Copertă realizată de Daniel Rădulescu

 

Noaptea de 25 decembrie 2000 m-a prins strâns, aproape ameţindu-mă între cei 4 pereţi ai noului dormitor, din noua căsuţă unde mă mutasem cu mama. Eram doar o copilă pe atunci şi îmi plăcea să cred că apartamentul ce purta numărul 43 reprezenta un cadou de la Moş Crăciun.
Dormitorul era singura cameră mobilată din casă, restul fiind gol. Frigul bântuia prin casă nestingherit. Singurul lucru care mă încălzea era mama ce mă ţinea strâns în braţe, oftând din când în când, poate de fericire că aveam o căsuţă a noastră, cum îi plăcea ei să zică…
Camera cu mocheta crem-rozee mi se părea atât de străină, încât nu voiam să accept că aceea va reprezenta pentru cine ştie cât timp locul pe care îl voi numi acasă. Dulapul din faţa patului mi se părea prea mare, iar uşa capitonată, rămasă aşa de la fostul proprietar, era poate singurul lucru ce mă făcea să mă simt bine, pentru că semăna cu un biscuite de ciocolată imens. În rest, casa mă speria puţin, pentru că nu o recunoşteam.
– Ei, dar vecinii ăştia proşti, ce naiba fac?!
Bocănituri, sunete ciudate, ca şi cum cineva îşi târa picioarele, se auzeau de undeva de deasupra. Dar de unde?
– Mama, dar stăm la 10. Nu e nimeni deasupra.
Mă privi uşor speriată şi nu ştia ce să mai spună.
– Cred că mi s-a părut, încercă ea să mintă.
– Nu, nu e aşa. Am auzit şi eu.
– Nu, Raluca, termină odată! ridică ea tonul la mine.
Supărată că tocmai de Crăciun mama îmi vorbea aşa, am încercat să spun ceva.
– Poate e Moşul, mami, nu te mai supăra aşa.
– Tu şi Moşu’ tău, şi se întoarse în pat cu spatele la mine.
Pătura mă învelea doar pe jumătate. Frigul ţepos îmi făcea muşchii să tremure. Aşa a fost primul meu Crăciun în apartamentul 43, de la etajul 10, într-o casă unde găseai doar un pat, un dulap şi o mochetă. A, şi sunetele de paşi de pe bloc, în miezul nopţii, probabil ale Moşului.

Dar anii au trecut, iar eu de când am aflat că, de fapt, Moş Crăciun nu există, am început să mă întreb cine ar fi putut fi nebunul care, de Crăciun, se plimba pe bloc, nestingherit. La fel cum anii au trecut, aşa au început să dispară uşor-uşor şi bănuielile mele vizavi de ce s-ar fi putut întâmpla în acea noapte.

Am crescut, am devenit o adolescentă, aproape normală, iar când spun ,,aproape normală“, mă refer la faptul că aveam încă de la pubertate o afinitate către lumea de dincolo şi mereu vorbeam cu profesoara de religie despre Rai şi Iad. Poate că eram prea curioasă vizavi de prea multe chestiuni, deşi Biblia îmi spunea să cred şi să nu cercetez.
Cu trecerea timpului, am început să am nevoie de dovezi pentru a crede în ceva, aşa că, acum vreo 3 ani, am început să fiu pasionată de ştiinţă. Când ea însă nu-mi oferea răspunsuri, mă întorceam la religie, şi tot aşa. Sunt încă prinsă în acest cerc, învârtindu-mă printre dileme şi mistere de nedezlegat, într-o beznă deasă şi sufocantă. Iar când cred că zăresc o lumină, ceva ce îmi atrage atenţia, mă adâncesc şi mai mult în şi mai multe întrebări, ale căror răspunsuri probabil se ascund undeva prea adânc, de unde, chiar dacă aş ajunge, nu m-aş mai întoarce niciodată, sau, cel puţin, nu întreagă.

Au existat câteva întâmplări, dacă aş putea să le numesc aşa, mă feresc să le numesc fenomene, ce mi-au întărit unele convingeri.
Odată ce bunica s-a mutat la curte şi am rămas singură în casă cât timp mama era la serviciu, am început să observ unele ciudăţenii, iar eu nu înţelegeam cum de se întâmplă. O farfurie din bucătărie ajungea în baie, ori un prosop din baie ajungea pe aragaz, în timp ce eu îmi făceam temele în sufragerie.
De unde şi până unde?… Credeţi sau nu, eu chiar nu m-am temut. Am devenit mai curioasă doar. Când mi se întâmpla ceva bizar în casă, mă pufnea râsul. Râdeam cu o poftă incredibilă şi de multe ori nu îmi recunoşteam râsul prin acele sunete ce îmi ieşeau din gură. O deschideam, iar sunetele nu mai încetau. Burta începea să mă doară, iar când trăgeam aer puternic în piept pentru a respira ori pentru a-mi calma crizele de râs isteric, simţeam cum ace mărunte-mărunţele îmi pătrund în plămâni. Abia atunci mă opream şi realizam că tremur. Dar nu, nu de teamă. Sau poate asta era teama însăşi, într-o formă ascunsă, menită cumva să mă facă pe mine să nu-i acord prea mult credit; pentru ca la un moment dat, când nici nu m-aş aştepta, să apară în faţa mea, ca o formă translucidă, deplasându-se prin faţa ochilor mei, entitate mârşavă asemănătoare unei fantome. Să fi fost de fapt fantome?
Mintea umană este însă complexă. Şi de-a dreptul stupidă când e vorba de propriile probleme. Aţi remarcat asta vreodată? Dacă oricine altcineva ar fi în locul tău, ai ştii ce trebuie să îi spui să facă. Dar când tu însuţi eşti pus în faţa unui fapt, eşti tentat să închizi ochii, să râzi, să spui că nu ţi se poate întâmpla ţie, tocmai ţie. Dar atunci când există o probabilitate, aceea nu ţine cont dacă eşti tu sau altul. Ţi se întâmplă ţie ca şi oricui altcuiva. Sau… există posibilitatea ca, dimpotrivă, să crezi că ceea ce ţi se întâmplă ori este o pedeapsă, ori o oportunitate ce ţi-a fost încredinţată de vreo forţă divină.
Ei bine, eu alternam între cele trei variante. Mereu îmi schimbam părerile. Când evenimentul era prea recent, mă aflam încă într-o stare de negare presărată de crizele acelea de râs, apoi, trecând zile întregi, săptămâni, spuneam că poate am greşit eu cu ceva iar acela reprezenta un semn. În perioadele de mijloc, între acestea, încercam, ca persoană inteligentă, sau paranoică, dacă vreţi, să caut legături între ceea ce se întâmpla, la ce oră, ce a apărut şi unde. Am avut un rezultat, până acum. Coincidenţă sau nu, am prezis un cutremur.
Perioada a treia, însă, apare la câteva luni după eveniment, când din minte deja dispar anumite amănunte şi acea revoltă interioară, acel ceva care îţi aminteşte constant că nu tu ai făcut cutare lucru, altfel îţi aminteai. Iată că, între patru luni şi un an, adică până când evenimentul se repeta într-o formă sau alta, eu aş fi putut să jur că că există un motiv pentru care un pix, de exemplu, apărea subit în frigider. Somnambulism, cel mai probabil. Iar cazul era închis de cea care îl şi deschisese, adică tot de mine.
Dar mereu, când uitam cu totul de un anume eveniment, apărea un altul, mai puternic, mai greu de uitat sau de trecut cu vederea.

De 11 ani de când locuiesc în acest bloc, nu pot să spun că aş cunoaşte patru vecini. Din vedere ştiu vreo 10, cred. Dar atât. Nimeni nu s-a obosit să vorbească ori cu mine, ori cu mama. Tot ce aflasem până de curând era că înaintea noastră, în acest apartament locuiseră un poliţist şi soţia lui. Când am încercat să aflăm motivul mutării lor, vecinii deveniseră brusc foarte… necooperanţi.
Îmi amintesc perfect următoarea scenă: eu cu mama aşezate pe canapea, iar o vecină pe fotoliu, discutând despre foştii proprietari ai casei şi încercând cumva, subtil, să evocăm motivul plecării acestora din apartament. În acea secundă, vitrina a pocnit de trei ori, foarte puternic, timp în care am putut să observ cum părul vecinei se face măciucă şi cum se albeşte ca o coală de hârtie la faţă.
S-a mutat din apartamentul de lângă noi la puţin timp după acea vizită. Nu am putut afla nici până în prezent ce s-a întâmplat cu ea sau care este adevăratul motiv pentru care foştii proprietari s-au mutat şi de ce nimeni, aparent, nu vrea să discute despre asta.
Credeţi că am închis ochii la prea multe? Propriul subiectivism mi-a închis ochii şi m-a făcut să uit, iar, de cele întâmplate. Până la urmă, oamenii în general sunt ciudaţi şi suspicioşi, dar niciodată nu credeam că mult, mult, mult mai multe se pot ascunde în acest apartament, în acest bloc şi chiar în pereţii acestuia.
2010 a fost anul de graţie, sau, cel puţin, până acum. Vă voi mărturisi în cele ce urmează totul, de-a fir a păr, încercând să nu scap nici cel mai mic detaliu.

Până la vacanţa de vară, nimic special nu s-a întâmplat. Ne obişnuiserăm, şi eu şi mama, să auzim din când în când sunete bizare, uneori neputând să le localizăm direcţia cu exactitate, ca şi cum s-ar fi mutat acel ceva ce cauza zgomotul. Dar tocmai în vară au început să se înteţească acele manifestări ale… ale… în fine, le veţi numi voi cum credeţi că e mai bine, după…
Într-o zi ca oricare alta, extrem de călduroasă şi senină, pe la începutul lui iulie, plecasem la curte, la bunica. Întoarsă acasă, mama părea îngrijorată:
– Ce faci? Tonul meu a sunat ca întotdeauna, uşor plictisit, nevrând să ştiu ce face, ci doar arătându-i că sunt acolo şi că o văd.
– Bună întrebare.
Câteva clipe de tăcere, timp în care dădea cu scârbă din cap, uşor.
– M-ai lăsat singură să fac treabă şi tu ai plecat. Nici nu ştii ce am păţit.
Ca de obicei, credeam că doar exagerează, aşa că am început să râd dintr-un colţ al gurii.
– Râzi, dar nu-i de râs, Raluca. Hai în bucătărie să îţi spun.
Am mers în bucătărie, amuzată de situaţie. Deja îmi simţeam gâtul gâdilat de un râs interior ce avea să iasă. Cunoşteam senzaţia. Nu era de bine. Dar tot amuzată mă simţeam, deşi eram pe deplin conştientă de ce urmează, dar nu ştiam în ce măsură…
– Am făcut ordine în toată casa. M-am dus după în dormitor să mă odihnesc. Iar perdeaua s-a umflat şi s-a dat la o parte înspre televizor. Şi mai era şi tencuială de la geam pe jos.
– Hă, hă, păi închide şi tu geamul. Era curentul doar.
A ridicat o sprânceană la mine şi a continuat:
– Erau închise toate geamurile. Doar aerul condiţionat funcţiona. Atât.
Nu mi-a plăcut felul cum a subliniat ultimul cuvânt. Pielea mi se zbârlise pe tot corpul, iar ochii îi simţeam înlăcrimaţi, ca atunci când ai emoţii, nu îţi vine să crezi, şi totuşi ştii că aşa e.
– E, mă rog, cine ştie. Nu ar fi prima oară când se întâmplă ceva de genu’, aşa că…, şi am ridicat din umeri.
– Asta nu e nimic. S-a mai întâmplat ceva înainte.
Am făcut nişte ochi mari, iar ea a continuat.
–  Fii atentă aici. Din dormitor m-am dus în sufragerie. Şi… ce crezi că am găsit pe jos? Luna plină, când eu o pusesem pe mijlocul mesei.
– Ce luna plină visezi, mă?
– Unde-ţi pui tu CD-urile, căscato, ce altceva?!
– A, nici nu ştiam pe unde era, unde ai găsit-o?
Mama mă privea de parcă se uita la o stafie.
– Tu auzi ce-ţi spun? Era pe jos când eu o pusesem pe masa, înţelegi, PE MASĂ!
– Poate a căzut, am răspuns eu firesc.
– Da, Raluca, ba e Moşu’, ba eşti chiar tu somnambulă, ba a căzut singură de pe masă chestia aia, ba nu ştiu ce!
– Aşa, şi ce vrei de la mine? M-am răstit eu la ea. Te aştepţi ca eu să am toate explicaţiile, eu măcar nu-l pun pe Dracu’ în faţă. Faci şi tu, mamă, din ţânţar armăsar, pe cuvântul meu. Nu ştiu cum a căzut, asta e. Treci peste. Parcă cine ştie ce s-a întâmplat. Dacă începeau să zboare prin aer obiecte, îmi făceam griji, nu pentru căcatu’ ăsta.
– Da, Raluca, da, tu aştepţi ca asta să se întâmple ca să deschizi ochii.
– Să zicem că îi am deschişi. Ce rezolv cu asta? Hai, mamă, spune-mi? Ce rezolv? Nimic. Chiar dacă aşa ar fi fost…
– … dar AŞA S-A ÎNTÂMPLAT!
– … tot nu am avea ce să facem, am continuat eu de parcă nu m-ar fi întrerupt. Crezi că nu ştiu că e ceva bizar cu casa asta? Că de la un timp, fără motiv, parcă e din ce în ce mai evident? Mai bine hai să ne prefacem că nu a fost nimic. Şi, gata.
Desigur, eu nu credeam o iotă din propriile cuvinte, dar trebuia să fie cineva care să pară puternic, iar eu credeam că dacă voi respinge în faţa mamei că ceva se întâmplă, poate chiar va şi înceta să se întâmple. Dar nu era chiar cea mai bună teorie a mea.
– Hai să ne liniştim, mamă, da? Hai să stăm puţin în pat, în dormitor. Nu se va întâmpla nimic, am spus eu văzând că se uită speriată ca de bombe când am menţionat de dormitor.
Ne-am aşezat pe pat, încercând să ne calmăm. Mama butona absentă canalele, iar eu îmi scosesem din noptieră o carte ca să mă detensionez.
Am auzit cum perdeaua se dă la o parte, iar când am ridicat privirea am văzut cum se mişca singură, singură! Mama încremenise lângă mine. Ne-am uitat una la alta. Eu am început să râd, ea mă privea speriată, tot bâlbâind un ,,ţi-am spus eu“.
Mi-am dat seama că fug spre sufragerie abia când vocea mamei mă strigă:
– Raluca, ia-ţi repede telefonul şi hai să plecăm la bunica.
Nu voiam să accept că ceva se întâmpla. Ca prin vis am văzut liftul, pe mama lângă mine, staţia de autobuz, maxitaxiul, priveliştea câmpului, apoi pe bunica, la poartă, îngrijorată.
Am încercat să spun ceva, dar nu îmi auzeam vocea. Am realizat că îmi este frig, tot atunci amintindu-mi că este vară. Următorul lucru ce a urmat a fost leşinul.
Ştiu doar că mi se făcuse frig, nu mai vedeam şi mi s-a tăiat firul. Am deschis ochii şi am văzut două siluete luminoase deasupra mea.
Mama şi bunica mă stropeau cu apă pe faţă, încercând să mă facă să reacţionez. De cum m-am ridicat, m-am dus spre camera verişoarelor mele şi le-am povestit totul.
M-au crezut, ba chiar m-au ajutat să creez nişte legături între perdeaua dată spre televizor, carcasa de CD-uri şi tencuiala de pe jos din dormitor.
– E ceva legat de următoarea lună plină, cu siguranţă. Poate nişte entităţi te anunţă ce se va întâmpla atunci, spuse gânditoare Luiza.
– Da, răspunse Ioana. Că tot ziceai tu de tencuială, poate că asta înseamnă că un cutremur va avea loc atunci.
– DAAA! Exact! Asta e. Nu putea să fie mai evident de atât. Va avea loc un cutremur la viitoarea lună plină, luna asta. Dar ce e cu televizorul şi cu perdeaua? Că spre televizor s-a mutat perdeaua. Ce ar putea să fie?
– Nu ştiu, spuseră cele două surori într-un glas.
– Da, mă tem că nici eu nu ştiu. Viitoarea lună plină e undeva la sfârşitul lunii, fiindcă abia a fost acum puţin timp. Cred că nu ne rămâne decât să aşteptăm şi să vedem dacă se întâmplă ceva, sau a fost doar… În fine, o să chemăm un preot.

