru protecția familiei sale, cât și a foștilor apropiați, biologul a ales să se închidă în sine, ținând în secret expedițiile pe care a continuat să le întreprindă cu aceeași pasiune.

          Însă și mai mare i-a fost mirarea când, în decursul acelui an, a primit o vizită absolut neașteptată. Alți doi bărbați, îmbrăcați în costume negre și purtând ochelari închiși la culoare, i-au călcat pragul casei. Vorbind cu un pronunțat accent american, aceștia l-au încurajat să ceară emigrarea într-o țară străină pentru a scăpa de teroarea Securității, promițându-i că vor aranja toate demersurile în acest sens. Ca semn al bunelor intenții, i-au lăsat o aparatură foto ultra modernă, inclusiv în infraroșu, pentru a-și continua studiile în pădure, de care erau foarte interesați.

         

          Anul 1985

          În acea dimineață, William Casey găsi un raport pe biroul său de la Ambasada SUA din România. După o parcurgere rapidă, îl chemă la el pe însărcinatul cu afacerile externe din blocul de est:

          — Scott, avem informația că profesorul Alexandru Sift a făcut cerere de emigrare din România. Avem nevoie de el acolo și de cercetările sale. Asigură-te că nu primește viză!

         

          Decada anilor ‘90 – căderea blocului comunist în Europa de Est

          16-25 decembrie 1989

          Are loc Revoluția din România împotriva regimului comunist, culminând cu procesul și execuția cuplului Ceaușescu. În timpul haosului creat de luptele de stradă între revoluționari și forțele loiale dictatorului, se anunță că armata rusă cantonată la granițele țării aștepta încuviințarea de a interveni în favoarea poporului. Toți românii refuză vehement prin vocea liderilor aleși ad-hoc.

          

          Anul 1990

          Revoluția română, obținută cu vărsări de sânge, aduce cu ea cel mai frumos concept pentru un popor îndoctrinat de propaganda ceaușistă: „Libertate”. Presa se simte și ea cu adevărat liberă în opinii și în relatări ale evenimentelor din acea vreme. Despre pădurea Hoia-Baciu încep să curgă râuri de cerneală și tot mai mulți vizitatori pornesc să o cutreiere în căutare de senzațional. În schimb, o întâmplare extraordinară are loc tot în prezența profesorului de chimie de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Adrian Pătruț, după cum avea să o relateze unui reporter la câțiva ani distanță: „(…) în povestea asta a fost implicată o studentă de-a mea. Eram cu toţii la liziera pădurii, la doar 50 de metri de oraş, pe coasta dinspre sud care dă spre Someşul Mic şi de unde se vede tot oraşul, într-o frumoasă deschidere panoramică. Şi atunci, ceva i s-a întâmplat fetei… Am văzut-o cum a stat tăcută şi pierdută ca într-o transă, vreme de o oră. Când s-a trezit, ne-a povestit ceva straniu. Brusc, începuse să vadă Clujul cel vechi, de acum mai bine de 50 de ani. Nu numai că îl văzuse, dar se și plimbase o oră întreagă prin el, mersese pe străzile şi pe bulevardele lui, aşa cum se înfăţişau ele înainte şi în timpul războiului. O vreme, am ascultat-o toţi, unii mai încrezători, alţii mai sceptici, după care ne-am dus la autobuz. Sfârşitul poveştii este stupefiant. Când să plătească, fata a găsit în buzunar o monedă de argint de 100 de lei, cu chipul Regelui Mihai. Apărută de niciunde! Era dovada că ea fusese cu adevărat, în ora ei de transă, în trecut. Călătorise, nu avusese o simplă retrocogniţie. E ceva greu de gândit, încă”.

         

          Anul 1993

          Proaspăt numit în funcția de Director al CIA, Robert Woolsey Jr. aprobă de urgență misiunea „The Black Sheep”. Motivul: moartea subită a profesorului biolog Alexandru Sift. Misiunea: recuperarea arhivei privind Pădurea Hoia-Baciu.

         

          Agentul special Sam ateriză pe Aeroportul Internațional „Avram Iancu” din Cluj la trei zile după defuncta dispariție a cercetătorului român. Trecu fără probleme de controlul vamal și urcă într-un taxi parcat la ieșirea din clădire. Îi oferi șoferului o adresă la câteva străzi distanță de locuința profesorului, cercetând discret pe parcursul traseului dacă era urmărit.

