Sincer să fiu, de multă vreme car înăuntru meu tot felul de frustrări legate de profesia mea, în permanenţă având impresia că mă irosesc într-un loc lipsit de orice perspective, cu toate că simt că am un potenţial mult mai mare ca medic. În facultate visam să fac chirurgie, să operez, să trăiesc pe muchie de cuţit. O imagine frumoasă, nu? Sunt sincer cu voi şi asta e o calitate de bază a unui autor.

Cum nu vreau să vă plictisesc şi nici să vă stresez cu lucruri inutile, vă spun doar că într-o dimineaţă, ca oricare alta, am sosit la cabinet mai devreme ca de obicei şi asta pentru că aveam de rezolvat anumite treburi administrative. Nu mă dau eu mare manager, dar sunt situaţii complicate din care ştiu cum să ies basma curată, iar ieri mi s-a şoptit pe căi oculte că azi voi avea un control de la minister.

În general, activitatea ne este supervizată de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, aşa că dracu’ ştie ce le-o fi căşunat ăstora dela Bucureştide vor să ne facă o vizită. Vreau să fiu bine înţeles: nu am nimic de ascuns, nu fac porcării, nu încalc legea, dar pot fi unele scăpări în formularele pe care le completez din cauza volumului mare de muncă.

Când am primit telefonul neoficial, graţie relaţiilor cultivate de mine în timp cu personalul din diverse instituţii, primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost să pun la punct arhiva. Nu e prea mare dezordine în ea, dar multe hârtii trebuie scoase la lumină, pentru a nu-i lăsa pe cei cu auditul să aştepte. Ei trebuie să mă vadă aşa cum şi eu încerc să fiu: ordonat, riguros, sobru. Nu iubesc partea asta conţopistă a activităţii mele, dar nu am ce face.

Carevasăzică ajung la birou, mă îmbrac în costumul meu roşu de chirurg, dau drumul la muzică şi mă arunc în încăperea cu multe cutii în care reţete, certificate de deces, centralizatoare, bilete de trimitere şi alte documente adună straturi de praf. Le scot la lumină şi îmi notez pe telefon ordinea lor, în funcţie de data la care au fost emise.

Consultaţii nu am astăzi, am anunţat că este control şi că sunt disponibil doar pentru urgenţe. E trist cabinetul fără pacienţi, ca o şcoală fără elevi, ca o pâine fără sare, ca o masă fără desert, ca o femeie fără păr lung.

Destul cu filosofia, e timpul pentru acţiune. Am instituit măsuri de precauţie, să nu fiu luat prin surprindere. La cele două intrări în comună am postat doi pacienţi mai tineri pe care i-am instruit să mă sune atunci când văd o maşină cu număr de Bucureşti.

– Neaţa, domn’ doctor. Aici Alfa 1, îmi spune unul din ei. O limuzină neagră, însoţită de o maşină de poliţie intră în sat.

Mă apucă un râs fenomenal. Băiatul ăsta se crede într-un film cu James Bond, pe bune. Auziţi la el, Alfa1. O fi crezut, probabil, că telefonul meu este interceptat şi s-a gândit că vorbind astfel nu o să se deconspire. Minunată e viaţa la ţară, nu? Şi când mă gândesc la faptul că autori gen Ion Creangă au descris-o cu totul altfel. Mă rog, alte vremuri.

– Ok. Poţi să te retragi. Baza, terminat, îi ţin eu isonul.

După această operaţiune, ies în faţa cabinetului, îmi aprind o ţigară şi aştept cuminte sosirea oficialităţilor. Nu apuc să trag decât câteva fumuri că înaintea mea şi apar cele două maşini. Din limuzină coboară un tip masiv, îmbrăcat într-un costum negru, cu ochelari de soare pe mutră. Inspectează locul în mod profesionist, apoi deschide portiera din spate. Iar acum, ţineţi-vă bine. La vederea personajului, pe mine m-au trecut sudorile. Sigur vreţi să vă spun?  Staţi, să trag aer în plămâni. Asta se numeşte pauză de efect în lucrările serioase, nu?