Doar că nu am mai chemat niciun preot. Eu am plecat într-o şcoală de vară, iar când m-am întors, totul revenise la normal. Uitasem pentru a mia oară că ceva necurat se întâmpla. La fel si mama.
Totuşi, am avut grijă ca la sfârşitul lunii, să nu fiu acasă în caz că ceva chiar se întâmpla. Nu am simţit nimic bizar, niciun sentiment de teamă nu mă încerca, dar a doua zi de dimineaţă, la ştiri se anunţase că în Vrancea avusese loc un cutremur de aproximativ 4 grade. La Bucureşti nu se simţise… dar uite că existase!
Am zâmbit în sinea mea. Cineva sau ceva voia să îmi dovedească puterile sale. Nu ştiu cum, dar întâmplările de la începutul lunii iulie s-au concretizat, cum şi bănuiam, într-un cutremur. Poate că forţele doreau să mă convingă încă de pe acum, că dacă fac ceva, o fac doar pentru a mă atenţiona. Dar de ce? Ăsta poate fusese un fel de semn, ca să poată vedea dacă le pot înţelege, iar eu îl trecusem. Ce avea să urmeze după asta? Nu aveam nici cea mai vagă idee. Ce era cert era că puteau să prevadă întâmplări, împărtăşindu-mi şi mie toate astea. Dacă eram aleasă de acele forţe pentru cine ştie? Însă, mă gândeam eu, dacă scopul le-ar fi fost doar să facă ceva rău prin intermediul meu, puteau pur şi simplu să o facă, nu? E uşor pentru o entitate malefică să posede un trup, sau o fi fost adevărată acea vorbă, cum că numai mediumurile puteau intra în contact cu spiritele, indiferent de felul lor? Atunci le-ar fi fost simplu, de asemenea, să se materializeze în faţa mea. Dar unde s-ar fi dus misterul atunci? Ar fi dispărut ca prin fum. Iar eu nu voiam asta şi cred că nici ei, nu voiau să facă jocul mai uşor, asta dacă era un joc.
Presimţeam că e ceva mai mult decât atât. Iar cu cât mă gândeam mai mult la ce se întâmplase, cu atât deveneam mai confuză. Nu, acest eveniment nu avea să mai fie trecut cu vederea. Nu de mine. Nu acum, când ştiam că ce va urma va fi mult mai uimitor decât până acum. De ce eu? De ce acum? Aceste întrebări nu îmi dădeau pace deloc. Mereu, înainte de culcare, îmi răsunau în minte. Când începeau bocăniturile, mă linişteam, ştiind că sunt încă acolo, pregătindu-mi cine ştie ce. Da, mă liniştea faptul că aveau încredere în mine. În fond, ce eram eu? O simplă muritoare, dar o muritoare ce îi putea ajuta. Şi cred că ştiau şi ei că dacă voiam, puteam să îi alung. Apa sfinţită stătea pe noptiera mea, lângă Biblie.
Când bocăniturile încetau, ştiam că au plecat, lăsându-mă să dorm. Uneori mai simţeam în cameră o prezenţă, timp în care priveam, cu ochii ca nişte bile, la uşa ce încă îmi părea un biscuite de ciocolată uriaş şi care se legăna uşor.
De multe ori, însă, ştiam că nu sunt ei, acei ei pe care îi ştiam, ci alţii. Frigul din cameră îmi dădea certitudinea că ei nu sunt prietenii mei invizibili, ci doar nişte curioşi ce au nimerit unde nu trebuie. Aprindeam atunci, zâmbind, candela, arzând tămâie cu salvie şi recitind cu voce tare pasaje din Biblie. Când camera redevenea caldă şi primitoare, ştiam că au plecat şi puteam răsufla uşurată.
– Raluca, iar ai aprins tămâie? O să rămânem fără. Ia-o şi tu mai uşor, îmi spunea mama când venea de la serviciu şi simţea mirosul persistent din casă.
– Am avut eu motivele mele, mamă. Mă duc la biserică mâine şi cumpăr. Doar nu te deranjează tămăia, nu-i aşa? O întrebam eu tachinând-o.
– Hai lasă-mă cu prostiile tale. Eu sunt obosită şi ţie îţi arde de glume!
– Nu, nu de glume îmi arde, şi mereu după ce îi pasam replica asta mă retrăgeam în sufragerie şi îmi aprindeam beţişoare parfumate, făcând cercuri prin aer.
Mi se părea un mod bun de a mă calma. Mereu, în fiecare zi, scoteam un beţişor cu aromă de iasomie, îl aprindeam şi îmi imaginam că ţin o baghetă în mână. Priveam cercurile cum iau formă, cum fumul din jurul lor se strânge ca şi cum ar fi o ruladă de fum, apoi cum se disipează şi se ridică spre tavan ori cum două cercuri se contopesc şi fac ori un cerc mai mare, ori un opt bizar ce se ridică sus, sus, până ce devine o adunătură de fum amestecată, fără nicio formă clară.
Mă pierdeam prin gânduri, dar, la un moment dat, nu mă mai gândeam la nimic.
Într-o clipă cercurile mi-au fost mutate şi amestecate de o pală de vânt în cameră. Am rămas calmă, făcând din nou cerculeţe. Iarăşi ceva le muta. A treia oară, cercurile au rămas pe loc, ca şi cum timpul s-ar fi oprit şi el, doar eu şi cine mai era cu mine, fiind conştienţi de clipa ce trecea pe când timpul se oprise. Nu îmi mai auzeam respiraţia, probabil nu mai auzeam nimic. Abia atunci mi-am dat seama că simt un fior pe şira spinării. Atunci am dat cu mâna prin cercul de fum ce nu se mişca. Imediat s-a amestecat, urcând spre tavan, timpul revenindu-şi, la fel şi eu.
Am fugit la Biblia din dormitor, m-am închinat şi am deschis-o, vrând să văd ce mesaj are ea pentru mine. ,,‹‹Nu vă atingeţi de unşii Mei, şi nu vicleniţi împotriva profeţilor Mei››”. Am rămas încremenită, neştiind ce vrea să îmi spună EL, prin psalmul 104, Aliluia, dar mai ales, prin acel verset.
Interesant e că, după ce am citit şi cu voce tare acel verset, un miros puternic de trandafiri s-a ivit, iar acea energie negativă ce mă speriase mai devreme dispăru ca prin minune. Am spus repede în gând Înger, îngeraşul meu, şi atunci chiar m-am calmat.

I-am spus doar mamei întâmplarea, pentru că era prea ciudată pentru a fi împărtăşită cu bunica, verişoarele sau prietenii de la şcoală. Şi aşa eram văzută o ciudată de cam toată lumea pe care o cunoşteam din pricina medalioanelor sau crucilor ce le purtam pe post de accesorii, nu voiam să fiu considerată şi o nebună. Mi-a fost greu să ţin secretul doar între pereţii apartamentului. Mama a început să fie mai grijulie. De fapt, nu, a început să se poarte ca o mâţă fricoasă. Nu mai dormeam fără o lumină aprinsă, şi insistase, ea insistase, să ne luăm o pisică. Eu oricum iubeam animalele, aşa că i-am spus că sunt de acord. Totuşi, a continuat să insiste. Până la urmă, am înţeles unde bătea: voia ca eu să aduc o pisică, pentru ca tot eu să fac curat după animăluţ.
I-am făcut pe plac, puteam face altceva?…
Am luat de la curtea bunicii o pisică după ce stătusem o zi întreagă să caut una micuţă. O vecină de acolo mi-a oferit-o. Pisica era mică şi pricăjită, zgribulită, dar avea nişte ochi albaştri enormi. M-a cucerit pe loc, deşi era o pisică neagră.

Toate bune şi frumoase la început. Pisica păruse pentru o perioadă să alunge toate fenomenele ciudate. Dar nu a durat decât trei săptămâni. Pisica a început să îşi schimbe comportamentul. A devenit mai nervoasă şi, odată cu această schimbare, şi sunetele ciudate au revenit. Pisica alerga, scotea sunete bizare, de parcă ar fi fost câine, nu felină. Lătra, nu mieuna. Şi cel mai ciudat aspect, fugea dacă o aduceam în dormitor, fugea spre balcon. Într-o zi am prins-o pe pervazul de la balcon, privind în jos, nu în faţă. În acea clipă mi-am zis că pisica mea e sinucigaşă şi am luat-o. Ca recompensă, două gheruţe mi s-au înfipt pe gât încercând să zgârie, mieunând sălbatic. Şi, nu, nu era turbată. Veterinarul mi-a confirmat-o. Brusc, când ieşea din casă, redevenea mâţa din urmă cu trei săptămâni.
Ceva din casă o făcuse să devină aşa. Nu era a bună. De multe ori o priveam cum intră într-o transă privind de pe canapeaua sufrageriei direct spre hol. Când mergeam pe hol, un frig parcă mă urmărea, învăluindu-mă, în timp ce priveam ca un orb după ceva, orice.
Atunci pisica mieuna şi mi se urca pe pantaloni, neţinând cont că mă zgârie pe picioare, până sus, unde mi se punea pe cap, dând cu lăbuţa prin părul meu, parcă vrând să mă tragă spre sufragerie.
Pentru pisică, tămâia nu avea niciun efect, chiar dacă pentru mine avea, aşa că a trebuit să o dau, deşi mama insista în continuare ca animalul să rămână.
– Uite ce am pe gât! Strigam eu la mama arătând spre rana adâncă. Nu îţi e de ajuns? Mai mult rău face, nu vezi că mâţa agită spiritele… la propriu şi la figurat?
– Of, bine, bine.
Şi renunţă şi ea. Se părea că pentru un timp, în apartamentul 43 era loc doar pentru doi muritori, şi nu trei. Ar fi trebuit să mă îngrijoreze?
Mai degrabă cred că mă obişnuisem şi acceptasem situaţia.

Am încercat să îmi ocup timpul făcând ceva. M-am îngropat în muncă şi voluntariat, ca să nu mai dau pe acasă. Mama, şi ea, stătea peste program vreo 4 ore, doar ca să nu se întoarcă prea repede în locul ce nu mai putea fi numit ,,acasă“.
Începusem să folosim apartamentul doar pentru a dormi, a ne face toaleta şi a ne ţine lucrurile undeva. Atât. Nu tu relaxare, nu tu o carte citită pe îndelete, nu tu un documentar.
A, aproape că uitasem. La puţin timp după ce pisica nu mai era, televizorul s-a stricat. S-a demagnetizat şi începea să o ia razna: canalele se mutau după cum voia cel care le muta, iar culorile se schimbau tot timpul.
A urmat DVD playerul. Mă uitam la un horror – da, încă mai aveam puterea, sau nesăbuinţa de a face asta într-o casă ce părea bântuită – şi, în punctul culminant al filmului, când tipa rămasă-n viaţă era pe cale să fie măcelărită, ceva s-a întâmplat, fiindcă s-a oprit, iar când l-am restartat nu s-a mai deschis. Niciodată.
Bun, îmi posedase pisica, ne speria noaptea pe mine şi pe mama, dar să îmi strice până şi DVD playerul? De neacceptat. Dar… am lăsat-o baltă.
Era însă bizar că acest comportament al entităţilor, sau ce reprezentau ele, se schimbase, ori nu mai erau ele, ci altele.

Într-o zi de toamnă târzie, mi-am adus un prieten acasă, şi el pasionat de mistere, dar pe lângă asta, un suspicios din fire. Când îi povesteam de ce se întâmplă, cum, încercând să îi împărtăşesc bănuielile mele, iar când el tocmai spunea că ar putea fi o explicaţie pentru ceea ce se întâmpla, toba din spatele vitrinei – fiindcă acolo obişnuiam să o las aruncată – a bubuit de parcă cineva o lovise.
– Ce ţi-am tot spus, Iosif? Tot nu mă crezi, nici acum?
Era vizibil tulburat şi înspăimântat. A început cu o voce mai joasă:
– Ştii, tot cred că poate blocul ăsta e unul din acelea care reţin zgomotele, unele ciudate, da, cum zici tu, iar apoi le emite… dar e prea de tot, tocmai acum, când eu te contraziceam? Nu ştiu, mai e ceva, dar e peste puterile mele, sincer.
A înghiţit în sec şi şi-a ridicat privirea spre mine, încă având o urmă de teamă în ochii verzi:
– Mai spune-mi o dată, de ce nu ai adus un preot până acum? Ţi-am spus de la bun început să faci asta.
– Da, păi… nu prea stau pe acasă, şi, nu ştiu. Ceva mă ţine. Nu înţeleg nici eu.
L-am privit de parcă l-aş fi văzut pentru prima oară. Vocea mea spusese cu câteva momente înainte ceva ce mintea nu voia să rostească. Chiar nu înţelegeam ce se întâmplă. De ce tot uitam, de ce tot amânam şi nu chemam preotul?

– În numele Tatălui, şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!
Stropii de aghiazmă îmi intrau în ochi, îmi udau părul, iar vocea preotului mi se părea prea groasă, de parcă nu ar fi sfinţit un loc, ci l-ar fi dărâmat. Pe de-o parte, era bine, în sfârşit aveam să am linişte pentru prima oară în 11 ani, dar pe de alta, nu puteam să cred asta în proporţie de 100%.
– Fiţi binecuvântate şi nu vă mai temeţi! Domnul să vă aibă în pază!
Cu aceste cuvinte preotul se retrăsese din casă, lăsându-ne pe mine şi mama singure. Dar cât de singure.