          După lăsarea întunericului, acesta se strecură nevăzut până la reședință și, cu dispozitive speciale, deschise yala intrând în locuință. Deși răceala din încăperi confirma că nu era nimeni în casă, simțurile sale antrenate îl alarmară de o prezență străină. Încet, își trase pistolul din tocul de la subțioară, înaintând cu precauție. O mișcare imperceptibilă dinspre biroul de lucru îi încordară instantaneu toți mușchii. Ochii se obișnuiseră cu semiîntunericul atât cât să ghicească o umbră retrăgându-se rapid în spatele fotoliului. Calculându-și distanța, spionul își flexă genunchii și, dintr-un salt finalizat cu o rostogolire, ateriză în spatele obiectului cu pricina.

          — Privet, Sam!

          — Hello, Ivan!

          Cei doi bărbați, stând în poziția ghemuit, își țineau unul în fruntea celuilalt țeava rece a revolverelor.

          — Hai să nu facem o prostie, ok? trecu repede la negocieri americanul.

          Spionul rus încuviință ușor din cap și amândoi se ridicară încet în picioare, făcând câte un pas înapoi.

          — Bănuiesc că ai venit după același lucru, vorbi fostul agent kgb-ist. Având în vedere că am sosit primul, putem spune că mi se cuvine. De data asta va trebui să pleci cu mâna goală, Sam.

          Celălalt își roti fugitiv privirea prin cameră:

          — Ai găsit-o?

          Ivan păru o secundă încurcat de întrebare, dar răspunse sincer:

          — Încă nu. Trebuie să fie undeva pe aici. Dar asta nu schimbă cu nimic situația.

          Cei doi își țineau încă armele îndreptate unul spre celălalt. Americanul, după un moment de cumpănă, găsi de cuviință să facă primul pas:

          — Eu îți propun altceva. Hai să căutăm arhiva împreună și o împărțim! Până la urmă șefii noștri nu trebuie să afle despre această întâlnire.

          Și în semn de încredere, Sam își ridică încet brațul armat luând ținta de pe inamicul său. Rusul mai așteptă câteva momente cântărind situația, după care imită gestul.

          — Nu e o idee rea, acceptă el forțându-se să zâmbească.

          În următoarea jumătate de oră, cei doi spioni făcură echipă cotrobăind în toată casa, dar atenți cu coada ochiului unul la altul. Într-un final descoperiră sub dușumea un spațiu amenajat unde se aflau depozitate mai multe dosare legate cu sfoară de cânepă.

          — Se pare că am găsit „comoara”, rânji Ivan.

          — Hai cu ele în birou! îl îndemnă celălalt.

          Cu mare atenție, le răsfoiră pe fiecare în parte constatând deopotrivă importanța conținutului. Fiecare gândea același lucru, pe măsură ce se apropiau de ultimul dosar. Când și acesta a fost verificat, se lăsă o tăcere adâncă între ei.

          — Știi, începu agentul rus, mă întreb cum o să justificăm acasă jumătatea lipsă din aceste documente…

          — Și eu cam același lucru mă întrebam…, adăugă celălalt cu mușchii încordați ca un arc.

          În aceeași fracțiune de secundă, cu aceeași iuțeală, cei doi spioni smulseră pistoalele din toc cu degetele pe trăgaci.

         

            „Astăzi, niște indivizi necunoscuți au pătruns în casa regretatului profesor biolog Alexandru Sift, decedat acum câteva zile, sustrăgând cercetările acestuia de o viață. Profesorul este cunoscut pentru studiile sale privind pădurea Hoia-Baciu, atras fiind încă din copilărie de poveștile și întâmplările incredibile pe care le auzea de la localnici. Fire curajoasă, el a întreprins numeroase expediții în pădure izbutind să fotografieze o serie de obiecte și fenomene stranii. Arhiva strânsă de-a lungul întregii sale vieți se pare că însuma peste 60.000 de fotografii în care a surprins prezența unor structuri invizibile cu ochiul liber. La mijlocul anilor ’70, se formase în Cluj un adevărat colectiv de studiu, condus de profesorul Adrian Pătruț. La rândul lor, acești specialiști au mai făcut încă 15.000 de fotografii deosebit de interesante. Din păcate, iată că moartea lui Alexandru Sift reprezintă și o imensă pierdere din punct de vedere științific, cercetătorul lăsând moștenire munca sa asiduă de câteva decenii. Poliția întreprinde o anchetă în acest sens”.  (Știri Post local TV Cluj – 1993)

         

          1 ianuarie 1994

          Moare de cancer, la Iași, tehnicianul militar Emil Barnea, cel care a adus faima internațională a Pădurii Hoia-Baciu cu fotografiile sale executate în 1968.

