***

         

          Cina a decurs în tăcere, fără glume, fără cântece. Îngrijorarea săpase riduri adânci pe frunţile tuturor.

          Pofta de mâncare ne părăsise pe toţi. Din respect pentru „mama”, mestecarăm conştiincioşi până la ultima firmitură. Căpitanul plecă cu Grig spre puntea de comandă. Ivan îmi verifică licuricii de pe frunte şi aruncă o privire graficului ce colora ecranul tabletei.

          – Să fii cuminte! Sigur te simţi în stare să faci de gardă?

          – Ivane, sunt zdravănă. Hai, du-te la culcare.

          – Orice apare, mă chemi! Oricum dorm iepureşte.

          – Bine. Fii pe pace.

          Simţindu-mă fără rost până la intrarea în cart, am ajutat pe Irina să strângă masa. Drept mulţumire, mă onoră cu o ceaşcă mare de ciocolată caldă cu scorţişoară. Învăluită de aroma familiară mă cuprinse dorul de casă. Am pornit ecranul cel mare şi, din directorul personal, am ales un film trimis de fratele meu. Ştergându-şi mâinile cu un prosop, Irina se apropie de mine.

          – Pot să mă uit?

          – Desigur! Hai lângă mine. E un mesaj mai vechi, de când eram în docuri, dar îmi place mult.

          Ecranul se lumină, apărură forme greu de desluşit.

          „Oare cum se porneşte?

          „Tati, me’ge?”

          Degetele fratelui meu apăreau şi dispăreau din imagine.

          „Aaa, uite că-i pornită. Hai spune ceva!”

          O mutriţă ştrengărească îşi făcu apariţia. Sfioasă, îşi duse mânuţele la guriţă şi se fandosi.

          „Hai, salut-o pe mătuşica Laura”

          „’auia? … Tut!” şi ridică mânuţa dolofană arătând cerul.

          „Da, Laura e acolo sus.”

          „Pup  ’auia” şi duse un degeţel la buze.

          „Picica” şi arătă undeva în dreapta.

          O zbughi într-acolo.

          – O, ce nepoţică dulce ai. Să-ţi trăiască!

          – Daaa, îngeraşul mătuşii. Ea e talismanul meu norocos.

          „Andruţa! Hai, arată-i mătuşii Laura, pisica ta.”

          Mogâldeaţa cu zulufi castanii întinse mâna spre ghemotocul de blană albă. Spre amuzamentul fetiţei, pisica evadă şi dispăru pe poarta ce dă spre grădină. Conştiincios, operatorul o urmă. În livadă, merii înfloriţi îşi împrăştiau petalele gingaşe. Imaginea se întoarse brusc şi în cadru apăru iar mogâldeaţa râzând copios.

          „Ce faci, iepuraş?” la auzul vocii blânde mi se umplură ochii de lacrimi.

          „Buni, picica!”

          „Da, draga bunicii, pisica. Să n-o necăjeşti că-i şi ea un pui, ca tine.”

          „Pui?” fetiţa o privea mirată.

          „Da, bunică, ea e pui de pisică, tu eşti pui de om.”

          Mângâie drăgăstos căpşorul castaniu. Drept mulţumire ştrengăriţa îi cuprinse afectuos genunchii.

          „Uşor voinicel, că mă dai jos.”

          „’aci?”, o privi curioasă.

          „Uite pun seminţe în pământ. Să încolţească, să crească morcovi. Să ai ce ronţăi la iarnă.”

          „’iască ma’i”

          „Da, să crească mari, aşa cum creşti şi tu.”

          „Pui.”

          „Aşa, iepuraş, pui. Doar că pe strat sunt pui de… morcov.”

          Cu o atitudine ceremonioasă, fetiţa luă o sămânţă din palma bunicii. O puse pe strat, o acoperi cu pământ şi cu o privire înţeleaptă îi meni:

          „Pui … ma’e.” – şi ridicând mânuţa deasupra capului, arătă cât de mare să crească.