În aceeaşi zi, seara: Boc-boc-boc-Boc-boc-boc-Boc-Boc….BOC!BOC!BOC!
– Credeam că o să se termine, spuse mama privind spre tavan.
BOC!BOC!
– Mă, era chiar culmea. Ar fi fost o minune, mamă.
– De asta se presupune că am chemat preotul, dar, deh, se pare că minunile nu sunt de partea noastră.
Ssss…sss…sss
– Asta e ceva nou, spuse mama. Zici că vorbeşte cineva sus.
ZBUF!
– Acum zici că i-a pus cineva piedică, am spus eu ironică.
– S-or lupta şi fantomele, măi, mamă, ce ştii tu?!
– Poate chiar asta fac. Cele bune şi cele rele.
Şpşahhhhşîasioooouuu-uuhîîî….
– Ce dracu’ or zice? spuse mama contrariată.
– TACI! Nu-l pomeni şi pe Ăla. Nu ne sunt de ajuns ăia de sus?
– A naibii ironie, de ce Iadul e tocmai la 11?
– Nu ştiu, doar nu voiai să fie la subsol, mamă…
– Ba da, atunci doar ăia de la parter aveau de-a face cu ei, nu noi.
– Ştii, mamă, putem să ne mutăm oricând.
– Nu, nici să n-aud, nici să n-aud. Atâţia ani degeaba? Nu plecăm, să se ducă ei. Acolo unde le e locul.
Nici nu a apucat să termine cuvântul, că televizorul se aprinse. Au durat două secunde până să se aprindă, dar când a făcut-o, era dat pe o telenovelă ce se dă în reluare noaptea.
– Jamas! JAMAS!
A stat aprins cât cucoana a spus de două ori în spaniolă niciodată, apoi s-a stins.
– Mama?
– Da, Raluca.
Amândouă eram încremenite.
– Nu ştiam că fantomele ştiu spaniolă.
– Nici eu nu ştiam că fantomele ştiu că noi ştim spaniolă, Raluca.
Am fugit în sufragerie amândouă, dar nu înainte de a aprinde toate luminile în casă.
De cum am început să facem lumină, zgomot, au încetat sunetele de deasupra. În noaptea aceea nu cred că am aţipit mai mult de 5 minute, iar la şcoală, orele începeau de la 7 jumate.
Of… Trebuia să facem ceva. Se făcea că toate se adunau pe bloc. Şi cele ce cândva le consideram prezenţe normale, pozitive, nu mai erau, sau deveniseră rele. Unde-mi era acum îngerul păzitor pentru a le alunga? Ori nu făcea faţă bietul de el?
În a doua noapte, când zgomotele au reînceput, mama a chemat poliţia. Ce nu poate face preotul, poate face poliţia.
Iar abia acum începe toată povestea…

Zbuf-Zbuf…bocbocobocobocobocîîîîhîîîşşşş-şşâââââ…
– Ce dracu’ mă? Zugrăvesc, ce fac? La 10 noaptea. Să îi ia mama dracu’!!!
– Ei, mamă, gata, calm. Parcă nu te-ai fi obişnuit.
Zdrang!
– Gata, eu chem poliţia. Până la urmă e ceva acolo, o cămăruţă, poate de acolo s-or auzi zgomotele.
– Acolo e femeia de serviciu cu copilul ei. De parcă n-ai ştii, am spus eu dându-mi ochii peste cap.
– Mda, şi? Să tacă dracului din gură sau din ce scot zgomotele alea.    TAAAACI! N-auzi? TAAAACI!
– Stai, femeie, nu mai ţipa, poate nu e nimeni acolo. Termină că te aud vecinii de sub noi.
– Eu chem poliţia, păi dă-o naibii de treabă, Raluco, eu nu mai suport.
– Cum vrei, am spus eu dând din umeri. Dar eu mă culc. Noapte bună!

Pe jumătate adormită, am auzit cum mama discută cu cineva la uşă. M-am întors pe partea cealaltă, am bombănit ceva şi nu am mai ştiut de mine până a doua zi de dimineaţă când mama mă trezi:
– Să vezi ce s-a întâmplat aseară. Tu ai adormit, dar eu am stat şi aşteptat până au venit tolomacii ăia de la poliţie. Fii atentă!
– Da, sunt, am spus eu căscând şi clipind des.
– RALUCA! Ţipă mama deodată şi mă trezi complet.
– PREZENT! Gata, sunt atentă.
Schiţă un zâmbet din colţul gurii, apoi îşi reveni la starea iniţială şi se încruntă.
– Aşa… Pe la 10 şi ceva am chemat poliţia că nu mai suportam zgomotul. Eu nu ştiu cum ai adormit tu, că se auzea cum taie cu fierăstrăul ceva, de parcă taie dracu’ oase de om…
– Hai să nu exagerăm, am intervenit eu după afirmaţia ei, ce-i drept, îngrijorătoare, dar cam paranoică. Am înţeles, i-am spus când am văzut că se uită urât la mine, tăia cineva ceva cu un fierăstrău, dar asta nu înseamnă că erau oase de om, ce Dumnezeu, mamă!
– Bine, Raluca, eu am vrut să îţi descriu sunetul ăla… dădu ea înapoi.
În momentul acela speram că nu folosise comparaţia asta şi când sosise poliţia.
– Continuă, mamă.
– Şi după, au început să se audă iar bocăneli, apoi de parcă dădeau cu glet.
– I-auzi, i-a apucat zugrăveala la 10 noaptea, am spus eu contrariată, cu acelaşi ton ca al mamei.
– Hai, gata, nu fii sarcastică, e ceva serios şi tu glumeşti. Dacă omoară ăştia pe cineva?!
– Mamă, am spus eu ridicând tonul, potoleşte-te! Gândeşte şi tu logic. Dacă e ce cred eu că e, şi asta e destul de probabil, adică nişte fantome amărâte, nu au cum să taie pe nimeni. Ai mai auzit tu de fantome care taie oameni cu fierăstrăul???
Mama începu să râdă, apoi şi eu am început să râd la propria glumă cam nesărată. După porţia de râs, mama a continuat:
– Mă, eu sper să nu fie nici ce cred eu, nici ce crezi tu…
– Ştii cum se spune, adevărul e undeva…
– … la mijloc, ştiu, completă mama. Dar tot e ceva suspect. Şi să îţi zic şi de ce. La 10 jumate am sunat, au venit la 11. Fii acum pe fază. Eu am stat între timp pe scară să văd dacă coboară cineva de sus, că la un moment dat se oprise zgomotul. Ei, cine crezi că urcă? Fata vecinei de lângă noi…
– Aşa… şi? Am întrebat eu văzând că mama aşteaptă un răspuns de la mine, de parcă nu m-aş fi prins de o glumă evidentă.
– A, da, spuse ea dându-şi teatral o palmă peste cap. Tipa venise cu un băiat de vreo doi metri. Când a venit poliţia, am mers la vecina aia ca să îi cerem cheile de la grilaj şi să urcăm să vedem ce se întâmplă. Ce a zis vecina, Raluca, ce crezi tu că a zis?
– Că nu vă deschide, de unde să ştiu, ce a zis?
– Că de jos, de la 9 se aud zgomotele, când eu clar le aud de pe bloc. Ce parşivă, tu îţi dai seama? Îţi dai seama?!
– Mda, mă rog, tu continuă.
– Bun. Poliţia a luat cheile şi a vrut să arunce o privire şi la femeie în casă, moment în care a spus că e doar ea, şi nu mai e nimeni acasă, când fii-sa venise cu matahala aia de băiat!
– Vrei să spui că a minţit? Cu poliţia în faţă? Serios? Vecina cu pisicile? Nu pot să cred.
– Da, şi eu am spus la fel. Cu poliţia în faţă. Şi ăia nişte pămpălăi, nişte tolomaci, nu au insistat. Şi când au verificat cămăruţele de deasupra, că sunt câteva, nu le-au deschis pe toate când vecina a spus că nu mai are rost să le deschidă că nu-i nimeni acolo. Ce dracu’ poliţişti sunt ăştia?! Eu le zic că se aude ca şi cum ar tăia pe cineva în bucăţi şi dau glet de parcă l-ar zidi, şi ei sunt nişte tolomaci.
,,Mă întreb de ce“ am spus în gândul meu.
– Mama, am început eu duios, poate nu ar fi trebui să le spui ce îţi sugerează ţie acel zgomot. Tu îţi dai seama că asta a făcut ca tu să îţi pierzi credibilitate în faţa lor? Or fi zis că eşti o altă vecină paranoică ce nu are ce face, decât să instige. Serios, dacă aşa le-ai spus, părerea asta şi-au făcut-o despre tine. Poate nici nu au crezut că se aud zgomotele de deasupra, au crezut-o pe vecina.
– Prostii, erau ei imbecili. Îmi vorbeşti mie de credibilitate. Eu îi sun să îi anunţ că ceva se petrece, iar ei nu ştiu ce să facă ca să se care mai repede.
Mi-am dat ochii peste cap. Ce puteam să fac mai mult? Nu voia să înţeleagă de ce au plecat de fapt poliţiştii şi de ce nu au verificat cămăruţele cum ar fi trebuit. Era evident că au considerat-o pe mama o scrântită, şi la fel şi declaraţia ei. În schimb, vecina, care deşi era o mincinoasă, cu calmul ei i-a convins pe poliţişti. Dar tot ceva mi se părea putred la mijloc. De ce să mintă că nu e fata ei acasă? Hm…
– A, şi încă ceva. Ştiai că de fapt cămăruţele alea nu sunt deasupra noastră, ci deasupra casei vecinei, iar ea o ţinea pe a ei că nu se aude nimic?
– Ce? Păi atunci, ce auzim noapte de noapte? Fac ceva pe bloc? Nu are cum, am spus după o secundă, nu ar avea cum. E încuiat acolo…
– ŞTIU! Doar mincinoasa aia are cheia… a, şi femeia de serviciu care stă acolo.
– Nu uita de administrator şi domnul Brădescu. Şi ei au cheile.
– A, şi ei. Mda, oricum, nu o las aşa. Prea multe mistere, prea multe nebunii. M-am săturat.
– Şi eu. Dar ce nu înţeleg eu şi ceea ce mă îngrijorează cel mai tare nu sunt zgomotele, sau faptul că deasupra noastră nu mai e nimic, ci de ce a minţit vecina?
– Nu ştiu, dă-o dracu’ şi p-aia! şi plecă val vârtej din dormitor de parcă aş fi supărat-o eu cu ceva.
Mi-am ridicat privirea spre tavan şi am spus în şoaptă:
– Ce vrei să îmi spui, ce vrei? Ce se întâmplă de fapt…
Perdeaua se mişcă în acel moment uşor, de parcă ar fi fost curent în cameră. Mi s-a zbârlit pielea şi m-am băgat sub plapumă câteva minute până m-am liniştit.