Însuşi ministrul sănătăţii a venit la dispensarul ăsta uitat de lume şi de timp, în care se practică o medicină cu iz de Ev Mediu. Am încremenit, am aruncat ţigara şi am luat, fără să ştiu de ce, poziţia de drepţi.

– Să trăiţi, domnule ministru, spun eu.

– Bună dimineaţa, domnule doctor. Aţi fost informat de vizita mea?

– De către cine? fac eu pe inocentul.

– Este o vizită neoficială. Nu vreau presă, nu vreau publicitate, vreau doar să stăm de vorbă într-un loc retras, unde să nu fim deranjaţi de nimeni.

– Am înţeles. Dacă-mi permiteţi o sugestie: daţi instrucţiuni SPP-ului să ia limuzina de aici. Altfel vă asigur că în 10 minute toate babele vor vorbi despre vizita asta.

– L-aţi auzit. Executarea.

Uimit de toată această desfăşurare a evenimentelor, conduc importantul personaj în camera de protocol. Las asistentelor libertatea de a fi deranjat doar în cazul în care este vorba de o urgenţă. O naştere, o hemoragie masivă, un pacient inconştient, nu contează, urgenţă să fie. Auzindu-mă vorbind, ministrul zâmbeşte si-mi spune:

– Deci nu e vorbărie goală ceea ce se întâmplăla DispensarulSF, nu?

Hai că asta le întrece pe toate. Rămân siderat. De unde dracu’ ştie că am şi eu un blog pe internet, unde, pe lângă prozele mele în domeniul ficţiunii fantastice, îmi vărs năduful şi toate frustrările pe care doar un medic ce simte din interior insuficienţa sistemului le poate avea. Poate că o fi venit să mă concedieze… Încercând să rămân calm intru în locaşul amenajat special de mine pentru confesiuni sau vizite deosebite. Torn cafea în căni, suc de portocale în pahare şi iau loc în faţa ministrului. Acesta scoate o ţigară, o aprinde şi îmi spune:

– Am venit aici trimis de Preşedinte. Nu ştiu dacă eşti la curent cu ce se întâmplă, dar ţara noastră participă la un program spaţial internaţional. E prima noastră încercare mai serioasă de a fi partenerii marilor puteri. Se pregăteşte un zbor către Marte. Americanii vor o echipă cât mai diversă, mare şi asta pentru că, deşi nu vor sa recunoască făţiş, nu-şi permit să finanţeze singuri o asemenea misiune şi vor să împartă costurile. Au implicat state din Europa, alături de Rusia, Japonia şi China. România participă cu trei oameni: un fizician, un astronaut şi un medic.

Dacă mai devreme am rămas siderat, acum sunt pur şi simplu perplex. Te pomeneşti că o fi luat în serios postările de pe blog.

– Domnule ministru, cu tot respectul, fac eu pe umilul, încă neştiind dacă este vorba despre o glumă sau dacă vorbeşte serios, dar de ce îmi spuneţi mie toate astea? Sunt doar un biet doctor de ţară, cu sumare cunoştinţe medicale, în nici un caz nu pot reprezenta România într-o asemenea situaţie. În mod sigur există specialişti care vă pot fi de folos.

Individul zâmbeşte, trage un fum din ţigara lui de foi, soarbe din cafea şi continuă.