          Bunica zâmbi şi o răsplăti cu un sărut pe creştet.

          „Buni, hai spune-i ceva Laurei.” – o îndemnă Laurenţiu din spatele camerei.

          „Ei, băiete! Tu filmezi… şi eu-s aşa… de pe ogor. Păi ce să spun… Să-mi vii acasă nevătămată că la tine ni-i nădejdea. Ai grijă cum te-mbraci, să nu răceşti… şi să mănânci bine, ştiu eu că eşti mofturoasă. Ai grijă de tine, mamă. Noi te aşteptăm. Uite, au înflorit merii, poate vii pân’ s-or coace merele.”

          Un diamant îi sclipli în colţul ochiului. Făcu un gest spre cameră.

          „Hai, fugi la tata! Să o salute şi el.”

          Lângă mine, Irina scăpă un suspin. Plângea de-a dreptul. Îşi pierduse mama în timpul războiului. Lucrând ca asistentă, nimerise într-una din zonele atinse de una din molimele răspândite de alianţă.

          Am prins-o de mână.

          Ecranul se lumină şi se auzeau lovituri de ciocan. În cadru, tata, meşterea o coasă.

          „Dar ce face bunicu’?” întrebă voios al meu frate.

          „Uite, bat coasa.”

          „Dar ce ţi-a făcut, bre, de-o baţi?”

          „Păi dacă o fost obraznică… îi aplic o corecţie.” … taica şi polojeniile lui.

          – Îi hâtru ca Bădia, remarcă Irina uscându-şi lacrimile.

          „Hai spune ceva, să-i trimitem Laurei.”

          „Măi ficior, dară tu ai pornit acu’ măgăoaia? S-o fi lăsat mai pe seară, să ne adunăm la masă, c-aşa-i frumos. Ştii tu că fetei îi place să ne vadă pe toţi adunaţi.”

          „Lasă, să ne vadă şi ziua, la treabă. Să nu uite de unde a plecat.”

          Se îndreptă de şale, îşi dădu căciula mai pe spate şi trase aer în piept.

          „Apăi draga tatii, tu aşa să ştii! Vezi tu pe unde umbli, să umbli cu folos şi să te-ntorci degrabă. Eu m‑ncred că-i ajunge pe la pârguitu’ strugurilor. Să ne ajuţi la adunat, că-n pezevenchiu de frati-tu… n‑am eu mare nădejde.”

          Of, tată, iar îl împungi pe bietul Laur.

          „Hai, lasă tată, nici chiar aşa.”

          „Tu să taci. Ştiu eu mai bine.”

          „Ei, zău aşa. Lasă-mă pe mine acum, spune-i Laurei ceva frumos.”

          „Eu gata. Ce-am avut de zis, am zis. Ştie ea, soru-ta, ce are de făcut.”

          „Amin!” – pecetlui discuţia vocea mamei.

          „Eu am pus seminţele. Laur, lasă filmatu’ şi te îngrijeşte de strat. Trage pământ peste seminţe, dar să nu le-ngropi de tot că nu mai încolţesc.”

          Ştiam eu că am un frate isteţ, dar în acele clipe a fost de-a dreptul genial. A lăsat camera pornită şi a îndreptat-o strategic, să prindă toată curtea. După câteva lovituri dibace, tata s-a declarat mulţumit de corecţia aplicată coasei şi s-a ridicat îndreptându-şi spatele. Lăsă capul pe spate şi privi drept în sus.

          „Of, of, copilă, copilă. Pe unde umbli tu… prin frig, printre străini.”

          „Lasă măi omule, că-i bine.”

          „Cine ştie ce îndură ea pe-acolo. Zău, ce i-a trebuit ei spaţiu. Vrea să plece tocmai la capătul sistemului solar. Ce să caute tocmai acolo?”

          „Lasă, bărbate! Ştie ea ce face.”

          „Mă doare, nevastă… pruncul meu să rătăcescă printre stele! Spune şi tu, dincolo de Neptun!”