O oră mai târziu, cineva bătea cu pumnii în uşa noastră. Mă gândeam că o fi fost poliţia, dar nu, era vecina de la 9…
– Bună ziua, doamnă Ionescu. Am auzit că m-aţi reclamat la poliţie, spuse femeia accentuând m-aţi. Care a fost problema, căci mi s-a spus că dumneavoastră aţi făcut un scandal monstru aseară, cu poliţia de faţă…
– Doamnă, cu tot respectul, eu nu v-am reclamat pe dumneavoastră la poliţie, ci am sunat pentru ca aud seară de seară, neîncetat, zgomote de deasupra, nu de dedesubt. Chiar nu ştiu cine v-a spus că v-am reclamat eu pe dumneavoastră, dar vă asigur că-i o mincinoasă, spuse mama ironică.
– E, Anicuţa mi-a spus, o ştiu eu pe ea. O fi pus paie pe foc, spuse femeia ceva mai blând.
Nu mai avea tonul de mai înainte, dar tot se simţea că e încordată. Am rămas în dormitor ascultând cum vorbesc cele două.
Ba se simţea încordarea între cele două femei, ba îşi dădeau una alteia dreptate, iar începeau să fie suspicioase… ce naiba?
M-am dus înspre hol încercând să fac ceva, să nu mai continue acel du-te-vino sâcâitor.
– Bună ziua, am spus eu pe un ton neutru.
– Bună, Raluca, zise vecina privindu-mă mustrător.
O ştiam pe femeie din vedere, uneori chiar mă saluta şi mă întreba cum o mai duc, la ce liceu sunt, îmi lăuda, ca toată lumea, părul şi culoarea lui şi lucruri de genul ăsta, de complezenţă. Stătea în uşă puţin cam prea încordată. Ochii bulbucaţi şi nările largi prin care ieşea şi intra aerul într-un interval cam rapid o făceau să pară puţin scrântită. Cocul prins la întâmplare, nici pe mijlocul capului, nici prea înspre stânga, mă făcea să cred că fiinţa ciudată din faţa mea dezvoltă un comportament obsesiv-compulsiv, şi că abia dacă se uitase în oglindă când ieşise din casă, prea furioasă ca să îi mai pese de cum arată. Per total, era ceva la acea femeie care mă amuza. Abia după ce am gândit asta am realizat că are o aluniţă înfricoşătoare, ca de vrăjitoare, undeva pe un colţ al bărbiei. Însă, chiar dacă era puţin cam prea bizară femeia ce stătea în faţa mea, cu o atitudine ba defensivă, ba sfidătoare, nu puteam să simt că e ceva rău în legătură cu ea. Ce-i drept, excentrică în adevăratul sens al cuvântului, dar părea genul care ştie lucruri şi le acceptă uşor pe cele ce pot părea incredibile pentru un om oarecare, să zicem, raţional.
Am privit spre mama, apoi spre vecină înapoi. Din ochii amândurora ieşeau scântei.
– Eu doar voiam să vă întreb dacă ştiţi ceva ce poate părea greu de crezut, sau imposibil, ştiu eu… vreau să spun, am adăugat eu văzând că mă priveşte şi mai suspicios, dacă aţi auzit vreodată zgomote care aparent nu au nicio explicaţie.
Vecinei i se calmă întreaga expresie, apoi privi probabil din obişnuinţă în stânga şi dreapta. Mama văzând gestul, o invită rapid în casă.
Şi începu să povestească…
Interesantă a fost schimbarea expresiei, de la suspicioasă a devenit imediat temătoare, dar se vedea că se bucură că mai e cineva care ştie de zgomote, altfel nu s-ar fi schimbat la faţă atât de repede. Ceva era, şi nu ştiam exact ce, dar presimţeam că nu-i tocmai bine…
– Zgomote am auzit şi eu de când m-am mutat aici. Mereu a fost ceva aici. Dar eu una cred că sunt cei care au murit aici. Cei care s-au sinucis, de fapt, altfel nu ar fi rămas aici.
Ne-a privit şi pe mine şi pe mama, apoi a continuat. Probabil că expresiile feţelor noastre au făcut-o să ne vadă şi curiozitatea, dar şi stupoarea.
– Deci nu ştiaţi. La etajul 4 a murit un bărbat, s-a spânzurat, la parter o tânără a murit în urma unui avort, iar pe bloc… aici nu sunt sigură dacă e adevărat.
– Continuaţi, am spus eu instantaneu.
– Păi, începu vecina încurcată, s-a aruncat o fată, Ioana, de pe bloc.
Buuun, o fată… pe nume Ioana… şi pe mine mă chema Ioana… şi eram o fată… şi… drace! Dacă se ataşase de mine, într-un fel?
– Ştii, Ralucuţa, semăna cu tine puţin, aşa, la păr şi la ochi. Era blândă şi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat de fapt. Vecinii spun că s-a sinucis, dar ei nu au cunoscut-o. Bine, nici eu nu am cunoscut-o, adăugă ea privind în gol, dar nu cred că era capabilă de asta. O vedeam la biserică în fiecare Duminică, ceva cred că a fost la mijloc. Sunt sigură, de fapt…
M-am uitat la mama, apoi la vecina care aproape că plângea de mila fetei.
– Şi, începu mama, ştiţi ceva de cei ce au stat aici, înaintea noastră?
– Nişte poliţişti, un cuplu tare bizar, nu vorbeau cu nimeni. Ei au investigat cazul Ioanei, apropo. Tot ei au concluzionat că s-a sinucis. Ciudat e că s-au mutat imediat după moartea fetei şi după ce au închis cazul. Asta a fost în 1998. Doi ani de zile şi în apartamentul vostru au locuit până acum vreo 4-5 persoane, dar nu au rezistat mai mult de 6 luni.
Chiar folosise cuvântul rezistat? Femeia asta era în toate minţile?
– Cum adică rezistat? întrebă mama amuzată. Noi suntem aici de 10 ani.
Vecina ridică ochii spre noi, apoi zâmbi şi ochii îi scânteiară.
– Tu aveai o fetiţă. Poate că Ioana doar îşi dorea să aibă o surioară. Iar Raluca a fost aceea, zise vecina.
– O, o, am spus eu şocată. Niciodată nu a făcut ceva care să îmi dea de înţeles că e un copil, o adolescentă sau ceva. Doar zgomote. Nu e ea, nu are cum. Aş fi ştiut.
– Atunci, spuse vecina dând din umeri, nu ştiu. Nu m-am gândit prea mult la asta. Şi nimeni de aici nu s-a gândit. Dar zgomote, da, am auzit de când sunt aici. Eu cred că e o energie sau ceva, e o entitate ce e aici de mult mai mult timp. Blocul a fost construit în 1978, iar pe locul ăsta, înainte, era un câmp, era totul liber. Nu vom şti niciodată ce a fost pe acel câmp, sau ce a reprezentat el în urmă cu nişte zeci sau sute de ani.
– Da, aveţi dreptate, am concluzionat eu, dar totuşi… poate că doar suntem pe nişte rezerve de cuarţ, iar manifestările astea sunt doar, eu ştiu, urme de bântuire reziduală.
Mama privi spre mine parcă zicând: De ce ai spus asta de faţă cu cineva care nu ştie, dar vecina mă privi cu admiraţie, şi aş putea jura că ochii iar îi scânteiară.
– Am simţit eu că suntem pe aceeaşi lungime de undă. Ştii tu despre ce vorbeşti, spuse ea mijind ochii şi arătând cu unghia ei lungă, roşie şi cu grijă pilită, spre mine. Pentru o clipă am avut senzaţia că mă uit la o vrăjitoare, sau un medium.
– Da, ştiu, şi mai ştiu că dacă e ceea ce cred eu că e, asta atrage şi alte evenimente, sau face ca ele să se repete…
– …Raluca, cred că ai spus de ajuns, spuse mama cu o voce scăzută spre mine şi strângându-mă de mână.
– Nu, lasă fata să vorbească, vreau să văd cât ştie, mârâi vecina spre mama.
– Păi, cam atât, am minţit eu.
Unele lucruri e bine să le laşi doar pentru tine…
– Aşa să fie…? Hmm, oricum ar fi, e destul.
Ne-am privit una pe alta preţ de câteva secunde, care au părut neobişnuit de lungi. Apoi a clipit, şi parcă vraja s-a rupt şi a redevenit vecina cea de dinainte:
– Deci nu m-aţi reclamat voi, ci a băgat Anişoara iarăşi strâmbe. E, lasă. Trebuia să îmi imaginez.
Se ridică şi se îndreptă spre uşă.
– Iar tu, arătând spre mine, ai grijă şi nu vorbi cu ei, orice ai face, nu îi provoca. Sunt mai mulţi decât ai putea crede, spuse ea în şoaptă. La revedere! Dacă apare ceva, sunaţi la uşa mea. Acum că ştiţi ce ştiţi, trebuie să fiţi şi mai atente. Raluca, ai grijă de tine, adăugă ea chiar când cobora scările.
– La revedere, am spus în acelaşi timp şi eu şi mama.
Am închis uşa, am aşteptat câteva secunde, apoi am zbughit-o amândouă în sufragerie.
– Ştiam eu că ceva a fost, ştiam!
– Raluca, nu te pripi… vorba ei, ai grijă. Să nu intri în ceva din care nu mai poţi ieşi. Ştiu că acum vrei să afli mai mult, dar e de ajuns. Nu vreau să faci vreo prostie. Unde sunt spirite ca astea, sunt şi… alte… forţe…
– Da, mamă, ştiu că sunt şi demoni probabil. Dar, nu am văzut niciunul până acum aşa că nu îţi face griji. Nu vor apărea.
– Nu prea îmi place logica asta a ta. Vezi-ţi tu de ale tale, de mai ştiu eu ce, nu de spirite. Viii cu viii şi morţii cu morţii. De acum, asta e regula casei. Clar?
– Bine, mama, am spus eu foarte abătută, dar încrucişând degetele la spate.
Măcar aşa aveam conştiinţa împăcată cum că nu o mint, deşi era tot o minciună, care mai târziu avea să mă pună într-un pericol mai mare decât m-aş fi aşteptat vreodată…

Pentru un timp, totul revenise oarecum la normal. Nici nu mai sesizam zgomotele, deşi ele încă se repetau, iar ceea ce aflasem de la vecina rămăsese undeva într-un sertar al memoriei mele, amestecat printre multe altele, de parcă nici nu ar fi fost, sau, mai bine zis, îşi pierduse din intensitatea surprizei. Poate că devenise ceva prea banal din moment ce era deja cunoscut şi acceptat, iar mintea mea făcuse exact ceea ce face cu tipul ăsta de lucruri: îl arhivase şi îl lăsase acolo. Un fişier rătăcit prin mulţimea de lucruri ce nu îmi mai erau de folos decât într-un mod pasiv, când îmi aminteam. Dar nu prea mi-l mai aminteam.
Liceu, cărţi, mâncare, somn, liceu, plimbări, mâncare, teme, somn, liceu, teste, acasă, mall, cărţi, weekend, şi iar, şi iar, şi iar…iar. Atât.
Până într-o zi friguroasă de martie.
– Hai să mergem să cumpărăm ingredientele dacă vrei un chec, că nu mă duc singură.
– Îmi e lene, mamă…
– Hai, Raluca. Acum!
– Bine, bine. Acum…
Ieşind din bloc, ne-am întâlnit cu o vecină de la parter. Nu ştiu cum de a reuşit mama, dar a adus discuţia la un punct pe care eu îl consideram mort şi îngropat adânc la 2 metri în subconştientul meu. Printr-o minune, a înviat. Şi parcă şi eu înviasem. Un fior mi-a trecut prin minte, apoi pe şira spinării în tot corpul, până în vârful degetelor şi am luat o gură mare de aer rece ce mi-a săgetat plămânii. M-am electrizat.
– Şi a îndrăznit să mintă poliţiştii, îţi vine să crezi? Fii-sa aia o fi vreo panaramă ceva, or face cine ştie ce pe bloc…
– Ce să mai, de fata aia ştie tot blocul că e mai uşuratică, dar chiar să mintă. Dar tu ce crezi că e totuşi pe bloc? Dacă auzeai zgomotele alea, nu poate să fie chiar orice acolo.
– Nu am idee, dar tot se întâmplă ceva acolo, spuse mama mâhnită.
– Dar ştii că acele cămăruţe nu sunt deasupra ta, nu? spuse femeia privind instinctiv în sus. Sunt lângă. Deci ce auzi tu se aude şi de pe bloc, unde se presupune că nu e nimeni.
– Credeţi-ne că ştim, am spus eu privind în jos, apoi în ochii vecinei. Am aflat că în blocul ăsta au avut loc numai întâmplări bizare.
Mama privi spre mine cu aceeaşi expresie ca atunci când începusem să îi spun vecinei de la 9 ce ştiu. Am luat-o de mână şi am strâns-o uşor ca să ştie că nu voi spune totul.
– Da, aşa e, eu locuiesc aici de 30 de ani, şi de atunci numai lucruri bizare, cum le zici tu, s-au întâmplat.
Bun, a muşcat momeala…
– Dvs. ce aţi păţit? am întrebat-o eu pe un tot nu prea curios dar nici prea indiferent.
– Vai de mine, şi acum mi se zbârleşte pielea, începu ea. Uite, acum vreo 10-15 ani, eram în dormitor cu soţul meu şi nu ştiu cum s-a întâmplat, dar a apărut o ceaţă albă, ceva lăptos pe tavan, sau plutea, nu mai ştiu. Am plecat din casă imediat şi am chemat un preot dar a spus că e de bine, din moment ce era alb. A spus că era un înger dar tot a făcut o slujbă. De atunci nu am mai păţit nimic atât de grav. Dar zgomote, ca toţi din bloc, tot am auzit. Bine, la noi mai au o explicaţie, dar la voi chiar nu ar avea de unde să apară.
Pe mine mă pierduse deja de la partea cu ceaţa albă. Mama văzând că nu sunt în stare să scot un cuvânt, a continuat ea să vorbească cu vecina.
Albă deci… lăptoasă. Iar preotul crezuse că e înger doar pentru că era ceva alb. Nu e oare clar că era ectoplasmă? Femeia aceea cu soţul ei văzuseră ceva, văzuseră pe bune ceva. Era incredibil. Oare câţi vecini îşi ţineau pentru ei experienţele astea? Oare nu mai era nimic normal în blocul 417 D? Când devenise banalul normal ceva la care cu toţii aspirau, de când? De când normalul fusese înlocuit de fapt cu paranormalul? Şi de ce aparent nimeni nu părea să ştie despre ce e vorba ci doar presupuneau diverse? Bun, erau fantome; bun, făceau zgomote; bun, apăreau din când în când pentru unii; bun, preziceau pentru unii; BUN, DAR DE CE?! Care era scopul lor? Clar erau acolo şi clar erau capabile de multe, de vrute şi nevrute, dar, Dumnezeule, pentru ce toate astea?
– La revedere, Irina.
– La revedere. Pa, Ralucuţa, spuse vecina zâmbind compătimitor spre mine.
– Ăăm, sărut-mâna…
Nu mai ştiu drumul spre piaţă, nici chiar ce cumpărasem, dar m-am trezit de-a binelea la mirosul delicios al checului.
Am mestecat absentă bucăţică cu bucăţică feliile de chec din farfurie în timp ce mama asculta ştirile.
– Corpul unei prostituate de 25 de ani a fost găsit astăzi într-o ghenă a unui bloc din sectorul 6 al capitalei. Motivele crimei sunt încă necunoscute, iar circumstanţele morţii sunt incerte. În direct, îl avem pe corespondentul nostru, Marian Sârbu. Bună, Marian, ce ne poţi spune despre acest caz?
– Bună ziua, doamnelor şi domnilor. Se pare că tânăra de 25 de ani a fost ucisă în timpul nopţii trecute între orele 2-3. Corpul i-a fost mutat de la locul crimei, dovadă fiind modul în care trupul i-a fost găsit, într-o poziţie nefirească. Arma crimei este încă de negăsit iar autopsia e posibil să nu arate circumstanţele morţii, întrucât o parte din organele tinerei lipsesc. Nu se ştie dacă aceasta a fost ucisă înainte de a i se extrage organele. Aşteptăm informaţii noi în cursul zilei de azi de la IML. La revedere.
– Mulţumim, Marian. Un accident sângeros a avut loc pe autostrada…
Nu am mai ascultat mai departe şi am privit-o pe mama. Nu avea nicio reacţie pe faţă, se uita la televizor ca înainte, fără nicio expresie.
– Tu nu ai auzit? A spus în sectorul 6. Mamă!
A tresărit şi s-a încruntat la mine.
– Ce te uiţi aşa, m-am răstit eu la ea. Nu ai auzit? Sectorul 6! Prostituată găsită moartă, într-o ghenă, fără organe, locul crimei este necunoscut, la fel şi arma…
– Şi? Era prostituată! Cine ştie în ce era implicată. Şi ce contează dacă a avut loc în sectorul 6? Poate să fie în Militari, oriunde în altă parte.
Nu am aşteptat să aud explicaţiile ei, oricum era limpede că nu vede nicio legătură. Am deschis laptopul şi am intrat pe site-ul ştirilor şi am găsit informaţii noi. Victima fusese găsită în Drumul Taberei, la două staţii de noi, undeva în zona parcului Moghioroş. Ceva mă făcea să cred că e mai mult de atât. Şi nu ştiu cum, dar simţeam că avea legătură cumva cu ce se întâmplă pe blocul nostru. Nu ştiu cum, dar ştiam.
Chiar când mergeam spre dormitor am auzit un bocănit pe holul blocului. M-am uitat pe vizor şi am văzut-o pe femeia de serviciu cum ridică de pe jos un mop murdar cu care ştergea pe jos. Ce nu era în regulă? Ea niciodată nu spăla pe jos…
Am deschis brusc uşa şi femeia s-a speriat de mine de parcă ar fi văzut un drac. Cred că abia în momentul acela remarcam trăsăturile femeii. Pe lângă faptul că era numai piele şi os şi părea să se potrivească perfect tipului coleric, avea ceva în privire ce te făcea să o eviţi, de parcă ar fi fost nebună. Ochii albaştri îi erau tulburi, de parcă ar fi aparţinut unei persoane ce este chinuită de secrete, vicii şi dezamăgiri. Numărul de fire albe ce îi ieşeau din părul prins pe mijlocul capului îmi sugerau o vârstă înaintată, deşi după ten se vedea că e doar îmbătrânită înainte de vreme. Avusese de tras în viaţă, se vedea clar. Stătea cocoşată dintr-un umăr ceea că mă ducea cu gândul la o fire umilă, fără prea multă iniţiativă. Nasul ascuţit şi bărbia coroiată îmi ziceau cu totul şi cu totul altceva. Întreaga fiinţă din faţa mea părea un paradox pe două picioare. Şi unul periculos, dacă îmi ascultam intuiţia…
– Bună ziua, am salutat-o eu.
– Bună, spuse ea încă speriată.
Am luat apa de lângă florile de lângă uşă şi am început să le ud, iar ea continua să şteargă pe jos.
Când nu a fost atentă, am aruncat o privire la apa din găleată. Era maro. Nu neagră, nu gri, nu tulbure. Maro.
Am încercat să îmi dreg vocea.
– Nu vă supăraţi, ştiu că staţi la una dintre cămăruţele de deasupra. Voiam să vă întreb… Aţi auzit nopţile trecute vreun zgomot?
Femeia se uită cam urât spre mine. Nu mergea strategia.
– Pentru că eu am auzit şi am impresia că e un hoţ pe aici care vrea să fure antenele de pe bloc. Ieri seară, după ce am auzit acele zgomote, ăăă, am pierdut semnalul, dar a revenit. De asta vă întrebam.
– Din câte ştiu eu, fetiţo, doar eu şi încă două persoane avem cheia. Nu are cine să fie.
– Dvs., administratorul şi domnul Brădescu. Şi mai e şi vecina de lângă.
– A, da. Probabil. Eu ştiu, poate mai le are şi altcineva, spuse ea încercând parcă să dea înapoi. Eu nu ştiu nimic, nu aud nimic, îmi văd de treaba mea, spuse ea schimbând tonul.
Nu prea era bine…
– Staţi liniştită, nu am insinuat nimic. Doar vă întrebam. Şi, oricum, nu eu ar trebui să fiu îngrijorată în cazul ăsta, ci dumneavoastră. Dacă e un hoţ şi apare cineva pe holul ăsta, cel mai probabil e că se va ascunde de el într-una dintre cămăruţele acelea sau va sta pe bloc, cine ştie. E periculos în orice caz. Nu credeţi? Am adăugat eu privind-o fix.
Se uită la mine, îşi coborî privirea, apoi se întoarse şi spuse în timp ce ştergea pe jos:
– Eu nu ştiu nimic, vezi-ţi de treabă, fetiţo.
Am zâmbit în sinea mea. ,,Chiar asta fac“.
Oamenii devin ciudaţi şi acţionează ciudat când ascund ceva. Mereu. Iar femeia aceea numai normal nu se purtase. Cu siguranţă mă subestima, îmi spunea fetiţo, şi voia să mă sperie ca să nu mă bag în orice ar fi fost de fapt acolo. Ştia ceva, şi nu puţin, şi cu certitudine fusese prinsă pe picior greşit: nu îmi susţinuse contactul vizual, devenise irascibilă şi, clar, folosea un ton cu totul diferit, ce nu era deloc în armonie cu ceea ce zicea. Dar mai mult decât atât, spăla pe jos. Tot etajul 10, după ce terminase cu scările şi ce era sus.
Dacă era în toate minţile sigur nu ar fi făcut asta. Speli unde trebuie să speli, nu împrăştii dovada, cum făcuse ea.
Şi pe deasupra, nu fusese deloc atentă, făcuse un zgomot puternic, altfel eu nu aş fi ieşit.
Nu mirosea a bine, chiar deloc. Puţea toată treaba asta, atât de urât, de parcă ar fi fost mirosul morţii. Şi mai rău e că… nu mă înşelam.
Am căutat disperată prin casă lampa mea cu lumină ultravioletă. Abia când am găsit-o mi-am dat seama că nu îmi era de prea mare folos. În cazul de faţă de unde puteam procura nişte luminol?…
Să chem Poliţia, nu puteam, nu m-ar fi ascultat. Aveam nevoie de dovezi. Rapid. Altfel riscam să le pierd şi pe acelea. Oricare ar fi fost ele.
Aşa că noaptea m-am strecurat afară din casă şi am întrerupt lumina de pe hol. Pentru orice eventualitate. Şi am încercat grilajul. Era deschis!
Am urcat cât de uşor am putut. Nimic. Aveam totuşi nevoie de lumină dacă voiam să văd ceva. Nu puteam risca. Un sentiment de teamă mă copleşise şi parcă ţipa din toţi porii să plec naibii de acolo. Aşa am făcut.
Am coborât cu atenţie şi am intrat în casă. La nici un minut, lumina s-a aprins pe hol, iar deasupra s-a auzit iarăşi un bocănit. Am stat în spatele uşii, privind pe vizor în continuare, încremenită încă de teamă. Nici nu m-am liniştit bine că un murmur se auzi, clar şi totuşi foarte slab. Mi-am făcut cruce şi mi-am dat seama că bine am făcut că am plecat. Cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla.
A doua zi, am bătut la uşa vecinei de la 9 şi i-am spus ce bănuiesc, exceptând unele detalii pe care nu trebuia ea să le ştie, ca de exemplu că grilajul era deschis. Nimeni nu avea să afle asta vreodată. Nu lăsasem amprente. Avusesem grijă.
Aşa că, de data asta, vecina a fost cea care a chemat Poliţia. În mai puţin de o zi, o echipă de profesionişti investiga etajul 10 şi cămăruţele de deasupra. Şi ghici ce? Luminolul a găsit exact ceea ce eu mă aşteptasem să găsească: urme de sânge! Al cui? Încă nu se ştia, abia fusese trimis la analize. Rezultatul avea să fie însă îngrijorător…
În sfârşit acum era limpede că ceva se petrecuse şi că s-ar mai fi petrecut dacă nu interveneam.
Slavă Cerului că mama era la serviciu când echipa venise, altfel ar fi dat o declaraţie mult prea suspectă, cu descrieri ale zgomotelor de genul ,,de parcă tăia oase“ sau ,,zidea parcă pe cineva“. Aşa că, alegerea de a vorbi cu vecina fusese inspirată.
Vecina de lângă noi era de negăsit, la fel şi administratorul. Domnul Brădescu însă nu scăpase. Cu calmul lui imperturbabil, ca de obicei, mai mult a stârnit suspiciuni, ba chiar a fost chemat la secţie. De ce? Nu ştiu. Dar numai de bine nu era.
Totuşi, nu a fost prea mare tam-tam. Am fost rugaţi să nu vorbim despre ce se întâmplase, mai bine spus, despre ce presupuneam că s-ar fi întâmplat.
Peste o săptămână, nu ştiam ce rezultate avuseseră analizele de sânge, dar administratorul era dat în urmărire, iar vecina împreună cu fiica sa, erau arestate, ori încă interogate. Nu ştiam exact, dar simţeam că se face dreptate în sfârşit.
Parcă încă rămăsese ceva nerezolvat. Ceva nu se lega. Aşa aveam senzaţia. Până la urmă zgomotele făceau parte din bloc, ele erau, într-un fel, parte din structură, erau însuşi spiritul blocului. Dar se întâmplau numai nenorociri. De ce? Şi cum de eu făcusem atât de multe pentru a fi descoperită crima ce avusese loc în bloc?
Femeia de serviciu ascundea ceva, deşi scăpase de interogatoriu. La ea trebuia să fie ultimul indiciu. Asta striga cu toată puterea intuiţia mea.
Şirul gândurilor mi se amesteca din ce în ce mai mult, încât ajunsesem într-o stare soră cu somnul, doar că nu dormeam. Mă vedeam pe mine stând pe scaun, cu capul uşor plecat, dar vedeam în acelaşi timp imaginea din faţa ochilor, biroul. Şi totuşi, nu gândeam, era o senzaţie tare bizară ce nu o puteam înţelege în momentul acela. Eram eu, dar eram de două ori, diferită, şi totuşi simultan existam în cele două stări.
Am revenit la normal cu o secundă înainte să aud bătăi în uşă. Vecina de la 9 bătea îngrijorată în uşă.
– Da, imediat.
Am deschis uşa.
– Bună, Raluca. Am aflat ce s-a întâmplat aici. A venit mai devreme un agent şi mi-a explicat. Ştiu că şi tu vrei să ştii. O să fii şocată.
– Intraţi, intraţi. Vă ascult.
Chiar când ne-am aşezat pe canapea, sună interfonul. Era mama.
Vecina începu să vorbească înainte de a ajunge mama.
– Au găsit sânge de la mai mult de şase persoane. Şi niciunul nu era de la acea prostituată de 25 de ani de care mi-ai spus. Fii atentă aici! E o întreagă reţea. Şi se întinde nu numai în cartierul ăsta, ci în tot Bucureştiul. Aici e capul. Dar nu ale reţelei de prostituţie.
– Bună seara, spuse mama după ce deschise uşa şi o văzu pe vecină.
Se uită cu subînţeles spre mine, iar eu am spus repede:
– A venit să ne aducă noutăţi, privind zgomotele de deasupra.
– Da, am aflat că aici se întâmplă ceva necurat. Cei de la investigaţii au descoperit că au avut loc nişte crime. Nu ştim însă motivele. Şi de ce tocmai aici, adăugă ea în şoaptă. Cică femeii i se oferiseră cămăruţele alea în schimbul tăcerii ei. Ea distrugea dovezile. Ani de-a rândul ea făcea asta. E incredibil.
– Vai, Dumnezeule, spuse mama mirată. E groaznic!
– Da, am spus eu pe un ton ironic, aproape că nu îţi vine să crezi.
– Ce vrei să spui? întrebă femeia curioasă.
– Nu e clar? Dacă a făcut-o atât de bine ani de-a rândul, de ce tocmai acum s-a hotărât să fie neatentă şi să dea de bănuit? Trebuia să îmi dau seama.
– De ce anume? Acum mama era cea care voia un răspuns.
– A făcut totul intenţionat, am spus privind spre vecina de la 9, atunci când am vorbit cu ea, a vrut intenţionat să dea de bănuit. Mi s-a părut mie ciudat.
– De ce, Raluca, de ce să facă asta? mă întrebă ea.
– Ori s-a săturat, ori e ceva mai mult la mijloc. Poate ceva a preluat controlul asupra ei. Da! Asta trebuie să fie. Nu se purta deloc firesc. Părea pentru o clipă într-un fel, apoi, altfel. Asta e!
– Nu ştiu ce să spun, Raluca, zise mama încruntându-se. Nu prea ai cum să dovedeşti asta.
Am început să zâmbesc. Aşa era.
– Dar nici nu trebuie, spuse vecina. Ce trebuia să iasă la suprafaţă, a ieşit. Cum a ieşit şi de ce, poate că nu e treaba noastră. Nu?
– Da, aveţi dreptate…
Femeia se ridică, vrând să plece:
– Dacă apare ceva, vă anunţ, spuse ea zâmbindu-ne. Bine că adevărul e ştiut acum.