– Nu e decizia mea, e a Preşedintelui. Se pare că te citeşte şi te apreciază în mod deosebit. Nu ştiu ce a văzut la tine, dar a insistat să te contactez. Nu cred că este interesat de ceea ce reprezinţi tu ca medic. E clar că la bordul navei vor fi doctori honoris causa, nu? Tu ai însă anumite calităţi care la o adică se pot dovedi a fi extrem de  folositoare. Este tot ceea ce îţi pot spune acum. Eşti invitatla Bucureştipeste câteva zile. De acolo vei plecala Kirunapentru o sesiune de antrenamente, apoi, în trei luni, vei face parte din echipa de patruzeci de oameni ce vor asoliza pe Marte. Viaţa ta se va schimba. Gândeşte-te un pic la imaginea pe care o vei avea. O lume întreagă te va cunoaşte, vei putea scrie şi vei putea face tot ceea ce îţi doreşti după ce te vei întoarce. Eu nu îţi vând acum visuri ci lucruri reale.

Intru în joc şi îi răspund, ceva mai solemn decât înainte:

– Voi fi onorat domnule ministru!

– Acum, te rog, dă personal Preşedintelui acordul tău.

Fraţilor, ce părere aveţi? A sta de vorbă cu un asemenea om nu e la îndemâna oricui, nu? Eu sunt deja în transă. Nu îmi pasă de ceea ce se vorbeşte, de porcăriile pe care le aud la televizor, de nemulţumirea populaţiei. Este momentul meu. Este ocazia ca eu să îmi îndeplinesc cel mai mare vis: acela de a ajunge în spaţiu. Ca autor de ficţiune, mi-am imaginat asta în mii de moduri. Am scris despre pericole, despre planete, despre modul în care oamenii se pot adapta, despre supravieţuire, despre eşecuri, despre dezamăgiri. Mereu, însă, am lăsat o portiţă prin care să pot strecura o rază de speranţă pentru rasa asta ce încearcă să devină spaţială.

Preşedintele, da, chiar Preşedintele!, mi-a spus doar atât: te aştept. Un tip ocupat ca el nu poate vorbi mult.

– Plec acum. Va veni cineva să te ia. Dacă îmi permiţi, vreau să îţi spun doar atât: sunt onorat să te cunosc.

Îmi strânge mâna, mă priveşte cu o mare afecţiune şi iese din cameră. Cine spunea că America e ţara tuturor posibilităţilor nu a cunoscut România. Pun picioarele pe birou, aprind o ţigară şi meditez la tot ceea ce mi se întâmplă.

După câteva minute sună telefonul.

– Aici Alfa 2. Domnule doctor, pasărea a părăsit cuibul. Repet: pasărea a părăsit cuibul. Aştept instrucţiuni. Terminat.

– Recuperează-l pe Alfa 1 şi veniţi la cabinet. E timpul să sărbătorim reuşita misiunii.

Îmi va fi dor de chestiile astea, de oamenii ăştia, de zilele în care consultam cu zâmbetul pe buze, de tot ceea ce înseamnă o comunitate care te respectă, de babele care aprindeau lumânări pentru mine la biserică, de meciurile de tenis pe care le făceam în timpul programului, de cărţile mele, de Dispensarul SF într-un cuvânt; brandul pe care-l cunoaşte o ţară întreagă.

Nu vă întristaţi, sunt sigur că vor urma aventuri pe care doar câţiva oameni de pe planeta asta le pot trăi. Dacă sunteţi cuminţi, vă iau cu mine. Ce spuneţi?

