GFS46 banner 01-650

          “No more child. Much less fathering

          Therefore. Much less mothering to know.

          It (the child) eats what it loves.

          Cannibals we are all cannibals”

          Stan Rice

          1.

         

          Viscolea năprasnic și, deşi era abia miezul zilei, în mijlocul acelui codru fără de sfârșit, se simțea prizonierul unui întuneric premonitoriu. Zăpada se lipise de scoarța copacilor, de trunchiul lor, iar pe alocuri se transformase în gheaţă. Mâna sa aspră apuca strâns crengile reci atunci când se străduia să-și găsească echilibrul pe acel drum rareori umblat, pe alocuri abrupt și întortocheat. Nu de fiarele sălbatice se temea el, căci avea sica acunsă bine în chimirul de piele, iar săgețile cu vârful în trei muchii așezate la îndemână în tolba ornamentală; nici de frig nu îi păsa, căci avea pe el o cămașă lungă din pânză, o pereche de pantaloni strâmți și țesuți din lână, căciulă neagră din blană de miel cu vârful îndoit în față, pieptar peste cămașă apoi, cojocul din blană de oaie; ci de barbarii cu cămăși de zale, ce apăreau ca din pământ având singur scop de a-și decapita vrăjmașul se temea el, barbari întâlniți din ce în ce mai des prin acele ținuturi.

          Știa că nu mai are mult de mers și se ruga în vânt lui Zalmoxis, să ajungă mai repede. El nu era fără frică așa cum erau toți frații săi – atunci când regele Cotiso poruncea generalului său Dromahete să adune toți tinerii din davă pentru instrucție și antrenamente, el se furișa, și se retrăgea cu treburi ce nu suportau amânare, în bordeiul său. Nimeni nu îi reproșa însă nimic deoarece avea o voce frumoasă, un suflet blând, și muncea cu destoinicie câmpul. Pentru vocea sa fusese chemat acum, departe de siguranța cetății și căldura bordeiului, prin hățișul pădurii, în câmpia imensă ce dădea înspre fluviu, unde se țineau toate ceremoniile.

          Erau peste douăzeci de persoane adunate în jurul mortului. Mortul, un nobil la 30-40 de ani, fost procurator financiar, era întins cu fața în sus, nepăsător la capriciile vremii. Lângă el, cele trei soții ale sale se certau cumplit. Se certau fiindcă așa cerea tradiția, dar se știa cine va fi cea aleasă. Zolos ieși din pădure tocmai când preotul o apucase de braț pe aceasta, pe cea mai tânără dintre ele. Preotul înmână pumnalul unuia dintre cei mai înțelepți bătrâni ai așezării, iar acesta tăie gâtul alesei dintr-o singură mișcare și îi aruncă trupul peste cadavrul nobilului în ochii triști ai celorlalte două femei geloase, că nu ele vor fi cele care vor împărți eternitatea cu soțul lor. Preotul ținu o scurtă slujbă solemnă de preaslăvire a lui Zalmoxis și de împăcare a daimonului spre a primi pe robul său la el, apoi toți cei din jur îl îndemnară pe Zolos să le cânte. Acesta bău o gură de vin pe neresuflate și în timp ce erau aduse lemne uscate și era construit un pat înalt din ele, deasupra unei schele din crengi concepută dinainte, cântă cea mai veselă melodie pe care o știa. Cântecul nu ajungea însă decât la urechile rudelor căci erau mai aproape, restul invitaților se înghesuiau să asculte acea voce minunată, prin vuietul ninsorii. După ce a terminat de cântat, Zura s-a retras și a permis rudelor nobilului să ia cuvântul:

          — De acum, nu mai trebuie să mănânci ca un porc mistreț și ziua și noaptea, vei fi mereu sătul, grăi fratele acestuia. Pe lumea cealaltă nu o sa mai fii atât de gras!

          — De acum nu mai trebuie să te bucuri de femeile tale…, continuă o voce pițigăiată. Ne vom bucura noi de ele.

          — Oameni buni, nici înainte nu se bucura, strigă pe neașteptate preotul. Nu vă uitați la bietele nenorocite?