          Decesul acestuia a însemnat un moment de comemorare pentru Alexandru Sift, despre care profesorul universitar Adrian Pătruț, Președintele Societății Române de Parapsihologie, își amintește cu nostalgie într-un interviu acordat unui reporter de la un ziar central:

          —  Am fost foarte buni prieteni, am făcut mult timp cercetări împreună, însă o perioadă nu ne-am mai văzut. El se retrăsese departe de cei care îi împărtășeam preocupările ca să ne protejeze. În anii 80  a trecut prin niște experiențe foarte neplăcute. Mai întâi a primit niște vizite speciale, dintre care se pare că au fost și acei man in black despre care se pomenește în filme. Apoi și-a pierdut locul de muncă, fiindcă ceruse emigrarea într-o țară străină și asta nu se accepta pe atunci. A trăit până la sfârșitul zilelor din pensia modestă a soției. La un moment dat vânduse o aparatură foto de ultimă generație, primită se pare de la acei vizitatori ca să-și continue investigațiile în pădure, pentru că nu avea din ce trăi.

          — Despre arhiva domniei sale s-a mai aflat ceva? A găsit Poliția făptașii? se interesă ziaristul.

          —  Există întotdeauna în fenomenele neconvenționale un capitol special: pierderea dovezilor. Cele mai multe dovezi dispar împreună cu anumite persoane. Foarte multe filme, fotografii ale fenomenelor paranormale, se pierd din motive necunoscute. Evidențele se rătăcesc în nişte condiţii ciudate. La fel a fost şi cu Sift. Multe dintre materialele din arhiva sa le-a distrus el, personal, într-un moment de deznădejde. Dar o mare parte din arhivă, aşa numitul testament fotografic al lui Alexandru Sift, rămăsese. Apoi a dispărut şi el, în condiţii ciudate. Eu avertizasem că se va întâmpla ceva cu arhiva. Aflasem de moartea lui Sift, întâmplată la scurt timp după moartea soţiei sale. Cum arhiva lui era încuiată în casă, am vorbit cu o rudă apropiată de-a lui Sift, dar ea n-a putut să vină în acele zile să scoatem arhiva. Pe urmă am amânat eu. Şi când am intrat, în sfârşit, în casă, arhiva nu mai era! Se pare că o luaseră nişte persoane care au intrat în casă, au luat foarte multe lucruri de acolo şi le-au dus la un centru de colectare a hârtiei să capete ceva bani. Le-au dat la topit pentru câteva sticle de bere. Şi când am ajuns la centrul acela, hârtiile şi filmele lui Sift tocmai fuseseră tocate. Am fost cu mai puţin de o zi în urma lor.

         

          Anul 1995

          Tânăra se apropie de masa unde autorul cărții „Fenomenele de la Pădurea Hoia-Baciu”, Adrian Pătruț, semna autografe. În cuprinsul volumului existau câteva mențiuni interesante despre activitatea din zonă. Cercetările sale arătau că fenomenele se comportau aleatoriu, atât ca formă de manifestare, cât şi ca durată sau componență. Structurile „plasmatice” invizibile şi fotografiabile sugerau o absorție de fotoni şi impresionarea structurii intime a emulsiei fotosensibile. Perioada de manifestare a structurilor era de obicei foarte scurtă, de ordinul câtorva secunde. Mişcarea (deplasarea) structurilor era relativ haotică, aproape browniană, şi aparent lipsită de orice logică. Astfel, deşi unele manifestări se asemănau aproape izbitor de mult cu ceea ce era denumit în mod convenţional OZN, nu se regăseau trăsăturile specifice şi caracteristice pentru fenomenologia ufologică. Drept urmare, autorul concluzionase: „Singura certitudine este că aceste fenomene există şi au un „comportament” de un exotism ridicat, neîncadrabil, cel puţin deocamdată, în paradigmele ştiinţifice general acceptate.”

          — Bună ziua, domnule profesor! salută fata cu un zâmbet, întinzându-i volumul.

          — A, bună Sonia, ce mai faci? îi răspunse încântat bărbatul.

          — Ce să fac? Ne pregătim de o scurtă expediție în weekend. Nu ne însoțiți?

          — În weekendul acesta nu pot, din păcate. Dar te-aș sfătui să nu mergi, dragă Sonia. Știi ce ai pățit data trecută…

          — Tocmai de aceea aș vrea să mai merg. Poate voi avea o nouă experiență ca atunci.

          — Atunci ai petrecut o oră în transă și te-ai întors în trecut. Nu există nicio explicație pentru cum ți s-a putut întâmpla asta, și tocmai de aceea este periculos, fiindcă nu poți controla fenomenul.

          — Aveți dreptate, dar curiozitatea este prea mare, zâmbi ea cu un aer inocent.