Ceea ce părea la început o glumă, s-a dovedit a fi realitate. Evenimentele s-au succedat cu repeziciune în zilele care au urmat, iar eu am ajuns să realizez, după nenumărate îndoieli, că, mai curând decât m-aş fi aşteptat, voi pleca spre Marte. Cei de la guvern au fost bine organizaţi. Am fost predat serviciilor secrete într-o primă fază. Mi s-a făcut un instructaj clasic, cred eu, în sensul că, odată ajuns la destinaţie, trebuia să casc bine ochii şi să profit de orice situaţie care ar putea aduce un avantaj ţării noastre. De asemenea, dacă voi descoperi ceva ieşit din comun, va trebui să ţin secret şi să raportez atunci când mă voi întoarce. Cu greu m-am abţinut să le spun celor care se ocupau de mine că orice piatră de pe planeta aia era ceva ieşit din comun. În sfârşit, după două săptămâni de pregătire psihologică în Bucureşti, plus o tonă de analize medicale, la care am ieşit perfect, în pofida viciilor mele, am fost îmbarcat în avionul spre Kiruna, împreună cu cei doi colegi ai mei. Dragii mei, aceşti băieţi arătau impecabil. Aveau un tonus extraordinar şi un optimism debordant, la care se adăuga faptul că erau specialişti de înaltă clasă. Chiar am început să mă întreb din nou ce caut eu în echipa asta. Acum trebuie să vă fac o dezvăluire. Se pare că nu de dragul aberaţiilor scrise de mine pe net m-a luat în vizor Preşedintele. Am avut o discuţie cu el şi a fost fairplay. Mi-a spus că mă citeşte uneori, când vrea să se deconecteze, dar motivul adevărat al plecării mele era următorul: testele genetice ce s-au făcut în secret asupra unui procent din populaţie au scos la iveală capacitatea extraordinară  a organismului meu de a regenera masă osoasă. Se pare că excelez la capitolul ăsta. Bun. Ştiut fiind faptul că astronauţii care stau mult timp în spaţiu pierd din această structură cam 15-20 % după numai şase luni era clar că acest avantaj genetic îmi va permite să fiu într-o formă fizică mult mai bună, ceea ce constituia un plus pentru misiune. Marte are o gravitaţie de0.38 g, ceea ce face ca degradarea structurilor locomotorii să continue şi la suprafaţa planetei. Există şi riscul major al unor fracturi odată cu primul pas pe sol dacă demineralizarea osoasă nu era contracarată cumva.

Ca să mă aflu în treabă am deschis o conversaţie cu colegii mei legată de posibilitatea dispariţiei vieţii pe Pământ într-un viitor apropiat, despre misiunea asta a noastră si adevăratul ei scop. Am trecut în revistă tot felul de teorii, de scenarii, dar mie mi-a rămas în cap concluzia fizicianului. Viaţa se poate stinge din mai multe cauze: impactul cu un meteorit, supraîncălzirea şi dezgheţarea permafrostului, erupţia unui supervulcan sau un război nuclear. În afară de ultima, toate celelalte s-au mai întâmplat, deci planeta asta, pe termen lung, nu e chiar un loc sigur.

Am aterizat pe aeroportul din Kiruna, am fost urcaţi într-un jeep şi duşi direct la baza de antrenament. Ne aşteptau trei luni de muncă, de noi teste, de simulări, de modelare a personalităţii. Sincer să fiu, nu vreau să mă transform într-un robot, dar cred că nu am de ales. Ni s-au repartizat camere separate şi am fost anunţaţi că avem liber până dimineaţa, atunci urmând să ajungă şi ruşii. Eu sunt un tip care se adaptează uşor la orice condiţii, aşa că mi-am aruncat geanta cu echipament pe pat, m-am dezbrăcat şi am sărit sub duş. Stropii reci îmi pun în ordine gândurile. Cât am stat în Bucureşti nu am fost chiar conectat la ceea ce urma să fac, nu am conştientizat modul radical în care viaţa mea s-a schimbat. Aici însă, s-a produs declicul. O uşoară anxietate îşi face loc pervers în mintea mea. Nu vreau să o las să mă domine, aşa că aplic medicaţia clasică:  o sticlă de Jack şi un pachet Davidoff. De când am început pregătirea am fost silit să suport o dietă drastică, nu am fost lăsat să fac nici un exces, nu m-am bucurat de nici o otravă, motiv pentru care, atunci când am fost scăpat un pic din ochi, mi-am făcut ceva provizii, pe care le-am ascuns bine. Ies de sub duş, mă îmbrac într-un halat alb, pufos, deschid sticla de Jack, torn în pahar, pun două cuburi de gheaţă şi savurez această licoare deosebită. Nu ştiu dacă v-am spus, dar eu am mai fostla Kiruna. Ampetrecut multe seri în barul hotelului Arctic Eden împreună cu acest credincios prieten lichid care mereu m-a ajutat să depăşesc anumite momente dificile din viaţa mea. Aprind o ţigară, prima după câteva săptămâni. Nicotina invadează plămânii mei şi-mi dă o senzaţie de plutire. Nici bine nu am tras câteva fumuri când uşa camerei mele a fost zguduită de bătăi puternice.