          Valul de oameni se cutremură de râs, începură să povestească între ei cele mai amuzante momente din viața nobilului. Unii așezau ofrande spre a fi de trebuință mortului în viața de dincolo, în cele trei gropi săpate în apropierea rugului, haine, bani, amfore cu două torțe și cu gâtul înalt, mâncare și arme. Zolos însă privea plictisit întreaga scenă, aștepta să fie aprins rugul de lemne, iar, după incinerarea celor doi, să pornească cu întreg cortegiul la locuința unde va fi ținut banchetul. Gândul că va putea mânca și va putea bea cât va dori îi  încovoia mațele și îl făcea să ardă de nerăbdare ca o lumânare din seu. Conștiința sa îl mustra totuși că are astfel de gânduri și că nu se oferă trup și suflet acelui ritual funerar, deosebit de important pentru cei trecuți în neființă.

            Focul porni greu la început, dar flăcările ajutate de amestecuri inflamatoare se ridicară biruind natura, consumând flămânde trupurile din mijlocul lor, amintind celor prezenți că viața omului este vândută lumii de dincolo.

         

         

          2.

         

          Peste davă, la poalele cetății, domnea o liniște apăsătoare și un ger care biciuia crunt obrajii. Pretutindeni mirosea a fum de la vetrele bordeielor sau de la cuptoarele acestora. Vântul și ninsoarea se domoliseră la fel de repede precum apăruseră. Se auzea din loc în loc lătratul unui câine. Zolos, beat-turtă, își număra cu voce tare pașii în timp ce se îndrepta către casă. Când nu îi ieșea corect numărătoarea se oprea, înjura, apoi o lua din nou de la capăt cu aceeși voie-bună și seninătate. Zăpada scârțâia ca o moașă la alăptat sub opincile sale.

          Când se văzu în sfârșit în pat, la căldură, adormi cu zâmbetul pe buze, visând  că era din nou mic și alerga prin lanul de grâu împreună cu Meda. Nu apucă însă să doarmă mai mult de 2-3 ceasuri, căci țipete de nedescris îl obligară să sară din pat. Crăpă cu emoție ușa bordeiului și privi speriat măcelul care avea loc afară: o hoardă de luptători celți dădea foc locuințelor, din galopul cailor tăiau cu săbiile pe oricine le ieșea în cale, dintre supraviețuitorii flăcărilor lăsând în urma lor brațe, intestine, corpuri călcate în picioare de cei de un neam cu ei în goana nebună a tuturor către supraviețuire; femei cu prunci în brațe sau cu copii de mână erau fără milă spintecate, iar feții lor erau aruncați într-o cușcă, altele erau violate și apoi ucise în bătaie; bărbați pe jumătate adormiți se aruncau aproape dezbrăcați cu ce aveau la îndemână asupra dușmanului, dar erau fie străpunși de săgeți fie de săbiile drepte  ale barbarilor, fără a produce multă pagubă în tabăra adversă. În acel vacarm de neimaginat, voința și celui mai curajos dintre muritori ar fi pierit. Zolos a închis la loc ușa, s-a îmbrăcat, și s-a ascuns sub pielea de animal cu care se învelea în nopțile mofturoase, într-un colț al bordeiului. O minune a făcut ca locuința sa să nu ia foc și, tot o minune a făcut să scape nevătămat acelei grele încercări; niciun barbar nu a intrat să verifice bordeiul, dacă ar fi făcut acest lucru atunci mai mult ca sigur Zolos ar fi făcut parte din coloana de prizonieri, în special copii și fete tinere, pe care celții urmau să îi folosească ca sclavi.

          Zorii îl prinseră treaz, cu inima cât un purice, cu urechile ciulite precum un iepure fricos. Încordarea aceea îi făcea mușchii să tremure până la durere, încordarea aceea îl determina să își înclesteze dinții și să strângă cu ură pumnii. Dar unde este suferință este și nădejde, nu doar suspin: puteau fi deslușite din ce în ce mai tare, apropiindu-se, voci prietenești, ce măsurau gravitatea deznodământului. De îndată ce recunoscu vocea aspră a generalului Dromahete, ieși fericit în lumina orbitoare și, cu lacrimi în ochi, se prăbuși în zăpada amestecată cu sânge. Generalul nu îi acordă însă atenție. Dus pe gânduri, de sub sprâncenele stufoase și dese privea cu ochii minții lupta și urmărea îndeaproape fiecare urmă lăsată și fiecare indiciu.