          „Ei! Lasă, tată, că nu-i aşa departe. Face şi ea o plimbare până la capătul grădinii şi se întoarce fuga.”

          „Măcar de-ar fi aşa.”

          Privi în sus şi adăugă poruncitor.

          „Fătucă dragă, să-mi vii acas’ degrabă.”

          O coadă albă, pufoasă trecu prin faţa ecranului, imaginea se rostogoli, după care se stinse.

          După câteva minute de tăcere, Irina îmi spuse cu voce caldă.

          – Eşti tare norocoasă. Mi-ar place să-i cunosc. Sunt tare simpatici.

          – Să ne întoarcem noi cu bine şi vă iau pe toţi la moşie. Să facem o vacanţă pe cinste. Aer curat… verdeaţă, fructe proaspete… Are să aibă el, tata, grijă să vă dea de treabă, iar mama are să ne ghiftuiască cu bunătăţi.

          – Bun plan.

          – Ce plan? Despre ce plan vorbiţi? Ce complotaţi voi aici?

          Ca de obicei, Grig nimerea unde nu-i fierbea oala şi murea de curiozitate.

          – Laura ne-a invitat la moşie.

          – Şi eu, şi eu, strigă bucuros.

          – Grig, moşia e locul ăla cu multă verdeaţă, soare, aer… nu cred că-ţi place ţie. Tu eşti învăţat cu beciurile, îl luă Irina peste picior.

          – Eşti rea! Îţi place să râzi de mine. Cum ai făcut şi cu bondarul!

          – Ce bondar? Ce ispravă ai mai făcut?

          Îmbufnat ca un copil ce-şi pârăşte prietena, Grig ridică tableta şi-mi arătă mesajul de la Irina.

          – Mmmm, frumos tablou! Eu i-aş fi spus un pic altfel!

          Încercam să fiu cât mai serioasă posibil. Grig mă privea mirat. Sărmanul! Încă mai trăgea speranţă să-i ţin partea.

          – Grig… curtând chinezoaicele! – amintindu-i o scenă hilară petrecută pe staţia lunară.

          – Şi tu, Brutus?

          Irina izbucni în râs, mai mai să-şi piardă suflul.

          Rănit profund de trădarea noastră, Grig se trânti pe canapea declarând:

          – Voi femeile… Sunteţi imposibile!

          Am privit-o cu subînţeles pe Irina şi, într-un sincron perfect, am făcut o plecăciune graţioasă:

          – Mulţumim frumos!

          Am mai sporovăit un pic continuând glumele pe seama puştiului. Când i-am lăsat, Irina încerca să-l împace mângâindu-i părinteşte creştetul.

         

          ***

         

          – Bădie, poţi merge la odihnă, i-am spus ardeleanului eliberându-l din cart.

          – Lăurice, după atâtea prin câte ai trecut, te simţi în stare să faci de strajă?

          – Fii pe pace… tati! Sunt întreagă şi nevătămată.

          De obicei mormăia ceva când îl numeam aşa, dar de data asta era atât de îngrijorat încât nici nu observă. Cercetându-mi pe furiş starea, notă în jurnal predarea cartului.

          – Vezi că am lansat dronele. Le lăsăm până dimineaţă să hălăduie. Dacă sunt probleme, mă chemi! Limpede?

          – Cristal! Noapte bună! – i-am răspuns prompt şi prinzându-l de umeri, l-am împins ştrengăreşte spre uşă.

          Am notat preluarea cartului şi am făcut verificările uzuale ale instrumentelor de bord. Nimic ciudat, totul în parametri. Am cuplat avertizarea sonoră şi am dat să mă aşez pe scaunul meu, la consola de pilotaj.

          Bravo, puştiule, nu ai uitat!

          Grijuliu, Grig îmi lăsase cele trei desene pe scaun. Le-am admirat vreme îndelungată ridicându-le spre lumină şi aşezându-le în diverse unghiuri.

          Trebuie să recunosc, are talent moldoveanul!

