Deschisese ochii. Şi-ar fi dat seama că era cel mai tâmpit lucru pe care-l putea face, dacă ar fi fost condus de raţiune. La naiba, pur şi simplu nu se putuse abţine…

          Singura imagine inteligibilă pe care a fost în stare să o perceapă pe măsură ce se îndepărta de navă a fost aceea a unei mașinării uriaşe metalice care-i penetra casca prietenului său şi apoi îl cuprindea într-o îmbrăţişare oţelită. Robotul autonom de salvare. Caracatița care-ți făcea respirație gură la gură. Apoi, ca un om care n-a dormit prea multe nopţi la rând, s-a uitat la display-ul electronic ce-i pâlpâia pe retină şi a căzut într-un somn adânc.

          Era o minune ce puteau să facă oamenii de știință în zilele astea. Fusese destul de norocos ca unul dintre ingineri să vină cu ideea de a testa sarcosamina în misiunea aceasta spațială. Altfel, ar fi fost demult oale și ulcele. Sarcosamina, după cum citise în prospect, era o substanță care, odată eliberată în trup, provoca o încetinire masivă a metabolismului și a temperaturii corporale. Hibernare, deci.

          O vreme a plutit în vid, împins de inerţie. Fără ţintă, fără oprire. Traiectoria lui s-a intersectat cu cea a unui micro-meteorit a cărui circumferinţă se putea măsura în metri. Probabil era făcut din fier sau nichel, deoarece bocancii lui magnetici grei s-au lipit imediat de suprafaţa rugoasă a corpului cosmic.

          Se mai trezea din când în când. Deschidea ochii încet şi dureros. Peisajul se schimba în mod substanţial de la o trezire la alta. Se mira. Nu prea mult. Miratul costă activitate neuronală, iar activitatea neuronală costă oxigen. Ori oxigenul nu-l dădea afară din casă…

          Însă nu era nevoie să se gândească prea mult ca să-şi dea seama că deja ieşise din sistemul său solar. La naiba, cum o fi reuşit asteroidul ăla care mergea ca melcul să… probabil o fi fost de vină efectul ăla de praştie al câmpului gravitaţional al lui Jupiter… prea multe gânduri. Şi-a golit mintea de ele.

          De data asta, a deschis ochii puţin mai uşor. Alb. Doar alb. Alb care-i zgâria ochii. I-a închis printr-un efort supraomenesc, dar tot mai putea să vadă albul.

          Încet, încet îşi recăpăta funcţiile. Simţul orientării îi spunea că se afla în poziţie verticală.

          Simţea un gol aproximativ în stomac. Golul se lărgea din ce în ce mai mult. Cădea.

          „Ce nai…” Era o sarcină aproape supraomenească să-şi pună stavilă cugetului. Gândurile i se zbăteau în subconştient, durerea pricinuită de ele fiind aproape palpabilă. Deşi senzaţia îi făcea deja silă, a dat încă o dată drumul mănunchiului conştiintei sale, avântându-se spre negurile somnului.

          Ceva nu era în regulă. Nu a putut. N-a putut intra în hibernare. Rezerva de magie se terminase, deci…

          Se aştepta să moară în orice clipă. Orice fărâmă de familiaritate dispăruse. Într-un fel, era deja mort. Departe de casă, familie, prieteni… departe de propriul sistem solar… departe de Olivia… 

          Olivia. Chipul ei i-a rămas întipărit pe retină, ca o post-imagine care se încăpăţâna să trăiască. Un meta-tatuaj. Chipul ei angelic, surâsul dumnezeiesc, totul despre ea. Toate îi urlau în timpan că ar fi trebuit să rămână acasă, lângă ea. Un anonim fericit. Cel mai fericit.

          A deschis ochii surprinzător de repede. Albul dureros a dispărut, acum se vedea un soi de verde translucid. A început să surprindă fragmente de imagine. Ochii s-au focalizat dureros. Imaginea aceasta era apropiată. După câteva momente, a început să distingă forme. Casca sa… Încet, imaginea se focaliza. Agonizant de încet.

          I s-a părut ca trecuseră ani până a putut să observe crăpăturile de pe suprafaţa căştii. Unele mai mici, altele mai mari.

          „Deci bolul de peşte s-a spart până la urmă…”

          Un gând. Un gând conştient. Primul gând conştient după – câte secole? Gândurile i-au zguduit creierul ca un tsunami. Fir-ar să fie! ce bine era să gândeşti! Acum ideile îi circulau libere şi nestingherite pe magistralele minţii, fără grijă…

          Cum se putea întâmpla aşa ceva? Oxigen? Aici, la ani-lumină depărtare de Pământ… Crăpăturile. Ele au lăsat oxigenul – sau ce era ăsta – să pătrundă în microuniversul căştii sale. Asta însemna – că s-a întors pe Pământ? Sigur, acela era singurul loc din Univers unde…

          A devenit conştient de senzaţiile sale. Acestea au venit sfios, ca nişte ursitoare şi l-au atins ușor cu bagheta lor magică. Au lăsat dâre de tăciuni în urmă. Amintirile l-au năpădit. Secundul său îmbrăţişat de caracatiţă… meteoritul… exospaţiul… căderea… La aceasta s-a oprit. Şi-a pipăit uşurel arsurile cu marginile minţii. Nu mai simţea nimic. Nu mai cădea. Asta era bine, a presupus. Simțea o senzație vagă de foame.

