Sunt un profesionist. Nu este vorba de lipsă de modestie, dar cum altfel aţi putea numi un om care are un cazier imaculat ca zăpezile de pe Kilimanjaro şi care a sustras la vremea lui cele mai celebre pietre preţioase din lume? Mi-au trecut de-a lungul vremii prin mână şi diamantul Hope, şi smaraldul Patricia, ca să pomenesc numai de cele mai cunoscute. Uneori, pentru variaţie, mai făceam să-şi schimbe proprietarul şi câte un tablou celebru, totuşi specialitatea mea rămâneau cristalele. Puţinii cunoscuţi care îmi ştiau activitatea mă bănuiau că am o slăbiciune pentru ele, dar, de fapt, aveam o slăbiciune pentru libertatea mea, pentru că era mult mai uşor să te strecori pe sub ochiul necruţător al camerelor de luat vederi cu o picătură de frumuseţe pură, cum erau pietrele preţioase, decât cu un tablou fie el şi făcut sul.

Din acest motiv, printre colecţionarii cu greutate eram socotit un fel de rara avis, pentru că nu-mi lăsasem aproape nici o comandă neonorată, odată acceptată. Dar şi tariful meu era pe măsură: un milion de dolari lovitura plus cheltuielile ocazionate de acţiunea în sine. Fără îndoială că au fost şi lovituri pe care le-am refuzat şi poate de aici îndelungata mea activitate profesională. Existau locuri pur şi simplu inaccesibile sau erau acţiuni care ar fi fost realizabile, dar a căror punere în scenă ar fi costat mai mult decât piatra în sine.

După mai mulţi ani de activitate, aveam douăsprezece milioane în diferite conturi şi tot atâtea lovituri strălucite la activ; ajunsesem la jumătatea vieţii şi tocmai mă întrebam dacă nu cumva ar fi cazul să mă retrag. Nu eram superstiţios şi o eventuală a treisprezecea lovitură nu-mi crea emoţii, dar parcă am avut o uşoară ezitarea atunci când am fost contactat iarăşi prin canalele obişnuite. Şi dacă, de obicei, numele clientului îmi rămânea necunoscut, de data asta l-am aflat chiar de la început, şi asta nu mi-a plăcut deloc. Despre Donald Koster auzisem şi eu la fel ca oricine citea ziarele, pentru că avea prostul obicei să nu lase să treacă măcar o zi fără să se scrie despre el. Un gest de caritate generos azi, un capăt de acuzare mâine şi o căsătorie cu o starletă poimâine nu puteau să-mi scoată din minte ceea ce bănuia toată lumea, şi anume faptul că principala parte a averii magnatului provenea din comerţul mai mult sau mai puţin legal cu arme.

Ce ar putea să-şi dorească un om de calibrul lui şi să nu poată obţine prin alte mijloace, încât să fie nevoit să apeleze la mine? În seara când m-a primit în cabana lui singuratică din munţii Apalaşi, undeva în apropierea vârfului Washington, încă nu mă lămurisem, deşi îmi întinsesem toate antenele pe care le aveam — şi nu erau deloc puţine.

Odată prezentările făcute, secretarul lui care mă adusese la cabană se făcuse nevăzut, cum nevăzuţi s-au făcut şi oamenii de la pază.

Mă instală într-un fotoliu, îmi aduse un scotch, apoi răscoli puţin buştenii care ardeau în cămin, dar toate acestea erau simple stratageme pentru a trage de timp şi a mă studia în voie.

— Îţi plac filmele, domnule Grimson? Acesta era numele sub care mă cunoştea.

Am gustat puţin din pahar, gândind cu rapiditate: acesta era un soi de test sau era pur şi simplu o încercare de a începe o conversaţie? La gestul meu, care putea fi interpretat drept unul pozitiv, el continuă:

— În ultimul timp, nu prea mai am timp de ele, aşa cum probabil că nu ai nici dumneata. Dar, în tinereţe, filmele, mai ales cele de aventuri, mă fascinau. Nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte de „Indiana Jones şi Arca pierdută”. Tot filmul este superb, dar finalul este pur şi simplu terifiant pentru un colecţionar ca mine: un depozit întreg, plin cu artefacte care abia îşi aşteaptă colecţionarul potrivit. Multă vreme am crezut că este o simplă găselniţă a scenaristului pentru un final mai interesant…

Luă o înghiţitură de scotch, mai răscoli puţin jarul, apoi se aşeză pe fotoliul din faţa mea.