           Chiar dacă reprezentarea pe celuloid mi se părea săracă, era totuşi o amintire a ceea ce am trăit în timpul regresiei. Întocmai ca o fotografie mută ce îţi stârneşte un vârtej de amintiri, unduirile creionate de Ivan îmi aduceau în creier imaginile reale.

          Împinsă de curiozitate, am ridicat pe ecranul consolei imaginile adunate de Grig şi, dornică de răspunsuri, mintea mea a început să caute acele puncte comune care mi-ar fi putut da mai multe indicii despre diafanele fiinţe.

          O veche pictură irlandeză le înfăţişa învăluind doi călăreţi îngroziţi. Am mărit imaginea fixând ca reper chipul uneia din făpturi.

          Prea umană! Prea… vulgară!

          Un desen dintr-o carte religioasă din secolul XVIII imagina o sidhe de-a dreptul înfricoşătoare: despletită, cu un trup descărnat acoperit cu zdreanţe, cu flăcări ţâşnind din ochi, dinţi ca de vampir şi gheare ascuţite. Părea pregătită să atace în orice clipă. Am închis ochii şi am scuturat oripilată din cap refuzând categoric imaginea grotescă.

          Total greşit!

          Eram conştientă că fiecare civilizaţie îşi reflecta admiraţia sau spaima folosind simbolurile specifice. Într-o vreme în care femeile erau suspectate de vrăjitorie şi de fraternizare cu diavolul, nici nu era de mirare că un călugăr îndoctrinat a imortalizat astfel creatura.

          Desene mai recente, dar siropos de fanteziste şi clar orientate spre fabulaţie, înveşmântau creaturile în voaluri aurite sau albe, le încununau cu flori fantastice şi, pentru a completa imaginea idilică, le înnobilau cu aripi ca de flutur.

          Superb, dar fals!

          Am derulat rapid imaginile din cluster încercând să găsesc ceva care să semene cât de cât cu făptura ce mi-a atins obrazul în vis.

          Nimic util!

          Am selectat directorul cu luminile nordului. Ei, aici treburile erau clare. Mii de fotografii şi filme redau fidel splendidul fenomen.

          Măcar atât!

          Le-am ales pe cele mai clare. Am analizat cu atenţie petele de culoare şi panglicile mai rebele care se desprindeau din draperiile de lumină. Din păcate, niciun rezultat.

          Chiar nu v-aţi mai arătat nimănui? Imposibil!

          Încercând să găsesc măcar un indiciu am dat peste o fotografie îngălbenită de vreme.

          Pe o stâncă ieşită din mijlocul banchizei, o siluetă îndesată, înfofolită în blănuri, cu un soi de tamburină în mâini priveşte spre cer. Pare să fie prins într-un dans ritual. Un şaman? Din ceruri coboară spre el o ceaţă sau lumină albă.

          Blestemată fie fotografia antică! Găsisem ce căutam, dar limitarea la tonurile de maro şi bej făcea imposibilă descifrarea făpturii ce-l învăluia pe şaman.

          Asta-i!

          Pe un colţ al fotografiei era o semnătură imposibil de citit şi anul 1939. Am marcat fotografia cu gând să caut mai multe imagini din acea perioadă.

          Laura, gata cu distracţia, te cheamă datoria!

          Fără să mă mişc de pe scaun, mi-am făcut rondul navei accesând senzorii video postaţi în punctele cheie. Nimic de semnalat. În interiorul navei, singurele obiecte în mişcare erau zburătoarele Irinei ce-şi făceau veacul în seră. Am ridicat pe ecran aplicaţia de monitorizare a parametrilor, am analizat datele şi am făcut un instantaneu. Am salvat toate informaţiile în jurnalul de bord. Încă două ore şi gata.

          Obosită de atâta cercetare, am aruncat o ultimă privire foliilor printate de Grig. I-am lăsat un mesaj să continue căutarea pornind de la imaginea aleasă de mine şi am setat consola să afişeze doar informaţii despre navă.

          Mi-ar prinde bine să mă detaşez de toate astea.