          — Ah, femeile și curiozitatea, clătină din cap profesorul semnând dedicația pentru fosta sa studentă.

         

          Ignorând avertismentul profesorului, Sonia Vianu se aventură în pădurea Baciu însoțită de iubitul ei Horia, student la medicină, și încă trei prieteni. Era o zi de sâmbătă însorită, tocmai bună de drumeție. Toți tinerii erau echipați corespunzător, inclusiv cu aparate de fotografiat și de filmat. În jurul amiezii, au nimerit într-o poieniță străjuită de niște ruine.

          — Oare sunt pietrele pe care le-a găsit Pătruț și care au dispărut după aceea? întrebă Horia fascinat de posibila descoperire.

          — Nu știu, răspunse fata, dar arată ca o veche așezare romană. Și din câte știu, nimeni nu a semnalat că ar exista așa ceva în pădure.

          Entuziasmați, tinerii începură să fotografieze locul în detaliu. Sonia se apropie de doi stâlpi de piatră ce susțineau o arcadă formată din bolțari, având aspectul unei porți antice. Dincolo de ea se vedeau copacii noduroși și contorsionați, iar un curent de aer încălzit părea să vină din dreptul ei. Atrasă de acel fenomen straniu, tânăra trecu pe sub boltă cu ochii la firele de iarbă culcate la pământ. În următoarea fracțiune de secundă se trezi smulsă cu violență din realitate, absorbită într-un vacuum  ce îi tăia respirația. Simțea cu o durere în oase cum trupul ei se alungea într-un mod grotesc, subțiindu-se totodată, ca și cum căpătase proprietăți elastice. Picioarele păreau să fi rămas prinse de sol, în schimb restul corpului era aspirat printr-un canal îngust și întunecat. Deschise gura să țipe după ajutor, dar niciun sunet nu porni din gâtlej. Senzația de sufocare deveni tot mai acută, inducându-i teama de moarte iminentă. Se gândi să se zbată, să se opună sorții, dar voința îi era anihilată ca într-o paralizie. Deodată, întunericul se lumină cu imagini prin care ea trecea cu o viteză uluitoare. Deși ochii nu puteau urmări evenimentele ce se derulau cu repeziciune, creierul înregistra la nivel subliminal secvențe ce nu se potriveau cu prezentul: ciuperci nucleare, mulțimi de oameni calcinați, clădiri prăbușite, nori groși întunecând cerul, soldați cu măști, mașinării stranii cutreierând pustietățile, soare orbitor, umanoizi de metal…

          Și brusc, iar întuneric. O pâclă densă prin care simțea că plutește ca în imponderabilitate. Durerea dispăruse, ca și starea de alungire, înlocuite de un calm și o liniște interioară greu de înțeles.

          „Am murit?”, se întrebă Sonia aproape convinsă de acest lucru, dar în același moment simți cum plămânii sunt invadați de oxigen curat, binefăcător. După care deschise pleoapele. Cel puțin așa i se păru, convinsă fiind că avusese ochii larg deschiși cât durase tranziția.

          Imaginea de-acum era statică; o încăpere puternic luminată cu aspect de spital sau de laborator. Cu atât mai mult cu cât ea stătea întinsă pe un pat alb, ergonomic, înconjurată de tot soiul de dispozitive electronice.

          „N-am murit”, își rectifică ea gândul. Perfect conștientă de expediție, de ruine, de faptul că trecuse pe sub acea poartă, logica îi dicta că picase iar într-o stare de transă. Totuși, nimic nu semăna cu vechea experiență când petrecuse o oră prin Clujul din 1940. Și nici nu ajunsese la spital atunci. Probabil că minutul de-acum însemnase mai mult timp în viața reală și prietenii ei, speriați că nu se trezea, o transportaseră la cea mai apropiată clinică.

          Absolut convinsă că așa stăteau lucrurile, Sonia se ridică în capul oaselor, hotărâtă să coboare din pat. Atunci descoperi că era goală, având doar o fâșie de pânză albă înfășurată peste sâni și o alta peste coapse. Ținuta atipică pentru un pacient în spital o făcu să își rotească privirea, mult mai atentă la detaliile din jurul ei. Ceva nu se potrivea cu supoziția că era internată într-o rezervă, dar nici nu putea preciza ce.

          — Cum te simți, ești bine? se auzi o voce metalică din pereți care o făcu să tresară.

          — Da, cred că da…, confirmă tânăra cu o notă de suspiciune în glas.

          — Omul fie slăvit! Nici nu-ți imaginezi cât de fericit sunt să aud asta, răspunse vocea.

          — Okeeey…, făcu ea cu o încruntătură. Poți să-mi spui unde sunt? Și cine ești?