– E deschis, strig eu. Vă rog intraţi, sunt îmbrăcat decent, continui, într-o engleză aproximativă.

Dragii mei, zâmbetul meu s-a şters odată cu apariţia unor soldaţi bine făcuţi. Din spatele lor, un moş îmbrăcat într-un halat alb a început să se răstească la mine:

– Fumezi aici? Tu eşti unul din cei care vor pleca spre Marte şi te otrăveşti cu bună ştiinţă?

Nu-mi pasă de criza de nervi a acestui rahitic aşa că nu răspund şi continui să trag din ţigară. Ăsta turbează. Le face semn zdrahonilor să mă ia pe sus şi iese din cameră. Sunt dus într-o încăpere enormă care, din ce bănuiesc eu, e sala de antrenament fizic.

– Să vedem cât te va mai ajuta acum nicotina.

– Ce trebuie să fac?îl întreb eu arogant.

–  Nimic deosebit, zâmbeşte moşul, doar să ne arăţi de ce eşti în stare.

Fraţilor, eu sunt un tip sportiv, dar caznele la care am fost supus l-ar fi făcut şi pe Stallone să plângă, credeţi-mă pe cuvânt. Ceea ce nu ştiau însă aceşti tipi despre mine era faptul că, atunci când practic efortul fizic, mintea mea e plecată în cu totul altă direcţie. Nu cred că m-am făcut înţeles. Are loc o dedublare a personalităţii mele, în sensul că intru într-un fel de transă şi îmi imaginez că sunt sub o cascadă de munte, complet detaşat de tot ce e în jur. În starea asta pot fi supus celor mai cumplite chinuri. După o oră de alergat, ridicat greutăţi, flotări, abdominale, lucrat la tot felul de aparate, zâmbetul nu mi-a dispărut de pe faţă. Sunt hotărât să le dau o lecţie anemicilor ăstora.

– Acum m-am încălzit. Putem trece la chestii serioase sau mă puneţi să culeg flori?spun eu cu o tentativă de zâmbet pe buze.

– Dacă te-ai încălzit, poate frigul te va face să te simţi confortabil.

Temperatura a coborât cu multe grade, cred că sunt acum -15 în sală. Am pe mine doar o pereche de chiloţi, dar, din nou, am fost subestimat. Iubesc frigul, mă adaptez extrem de uşor la temperaturi negative. Chiar, să vă întreb ceva. De ce temperaturile cu plus pot fi de ordinul miilor iar cele negative doar de ordinul sutelor? V-aţi gândit vreodată la asta? Sunt sigur că nu. Până meditaţi voi, eu voi mai executa ceva exerciţii. Ritmul meu cardiac a urcat la 200, performanţele mele fizice sunt la acelaşi nivel, iar doctorii care au vrut să-mi dea o lecţie sunt consternaţi.

– Dragii mei, spun eu după altă oră de efort, dacă vreţi să ne mai distrăm împreună, aduceţi ceva întăritoare. Nu de alta, dar o petrecere fără alcool este ca o femeie fără… Vă rog să mă scuzaţi, nu pot reproduce ceea ce a urmat. Nu vă supăraţi, dar nu vreau să jignesc populaţia feminină care mă citeşte. OK?

– Daţi-i domnului ceea ce îşi doreşte, sună în difuzoare un ordin scurt.