          Am deschis reader-ul şi m-am cufundat în lectură. M-am lăsat cuprinsă de peisajele bucolice şi personajele chinuite transpuse de Cehov în fraze meşteşugite.

           

          ***

         

          – Hei, mai trăieşti?

          Vocea lui Ivan mă luă prin surpindere. Adâncită în lectură, aproape uitasem unde sunt.

          – Mda, i-am răspuns fără chef.

          Eram în mijlocul unei scene palpitante şi apelul lui a picat ca musca-n lapte. Am privit ceasul. Mai aveam o oră de veghe.

          – N-ai somn? – l-am taxat scurt, pe un ton răutăcios.

          – Supărată? Nervoasă? – încercă el să mă împace.

          Simţeam că are chef de vorbă şi încerca să afle starea mea de spirit înainte să se trezească cu ceva în cap.

          – Nici una, nici alta. Dacă tot n-ai somn, mai bine adu-ţi calabalâcul pe punte, să-mi ţii de urât.

          Nu dură mult şi, bucuros nevoie mare, apăru zâmbitor în cadrul uşii. Mă examină cu interes încercând să se convingă că nu am gânduri războinice. Liniştit de atitudinea mea calmă, înaintă.

          – Tot corect?

          – Tot corect până când!

          Simulă o privire dezaprobatoare, semn că observase încercarea mea de a-l imita, şi se instală pe scaunul lui Grig.

          – Te-am întrerupt? – mă întrebă cu precauţie.

          – Oare? – i-am răspuns arătându-i reader-ul.

          – Mă ierţi, da?

          – Ivane, lasă prostiile. Te porţi ca un licean.

          Râse cu poftă şi schimbă complet tonul conversaţiei.

          – Vreau să-ţi arăt ceva interesant, încercă el o abordare pe un ton matur.

          – Ia să vedem.

          Îmi puse sub nas un grafic EEG. Am urmărit liniile cu oarecare dezinteres.

          – Dacă îmi traduci, poate că pricep.

          – Sunt înregistrate în timpul operaţiunii de modificare a traiectoriei.

          – Aşa, şi? Spune mai repede, ce mă fierbi?

          Chipul i se întinse într-un zâmbet larg.

          – Linia asta nu are ce căuta aici, spuse el evidenţiind linia violet ce o însoţea pe cea galbenă.

          – Hai, frate. Iar mă iei cu de-astea. Zău aşa. E de bine sau de rău?

          – Pot doar să speculez: atunci când te concentrezi la maxim sau când treci prin emoţii mari creierul tău foloseşte resurse pe care noi, muritorii de rând, nu le putem accesa decât în somn sau în transă.

          Uimită de îndrăzneala presupunerii lui, i-am pus palma pe frunte încercând să aflu dacă nu cumva are febră. Mă privea amuzat.

          – Ascultă Ivane, creierul meu nu are nimic special! Sunt un muritor de rând! Nu încerca să mă scoţi pe mine vinovată de erorile aparatului ăsta nenorocit.

          Cuprinsă de furie, mi-am smuls de pe frunte un senzor şi i l-am băgat sub nas.

          Se aştepta la această reacţie. Luă calm obiectul clipitor din palma mea, îl privi preţ de o secundă şi-l puse pe marginea consolei. Pe un ton enervant de împăciuitor îmi spuse:

          – Ar trebui să fii mândră! Vorbim despre o calitate rară, nu un handicap sau o ciudăţenie. Eu cred că tocmai datorită acestui fenomen te afli acum în viaţă şi nu ai pierit în război. Examinatorii care au decis că eşti potrivită pentru această misiune l-au numit în rapoarte intuiţie ori abilitate de anticipare. Încearcă să îţi aminteşti toate acele misiuni de salvare ce păreau imposibil de îndeplinit şi pe care totuşi le-ai dus la bun sfârşit. Dintre toţi piloţii pe care i-am cunoscut, eşti singura care a reuşit să rămână în viaţă. Nu te-ai întrebat de ce? De ce tu aduceai de fiecare dată nava plină cu răniţi în siguranţă la sol când alţii sfârşeau loviţi de lasere sau torpile rătăcite? Puterea asta a ta de anticipare vine de undeva. Vine de dincolo de zona conştientă. Uite, fă o comparaţie între EEG-ul meu din timpul unei operaţii de transplant şi EEG-ul tău din timpul unui zbor de antrenament.