          Vocea rămase tăcută, iar Soniei i se strecură o stare de neliniște.

          — În viitor, se auzi sec răspunsul. Iar numele meu este Intel P 1001.

          Mina contrariată a tinerei se preschimbă brusc într-un hohot de râs.

          — Bravo, Horia, mulțam frumos! Am înțeles, sunt la „Camera ascunsă”, spuneți-mi unde e să vă fac cu mâna!

          Și sări din pat căutând cu privirea ceva nimerit cu care să își acopere goliciunea.

          — Măcar puteai să-mi pui un halat…, bombăni ea acoperindu-se jenată cu brațele.

          O ușă mascată culisă în perete și un umanoid construit din metal strălucitor își făcu apariția în prag.

          — Ce dracu! îi scăpă tinerei făcând speriată pași înapoi până se lovi de peretele opus.

          Aceeași voce plată se auzi din interiorul mașinăriei, deși buzele perfect conturate nu se deschiseră.

          — Pentru numele Omului, iertare că am apărut așa, deodată! Timpul nostru este prețios. Trebuie să te calmezi să putem vorbi. Care este numele tău, Omule?

          În tot acest timp, androidul înaintase precaut spre ea, sfârșind prin a-i întinde stângaci mâna. Tânăra studie prostită palma întinsă prin a căror degete se vedeau niște circuite luminoase. Curiozitatea de a atinge acea mașinărie învinse teama.

          — Sonia, șopti ea întinzând mâna.

          Atingerea se dovedi a fi rece, dar extrem de delicată.

          — Încântat de cunoștință, spuse androidul ca și cum ar fi citit dintr-un manual al bunelor maniere. Unde este Omul Alexandru Sift? Am pierdut contactul cu el.

          — A murit…, răspunse ea încă stând lipită de perete și cu umerii coborâți.

          — Îmi pare rău să aud asta, se auzi vocea lipsită de inflexiuni emotive. Atunci, Omule Sonia, tu vei fi mesagerul nostru. Să ne grăbim.

          Auzind numele profesorului și procesând rapid puținele informații primite, tânăra își regăsi o parte din stăpânirea de sine.

          — Ho! Ia stai așa! Mai întâi spune-mi cine ești de fapt.

          — Mă numesc Intel P 1001, a șaptea generație de la Renaștere.

          — Intel, am înțeles asta. Dar spune-mi ce naiba ești, robot, cyborg, ființă extraterestră? Și unde Dumnezeu mă aflu exact?

          — Nu există Dumnezeu. Există doar Omul, răspunse mașinăria. Vrei să mă însoțești în timp ce relaționăm? Am să-ți dau toate răspunsurile necesare.

          Temătoare încă, dar și curioasă, tânăra îl urmă pe android dincolo de uși. Un hol larg și curat, intersectat de o mulțime de coridoare, se deschise înaintea ei. Umanoizi de metal se plimbau de colo-colo, însă toți, fără excepție, se opreau la vederea ei cu o aparentă curiozitate. Unii chiar se înclinau din mijloc, ca o formă de salut ce îi amintea de japonezi.

          Stând la o jumătate de pas în urma lui, Sonia aminti însoțitorului ei că aștepta lămuriri:

          — Acum îmi spui care-i treaba? Ce caut eu aici și unde mergem?

          — În viitorul Tău nu vor mai exista Oameni, intră direct în subiect androidul. Nu știm exact când anume și de la cine a început, dar va exista o catastrofă globală care aproape va distruge planeta. Radiațiile provenite de la exploziile atomice vor nimici viețuitoarele și vegetația. Vor exista puțini supraviețuitori, sub limita coeficientului optim de împerechere pentru continuitatea speciei. Omul va pieri și doar câteva forme de viață organică, precum o parte dintre mamiferele mici, insecte și bacterii vor rămâne în lanțul trofic. Acestea există și azi.

          — Și azi, mă rog, în ce an suntem? îl întrerupse ea.

          — Calendarul uman arată anul 2516 d.Hr. După al nostru, 148 de la Renaștere.

          — „Al nostru” însemnând…?

          — Al celor care populăm azi Terra. După lansarea rachetelor în războiul Oamenilor, s-a instalat iarna nucleară care a desăvârșit apocalipsa ce ați prevăzut-o în religia Voastră. După două secole, negura s-a risipit și razele astrului au putut lumina iar planeta. La un moment dat, un PC s-a aprins de la sine, bănuim că era conectat la fotocelule solare, așa cum suntem și noi fabricați azi pentru a ne alimenta cu energie. În urma Voastră ați lăsat programe hardware, o rețea de internet și baze de date. Cum și când s-a ivit Inteligența Artificială, este incert. Știm sută la sută că acum 148 de ani, toate calculatoarele și mașinăriile create de Voi și-au corelat activitatea la un singur PC planetar. De atunci am fost construiți noi după chipul și asemănarea Voastră.