          Deci nu mai era pe Pământ. Atunci unde era? Departe de Olivia, în orice caz. Mai era măcar pe asteroidul acela? Poate se ciocnise cu alt asteroid sau altă planetă. Una cu atmosferă. Aşa s-ar fi justificat supravieţuirea lui de până acum. Dar dacă – să zicem – planeta aceea dispunea de atmosferă, cum de nu fusese carbonizat din cauza frecării? Poate pur şi simplu asta însemna să fii mort. Să rămâi blocat înlăuntrul cadavrului tău pentru restul eternităţii şi să te întrebi ce dracu’ s-a întâmplat cu tine.

          Peste 5 secunde – sau secole, în ceea ce-l privea – s-a trezit. Nu se afundase  în starea de hibernare, cum credea el, ci pur şi simplu adormise.

          După îndelungi cugetări, hotărâse că este o planetă cu atmosferă subţire şi rarefiată. Cel mult un kilometru grosime. Nu era sigur că gazul pe care probabil îl respira ca să rămână în viaţă era oxigen sau altceva.

          Un ucigaş mai rapid decât oxigenul, poate.

          Şi viteza corpului ceresc pe care-l parazita trebuie să fi fost redusă de ceva – asta dacă nu a înaintat cu viteza aceea absurdă luni, ani, secole… milenii…

          A renunţat să se mai gândească. Erau pur şi simplu prea multe variabile, prea multe necunoscute. N-avea să se mai întoarcă vreodată pe drumul pe care venise. Atât îi ajungea să ştie. A închis încă o dată ochii minţii.

          După ce s-a trezit pentru ultima oară –a avut impulsul sa gândească „a doua zi” – a încercat să mediteze la sufletul lui. Ce va face de-acum încolo? Ideea îi dădea o senzaţie de imensitate, i se părea că se pierde în dimensiunile propriului gând. A încercat să-şi deschidă ochii – acţiunea contractării muşchilor pleoapelor. Nu a putut. Pierduse iremediabil legătura cu corpul său. Îl simţea ca pe o noţiune străină, îndepărtată, abstractă.

          „Ce se-ntâmplă cu tine? Mişcă! Deschide ochii! Fă ceva, fir-ar al dracu’!”

          Se simţea precum un copil care bătea cu pumnişorii lui mici în poarta unui castel ruinat. Mic, singur şi slab.

          Un gând i-a încolţit în minte. Paralizie totală. Separarea minţii de corp… Nu. Nu voia să dea un nume stării sale. Voia pur şi simplu să treacă. Şi-a lăsat în urmă toate sentimentele, trăirile, amintirile, trăsăturile, tot ce îl definea ca persoană. Până şi pe Olivia a uitat-o.

          A lăsat în urma doar un gând, acela ce marca trecerea în uitare a tuturor celorlalte.

          Sufletul său s-a trezit cu faţa îngropată în nisipul negru. A ridicat capul. Un bărbat stătea la vreo 3 metri în faţa lui, sprijinit într-o vâslă.

          „Bun venit în iad, băiete! Ai făcut ochi? Hopa sus, că n-am toată ziua.” și l-a tras în sus cu braţul lui vânjos. S-a uitat mai bine la faţa lui. „Măi să fie, dar ăi de sus ţi-au împrumutat un avatar dat dracu’… frumos, aşa ca mine, hehe” a spus el, rânjind. „Charon mă numesc, şi infecţia asta din spatele meu e râul Styx. Acum o să întreprindem o plimbărică în coaja mea de nucă până în Tărâmurile de Dincolo. Hmm… văd că n-ai gologani la tine. Bandiţi ce sunteți, am ajuns să vă iau pe toţi pe datorie!”

          Barca înainta molcom contra curentului, pe fluviul de suflete. Avatarul şi-a rotit ochii de-a lungul boltei. O grotă mare şi lungă . Atât de mare, încât îi putea doar ghici tavanul.

          „Bun, fecioraş, acuma, după cum vezi, râul se bifurcă. În dreapta e sediul Alianţei Ordinii care sunt ăia răi şi-ai dracu’, care vor să distrugă lumea, considerând că asta e singura metodă prin care sa aducă ordinea printre muritori… dobitoci megalomani… şi cocioaba aia din stânga e sediul Ligii Haosului care sunt tot răi, şi fac pe dracu-n patru ca să menţină starea de fapt a lucrurilor. Mda, mă rog… deci zi, care sclavagie îţi face mai mult cu ochiul?”

          Un timp, avatarul a privit în gol, lăsându-l pe Charon în aşteptare.

          „Ştiţi, dilemele voastre existenţiale… mă lasă rece…”

          Şi spunând acestea, s-a lăsat să cadă peste bord, alunecând în masa amorfă de suflete.