          — Nu este nici măcar un singur cadavru de barbar, constată el. Ori nu au avut timp ai noștri să ucidă vreunul ori și-au luat cu ei la plecare toți morții și răniții. Băiete, tu știi ce s-a întâmplat aici?

          Generalul se întorsese cu fața către Zolos, dar ochii săi scrutau în continuare zarea întinsă.

          — Eu… eu… eram în casă, gemu Zolos printre lacrimi. Nu a mai rămas nimeni…

          — Asta putem vedea și noi, scuipă nervos un soldat, generalul te-a întrebat altceva, câine ce ești! Din ascunzișul tău ai văzut lupta? Ai văzut vreun barbar doborât de ai noștri?

          — Am văzut lupta și am văzut morți și în tabăra lor, răspunse băiatul speriat.

          — Luați-l de aici! Îl vom îmbuna pe Zalmoxis, apoi vom lua calea pădurii, să ne mișcăm repede, vremea se poate înrăutăți în orice moment!

          Zolos nu înțelegea ce se întâmplă. Trei soldați se strânseseră rapid în jurul său și îl înfășcară pe sus, alți patru ascuțeau sulițe lungi de opt picioare, sulițe care erau deseori folosite pentru a opri înaintarea cavaleriei inamice. Când îi lățuiră mâinile c-o șușăniță murdară, înțelese ce îl așteaptă și începu să se tânguiască, să ceară îndurare.

          — În viața asta pământeană ai fost de prisos, mergi acum cu bucurie și fără teamă la Zalmoxis,  spune-i că avem nevoie de ajutorul lui! făcu semn cu mâna, ritualic, Dromahete.

          Cei trei soldați îl aruncară spre cer pe băiat, acesta pluti dând din picioare prin aer pentru o clipă, apoi sfârși prins în sulițele ascuțite și întinse ale celorlalți patru. O suliță îi perforă brațul stâng, o suliță îi perforă abdomenul ieșindu-i prin spate, o alta îi aplică doar o zgârietură superficială la nivelul gâtului iar ultima îi străpunse un plămân. Bolborosind sânge, ultima imagine pe care Zolos o avu înainte ca întunericul să îl cuprindă fu imaginea soldaților încălecând pe cai. Dromahete spera din tot sufletul că băiatul va muri, căci numai astfel sacrificiul său ar fi fost primit de Zalmoxis. Nu avea însă timp de pierdut, nu putea să aștepte. Struniră caii și porniră în galop printre nămeți.

         

         

          3.

         

          „Trezește-te!”, se auzi ca prin vis un glas urmărit de vuiet de ape. „Ai cârtit, ai fost un laș, și iată unde ai ajuns; ai fugit de moarte, dar de moarte nu te poți ascunde, amenințarea ei este mai cumplită decât foamea, mai cumplită decât stăpânii care își asupresc sclavii, iar răul care te pândește la fiecare pas ar trebui să te țină în stare de veghe și să te însuflețească!”, continuă pe un ton poruncitor acea voce care amintea întrucâtva, de împărații pământului.

          Zolos își adună puterile și deschise ochii. Privind în jur, băgă de seamă că se află într-o peșteră și, că de-a lungul pereților acesteia jucau culori galben-roșiatice provenite de la focul ce ardea în apropiere. Nu își putea mișca corpul iar rănile îl dureau îngrozitor, însă era în viață și nimic nu putea fi mai important. De el se apropie un bătrân îmbrăcat în veșmânt lung până la picioare, cu părul precum lâna albă, cu un chip primitor, cu ochi negri ce purtau parcă în ei toată înțelepciunea universului și puterea timpului, laolaltă. Bătrânul ajunse alături și îi puse o mână pe creștet, îl mângâie ușor, apoi îi vorbi ca unui copil:

          — Mi-a fost dat să văd multe, poate prea multe pentru o viață de om. Colind aceste meleaguri de veacuri, de când primii oameni vânau cu pietre zimbrii și plotunii lopătoși, și nu se inventase încă arcul. Și trebuie să îți mărturisesc că este timpul să părăsesc această lume. Dar ca orice om, mai ales unul care dintotdeauna a fost un protector al cunoașterii, trebuie să las o moștenire. Spune-mi, vrei să trăiești ori vrei să mori? Poate nu ai să mori acum, în această seară, poate nu ai să mori peste zece ani, dar ceea ce îți ofer eu, îți aduce nemurirea.