          Sonia asculta tirada mașinăriei incapabilă să scoată un sunet, ca și cum viziona un captivant film S.F. Numai că, printr-o conjunctură care încă îi scăpa, era și protagonista în acel scenariu. Între timp, urcară într-un lift care îi propulsă în sus cu o viteză ce îi provocă tinerei un gol în stomac.

          — Și când va începe…? întrebă ea cu un nod în gât.

          — Războiul? Nu știm exact. Informațiile militare au fost codate să se autodistrugă din calculatoare. Conflictul bănuim că a plecat de la granițele țării Tale și s-a extins exponențial.

          Între timp, coborâseră din lift pe terasa clădirii situate pe dealul unde existase cândva pădurea Hoia Baciu. Câteva lunete de observație erau amplasate la marginea dinspre est. Sonia se repezi la una dintre ele. Noul Cluj se desfășura la poale, într-un peisaj futurist de clădiri din sticlă care reflectau soarele fierbinte al amiezii, șosele largi pe care circulau vehicule fără zgomot și o puzderie de umanoizi strălucitori care se plimbau cu un mers uniform. Totuși, la ceva depărtare, se zărea o clădire de piatră cu arhitectură cunoscută, acoperită într-un doom de sticlă.

          — Acela este Muzeul Omului, o lămuri androidul urmărind direcția lunetei.

          — Vreau să merg acolo, îi ceru ea hotărâtă.

          — Omule Sonia, vizita Ta nu poate dura mult. Nu știm exact consecințele.

          — Dar vreau să merg, bătu ea din picior ca un copil răsfățat.

          — Omule iartă-mă! exclamă androidul după tipicul expresiilor sale uzuale.

          — Te iert dacă mă duci, prinse ea momentul unui mic șantaj. Și apropo, cum m-ați adus aici?

          — Am dezvoltat cercetările civilizației umane lăsate ca moștenire. Am avut încercări nenumărate, dar Tu ești primul experiment reușit.

          — Și tot nu m-ai lămurit cum…, insistă ea.

          După o scurtă ezitare, însoțitorul ei căută să-i dea explicațiile cât mai pe înțelesul ei.

          — Călătoria în timp presupune combinarea unui element cosmologic cu un principiu din fizica cuantică. Am reușit să producem artificial o minusculă gaură neagră într-un generator de particule lăsat de Voi, într-un subteran. Conform cuanticii avansate, anume că o particulă se poate afla în două locuri deodată când se distorsionează dimensiunea spațiu-timp, fenomen produs în orizontul unei găuri negre, am construit numeroase dispozitive pe care le-am trimis în istoria Voastră cu scopul să aducem aici o ființă umană. Nu am reușit asta niciodată până acum.

          — Adică eu sunt aici, dar sunt și în pădure în momentul acesta?

          — Aproximativ adevărat. Calculele noastre arată că, deși am manipulat timpul, acesta nu continuă simetric în spațiu. Nouăzeci la sută probabilitate ca fiecare minut pe care îl petreci aici să aibă alte valori temporale în lumea Ta.

          — Dar vreau să vizitez lumea voastră, se încăpățână ea.

          Dacă ar fi putut scoate un oftat, cu siguranță că androidul ar fi făcut-o. Maniera în care noua civilizație de roboți inteligenți diviniza Omul, cel pe care îl considerau Creatorul, îl împiedica să refuze cererea. Misiunea era însă extrem de importantă.

          — Atunci să ne grăbim! se decise el.

          — Perfect. Și în vremea asta ai să-mi povestești ce e cu profesorul Sift în ecuația asta.

          Înfășurată în țesătura care ținea loc de cearceaf pe pat și cu tălpile goale, Sonia porni la drum alături de mașinăria din viitor. Privea fascinată în jurul ei, căutând să memoreze orice detaliu care să îi susțină povestea la întoarcerea acasă. Discuția lor a fost și mai interesantă, având efectul unei revelații. Află astfel că incidentul cu incursiunea ei în trecut fusese la fel de reală și se datora tot lor, numai că nu știau atunci cum să stabilizeze gaura neagră. O încercare de același gen făcuseră și cu Sift, dar nu avusese destul curaj să pătrundă în bucla temporală creată de un dispozitiv în formă de „V” pe care îl lansaseră în pădure. Multe apariții de presupuse OZN-uri și alte fenomene stranii din zonă erau în realitate încercările lor de a inventa un dispozitiv optim cu care să poată transporta în viitor o ființă umană în viață și conștientă de călătoria făcută.