Abia acum m-au surprins cei care se ocupă de modelarea mea. Temperatura urcă la 20 de grade cu plus şi se stabilizează la valoarea asta. Uşa se deschide şi intră o tipă îmbrăcată într-o uniformă militară. Creatura asta minunată are într-o mână o sticlă de Jack iar în cealaltă pachetul meu de ţigări. Se aşează pe banca pe care eu am executat împins din culcat cu o sută de kilograme de fier pe bară, toarnă în două pahare largi licoarea mea preferată, aprinde două ţigări, îmi întinde una şi îmi spune:

– Sunt Alisson, şefa departamentului medical din această bază. Sunt onorată să stau cu tine în perioada asta de refacere.

– Îmi pare bine, îi răspund eu galant. Putem pleca de aici sau este un altfel de test? Te rog să ţii cont că de aproape o lună nu am mai cunoscut farmecul unei arome feminine aşa că s-ar putea să nu răspund de faptele mele după câteva pahare.

– Fii sigur că te pot pune la punct dacă devii măgar, zâmbi ea.

– Fii sigură că te pot face să nu îţi doreşti asta, fac eu încercând să par macho.

– Ai o mare vitalitate. De unde vine asta?mă întreabă ea.

– Din marea mea bucurie de a trăi, din faptul că savurez fiecare clipă, din marea mea iubire pentru fenomenul ăsta ciudat numit viaţă, draga mea. Îi răspund eu fără să înţeleg prea bine ce mai vor ăştia de la mine. Să îmi descopere punctele slabe? Să se convingă că nu sunt un potenţial pericol pentru misiune? La testele fizice am ieşit bine. Acum mi-au trimis o ispită să vadă dacă îmi pierd capul?

Nu îi dau timp să-mi răspundă pentru că buzele mele le cuprind pe ale ei. Pun în sărutul ăsta toată senzualitatea de care sunt capabil, îi transmit prin el toată foamea de atingeri pe care o resimt de ceva vreme, toată părerea de rău că voi fi nevoit să stau câţiva ani în asceză. Tipa nu e proastă, simte toate astea şi îmi răspunde cu o delicateţe şi o tandreţe de care numai o femeie cu adevărat conştientă de comoara ce se ascunde înăuntru ei este capabilă. Atât am vrut de la ea. Nu sunt genul care să forţeze nota atunci când nu e cazul, după cum nici ea nu e genul poştăriţei Irinel, căreia să-i strecori mâna în chiloţi după o simplă privire. Ne-am retras amândoi din această contopire, dăruindu-ne totuşi telepatic, promisiunea unei nopţi care va topi gheaţa din Kiruna.

Am sorbit apoi în tăcere din pahare.

– E timpul să te conduc într-un loc special şi să îţi urez succes, îmi spune ea.

– Te urmez. Ăştia îmi dau ceva haine sau mă lasă să umblu despuiat ca un om al cavernelor?

– Te deranjează să te expui?

– Deloc. Nu sunt pudic, dar nu vreau totuşi să provoc vise erotice personalului feminin de pe aici, zâmbesc eu.

– Nu te flata. Suntem obişnuite cu testosteronul care se scurge pe pereţii bazei. Şi-n plus, femeile pun accent pe alte chestii. Eşti băiat mare, cred că ştii asta.

– Autoironia face parte din modul meu de comunicare. Unde mă duci?

– Vei vedea. Poţi să iei sticla cu tine. Îţi va prinde bine.

După tonul ei mi-am dat seama că abia acum urmează greul. E clar pentru mine următorul fapt: savanţii de aici au pregătit un test pentru fiecare. Rezultatele acestuia vor sta la baza unei pregătiri speciale. Îi înţeleg. Fiecare om e un deviat in felul lui, nu degeaba tratatele de psihiatrie dedică primele o sută de pagini definiţiei normalului. Ciudat e că autorii nu au ajuns la un consens. E timpul ca eu să dovedesc că şi din punct de vedere psihologic pot face faţă cu brio rigorilor unei asemenea misiuni.