          Zolos zâmbea sceptic căci îl considera nebun pe bătrân, dar se simțea mai bine căci focul îl încălzise. Bătrânul examinase mințile multor oameni până îl găsise pe acest tânăr. Era cel mai vrednic candidat, avea un suflet pur, spre deosebire de necinstiții și vicioșii care împânzeau ținutul. Darul acesta nu putea fi oferit oricui. Făcuse această greșeală în trecut și era să îl coste viața – descoperise atunci că primii care veghează la păstrarea puterii și a cunoașterii sunt cei care nesocotesc sacrificiul ori folosesc ceea ce posedă în scopuri limitate, meschine.

          —  Nu vreau să mor, răspunse Zolos câștigând încrederea bătrânului. Nu vreau să mor, repetă el.

          — Ține minte! Vei tânji după suflete, dar niciodată nu trebuie să uiți de sufletul tău!

          Bătrânul spuse pe un ton sincer aceste cuvinte deschizând larg brațele, iar, ca prin farmec,  Zolos se ridică de la pământ și, plutind, ajunse în brațele bătrânului, brațe tari precum stânca. Ochii bătrânului deveniră mici, gura sa se deschise larg lăsând vederii  un șir de colți lungi, ascuțiți și strălucitori, pe spatele său apărură o pereche de aripi mari, cu pene dese și cenușii, care atunci când se desfăcură stârniră un vânt surd. Zolos putea desluși vuietul îndepărtat al sufletelor din ceruri și plânsul sufletelor pământești, sunet de jale și vaier, o spaimă neînțeleasă îi cutremura sufletul și îi făcea buzele să tremure. Când bâtrânul își înfipse colții în grumazul său, simți cum aerul devine tot mai rece și greu, simți apăsarea timpului, iar în mintea sa apărură frânturi de imagini într-o lumină difuză: văzu atunci chipul regelui Megas Alexandros care își dădea duhul în patul său înconjurat de generali, o văzu pe Roxana, soția regelui, ucisă mișelește împreună cu fiul său, văzu o corabie și marea în magia nopții, văzu aproape toată viața bătrânului în imagini. Bătrânul, după ce bău suficient de mult sânge, tăie cu unghiile de sticlă venele de la încheietura brațului său și îl forță pe tânăr să bea lichidul fierbinte. Zolos la început fu dezgustat și își împinse capul într-o parte, dar apoi, primind pe buze sângele împărtășaniei, începu să simtă în piept o ardere intensă, o explozie de liniște și pace ce îl purtă în afara oricăror închipuiri, în afara oricărei realități ori timp. La un moment dat, bătrânul își retrase brațul.

          — Trupul tău a murit și a înviat din nou, a spus bătrânul aruncând asupra tânărului o privire protectoare.

          — Cine ești tu?

          — Ce sunt eu îți pot mărturisi, cine sunt, în schimb, vei înțelege tu singur într-o bună zi. Până atunci,  dă-mi mâna și urmează-mă!

          Bătrânul pășea încet de-a lungul coridoarelor înguste și lungi ale peșterii. În spatele său mergea îndeaproape Zolos, neastâmpărat ca un ied, plin de viață ca un prunc nou-născut, cu rănile complet vindecate.