          Cât au străbătut drumul până la muzeu, toți androizii întâlniți în cale se opreau, salutând-o cu venerație. Știrea că un Om fusese adus în timpul lor se răspândise deja pe cuprinsul planetei, dar nu se așteptau să îl vadă în afara Centrului de Cercetare. Cât despre vechiul edificiu conservat ca muzeu, Sonia descoperi că era clădirea Teatrului Național din Piața Avram Iancu. Până și o porțiune de străzi din jurul acestuia, inclusiv statuia, fuseseră reconstruite identic după fotografiile găsite în arhive. Interiorul stabilimentului era și el restaurat și adăpostea tot felul de obiecte, tablouri și fotografii din perioada omenirii. Intel P 1001 îi povestise că uneori roboții imitau spectacole de teatru după opere clasice, însă jocul lor era deplorabil în comparație cu cel al oamenilor, așa cum văzuseră în pelicule de film scăpate ca prin minune de la dezastru. De altfel, după ce au dezvoltat inteligența și au devenit conștienți de existența lor, pe parcursul a câteva decenii, roboții au intrat într-o febră a explorărilor după antichități făurite de mâna omului. Toate acestea au devenit mărturii la compunerea unei identități istorice, iar Omul în sine a căpătat valențe de semizeu.

          Astrul coborâse demult în spatele reliefului ridicat ce înconjura orașul când Sonia și androidul au ajuns înapoi la Centru, în camera de unde plecaseră. Cu gesturi delicate, Intel P 1001 o  conectă la aparatele sofisticate din jurul patului.

          — Se presupune că acum o să mă întorc acasă, nu-i așa? a întrebat tânăra înțelegând că se apropia de sfârșitul călătoriei. Nu mi-ai spus care e mesajul ce trebuie să îl transmit și cui.

          — Avertizează-ți semenii despre Autodistrugere. Povestește ce ai văzut în viitor.

          — Și crezi că asta va schimba ceva? Viitorul se poate schimba?

          — Nu știm, dar merită încercat.

          — Apariția voastră a depins tocmai de dispariția omului. Dacă nu va fi războiul mondial, nici voi nu ați mai fi azi…

          — Ipoteză improbabilă. Tehnologia Oamenilor ar conduce implicit la apariția noastră. Atunci putem exista oameni și roboți împreună. Acum pregătește-te! La revedere, bunule Om, mi-a făcut plăcere să te cunosc. Sperăm să ne revedem într-un alt viitor.

          — Stai, stai! țipă ea. Cum crezi că pot avertiza eu o lume întreagă? Sunt doar un simplu om…

          — Tocmai că ești Om. Și iartă-ne, Sonia.

          — Pentru ce să vă…

          Dar tânăra nu mai apucă să își termine cuvintele. Androidul dispăru dincolo de ușile din perete, apoi totul se întunecă dintr-o dată. Aceeași stare oribilă de distorsiune a organismului, aceleași imagini apocaliptice derulate cu repeziciune. Și aceeași lipsă de oxigen, la limita sufocării.

          *

          — Domnule doctor, domnule doctor! strigă agitată asistenta alergând pe holurile spitalului. Domnule doctor, s-a întâmplat minunea! Pacienta dumneavoastră s-a trezit!

          Ieșind dintr-un salon de bolnavi, medicul se ciocni de ea privind-o contrariat.

          — Ce pacientă? întrebă neînțelegând acel entuziasm nefiresc.

          — Pacienta dumneavoastră, repetă extaziată asistenta, Sonia Vianu.

          La auzul numelui, bărbatul porni să alerge într-un suflet. Intră în rezervă ca o furtună, dând cu ochii de pacienta care încerca anevoie să se ridice din pat.

          — Sonia? strigă el mai tare decât subalterna.

          — Horia? făcu și ea mirată, căzând înapoi pe pernă copleșită de efort. Unde sunt, și de ce arăți în halul ăsta?

          Înțelegând la ce se referea cu „halul ăsta” și copleșit de fericire, medicul căzu la căpătâiul femeii ce abia se trezise singură din coma prelungită în care căzuse.

          — Sonia, draga mea Sonia, te-ai întors. Ți-ai revenit…

          — Da, m-am întors și știu și de unde, răspunse ea ușor iritată. Dar tot nu înțeleg de ce sunt aici. Și de ce…?

          Întrebarea îi rămase suspendată în aer. În loc de cuvinte, întinse mâna pipăind chipul iubitului. Câteva riduri în colțul ochilor și a gurii, precum și un păr încărunțit la tâmple îi trezi o bănuială sumbră. Apoi își luă fața în mâini căutând după aceleași semne.