Sunt condus într-o cameră cu o lumină orbitoare. În mijlocul ei se află o masă pe care se odihnesc în tăcere numeroase coli albe.

– Ia loc, se aude o voce.

Mă conformez.

– Din hârtiile de pe masă te rugăm să faci o mie de păsări. Nu contează timpul, doar anunţă-ne când termini.

Mă buşeşte râsul. Nu ştiu ce părere v-aţi făcut despre mine până acum dar trebuie să vă mai spun ceva. Adevărata putere a unui om stă în capacitatea lui de a juca diferite roluri. Viaţa mea de până acum a fost tocmai o sumă de roluri, aşa că încep să mă simt în largul meu. Să vă spun de ce. Există o categorie de oameni etichetaţi drept debili mintali. Nu vă strâmbaţi. Lăsaţi-mă să îmi duc la capăt ideea. Bun. Ăştia sunt deosebiţi, în sensul că, dacă le dai o comandă, o execută până crapă, de aceea trebuie la un moment dat opriţi. Tocmai debilii mintali sunt cei care pot executa o muncă repetitivă până la epuizare. Ştiţi ceva? Acest gen de muncă o fac astronauţii 90% din timp.

Aprind un Davidoff şi mă apuc de treabă. În 3 ore şi 45 de minute am executat o mie de cocori. Ştiu că pare de necrezut dar am o dexteritate de invidiat. Nu degeaba am vrut să mă fac chirurg.

– Dragii mei, sunt gata. Pot să merg în pleduri acum sau urmează o eventuală alergare de patruzeci de kilometri prin zăpadă? Nu mă menajaţi, daţi-vă în petec, spun eu cu o voce modificată de alcool.

Intră doi tipi înalţi, slabi, îmbrăcaţi în halate albe. Se uită foarte atent la primele zece păsări, apoi la ultimele zece.

– Te poţi retrage. Ai trecut testul. Mâine dimineaţă la ora 8 te prezinţi în sala de conferinţe. Suntem bucuroşi să te avem printre noi.

Au urmat trei luni cumplite. Antrenamente, vizite medicale, multă pregătire teoretică, multe simulări. Planul misiunii era complex, fiecare membru al echipajului având sarcini bine stabilite, dar obiectivul comun era legat de activitatea ştiinţifică. Da, dragii mei, trebuia să ajungem pe Marte depăşind toate mizeriile pe care cosmosul ni le putea face pe parcursul călătoriei şi să asolizăm lângă gigantica structură Olympus Mons, cel mai înalt munte din Sistemul Solar. Acolo avea să fie baza noastră, în care urma să petrecem un timp îndelungat, în încercarea de a explora solul planetei, particularităţile sale. Toate cercetările astea aveau drept scop găsirea unei metode eficiente de terraformare. Am aflat că înaintea noastră deja plecase un aşa numit transport cargo cu mult echipament, mulţi roboţi, multe provizii. Toate astea au ajuns cu bine pe planeta roşie, a fost iniţiat programul automat şi piesa cea mai importantă şi-a început activitatea. Vă vorbesc despre o maşină complicată, ce folosea energia solară pentru a alimenta imensele sale motoare. Era vorba despre un instrument de forare ce avea drept scop crearea unor galerii în interiorul muntelui. Acestea vor constitui refugiul nostru, casa noastră, unde, speram noi, vom fi apăraţi de cumplitele furtuni solare ce străbat periodic suprafaţa planetei.

Vă dezvălui acum şi câteva informaţii ultrasecrete, pentru a vă face o idee despre progresul tehnologic de care se bucură unele puteri mondiale. Ştiţi foarte bine că v-am vorbit la început despre pierderea de masă musculară şi osoasă în timpul unei călătorii lungi prin spaţiu. Ei bine, se pare că chinezii au găsit o soluţie la această problemă şi anume folosirea unor celule stem, care contracarau parţial aceste degradări biologice.