Şi era ştiut. Dar nu tot. Iar eu eram încă curioasă. Vecina nu apucase să îmi spună totul. Mai vorbea de încă o reţea. Oarecum, era clar. Sânge? Organe scoase? Poate că persoanele ce aflau mai multe vizavi de reţeaua de prostituţie, aflau automat şi de cea a vânzării de organe. Se ştia că e ceva extrem de profitabil, dar era prea de tot, cel puţin, aşa îmi părea mie.
Numai dacă luam toate detaliile şi le puneam cap la cap ieşea o mare… mogâldeaţă fără un sens clar. Ce legătură putea să fie între prostituţie şi vânzarea de organe ale prostituatelor? Care era legătura cu fantomele? Cu vecinul spânzurat? Cu fata ce făcuse acel avort? Cu Ioana, ce fusese ucisă? Cu poliţiştii ce se mutaseră şi închiseseră un caz având un rezultat fals? Şi de ce, totuşi, abia acum ieşiseră toate astea în vileag?
Trebuia să găsesc legătura, şi cât mai repede. Acum, chiar şi vecina de la 9 mi se părea suspectă.
Plus că mai era şi vecina de la parter, dar ea nu părea să ştie de toate astea. Cine ştie. Trebuia să fiu atentă la orice. Şi, cel mai important, de acum nu îmi mai puteam permite să am încredere în nimeni. Situaţia era destul de… complexă.
Am ieşit din casă cu gândul că trebuie să ajung pe bloc.
Grilajul era larg deschis, dar totul era înţesat cu tot felul de benzi puse de cei care investigaseră cazul, sau cazurile. Nu aveam voie pe acolo, dar mi-am asumat riscul.
Am deschis grilajul de la intrarea pe bloc şi ce am văzut m-a lăsat cu gura căscată. Pe bloc era ca un fel de cort, iar pe nisip se vedeau urme de pasi şi pe ici-colo mucuri de ţigară. Am intrat în cortul nici prea mic, nici prea mare. Erau înşirate tot felul de obiecte şi fotografii. Nu îmi erau însă de folos.
M-am dus în cămăruţa femeii de serviciu: nimic, gol totul.
– Hei, nu ai voie aici! strigă o voce de bărbat la mine.
M-am întors, aproape înlemnită, dar era doar unul dintre cei care investigau. Se vedea că este destul de matur, probabil avea 50 de ani. Avea un fel de a sta foarte drept, dar nici ca şi cum s-ar fi chinuit, ci normal; nasul acvilin îi dădea aerul unui vultur pleşuv, adică părea foarte inteligent, calculat. Puţinul păr grizonant ce stătea creţ îl făcea – în ciuda staturii impunătoare – să pară un om deschis şi, îndrăzneam eu să cred, cu simţul umorului destul de dezvoltat. Ochii lui de un căprui închis păreau aproape negri şi încerca să surprindă cu ei cât mai multe detalii. Mă analiza, cum şi eu tocmai o făcusem.
– Îmi cer scuze, am spus eu încurcată. Ştiu că nu am voie şi nu intenţionam să iau ceva de aici. Oricum ştiu că au fost luate şi analizate toate probele şi că aţi făcut fotografii în fiecare unghi posibil. Voiam doar să văd dacă e ceva aici ce mi-ar putea atrage atenţia.
– E în regulă, spuse bărbatul privindu-mă cu ceva mai multă blândeţe. Nu îţi condamn curiozitatea, domnişoară, dar dacă ceva nu îţi atrage atenţia, nu înseamnă că nu are o importanţă crucială în soluţionarea cazului. Eşti de acord cu mine?
Devenisem încurcată.
– Mmm, ăăă, da, aveţi dreptate.
– Văd că totuşi ai avut grijă să nu laşi urme, spuse el privind spre mâinile mele, sau, mai bine zis, spre mănuşi.
– Da, păi…ăăm. Pff… e ceva ce îmi scapă. Şi nu ştiu ce aţi aflat. Şi ştiu că sub nicio formă nu trebuie să afle cineva din exterior cum decurge ancheta. Of, trebuia să vin, credeam că voi afla ceva. Trebuie să fie ceva mai mult. Nu văd legătura între tot ce s-a întâmplat aici. Şi nimeni nu îmi spune. Şi… cred că am dreptul să ştiu, nu îmi pasă de proceduri, vreau adevărul şi nimeni nu mi-l spune. De asta am venit aici, merita încercat, am spus eu pe nerăsuflate.
Bărbatul zâmbi. Dar nu îi puteam citi zâmbetul. Părea implacabil. Sigur era cineva important.
– Tu ai potenţial. Ai, nu glumă. Dar nu prea e bine ce ai făcut, eşti de acord cu mine?
Avea un tic, sau mi se părea mie?
– Da, da, sunt de acord cu dumneavoastră, domnule.
– Robert Stănescu. Iar tu?
– Raluca Băceanu. Mă veţi duce la secţie, sau?
– Nu. Doar voiam să îţi ştiu numele. Îţi ştiu declaraţia acum. Tu şi mama ta auzeaţi acele zgomote…
– … noapte de noapte, da, noi.
– Aham… da, spuse el gânditor.
Am dat un pas înapoi şi imediat observă.
– Nu pleca. Parcă voiai să ştii ce s-a întâmplat, cum decurge ancheta. Nu vezi legătura, zici… Ce ar fi dacă mi-ai spune tot ce ştii, ce presupui, totul-totul? De acord?
Am zâmbit la auzul ultimelor cuvinte.
– De acord.
I-am spus cam tot ce ştiu, mai puţin partea cu fantomele. Era totuşi un om serios, nu m-ar fi crezut.
– Îţi scapă ceva?
O spuse mai mult ca o afirmaţie, decât ca o întrebare.
– Nu, nu… nimic.
– Cum rămâne cu zgomotele acelea care nu au fost cauzate de nimeni dintre cei de aici, care erau pe bloc, cele care păreau să te atenţioneze?
– Dar de unde ştiţi şi de astea? Doar nu…
– Şi mama ta a dat declaraţie în cele din urmă, iar doamna Viorica Macedonski de la etajul 9 nu s-a ferit să scrie despre acele fantome.
– Doar nu…
– … cred? Nu am dovadă, nu cred. Dar ăsta pare să fie lipiciul care leagă unele detalii. Şi dacă ceva leagă un lucru de altul, chiar dacă nu am nicio dovadă asupra existenţei lui, acel ceva trebuie să fie… ceva. Indiferent ce o fi.
– Deci…
– … cred, atâta timp cât are sens. Şi are sens. Mintea umană e extrem de complexă, iar uneori are nevoie de un imbold pentru a face ce trebuie, chit că acel imbold e cauzat de o fantomă sau de un fenomen, indiferent de natura lui. Poate să nu fie nimic. Poate însă, cel mai probabil, ca subconştientul să creeze nişte premise sub care conştientul începe să acţioneze. De acord, Raluca?
– Ăăm…
– Nu ai înţeles nimic, nu?
– Ba da, am spus eu contrariată. Nu sunt proastă. Dar vreau să spun că…
– … tu găseşti de fapt fenomenele reale?
– DA! Cu tot respectul, mă puteţi lăsa să vorbesc? Până acum doar mi-aţi citit gândurile, dar nu aţi aflat nimic nou.
Văzând că se încruntă puţin la mine, am adăugat zâmbind uşor:
– De acord?
Începu să râdă cu o poftă incredibilă.
– Îmi place că înveţi repede. Te ascult.
– Şi vă rog…
– … de acum promit să nu te mai întrerup.
– Bine, dumneavoastră aţi promis.
Bărbatul mă fixă cu o privire puţin încruntată de cum am început să vorbesc. I-am spus de data asta absolut tot ce ştiam dar şi ce mă enerva: că nu puteam găsi nicio legătură.
– Ştii, micuţo, cea mai bună cale de a vedea legătura este să o creezi chiar tu, spuse el după ce am terminat de vorbit şi când mă văzu cât de abătută devenisem.
– Are logică, da, dar chiar nu văd niciuna…
– Nu am spus să o vezi, ci să o creezi!
– Dar cum? Ca să creez simt că îmi mai trebuie un indiciu, ceva. Sunt prea multe şi…
– …te derutează? Mă completă el.
– DA!
– Hehe, asta e şi ideea. Trebuie să reduci totul la câteva indicii, vezi ce iese, apoi mai adaugi unul, şi încă unul. E ca şi cum ai avea 10 ingrediente pentru o prăjitură, dar tu le arunci pe toate direct în cuptor, fără să faci nimic cu ele. Creează legătura! Ce faci cu ouăle? Nu le pui direct! Gândeşte-te, strecori albuşul de gălbenuş. Cu ce amesteci zahărul? Cu albuşul sau cu gălbenuşul? Cu albuşul! Iar gălbenuşul? Îl amesteci cu…
– … cu uleiul, am spus eu repede, mândră că îmi amintisem.
– Ei, aşa, spuse domnul Stănescu admirativ. Fiecare are o ordine.
– Doamne, dar nu pot compara. De unde să ştiu eu care e indiciul ou, de exemplu? Ce poate fi împărţit în două şi legat cu altceva? Nu pot să sparg toate indiciile până să descopăr oul!
Robert Stănescu începu să râdă, dar cu o poftă ce mă stânjenea.
– Vai de mine, eşti tare haioasă. Dar prinzi repede. Îţi dai seama că vorbim în teorie. Dacă totul ar fi aşa de uşor, eu nu aş mai fi aici, încercând să mai caut ceva. Eu am pus la punct toate indiciile, am găsit şi oul, şi zahărul şi totul. Dar vreau să văd dacă poţi şi de una singură, şi cred că poţi. Chiar cred. Haide, gândeşte-te. Ce pare a fi evident, ceva ce are două părţi?
– Simplu, evidentă ar fi reţeaua. Poate e o reţea şi de prostituţie şi de vânzare a organelor, dar că…
– … de fapt…
– … nu E asta! Vă rog să mă lăsaţi să vorbesc. Aţi promis, nu uitaţi.
Acum tăcea din gură şi asculta. M-a copleşit atenţia ce îmi era acordată, şi liniştea. În sfârşit tăcea.
– Bun. Asta ar fi evident, dar e limpede că nu e. Pentru că e…
Domnul Stănescu făcu exact ca un peşte ce iese din apă şi se loveşte cu oxigenul din aer. A deschis gura şi a închis-o la loc văzând că mă uit urât la el.
– … pentru că e prea evident. Şi chiar dacă de multe ori lucrurile evidente sunt de obicei ce credem noi să sunt, aici nu e. Pentru mine, oul ce poate fi spart, este de fapt femeia de serviciu. Implicată pe de-o parte cu zahărul, dar pe de-o parte cu uleiul.
– Excelent! exclamă bărbatul. Bravo, Raluca! Dacă ai fi majoră te-aş angaja în echipa mea! Mie mi-a luat două zile să îmi dau seama de asta.
– Păi, ştiţi, eu am avut ocazia să vorbesc cu femeia. Sau mai bine zis, să mă contrazic. Şi ceva nu era în regulă. Era prea pe faţă ce făcea. Adică, să fim serioşi, cine şterge pe jos cu mopul storcându-l într-o găleată cu apă maro, face zgomot şi ameninţă? Mai ales când până acum s-a descurcat cu totul. E mai limpede ca apa de izvor, ce naiba! A fost implicată în ceva din care a vrut să scape! Chiar şi cu riscul de a fi arestată.
– Şi… îţi scapă ceva, spuse bărbatul misterios.
– Nu cred, chiar nu văd ce ar putea să fie.
Chiar aşa, nu putea să mai fie nimic, nu?…
– Raluca, Raluca… ce om întreg la minte, implicat până peste cap în tot felul de nenorociri, alege să atragă atenţia aşa? Ce om în toate minţile face asta? Şi acum vei spune că era prea disperată, că a vrut să scape. Da! Dar nu e chiar aşa. Sunt câteva posibilităţi. 1. Nu a intenţionat să se poarte aşa, doar că situaţia devenise diferită de ce fusese până acum aşa că frica i-a condus instinctele. De asta te-a ameninţat şi nu a fost atentă. 2. E cum zici tu, a vrut să scape, dar dacă e aşa, de ce nu a venit pur şi simplu la poliţie? Tot acolo ajungea, în cele din urmă. De acord, Raluca?
– Nu ştiu ce să spun. Aţi spus că sunt câteva posibilităţi. Măcar una mai trebuie să fie.
– Te las pe tine să mi-o spui, zise bărbatul mijindu-şi ochii la mine. Acum du-te, când îţi dai seama ce e, anunţă-mă.
– Staţi, unde vă găsesc, cum să vă anunţ?
Dar bărbatul doar mi-a zâmbit şi s-a întors la ale lui. M-a lăsat în ceaţă. Nu era important cum să îl găsesc ci să îmi dau seama care e următoarea posibilitate. Dar care să fie…
M-am trântit pe patul din dormitor şi am închis ochii. Nu mi-am dat seama că am adormit decât abia atunci când m-am trezit sub un zgomot infernal. Parcă o mie de lopeţi loveau peste tavan.
Nici nu am avut timp să îmi dau seama ce se petrece, că deja se opriseră. Buimacă, am clipit din gene mai mult contrariată decât speriată.
Cât dormisem, găsisem şi ultima piesă din puzzle. Mai rămânea să îl asamblez. Dar nu puteam de una singură. Trebuia să dau de domnul Stănescu.
Am deschis calculatorul şi l-am căutat. Era chiar simplu să dau de el. I-am găsit site-ul, doar că mă aşteptam să dau de site-ul unui detectiv particular, dar ce spun! Doamne! E evident că nu putea face asta. L-am găsit pe un blog care părea normal. Povestiri scurte, de tip poliţist şi câteva articole legate de politică. Dar i-am găsit numărul de telefon la ,,contact me“ şi fotografia cu el ca nu cumva să sun mai ştiu eu la cine. Am sunat şi a răspuns.
– Bună s…
– Raluca!
Da, clar el era…
– …seara. Am găsit şi a treia posibilitate.
– Te ascult.
–  Ideea e că poate femeia aceea a jurat sau era cumva constrânsă de nişte… circumstanţe…ăăă…şi…ăăă…ă. Pff…  Să zicem că nu a putut să spună direct, din…ăăă… diferite motive. Voia ca astea să se ştie, dar ceva o împiedica să le spună direct. Aşa că cea mai bună cale a fost să ridice suspiciuni.
– Şi de ce să le spună acum? De ce tocmai acum? Şi exclude acum un element, reţeaua de prostituţie, pe Anicuţa, sau care e numele mamei fetei aceleia, care venea serile cu băieţi, e cu totul şi cu totul altceva.
– Nu mai înţeleg nimic, am spus eu cu sinceritate. Ce e cu asta? Eu am ajuns până aici începând cu reţeaua de prostituţie. Asta a fost piesa de bază, în tot ce am făcut, la toate analizele. Cum să o exclud? Baza o să cadă… literalmente.
– Tztztz, Raluca, nu vezi în ansamblu. Piesa asta, cum îi spui tu, e cu totul altceva. E de fapt piesa mică ce se afla sub bază, care clatină totul. Scoate-o, reduce din înălţime, şi poate vei vedea în zare, mai multe. Noapte bună, şi mai gândeşte-te. Mai e ceva.
– La revede…
Nici nu am apucat să termin că deja îmi închisese. Ce om. Şi de ce trebuia să vorbească aşa, în dodii? Mă enerva cumplit de mult.