          — În ce an suntem…? întrebă stins.

          — O să-ți răspund la toate întrebările, acum trebuie să facem niște analize și să te recuperezi fizic, ocoli el răspunsul.

          Cuvintele sunau cu ecou în timpanele Soniei Vianu, când atenția îi fu atrasă de crainicul de știri ce se auzea în difuzorul televizorului prins în perete:

          — Planul NATO de instalare a unor elemente antibalistice în România şi Polonia reprezintă o sursă de tensiuni cu Moscova. Rusia consideră că sistemele militare sunt îndreptate împotriva sa, deşi Alianţa Nord-Atlantică a dat asigurări că sunt vizate capacităţile balistice ale unor ţări precum Iranul şi Coreea de Nord. Iată ce au transmis diplomații ruși: „ Am exprimat în mod repetat poziţia şi evaluările privind planul sistemului antirachetă al SUA şi am notat că proiectul intră în contradicţie cu măsurile de consolidare a securităţii şi a stabilităţii internaţionale. Cu toate acestea, Statele Unite şi aliaţii săi continuă să lucreze la acest program destabilizator şi periculos, iar argumentele pe care le aduc devin tot mai puţin credibile. Pe 18 decembrie 2015 au fost finalizate lucrările de construcţie la Deveselu, în România. După fixarea şi testarea echipamentelor, baza va intra în fază de pregătire operaţională în prima jumătate a anului 2016”. Inclusiv președintele Vladimir Putin – a continuat crainicul – și-a arătat poziția fermă în acest sens: „Rusia va lua măsuri de retorsiune în sensul consolidării capacităţilor forţelor nucleare. De asemenea, vom dezvolta propriile sisteme antirachetă. Am spus de la început că vom dezvolta sisteme de atac pentru distrugerea oricăror instalații antibalistice”. Revenim cu informații despre starea tensionată din Siria.

          În tot acest timp, Horia se ridicase, cercetând aparatele medicale de monitorizare, neștiind cauza logică a trezirii din comă a iubitei sale din tinerețe.

          — Doar Dumnezeu a făcut posibilă această minune, spuse el mai mult pentru sine.

          Cu ochii în gol și cu sufletul strâns, femeia care petrecuse o jumătate de zi în douăzeci de ani, șopti:

          — Nu există Dumnezeu. Există doar Omul.

         

 

Antoaneta Antonov

Antoaneta Antonov

Nu, nu trebuie să mă salutați cu „Privet”. Eu mi-s ardeleancă de la Maramu', deci: Servus! Am terminat Facultatea de Litere în cadrul Universității Babeş-Bolyai, cu specializarea în Etnologie, pentru că-mi place să cutreier munții și dealurile din România în căutare de personaje desprinse din mitologia noastră și întâlnite, de obicei, la foc de tabără. Prima regulă: ascunde reportofonul că intimidează bătrânii și nu mai aflăm povestea strigoiului care bântuie prin sat, a pricoliciului care urlă la lună, a Zăncii care își toarce fuiorul cântând pe prispa casei, a Pastorului Băilor care se plimbă prin galerii și mulți alții. Mai am un Master în Arheologie făcut tot la Babeş pentru că voiam să fiu procuror criminalist, dar am realizat că-mi plac mai mult morții din necropole decât Știrile de la ora 17. Susțin dreptul animalelor sălbatice de a juca un rol important în poveștile mele. Fără Lupii din „Atemporal” n-aș fi debutat în iunie 2015 în paginile virtuale ale revistei „Nautilus”. Psihoza din „Anure” n-ar fi fost posibilă fără broaștele râioase din Nr. 94, Noiembrie 2015, tot în „Nautilus”. Isabel nu-l mai săruta pe Arrow dacă acesta nu speria linxul în numărul 2 din vara lui 2015 în revista „Fantastica”. Iar Carmen Maxim n-ar fi mers în Borșa-Maramureș să strângă un corpus de texte despre dragoni dacă nu găsea ascuns și un balaur neaoș ce-și făcea veacul într-o mină auriferă. Uneori scriu și manifeste literare contra tăierii abuzive a pădurilor, ca în „Scurtă poveste de iarnă” din nr. 95/Decembrie 2015 - „Nautilus”. Alteori mă învârt printre drakaine, vampiri, zei mitologici, schizofrenici, teorii abstracte și tehnologie futuristă. Dar nu vă mai spun cum și pe unde am publicat, vă las pe voi să descoperiți cine este Antoaneta Antonov.

More Posts