          — Am fost unul dintre comandanții regelui Alexandru, așa cum probabil ți-au inspirat și viziunile pe care le-ai avut, specifice transformării. L-am ajutat în toate bătăliile purtate și am cules în numele lui laurii unor victorii importante. După bătălia de la Gaugamela, am petrecut doar în beții și în orgii multe săptămâni la rând până când, într-o seară, a venit la mine spiritul lui Marduk, zeul atât de adorat de babilonieni, cunoscut și sub numele de Copilul-Soare. Mi-a făgăduit nemurirea cu condiția de a-l convinge pe regele Alexandru să lase neatins Babilonul. Am acceptat propunerea și am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a sprijini acest lucru – trebuie să înțelegi că eram un comandat respectat și de încredere, datorită vârstei și calităților mele de luptător și strateg. După ce Alexandru s-a proclamat succesorul și moștenitorul lui Darius, spiritul lui Marduk și-a făcut din nou apariția și m-a dus în templul său. Acolo, s-a întrupat în fecioară și mi-a cerut să facem dragoste. Totul nu era însă decât o iluzie, căci fecioara a încercat să mă ucidă cu buzele sale otrăvitoare. Am scăpat mușcând-o de gât, apoi i-am retezat capul. Spiritul furios al Copilului-Soare m-a blestemat atunci să devin nemuritor, să cutreier Pământul, dar, pentru a-mi susține viața, m-a blestemat să mă hrănesc neîncetat cu sângele viețuitoarelor. Cu trecerea anilor pofta de sânge s-a domolit astfel încât acum, nu îmi mai este necesar sângele pentru a supraviețui. Dar am obosit. Iată, am ajuns!

          Terminând de povestit, bătrânul deschise o ușă imensă, atât de grea încât nici puterea a zece oameni combinată nu ar fi putut să o deschidă. Ușa se deschise cu pocnet de metal învăluit în rămășițe de praf. Pretudindeni, aproape instantaneu, se aprindeau lumânări din seu, din sfeșnice cu mai multe brațe din argint ori din aur, luminând în inima muntelui, o galerie imensă, plină cu papirusuri adunate din toate colțurile lumii, pergamente de tot soiul, coifuri, armuri, blănuri, mătăsuri, bijuterii, monede de aur gravate cu diferite chipuri și însemne din diferite epoci, vase de mărimi diferite. Zolos privea mirat toate acele minunății.

          — Ce sunt aceste desene? întrebă el. Ridică cu grijă unul dintre papirusuri, îl mirosi, îl pipăi, apoi îl puse la loc cu aceeași grijă.

          — Ți-am oferit nu numai sângele meu și amintirile mele, replică bătrânul, ai dobândit și cunoștiințele și puterile mele.

          Bătrânul îi întinse papirusul și îl încurajă să citească. Băiatul citi cu ușurință: Să vă temeți, voi toți cei ce stăpâniți pământul!

          — Desenele spun vorbe! exclamă Zolos cu o stare febrilă.

          — Toate sunt numai ale tale, fiul meu! Vei avea o eternitate să le studiezi. Dar acum, gata! Este momentul să ne luăm rămas-bun…

          — Unde vei pleca?

          — Unde voi ajunge exact, nici eu nu știu sigur. Dar va fi o călătorie pe cinste!

          Zicând acele cuvinte, bătrânul se postă în centrul galeriei, departe de papirusuri ori mătăsuri, închise ochii, luă o lumânare și își aprinse poalele veșmântului. Flăcările îl cuprinseră precum o promisiune mult-așteptată, dar bătrânul nu schiță niciun gest de durere, nu scoase nici un strigăt de groază. Cu un ultim efort, căzu în genunchi, își desfăcu din nou aripile în toată splendoarea lor,  se plecă fățiș în fața morții, apoi se prefăcu cu totul în cenușă. Zolos, înmărmurit, ținând încă papirusul în mână, simțea o apăsare puternică în stomac, o durere străină prin tot corpul. Era de acum singur și înfometat, iar un gând precum o sămânţă pe fundul unui ocean încolţea în mintea sa: “Zalmoxis a murit,trăiască Zalmoxis!”    

 

Cătălin Lupu

Cătălin Lupu

Născut la 16 martie 1987. Am publicat texte în revistele: Dincoace de pod, Observator Cultural, Opinia, Gazeta SF, Helion Online, Galileo Online. Apărut în volum de versuri cu: Adolescent de-a gata (2007); Antologia Romeo și Julieta la Mizil (2012, 2013), Când omul descoperă tăcerea și focul (2013), Antologia Conexiuni (2014). Premii: Mențiune la Festivalul Internațional de Poezie Romeo și Julieta la Mizil (2012, 2013), Premiul III la Concursul național de proză scurtă Helion (2014). La început de călătorie.

More Posts