Nu am putut să dorm toată noaptea. M-am tot gândit la totul felul de minunăţii şi degeaba, tot nu puteam să creez o legătură.
Am adormit undeva în jurul orei 4 dimineaţa. La 6, alarma de la telefon abia a reuşit să mă trezească.
Eram la pământ. Mă implicam prea mult ca să mai văd lucrurile în mod normal evidente. Nu mă puteam gândi la altceva.
După o zi interminabilă de şcoală, când am ajuns acasă mi-am făcut un ceai de tei pentru relaxare şi am luat Biblia de pe noptieră, să văd dacă Dumnezeu vrea să mă ajute. Am deschis la psalmul 130, versetul 7: ,,Domnul te va păzi pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău.“
Mă liniştea mesajul, dar nu mă ajuta prea mult. Dar chiar atunci mi-am dat seama! Ştiam ce era. În ultimul timp văzusem doar ce era de văzut, creând legături într-un mod deloc inspirat. Legasem prin alăturare aleatorie nişte lucruri ce nu trebuiau să aibă vreo legătură. Că avuseseră ca rezultat faptul că ceva se întâmplase în blocul meu, ceva sângeros şi rău, foarte rău, asta reprezenta o coincidenţă dorită sau nu de nişte forţe ce mă ghidau să fac ce făceam.
Treaba cu prostituţia, era de faţadă. La mijloc era de fapt acea reţea, acea piaţă neagră de care nu se ştiau încă prea multe. Şi sinceră să fiu, mă îndepărtasem cam mult de partea paranormală, iar concretul era şi mai complicat din cauza asta. Fără paranormal, concretul era doar… ceva fără logică.
Ce văzuse Ioana de fusese împinsă de pe bloc? Şi de ce se spânzurase acel om? Iar femeia ce suferise un avort… cum de murise? Plus că, toate astea se întâmplaseră cu mult înainte ca eu şi mama să ne mutăm. De ce poliţiştii minţiseră? Şi, poate la fel de important, de ce nimeni nu stătuse mai mult de 6 luni în apartamentul nostru? Ce aveam noi în plus faţă de cei ce se mutaseră?
Atunci mi-a picat fisa! Cel puţin, privind in prima parte a rezolvării ecuaţiei, ce era una destul de complicată.
Robert Stănescu nu făcea parte din anchetă de fapt. Investiga mult mai multe. Trebuia să îmi fi dat seama! Niciun poliţist nu vorbeşte aşa cu cineva din exterior. Nimeni nu ar fi făcut asta decât dacă de fapt voia să afle celelalte ascunzişuri ce îi scăpau. Dar de unde ştia de declaraţiile mele şi ale mamei? Ori declaraţia vecinei Viorica?
Acest personaj nou avea să mă ajute, cum şi eu îl ajutasem pe el. Totuşi, nu eram capabilă să văd încă legătura, să o creez ori să îmi dau seama care indiciu era ,,făina“ şi care era ,,drojdia“. Ori ce puteam să mai exclud.
Devenea peste puterile mele, oricât de captivant era.

– Alo? Bună ziua…
– Raluca, ce s-a întâmplat?
Vocea detectivului devenise îngrijorată.
– M-am împotmolit. Mă puteţi ajuta? Trebuie să ştiu cum stă toată nebunia asta, haosul, cum naiba să îl numesc. Nu înţeleg nimic.