— Spre deosebire de clienţii dumitale obişnuiţi, care îşi bucură ochii cu pietricele sau nuduri, eu sunt un colecţionar mai pretenţios. Mie îmi plac artefactele ciudate şi deosebite…

Se ridică vioi şi deschise un seif încastrat la vedere în perete, de unde reveni cu o casetă. O aşeză cu grijă pe măsuţa din faţa noastră, apoi o deschise atent, iar în faţa ochilor mei uimiţi apăru celebrul craniu de cristal.

Zâmbi când văzu uimirea întipărită pe chipul meu şi spuse:

— Uneori, astfel de minunăţii apar ici-colo, în muzee sau în colecţii particulare. Apoi, pe neaşteptate, ele dispar cu totul din atenţia publicului şi prin mijloace specifice am aflat că nici nu apar în colecţii particulare, aşa cum este a mea.

Împachetă cu grijă craniul în casetă, pe care-o puse apoi cu evlavie în seif, se aşeză la loc în faţa mea şi-mi puse o mână pe genunchi, ca şi cum ar fi urmat să-mi spună un lucru de mare taină:

— Acum câteva luni a fost descoperită o sferă din acelaşi tip de cuarţ ca şi craniul. Au numit-o Sfera Magică, dar, după numai câteva zile în care a fost studiată de specialiştii de la Smithsonian Museum, sfera a dispărut cu totul. Nu a fost furată şi abia după îndelungi cercetări am aflat că astfel de depozite, precum cel din film, chiar există şi în ele Guvernul adună şi îngrămădeşte, fără nici un scop aparent, un artefact după altul.

Scoase un dosar şi mi-l înmână:

— Ai aici tot ce te-ar putea interesa ca să dai în relativă siguranţă lovitura – coduri de securitate, ore de patrulare… Tot ce ai nevoie.

Am dat să refuz, dar a făcut un gest de respingere a argumentelor mele înainte de a le auzi:

— O să îmi spui că nu este genul dumitale de lovitură, dar bănuiesc că zece milioane te vor face să te răzgândeşti şi să treci şi genul acesta de acţiuni în patrimoniul dumitale. Cinci milioane acum şi cinci milioane când îmi predai intactă Sfera Magică.

 M-am răzgândit, într-adevăr, şi am luat dosarul gata să plec şi să mă apuc de treabă.

— Mai am o singură rugăminte, de fapt două, spuse Donald Koster înainte de a ne despărţi. Lovitura aş dori să fie dată săptămâna viitoare, mai precis pe 21 decembrie 2012. După cum ştii, conform calendarului mayaş, atunci este preconizat sfârşitul lumii, iar genul de oameni care-şi fac veacul în acel depozit sunt predispuşi ca în aceea zi să urmărească orice altceva, numai artefactele de acolo, nu; cred că vor sta cu toţii lipiţi de televizoare, să prindă apocalipsa în direct. A, mai adăugă el, şi aş dori să nu deschizi absolut deloc cutia în care se află Sfera Magică. Mi-o aduci şi-atât…