          Pentru a da greutate celor spuse, îmi puse în faţă cele două grafice. Impresionată de expunerea lui serioasă, am rămas pe gânduri minute bune.

          – Şi zici că nu-i scrânteală.

          – Nicidecum! E marele tău noroc. Nu pot explica ce se petrece în creierul tău, dar e ca şi cum ai pilota cu sufletul.

          – Aici te contrazic. Sufletul nu are nimic a face în povestea asta. Totul e raţionament. Eu chiar fac în minte toate calculele şi pe baza variabilelor prevăd ce pericole pot să apară.

          – Ia şi judecă la rece. Ai fost rănită o singură dată. Când a fost asta? Prin ce ai trecut atunci? Ce ţi-a distras atenţia? Ce te-a împiedicat să anticipezi corect? Cum de ai scăpat cu viaţă? Încearcă să-ţi aminteşti acel moment.

          Nu trebuia să fac niciun efort să-mi amintesc. Purtam cu mine, tot timpul, cumplitul eveniment. După explozie am blestemat clipa de neatenţie generată de vestea mincinoasă cum că spitalul din Cahul fusese distrus.

          L-am privit cu suspiciune. Oare ştia? Nu-mi aminteam să-i fi povestit vreodată despre asta. Doar dacă…

          – Ei, neatenţie şi basta. Mare lucru, bine că am ieşit din necaz.

          Am încercat să-i abat atenţia trăgând speranţă că ochiul lui expert nu a observat diversiunea.

          – Măcar fii sinceră cu tine. Nu trebuie să-mi spui mie nimic. Tu trebuie să descoperi acele elemente care să te lămurească. Ştiu eu câtă bază pui în graficele mele, dar ştiu că ai puterea să-ţi analizezi reacţiile şi să tragi singură concluziile. Un lucru e cert pentru mine: mintea ta are puterea să treacă bariere de care noi ne izbim fără a le putea rupe. Mă bucur că-ţi sunt alături şi mă leg să-ţi fiu de ajutor cu toate puterile mele.

          Atinsă puternic de această ultimă declaraţie mi-am ferit privirea încercând să ascund aburul lacrimilor. – Mulţumesc, am spus cu glas scăzut încercând să stăpânesc tremurul vocii.

          La naiba! Omul ăsta mă citeşte ca pe o carte.

          Ridică mâna cu gând să mă consoleze. I-am anticipat intenţia şi mi-am schimbat poziţia pe scaun dejucându-i astfel planul.

          Clocoteam. Voiam să mă fac nevăzută, să scap privirii lui insistente.

          O idee salvatoare m-a ajutat să-i abat atenţia. Am ridicat pe ecran imaginea găsită mai devreme.

          – Uite ce am găsit în pozele lui Grig.

          Ştiindu-mi firea, mi-a intrat în joc simulând că ar fi prea puţin afectat de starea prin care treceam.

          – Un şaman. Exact cum ai intuit. Nu încape îndoială că fiinţele ne-au vizitat încă din vremuri străvechi. Poate că de la un timp s-au plictisit de noi şi au plecat.

          – …sau poate răutatea şi făţărnicia oamenilor le-a gonit.

          – Şi asta e posibil.

          Avertismentul sonor al consolei a întrerupt şirul speculaţiilor. I-am făcut lui Ivan un semn şi mi-am îndreptat atenţia spre ecran. Era momentul să fac înscrierea de rutină în jurnal.

          Momentul de linişte ne-a prins bine. Mi-am concentrat toată atenţia asupra datelor de pe ecran. Ivan a ridicat foliile cu desene şi părea să le studieze atent.

          Ticălosul, ştie să-şi ascundă emoţiile!