Soneria sună la puţin timp după discuţia cu detectivul.
– Cred că mi-a scăpat un singur lucru. Şi ca să o spun pe înţelesul dumneavoastră, la o prăjitură e nevoie de mai multe ouă. Cel puţin trei-patru.
– Hehe, spuse el zâmbind bătrâneşte şi privind în jos, uneori e nevoie şi de câte opt. Depinde de cât de mare e…
– …prăjitura. Iar acum ea este destul de mare, altfel nu mă împotmoleam eu aşa de tare. Nu pot sa cred că dumneavoastră nu sunteţi cine aţi pretins că sunteţi.
Începu să râdă şi să mă privească cu compasiune.
– Nici nu am pretins că aş fi făcut parte dintre cei care anchetează cazul. Rămâne între noi, dar sunt nişte incompetenţi. Bine că ţi-ai dat seama. Sincer nu îmi place să fiu pus în aceeaşi oală cu poliţiştii. Deşi, la început, am fost doar un simplu poliţist, prieten bun cu cel ce s-a mutat de aici.
Cred că mi-a văzut expresia feţei cum se modifică şi adăugă zâmbind trist:
– Da, cred ca ăsta e un al doilea ou care se sparge în jumătate. Faptul că eram prieten cu acel om. Dar nu prea aveai cum să îţi dai seama de asta. Nici că Ioana îmi era rudă. Şi că de fapt şi ea încerca la vremea ei să facă acelaşi lucru pe care îl faci tu acum. Să afle adevărul.
Am rămas pentru prima oară în viaţa mea cu gura căscată larg, dar larg. Preţ de foarte multe secunde. Mi-a luat ceva să îmi revin, dar foarte mult.
– O, DOAMNE! Nu se poate! Ce s-a întâmplat?
– Raluca, micuţo, sper că stai bine unde stai. Dar e posibil să ţi se facă puţin rău la ce vei auzi. Aşa că respiră adânc şi… încearcă să nu uiţi să respiri. De acord?
Am dat din cap încă având gura deschisă. Nu îmi mai păsa că poate aveam o faţă de tâmpită, era mult prea important ce trebuia să aflu. Şi am respirat adânc. Abia atunci a început să povestească.
– Adevărul… Adevărul nu îl ştiu nici eu încă, cel puţin nu pe acela pe care încerca să îl afle Ioana şi pe care cred că l-a aflat… dar cu preţul propriei vieţi. Aşa că îţi voi spune cam tot ce ştiu eu. Faptul că Ioana îmi era rudă e doar o coincidenţă, la fel şi faptul că a intrat în ceva de care ar fi trebuit să o feresc. Când eşti tânăr nu eşti atent. Dovada eşti chiar tu. Totul ţi se pare curios şi eşti pregătit să îţi asumi riscuri foarte mari doar pentru a-ţi satisface o curiozitate când uneori e mai bine pur şi simplu să înveţi să trăieşti cu ea. Dar Ioana nu a fost aşa. Din punctul ăsta de vedere, pot să spun că Ioana era exact ca tine. Nesăbuită, crezând că nu i se poate întâmpla nimic rău.
Mi s-a pus un nod în gât.
– Ei, acum nu e cazul să începi să te temi de mine, dar ar fi bine să încerci să te ţii cât de cât departe de ce se întâmplă, mai ales când poţi să o păţeşti rău de tot. Treaba face ca fata care a murit în urma acelui avort, cea de la parter, despre care presupun că ai auzit, să fi fost prostituată în cadrul reţelei ăsteia mari. Când te gândeşti că lumea crede că prostituatele au un peşte, şi că toate sunt de moravuri uşoare…of, dacă ar şti ei cu ce se confruntă fetele astea, în ce încurcături intră uneori. Şi mereu fără voia lor. Sunt ameninţate că le vor fi omorâte familiile, prietenii dacă nu fac ce li se cere. Bine, în cazul reţelei ăsteia. Că sunt câteva nefericite care o fac fiindcă nu vor să muncească, asta e partea a doua. Dar nu despre asta vreau să vorbim. Ci de faptul că fata asta a murit în propria casă, în timp ce un bărbat i-a promis că o poate ajuta şi că poate face procedura asta. Bărbatul este ghici cine…
M-am gândit fără să vreau la cel spânzurat. Detectivul văzu licărul din ochii mei şi dădu din cap.
– Şi s-a spânzurat fiindcă nu a mers bine procedura? Dar nimeni nu mi-a spus de asta! Doamne, nu s-a gândit nimeni că ceva e putred fiindcă cei doi au murit la intervale atât de scurte? Adică… era evident că era un interval scurt. Nu ştia chiar nimeni, nimeni?
– Nimeni nu ştia. Cu excepţia Ioanei. Tot ea a aflat de reţea şi de câteva fete ce erau în situaţia celei care murise în urma avortului. Şi a apelat la vecinul de la 10. Cel ce locuia cu soţia aici. Şi care i-a spus Ioanei că nu e treaba ei ceea ce se întâmplă. Da, el.
Am făcut nişte ochi mari şi m-am încruntat atât de tare încât mi-am simţit pielea de pe frunte cum se strânge într-un singur punct ce începea să doară. Am clipit des şi mi-am scuturat capul de parcă aş fi încercat să mă trezesc.
– Dar cum? Era poliţist, de ce nu a ajutat-o? Nu înţeleg cum e posibil….
– Mai rău e că am aflat asta de la Ioana. Şi nu am crezut-o. Am preferat să am încredere în el şi nu în ea. Prost am fost. Cum să cred că nepoata mea mă minte, cum Dumnezeule, întrebă detectivul privind spre tavan şi având lacrimi vizibile în ochi.
Nepoata!
– Of, Doamne. Da, Raluca. Iar a doua zi trupul ei zăcea zdrobit după ce a fost aruncată de pe bloc. De cine? Nu ştiu asta încă. Dar mă tem de ce e mai rău, mai ales că cei doi s-au mutat din apartament la scurt timp după nenorocire. Şi ştii ce e culmea, Raluca? Faptul că el este încă în poliţie, nefăcând nimic din ce a jurat să facă, ba dimpotrivă.
– E evident! El a aruncat-o! El era şi încă este mână în mână cu cel ce conduce reţeaua! Nenorocitul! Niciodată nu ţi-a dat de bănuit, cum ai putut să ai încredere în el şi nu în Ioana? Ea de ce te-ar fi minţit? Domnule Stănescu, nu îmi e ruşine şi nici nu voi avea mustrări de conştiinţă zicând asta, dar aţi fost cel mai mare imbecil din lume! Doar pentru că era atât de tânără şi prietenul din poliţie atât de credibil, doar fiindcă era poliţist ca dumneavoastră, nu o făcea pe ea mai puţin credibilă!
Mi-am dat seama că ţipasem când am început să respir mai greu, şi localizând o durere în gât. Chiar mă înfuriasem.
– Eu… îmi cer scuze că am ţipat, am continuat pe un ton mai jos, dar pur şi simplu… Nu, nu înţeleg oamenii adulţi. Îmi spuneţi că tinerii sunt nesăbuiţi şi că pot intra în belele, dar v-aţi gândit pentru o clipă că fac asta fiindcă nu au încredere în competenţa poliţiştilor şi vor să facă totul ei, ca să fie siguri că o fac bine? După ce a văzut că nu are parte de ajutor din partea lui, poate cine ştie ce a făcut! Poate a fost ademenită chiar de el acolo şi ea, naivă, l-a crezut. A crezut că are justiţia de partea ei. Şi a murit. A ucis-o chiar el. EL!!!
– Raluca… începu pe un ton blând, poate nu el a făcut asta.
– E EVIDENT! Acceptaţi adevărul ăsta! Ioana ar fi vrut să fie soluţionat cazul. Credeţi că se simte bine biata de ea ştiind că toată lumea crede că s-ar fi sinucis? Dreptatea ei unde e? Eu sunt! De asta. Prin nu ştiu ce mod, ea m-a ales pe mine ca să fac lumină în cazul ăsta. Şi se aşteaptă ca tu, cu experienţa ta să nu laşi să se mai repete incidentul, şi ca adevărul să iasă la iveală.
– Da, Raluca. De acord. Dar crezi că nu am încercat? Crezi că abia acum m-am trezit, fiindcă a fost cazul acela cu prostituata ucisă? Nu! De atâţia ani eu încerc să ajung la o soluţie. Să fac cumva să se descopere totul. Dar e muşamalizat. Nu ştiu cum de le iese bine asta, dar jur că o să aflu. M-am împotmolit de atâtea ori şi eu. Nu eşti tu prima. Probabil şi Ioana a fost.
– O întrebare. Pe Ioana ce a făcut-o să afle toate astea? Pe mine spiritul ei, dar pe ea? Ce a fost înainte? Şi de când ţine reţeaua asta?
– Asta nu ştiu. Într-o zi mi-a spus că ceva necurat se întâmplă în blocul ei. Niciodată nu m-am obosit să aflu de unde ştie ea asta. La aceste întrebări presupun că nu avem cum să găsim răspunsurile.
– E ATÂT DE SIMPLU! Fantomele.
Se uită la mine ca la o nebună. Apoi deschise gura să spună ceva, iar eu plină de speranţă mi-am ciulit urechile atentă. Însă nu zise nimic iar zâmbetul meu se topi de pe faţă.
– Nu murise nimeni, măi Raluca când ea aflase de reţea. Nu avea cine din acest bloc să o avertizeze.
– Nu de fantomele acelea zic.
– Dar de care, că nu înţeleg…?
– Poate nu am formulat eu bine… Vecina de la parter mi-a spus ceva ce m-a lăsat să înţeleg că a văzut o formă de ectoplasmă. Dar nu numai fantomele sunt formate din aşa ceva. Poate ce a văzut ea a fost un fel de înger. O ştiai credincioasă pe Ioana?
Vru să spună ceva dar am răspuns în acelaşi timp.
– Mergea în fiecare duminică la biserică!
– Asta e! am exclamat eu. Asta e! A fost anunţată de ceva divin. Faptul că a murit a fost din vina colegului ăluia al tău! Era pe cale de a face lumină în caz dar a fost prea repede omorâtă. Poate faptul că el a locuit aici a fost o chestiune strategică. Poate chiar el a fost în tot acest timp capul reţelei. Şi e chiar o ironie cruntă faptul că este poliţist. El e răspunsul! El comandă totul.
– Raluca, scuză-mă că te întrerup, dar nu ţi se pare prea dus la extrem? Fiindcă pe mine m-ai pierdut încă de la partea când ai afirmat că el ar fi ucis-o pe Ioana.
– Dar mie mi se pare atât de CLAR! Şi cred că ştiu şi cum s-a întâmplat. Ioana i-a spus totul, el a trimis-o la plimbare, am spus eu gesticulând a lehamite cu mâna, apoi a căutat-o şi i-a propus să colaboreze, simţindu-se cu musca pe căciulă. Doar că ea a refuzat iar el nu a avut încotro decât să o omoare. Pot să pun pariu că de atunci a început ca reţeaua să nu mai fie una de prostituţie, ci şi una de vânzare de organe. Când tinerele refuzau să mai facă ce făceau, el punea ca ele să fie ucise şi să li se recolteze organele. Poate de atunci, de când a ucis-o, a fost conştient că poate face lucruri şi mai oribile. De parcă nu i-ar fi ajuns ceea ce deja făcea.
– Dumnezeule, Raluca. Dar ai imaginaţie! Nu, nu…
– Dar aşa e! l-am întrerupt eu. Plus că femeia de serviciu sigur a rămas aici strategic! Ca să îl ţină la curent cu totul. Iar vecina de lângă noi e implicată, împreună cu fiica aia a ei. Acum mi-am dat seama! Cum de nu am realizat mai demult? Acum ştiu de ce nu au verificat în casa ei. O CUNOŞTEAU! Poate că automat la toate telefoanele primite de poliţie, când are legătură cu 417 D, este trimisă o echipă a lui, a nenorocitului ăluia! Încă îi e teamă că se poate afla totul. Asta e! Da!!!
Robert Stănescu stătea pe gânduri. În final spuse ceva.
– În meseria asta am fost învăţat să nu mă mir niciodată de cât de departe poate ajunge mintea unui om şi ce poate face atunci când e literalmente nebun, bolnav şi pervers. Aşa că ce zici tu, oricât de nebunesc poate suna, da, poate să fie adevărat.
– Eu zic că până una-alta, trebuie să o provocăm la o discuţie pe femeia de serviciu. Tot la ea ne-am întors.
– Eu zic că ar trebui să vorbim cu vecina de la 9.
– Nuuu, am exclamat eu. Nu ar avea cu ce să ne ajute.
– Ooo, ba da. Nu tu ai citit în declaraţia ei că este medium. Sau cel puţin, aşa se declară. Chiar ai crezut-o când ţi-a spus că a vorbit cu un agent?
– Păi, ăăă, stai, nu a vorbit cu tine?
Detectivul dădea din cap puţin amuzat.
– Atunci de unde… Chiar e medium!
– Da. Aşa e. Altfel nu are de unde să ştie. Şi crede-mă că m-am gândit la n posibilităţi. Nu e implicată, dar ştie mai multe ca noi.
– Ia staţi dumnevoastră puţin. De unde ştiţi că am vorbit cu ea despre asta?
Bărbatul se ridică de pe fotoliu şi merse spre uşă. Nu ştiam ce vrea să facă. A deschis-o şi m-a chemat printr-o mişcare a mâinii.
Era ca un fel de emiţător mic. Sau ca un… MICROFON DE URMĂRIRE!
– Hei, nu e corect. Am dreptul la intimitate. Ai ascultat tot ce am vorbit cu mama de atunci şi cu oricine a intrat în casă? Deci aşa ştiai. Aveţi noroc că nu mă supăr! Aş putea să vă dau în judecată.
Se uită la mine puţin sfidător, apoi am continuat.
– Mda, sau poate nu la modul în care se face dreptate azi. Glumesc, nu sunt supărată, doar că… Vai! Sunteţi foarte agil şi vă gândiţi la toate.
– Ei, Raluca, la toate nu prea. Dar ai făcut-o tu înaintea mea. Ştiam că o să mă ajuţi şi că şi tu însăţi eşti o piesă care lipseşte. Doar că nu ştiam exact ce.
Am zâmbit dintr-un colţ al gurii, uşor amuzată şi gândindu-mă că aş prefera ca eu să fiu ,,zahărul“ în cazul ăsta…
– Viorica Macedonski e cheia până una alta. Să mergem la ea.
L-am urmat pe detectiv. Am scos repede cheia din buzunar şi am încuiat uşa repede. El deja era aproape de capătul scărilor. Se ţinea bine pentru vârsta lui.
Am bătut la uşă. Nimic. Încă de trei ori. S-au auzit paşi prin casă şi am văzut lumină în spatele vizorului. Luase probabil căpăcelul pentru a se uita cine e. A deschis instantaneu uşa.
– Cu ce vă pot ajuta? întrebă femeia puţin suspicioasă.
– El este Robert Stănescu, lucrează la caz. Am vrea să discutăm cu dumneavoastră.
– Dacă se poate, spuse linguşitor detectivul.
– Dar sigur că da, spuse ea zâmbind larg la bărbat.
Cred că uitase că mai eram şi eu pe acolo.
Dacă stăteam să mă gândesc, erau cam de aceeaşi vârstă cei doi. Trebuia să ne concentrăm la caz înainte de toate…totuşi.
– Şiii, am spart eu gheaţa, ăăăm, puteţi dumneavoastră să o puneţi la curent cu totul? am spus eu subliniind ,,totul“.
Aşa că îi spuse. Femeia a fost la început mirată, apoi s-a conformat situaţiei.
– Nu am putut spune niciodată nimic, spuse ea la un moment dat al discuţiei. Nu aveam dovezi şi din ce am înţeles de la Ioana, chiar dacă aş fi avut nu aş fi putut face nimic.
Când a rostit ,,Ioana“, am văzut cum bărbatul se crispează puţin, dar pentru doamna Viorica nu a fost sesizabil.
– Deci, concluzionă Robert Stănescu, e cum zice asta mică, oricât de nebunesc mi se pare mie.
Fiind băgată în discuţie ca ,,asta mică“ am simţit nevoia să spun ceva.
– Chiar dumneavoastră mi-aţi spus să creez legătura. Aşa am şi făcut, chiar şi cu riscul de a părea atât de nebunească. Şi uite că aşa a fost.
– Dar nu pot înţelege. Eu nici măcar nu îmi imaginam aşa ceva, zise el cu o voce în care se simţea amărăciunea.
– Asta a fost greşeala, domnul meu, conchise doamna Viorica, tu nu ai putut să îţi imaginezi.
Detectivul îşi împreunase mâinile şi stătea cu ele sub bărbie gânditor, încruntându-se. Tot ce îi spusesem eu, ceea ce până la urmă fusese doar imaginaţie, îi confirmase şi femeia. Exact aceleaşi lucruri.
Oare era cu putinţă ca de fapt imaginaţia mea să fi fost de fapt influenţa Ioanei? Cumva reuşise să îmi inducă în minte ceea ce de fapt se întâmplase? Ori eram chiar un foarte bun anchetator?
Oricât de mult mi-ar fi plăcut să cred că inteligenţa mea spontană m-a făcut să-i spun totul atât de corect detectivului, ceva îmi spunea că Ioana sau cine ştie ce spirit a gândit prin mine. Într-un fel, posedarea poate să fie de mai multe feluri. Ce tot spun, iar aberez, am simţit clar în toate acele momente că eu o spun şi că nimeni şi nimic nu îmi dicta cuvintele.
– E bizar cum totul iese mai devreme sau mai târziu la iveală… m-am trezit eu spunând.
Şi vecina şi detectivul mă priviră de parcă aş fi spus altceva. Aveau ceva în privire ce mă stânjenea.
– S-a întâmplat ceva? Am întrebat eu curioasă.
– Semeni atât de mult cu Ioana, spuse bărbatul.
Vecina aprobă din cap zâmbind blând la mine.
– Păcat că nu pot face nimic ca să fac totul să înceteze reţeaua, crimele, pe femeia de serviciu să renunţe la a mai acoperi urmele, pe vecina şi pe fiica ei care sunt nişte nemernice, dar nu în ultimul rând pe el: acel poliţist care face de ruşine întreaga justiţie. Mintea mea deşi concepe toate aceste oribilităţi, fiindcă altfel nu le pot numi, nu poate să le accepte. Nu am încotro totuşi. Chiar nu ştiu ce putem face. Ancheta aia e doar de faţadă, bag eu de seamă. Iar presa…PRESA!
Figurile celor doi se luminară imediat şi zâmbiră.
– E o singură problemă. Cum îi ademenim…şi… Of, sunt de fapt vreo trei probleme mari şi late aici. Cum îi aducem aici, cum le captăm interesul şi cum facem să nu nimerim la vreo emisiune care nu are pic de credibilitate? am întrebat eu dintr-o suflare.
– Cred că ne putem ocupa noi de asta, spuse Viorica. Nu vreau să te văd implicată, deşi ai făcut multe. Să vedem ce putem face noi. Pentru o perioadă, ţine-te cât mai departe de ce o să fie pe aici.