*

Dacă referitor la prima condiţie nu a fost nici o problemă, cu cea de-a doua se pare că nu avea să fie chiar aşa de uşor, şi asta din cauză că sfera, fie ea magică sau nu, era aşezată într-o simplă cutie din lemn şi nu era asigurată nici măcar printr-o încuietoare obişnuită, darmite vreun sistem complicat cu cifru sau alte minunăţii la care te-ai fi putut aştepta. Astfel că, atunci când am ajuns în garajul meu, am scos cutia din portbagaj şi am aşezat-o pe masă cu cât mai multă grijă. Valora totuşi zece milioane… După ce am iluminat-o cu o lampă puternică şi am cercetat-o cu o lupă, am hotărât că ceea ce era înăuntru valora zece milioane, indiferent dacă deschideam cutia sau nu. Am mai verificat o dată capacul, să nu aibă vreun sigiliu ascuns, şi l-am dat uşurel la o parte, pregătit pentru orice. S-a dovedit că nu era nevoie de atâtea precauţii pentru că înăuntru, încastrată într-o structură metalică ciudată, se găsea o simplă sferă din cuarţ, după cum zicea Donald Koster, deşi mie mi se părea că ar fi avut o structură mai complexă. Oricum, nu era ceva care să merite zece milioane de dolari, mai degrabă părea o sferă obişnuită, ce putea fi găsită prin bâlciuri cu cel mult zece dolari.

Şi totuşi, chiar înainte de a închide cutia, mi s-a părut că văd uşoare irizaţii în structura metalică ce încastra sfera. Mi-am plimbat degetele şi, sub apăsarea mea uşoară, din cutie a ieşit o formă tubulară, ca un mic microscop, iar sfera s-a înălţat puţin şi plutea acum liberă în faţa obiectivului. Înainte de a-mi da seama ce fac, mi-am lipit ochiul de ocular şi degetele au găsit aproape fără să caute o rotiţă de reglaj, încercând să potrivesc claritatea, deoarece acolo se zărea ceva. Am stins lampa, pentru că sfera avea propria ei luminescenţă şi, după câteva încercări, am început să văd mai bine. Norii mişcători arătau ca şi cum ar fi fost galaxii îndepărtate, iar mişcarea rotiţei părea să nu fie oprită de nimic, aşa încât am tot apropiat un astfel de sistem până când în faţa mea a apărut un sistem stelar cu vreo trei planete şi atunci mi-am dat seama că sfera era probabil un fel de hartă 3D a galaxiei, sau poate chiar a universului. Tot atunci mi-am dat seama că valoarea sferei era, în acest caz, nu de zece milioane, ci de… Am încercat să avansez o cifră, apoi mi-am dat seama că era nepreţuită. Pe de altă parte, niciodată nu am fost tentat să-mi opresc obiectele pentru care fusesem plătit să le fur, doar n-o să încep tocmai acum!

Aveam să i-o dau lui Donald Koster şi apoi s-o uit, dar înainte să închid cutia mai aveam o singură curiozitate: oare aş putea să localizez Terra pe această insolită hartă? Şi dacă da, cât de mult m-aş fi putut apropia ca să localizez un anume loc de pe planetă?

Mi-am aplecat iarăşi ochii peste ocular şi am mai găsit câteva butoane cu ajutorul cărora am început să caut. Probabil că avea şi un sistem automat asemănător cu Google Earth, dar funcţionând telepatic, pentru că la un moment dat, fără să mai mişc din butoane, obiectivul s-a fixat pe ceea ce părea a fi Terra. A durat câteva minute până am localizat oraşul în care mă aflam, dar mult mai puţin până am găsit garajul. O rotiţă pentru detalii fine, pe care am găsit-o instinctiv, m-a apropiat şi mai mult, apoi am rotit puţin butonul şi, într-un mod pe care nu mi-l pot explica, obiectivul a străbătut acoperişul din tablă al garajului, fără să lase nici o urmă, şi s-a focalizat asupra omului care studia preocupat o sferă la microscop. Am mai focalizat puţin şi acum obiectivul aproape atingea creştetul celui de la microscop, care părea să nu observe nimic. Încă o fracţiune de rotire şi i-am atins capul, şi chiar în acelaşi moment am simţit ceva atingându-mi ceafa şi imediat am ştiut ce este. Am ridicat imediat, îngrozit, obiectivul, până s-a depărtat suficient de sferă.