          – Ei şi cu asta basta! Puntea îţi aparţine, am declarat bucuroasă că am un motiv foarte bun să dispar din vizorul lui.

          – Îhî, mormâi fără să mă ia în seamă.

          – Hei! Pământul către Ivan! Eu mi-am terminat treaba, te las. Ai grijă de Nălucă.

          – Bine!

          I-am smuls desenele din mână, mi-am luat reader-ul şi am dat să mă îndrept spre ieşire.

          – Pa! Servici uşor!

          – Pa! – şi pe nepusă masă m-a cuprins în braţe. L-am auzit sau poate mi s-a părut că-l aud şoptindu-mi la ureche: Şi eu te iubesc. M-am dezmeticit rapid. M-am desprins din îmbrăţişare şi m-am îndepărtat evitându-i privirea.

          Cu inima bătând nebuneşte am năvălit în cabină şi am aruncat foliile pe masă. Mi-a smuls restul senzorilor de pe frunte izbindu-i de perete.

          Un pilot trebuie să-şi stăpânească emoţiile. Indiferent prin ce trece trebuie să-şi păstreze sângele rece şi judecata limpede. Trebuie să pună mai presus de sine siguranţa şi sănătatea celor pe care îi ia în grija lui. Un pilot trebuie…

          Repetam jurământul piloţilor ca pe litanie salvatoare. Speram să alung din suflet ceea ce credeam că-i o debilitate. Vedeam relaţiile ca pe o grijă în plus ce-mi puteau distrage atenţia. Nici acum nu-mi puteam ierta clipa aceea de slăbiciune.

          Aveam nava plină cu răniţi de toate naţiile. Sanitarii abia puteau face faţă gemetelor şi vaietelor lor. Intuindu-mi destinaţia, agenţii alianţei intraseră pe frecvenţa turnului nostru de control şi plantaseră mesajul parşiv. Într-o secundă cât o veşnicie am văzut cu ochii minţii spitalul distrus şi printre muribunzi, trupul sfârtecat al lui Ivan. Explozia ce a urmat putea să ne termine. Doar norocul a făcut să reuşesc manevra salvatoare ce ne-a scos ca prin minune din zona periculoasă. În acel moment mi-am jurat să-mi împietresc inima. Erau prea multe vieţi în joc. Nu puteam lăsa o simplă tresărire să decidă viaţa atâtor oameni nevinovaţi.

          Şi totuşi… sunt om, am dreptul să-mi trăiesc viaţa!

          Am alungat cu fermitate orice revoltă, orice tresărire a inimii. Cu fruntea în palme şi cu lacrimile şiroind pe obraji am continuat să-mi repet litania:

          Un pilot trebuie să-şi stăpânească emoţiile. Indiferent prin ce trece trebuie să-şi păstreze sângele rece şi judecata limpede. Trebuie să pună mai presus de sine siguranţa şi sănătatea celor pe care îi ia în grija lui. Un pilot trebuie…

         

          ***

         

          Când a sunat alarma, abia ieşisem de sub duş murmurându-mi în continuare jurământul. Ecranul s-a luminat brusc şi îmi indica sala motoarelor. Am tras salopeta peste pielea udă şi am înşfăcat comunicatorul. Chenarul roşu se mutase deja de la motoare, sus în seră.

          Ce naiba?

          Am plecat în viteză spre seră. Din instinct, am evitat liftul şi am urcat scara până acolo.

          Irina privea îngrozită spre bazinul circular. M-am apropiat de ea încercând să nu o sperii. A tresărit când i-am atins umărul. Fără să scoată un sunet mi-a arătat o ceaţă violet ce plutea deasupra bazinului.

          Alungându-mi teama am vrut să înaintez. M-a prins de mână şoptind:

          – Stai să vină băieţii!

          I-am luat tableta din mâna ce tremura îngrozitor şi am adus pe ecran imaginea de la camera de deasupra bazinului.

          – Nu-ţi fie teamă. Uite!