Nu am crezut că va ieşi ceva cu adevărat. Dar Viorica şi Robert Stănescu au reuşit să capteze atenţia presei. Mai mulţi jurnalişti au trecut pragul blocului printre care şi câţiva fanatici ce doreau musai să găsească urme ale fantomelor, fiindcă la TV, Viorica era mediumul care simţise totul. Detectivul rămăsese undeva într-un plan secund, iar eu nici nu existam. Ceea ce era foarte bine. Nici nu aş fi vrut să ştie cineva că sunt implicată. Aş fi avut probleme la liceu şi cu toţi cunoscuţii.
După o lună de când s-a pornit toată nebunia, câţiva jurnalişti au făcut câteva anchete ce mai târziu aveau să aibă un rezultat la care nu se aştepta nimeni…

S-a întâmplat ca într-o zi să aud bătăi, doar că în uşă de data asta şi nu în pereţi cum eram obişnuită. Eram singură acasă aşa că am mers tiptil până la uşă. Mocheta scotea zgomot când mergeam şi mă enerva. Speram doar că cine se afla de partea cealaltă a uşii să nu audă ceva. Am îndepărtat uşor capacul de la vizor şi m-am uitat cu teamă. Un bărbat de aproape doi metri şi slăbănog, cu o pereche penibilă de ochelari pe nas privea uşa legănându-se. Am văzut o legitimaţie sau ceva asemănător care îi atârna la gât. Nu părea chiar ucigaşul plătit la care mă aşteptam în caz că acela ar fi venit şi ar fi ciocănit la uşă, dar am decis să nu mă prefac plecată de acasă.
– Cine e? am întrebat cu cea mai gravă voce pe care am folosit-o vreodată, deşi nu eram încă sigură că are rost.
– Sunt Eduard Mateescu, jurnalist. Fac o anchetă privind acel caz. Nu e nevoie să îmi deschizi, Raluca, aş vrea doar să vorbim. Îl cunosc pe Robert şi am discutat şi cu Viorica ultima oară când a apărut la TV.
M-am speriat puţin. Putea să mintă.
– Te ascult, am spus eu cu aceeaşi voce.
Zâmbi timid, de parcă se fâstâcea. Ce fel de jurnalist era şi el?
– Ăăm, scuze, e puţin ciudat să vorbim aşa. Nu e problemă, chiar îţi sunt recunoscător că vorbeşti cu mine. Nu ştiu dacă ai aflat dar a mai fost găsit ceva. Eu şi echipa am făcut câteva cercetări. Şi am reuşit să vorbim cu femeia de serviciu. A mărturisit totul. Desigur, nu ştia că am avut tot timpul la mine un reportofon, şi s-a lăsat păcălită. De înregistrare ştie şi poliţia iar la TV vom face cumva să arătăm că ea există, în caz că…
– Am înţeles. De data asta nu va mai scăpa nimeni nepedepsit. Ştiu prea mulţi şi nu are cum să nu iasă un scandal monstru când presa va avea toate detaliile.
– Da, Raluca, tocmai de asta sunt aici. O parte semnificativă de… ăăă, detalii sunt la tine.
– Îmi pare rău, am spus eu cam repede, retezându-i entuziasmul, dar nu vreau să se ştie că am fost implicată.
– Dar nu e corect, Raluca, gândeşte-te că vei fi cunoscută, poate ăsta va fi un pas important pentru tine. Ar fi captivant, nu crezi?
Îmi spunea cam des numele. Ştiam eu că e o tactică pentru a mă face mai cooperantă. Nu aveam însă de gând să îmi arunc liniştea pe o celebritate temporară la TV, la cine ştie ce emisiune, cu cine ştie ce telespectatori.
În plus, dacă nu se rezolva totul, îmi riscam viaţa.
– Ce crezi? mă întrebă el vizibil curios.
– Nu cred nimic. Nu vreau să fiu implicată. Îmi pare rău că nu te pot ajuta aici. Sper să înţelegi. La revedere.
– Stai, Raluca! De fapt, ăăăm, eu doar aş vrea să te cunosc. Mi s-a spus clar că nu vrei să fii implicată, dar având în vedere că am auzit atâtea lucruri despre tine, chiar aş fi vrut să te pot cunoaşte.
Stătea în faţa uşii mele. Şi eu ascunsă în spatele ei. Puţin cam jenant.
– Ştii, tocmai de asta nu voiam să ştie nimeni. Ca să evit situaţii de genul ăsta. Dar cunosc cum e să fii curios şi să zicem că sunt de acord să te cunosc. Dar nu aici. Ai fi putut afla toate astea de la TV şi să fii plătit să îmi faci felul. Dacă într-adevăr era cum zici tu, şi poate e, dar eu nu pot fi sigură de asta, poate ai fi dat un telefon şi ne-am fi văzut într-un loc public şi nu aici.
– Am înţeles, spuse el abătut având privirea în pământ de parcă l-aş fi pironit cu privirea.
– Dar, hei, ne putem vedea într-o jumătate de oră la intrarea principală din parcul Moghioroş. Voi veni dacă eşti cine susţii că ai fi. La revedere şi ne vedem acolo.
– Bine, şi îţi mulţumesc. Te voi aştepta.

Băiatul era cine spunea că este. Îi găsisem conturi pe net, pe cam toate site-urile posibile. Am găsit şi fotografii de-ale lui şi chiar şi articolele sale. L-am sunat chiar şi pe detectiv ca să fiu sigură. Mi-a confirmat că îi spusese o parte semnificativă a întregii poveşti şi că fusese foarte curios să afle cine sunt.

L-am găsit la intrarea principală şi am mers direct spre el încercând să nu par prea crispată. Era foarte înalt şi simpatic.
Mi-a întins mâna aşa că i-am întins-o şi eu pe a mea. Nu am crezut însă că mi-o va săruta galant. Oau, după 11 ani de bocăneli, de rezistenţă, de făcut cercetări şi de stat îmbufnată pentru că nu găseam explicaţii, aveam şi eu un fan.
Cred că citi nedumerirea din privirea mea şi adăugă zâmbind:
– Chiar mă bucur să te cunosc şi mă bucur că ai avut încredere în mine.
Da, da, sigur, abia după ce am scormonit tot internetul.
– Deşi, spuse el după ce îmi analiză privirea, cred că ai căutat peste tot pe internet informaţii despre mine.
– Hehe, normal. Nu mă pot baza doar pe intuiţie fiindcă poate să fie subiectivă.
– Deci, intuiţia îţi spunea că sunt în regulă?
Auch, mă prinsese şi îmi remarcă din nou expresia feţei.
– Să înţeleg că da, adăugă el parcă vizibil mai detensionat.
Parcă îl cunoşteam de mai mult timp, aşa îmi lăsa impresia. Foarte deschis şi totuşi nu depăşea limita.
Am discutat cu el cam totul. De la început şi până la sfârşit. Îi plăcea să asculte şi se vedea că îi place ce aude. Cred şi eu. Chiar avusesem parte de multe lucruri ce trebuiau musai împărtăşite. Dar nu cu oricine fiindcă era periculos.
– O singură întrebare am, chiar dacă ţi-am mai adresat-o…
– … de ce nu vreau să se ştie de mine? Ţi-am spus. Nu e neapărat de teamă, cât e de… Nici eu nu ştiu de fapt. E mai bine să nu îmi fac un nume din toată treaba asta. Aşa simt. Prefer să nu, deşi aş fi curioasă să văd cum ar fi ca lumea să ştie… şi de fapt… Nu, mai bine nu.
– Credeam pentru o clipă că te-am convins, spuse Eduard zâmbind.
Mereu zâmbea.
– Neah, mai bine nu. Răsplata mea cea mai mare ar fi ca proprietarul de dinaintea mea să plătească şi să putrezească în închisoare. Şi ca tot ce se găseşte în blocul ăsta, mă refer la spirite, să se ducă unde îi este locul. Cred însă că e posibil să fie cam târziu pentru ele. S-au ataşat aici. La propriu.
– E posibil să ai dreptate. Poate că la TV vezi tot felul de documentare, cu suflete care îşi găsesc odihna după ce se ţin slujbe speciale ca ele să plece, dar în realitate, iar mass-media nu are ce face în privinţa asta, e că ele rămân aici undeva. Fie că le simţim noi sau nu. Tot aici ,,trăiesc“.
– Hmm, interesantă teorie.

La o săptămână, femeia de serviciu a fost închisă. Tot atunci şi fostul proprietar al apartamentului 43. Şi chiar şi soţia acestuia, pentru complicitate în fapte deosebit de grave. Poliţistul nu a recunoscut nimic, dar dovezile găsite şi presiunea presei pe acest caz a făcut ca poliţia să îşi facă până la urmă treaba în modul în care ar fi trebuit de la bun început.
Cât despre existenţa reţelei, eu sunt sigură că încă mai există. La un interval de timp, 3-4 luni, se mai găseşte câte un cadavru fără organe, şi nu numai în Bucureşti, ci în toată ţara. În ceea ce priveşte acest aspect, îmi vine greu să cred dar niciodată nu vei putea să distrugi răul de la bază. Din toată experienţa pe care am avut-o, mi-am dat seama că răul, în toate formele lui, se găseşte absolut peste tot şi că nu ai ce face în privinţa asta. Poţi doar să încerci să îl biruieşti pe cel din apropierea ta şi să îl smulgi de la rădăcini de câte ori simţi că ceva nu e în ordine. Şi să faci asta mereu şi constant. Nu moare niciodată.

Cât despre apartamentul 43, încă locuiesc acolo şi adorm nopţile în zgomot de bocănituri aproape mereu. A trecut totuşi atâta timp încât cred că dacă vreodată s-ar termina cu bubuiturile, nu m-aş mai simţi ca acasă. Mi s-ar părea prea linişte şi aş fi tristă ca organismul meu să nu mai secrete adrenalină în miez de noapte. Mi s-ar părea anormal ca totul să fie altfel, fiindcă de mică ştiu că a fost aşa.
Viorica încă mai apare pe la diverse emisiuni ca medium şi în cazuri extreme chiar este solicitată de poliţie. Ştiu doar eu acest aspect, şi desigur, Robert Stănescu, ce a revenit în poliţie. Şi-a dat seama că dacă vrei ca un lucru să fie făcut bine, trebuie să îl faci chiar tu şi să insufli acest lucru şi subalternilor. Aşa că toţi se bat pe câte un caz atunci când apare. Şi mereu este rezolvat cum trebuie.
Ioana a devenit o prezenţă plăcută. Mereu îmi dau seama că e cu mine în cameră. Acum de exemplu, am laptopul în braţe şi scriu la această poveste savurând o felie de chec cu lapte cald.
Un iz plăcut de trandafiri simt cum se plimbă prin cameră, la fiecare colţ. Canapeaua a trosnit uşor şi ştiu că Ioana priveşte la ce scriu. Probabil e fericită ştiind că moartea ei nu a fost în van şi că va mai afla şi altcineva povestea ei şi că şi-o va aminti mereu.
Eduard a avut grijă ca lumea ce a avut curiozităţi în acest caz, să nu se apropie prea mult de mine. Acum suntem prieteni buni şi mereu mă întreabă dacă am mai auzit ceva. Răspunsul ,,da“ este cel mai des auzit. Deşi se întâmplă să fie săptămâni când spiritele par că îşi iau vacanţă.
Cine ştie, poate călătoresc şi încearcă să facă dreptate chiar şi aşa cum sunt, nişte spirite, acolo unde simt că răul nu a mai fost de prea mult timp smuls de la rădăcini. Moartea se pare că nu le-a răpit spiritul justiţiar.
În cameră s-a făcut brusc răcoare, deşi mirosul de trandafir încă persistă. Telecomanda a căzut pe jos. Se mai întâmplă. Am luat-o şi am apăsat pe ea din greşeală. S-a deschis direct la ştiri.
– În cursul zilei de azi un deţinut s-a spânzurat în închisoarea de la Jilava. Este vorba despre Miron Sârbu, poliţistul bucureştean ce a îngrozit o ţară întreagă şi care ducea până nu demult o viaţă dublă. Se pare că…
Am închis televizorul fără să mai ascult mai departe. Am pus cu o mână tremurândă telecomanda pe măsuţă.
Simţeam aproape de faţă o răceală grea. Mi s-a oprit respiraţia şi am zbughit-o la Biblia de pe comodă şi am început să citesc cu voce tare la întâmplare.
Camera a redevenit călduroasă şi primitoare.
Am înghiţit în sec şi am încercat să îmi revin. Am luat telefonul şi am sunat automat la cel care sigur putea să mă ajute.
– Raluca! exclamă detectivul. Acum am auzit şi eu.
– Hmm, am oftat eu. Cred că avem un nou caz…

Raluca Băceanu s-a născută pe data de 29 decembrie 1993, la Bucureşti. Elevă la Colegiul Naţional Spiru Haret. Debut în 2009, editura EuroStandard, cu Călătorie prin mintea unei adolescente, reeditată în 2010 la editura Litera International. Obţine premiul I la Simpozionul Internaţional Adolescentul miop al lui Eliade în universul şcolii româneşti contemporane în 2010. Publică în antologia Bal la palat, editura Granada, 2010 şi în antologia Balaurul şi mioriţa, editura Eagle Publishing, 2011. Editor online şi redactor la publicaţia pentru tineret Teen Press. Colaborator al Fundaţiei Academia Civică.