Îmi imaginam ce-ar fi însemnat această sferă în mâinile lui Donald Koster: trebuia s-o distrug şi să-i înapoiez banii. Aşa ceva nu trebuia să încapă pe mâinile nici unui om, dar mai ales în cele ale lui Donald Koster. Am desfăcut cu greu sfera din suportul metalic, am vrut s-o privesc mai bine, dar mi s-a părut că aud pe cineva la uşa garajului, aşa că am ieşit afară să verific. Strada era pustie, luminată de felinare şi de stelele strălucitoare ale nopţii înalte de iarnă. Peste drum se afla un mic bar, unde un banner mare şi multicolor anunţa: “21 decembrie 2012 — astăzi poate fi ultima zi, aşa că distrează-te!” — iar după aglomeraţia dinăuntru, părea că lumea într-adevăr se distrează. În capătul străzii au apărut două maşini care se apropiau repede. Le-am recunoscut imediat, aşa că am mai privit o dată la sfera din mâna mea, apoi trântit-o cât am putut de tare de podeaua de ciment de la intrarea  garajului. În timp ce sfera se spărgea în mii şi miriade de cioburi multicolore, ca într-un nou Big Bang, m-am uitat în sus, spre cerul curat de iarnă. Am văzut cum stelele se sting încet una după alta şi un întuneric dens, ca de început de lume, a prins să se strângă în jurul meu…

Sergiu Somesan

Sergiu Somesan s-a născut pe 8 decembrie 1954 in oraşul Reghin, Judeţul Mureş.

A urmat cursurile Institutului de Mine din Petroşani.

Intre 1972 si 1990 a ocupat mai multe funcţii, in cele mai diverse domenii: – topograf la Mina Dalja în Petroşani , merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor ( limba si literatura Romana), director la Casa de Cultură a Sindicatelor din Codlea. Din 1990 pana in anul 2000 a ocupat mai multe funcţii in administraţia publică locală, în cadrul Primăriei Municipiului Codlea.

Blog personal: http://sergiusomesan.wordpress.com/

Avatar

Sergiu Somesan

Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani. Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate. Cariera sa literară — care continuă şi în prezent —, este la fel de interesantă. Publică poezii începând din 1971, în revistele Orizont (Timişoara), Convorbiri literare (Iaşi) şi Tomis (Constanţa). Din 1972, publică proze în Vatra, Revista Magazin, Viaţa Militară, Pentru patrie, dar şi în Helion-ul timişorean, precum şi în multe alte fanzine şi almanahuri (de pildă Anticipaţia 1987). În plus, un volum de versuri la Editura Litera, Cuvinte de vânzare. În 1987, ia premiul I la concursul Helion organizat de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile „Să n-o săruţi pe Isabel” şi „O casca albă şi un copil în ploaie”. După 1990, devine redactorul a trei reviste (Alfa, Comando şi Vampirii) dintre care cea mai longevivă a fost Alfa (doi ani!), apoi lucrează ca ziarist la Gândul Liber şi la Transilvania Expres. În 2000, publică volumul de povestiri SF Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, Braşov). În 2001, apare a doua sa carte, Radiestezia — realitate şi mister (Editura Arania, Braşov) — aceasta dorindu-se un eseu asupra paranormalului. Pe 8 decembrie 2001, îi apare al doilea volum de proză scurtă fantastică, Carte de magie (Editura Arania, Braşov). În mai 2003, la Timişoara, în cadrul celei de-a doua săptămâni internaţionale a SF-ului, lansează încă un volum de proză scurtă, intitulat Cadouri de Crăciun (Editura Karmat Press, Ploieşti), iar în 2004 volumul de proză scurtă fantastică Aproape îngeri (Editura Cartea Românească). Urmează, tot în 2004, un nou volum de proză fantastică, Numărul fiarei (Editura Vremea XXI) şi o carte cu o prezentare grafică deosebită (coperta îmbrăcată în catifea!), cu titlul Poiana îngerilor (Editura Aldus). A mai publicat volumele de povestiri Şapte flori erotice (Editura Vremea, 2006) şi o antologie în limba engleză din propriile sale scrieri, Do Not Kiss Isabel (Editura Infarom Publishing, 2008). Postat iniţial integral pe internet, Apocalisa după Ceauşescu (Editura Vremea, 2012) este primul său roman, debutul unei proiectate trilogii din care vor mai face parte Apocalipsa după Virgil şiApocalipsa Omului-oglindă.

More Posts