          I-am arătat cum făptura se oglindea în apa bazinului. Stătea atârnată cu capul în jos. Mişca din cap şi atingea cu panglicile-i violet câte un boboc de lotus. M-a dus cu gândul la un copil ce-i cântă florii dragi aşteptând să se desfacă. Sosirea zgomotoasă a căpitanului făcu ceaţa să se ridice. Cu ocoluri mari a înconjurat încăperea şi s-a oprit în faţa Irinei.

          Mută de groază şi uimire, a rămas înţepenită. A întors ochii rugători spre mine sperând să găsesc o soluţie. Am încercat să înaintez. Nu am idee dacă mi-a citit gândul, dar în clipa următoare făptura îi învălui umerii. Părea un şal violet stropit cu praf de stele. Ca prin minune Irina s-a liniştit şi ne-a făcut semn că e bine. A ridicat mâna şi a atins făptura făcând-o să se înfioare. Un fuior violet s-a înfăşurat în jurul încheieturii.

          – E prietenoasă, spuse cu mirare Irina.

          Căpitanul o îndemnă la prudenţă:

          – Să nu faci gesturi bruşte! Aşa, gândeşte pozitiv.

          Ivan sosise cu un bioscaner. Singura indicaţie: polen.

          – L-a adunat din seră, i-am spus simplu.

          Nici nu am terminat bine de spus că, la sosirea Bădiei, se stârni un adevărat vârtej. Dar făptura violet era încă pe umerii Irinei.

          Încă una!

          Vârfurile înspicate ale cocenilor de porumb se scuturară puternic ca sub un vânt năpraznic. Din polenul adunat prinse formă cea de-a doua făptură.

          Spre surprinderea noastră, porni într-o plutire lentă spre Bădia. Îl ocoli de două ori studiindu-l parcă. Se opri în faţa lui încercând să-i imite înălţimea. Dincolo de polen, Bădia simţea o privire caldă, mângâietoare. Întinse mâna să-i atingă obrazul abia conturat. Cu o mişcare iute, făptura aurie atinse faţa brăzdată a inginerului.

          – Cine eşti tu? Îţi cunosc atingerea, dar nu-ţi văd prea bine chipul. Cine eşti?

          Nu apucă să o atingă, polenul îşi pierdu forma împrăştiindu-se fără noimă. Până să ne dezmeticim, făptura violet se destrămase lăsând pijamaua Irinei plină de pulbere.

          – Grig, ai prins pe camere? – întrebă căpitanul.

          Puştiul, cu o privire tâmpă, se holba şocat la faţa Bădiei. Cicatricea dipăruse complet.

          Alarmat, Ivan îl luă la examinat pe inginer.

          – Te doare, ai simţit ceva? Pielea e intactă, nu a rămas nici un semn. Sunt curios dacă s-a reparat şi sub piele.

          – Acum chiar avem certitudinea că fiinţele sunt aici, declară simplu căpitanul.

          Îl scutură pe puşti şi-i trecu mâna pe dinainte determinându-l să-şi desprindă privirea de chipul lui Vasile.

          – Haideţi să fim practici! Ivan, examen medical complet pentru Irina şi Vasile. Nu ar fi rău ca după aceea să ne iei şi pe noi la rând. Irina, după ce termină Ivan cu tine, faci o analiză completă a polenului şi plantelor. Vezi dacă au suferit modificări de vreun fel. Grigore, aduni toate înregistrările din momentul alarmei şi scoţi rapoartele senzorilor. Triezi informaţiile şi pui deoparte tot ce este neobişnuit. Vasile, este necesară o verificare completă a motoarelor şi sistemelor energetice. Te ajută şi Laura. Mă găsiţi pe punte. Vreau să verific sistemele de navigaţie şi să mă asigur că nu sunt modificări de traiectorie. Hai Grigore, să mergem! Ivane, să-i verifici pe băieţii din borcane!

         

         (va urma)

          

Luminița Dobrea

Luminița Dobrea

Este născută în 21 aprilie 1971 și lucrează ca freelancer în domeniul serviciilor IT.

More Posts