Am fost supuşi la anumite teste iar eu am reacţionat cel mai bine, capacitatea mea genetică aducându-mi un statut special în rândul echipajului. După calculele specialiştilor voi fi într-o formă fizică mult superioară colegilor după această călătorie, în consecinţă, responsabilităţile mele în primele zile de la asolizare vor fi crescute exponenţial.

Sper că nu v-am zăpăcit sau plictisit cu aspectele astea teoretice dar erau necesare pentru a vă face o idee asupra complexităţii misiunii.

În total suntem patruzeci de fiinţe umane ce încearcă să se ia de piept cu Universul, cu vidul, cu planeta roşie. Avem printre noi cincisprezece reprezentante ale sexului frumos, tipe dure, antrenate, capabile de multe chestii. Vă mai spun că în cazul în care ceva mergea prost pe suprafaţa planetei, noi trebuia să găsim o soluţie imediată deoarece instrucţiunile de pe Pământ ajungeau cu o întârziere de douăzeci de minute.

Îmi place să cred că în cele trei luni de antrenamente ne-am coagulat într-o echipă conştientă de importanţa fiecărui membru. Am avut multe discuţii referitoare la nevoia inerentă de intimitate atât la bordul navei cât şi în interiorul bazei. Am vorbit deschis despre dorinţe, despre frustrările pe care le vom suporta, despre tentaţiile pe care fiecare dintre noi le va avea, despre efectele fizice şi psihologice pe care le va genera abstinenţa asupra fiecăruia.

Mi-a plăcut foarte mult modul în care s-a pus problema şi chiar soluţia găsită. Dacă ne vom adapta, dacă vom reuşi sa creăm  siguranţă în interiorul bazei, nu ne va împiedica nimeni să fim intimi unii cu alţii, fără prefăcătorii gen romantisme de doi bani. Erau chestii fiziologice absolut necesare pentru sănătatea mintala a fiecăruia, plus că acest plan putea constitui o motivaţie suplimentară extrem de puternică. Nu vă prefaceţi indignaţi.  Marea majoritate a crimelor de pe lumea asta au ca şi cauză principală femeia, aşa că disponibilitatea părţii feminine de a lăsa garda jos a avut asupra noastră un efect extraordinar. Închipuiţi-vă ce poate ieşi într-un asemenea grup, izolat pe o planetă străină, dacă s-ar ţine cont de principiile rigide de pe Pământ, când membrii săi vor fi copleşiţi de posesivitate, gelozie, orgolii…

Într-un final, a sosit confirmarea că în interiorului celui mai înalt munte cunoscut de noi s-au definitivat galeriile şi încăperile ce ne vor adăposti, aşa că, toţi cei care lucrau cu şi pentru noi au trecut la ultimele retuşuri.

Nu vreau să mai bat câmpii. Toate datele le aveţi. E momentul pentru acţiune.

M-am trezit la realitate privind imaginea Pământului. Dragii mei, îmi curg lacrimile, mă străbat tot felul de senzaţii, tot felul de anxietăţi, dar ştiu foarte clar că nu mai pot da înapoi. Totul decurge normal, aşa cum am învăţat la antrenamente, liniştea prin care ne deplasăm e perturbată din când în când de câteva instrucţiuni de acasă. Emoţiile sunt mari, citesc asta în ochii tuturor, dar reuşim să ne stăpânim şi să reacţionam ca un organism unic.

Cârcotaşi cum vă ştiu, mă veţi întreba în ce mod reuşim să ne protejăm de radiaţia cosmică, cum reuşim să ne odihnim, ştiut fiind faptul că neutronii stimulează retina chiar cu ochii închişi. Aţi citit probabil ceea ce spuneau primii cosmonauţi despre toate astea. Noi nu dormim ca ei cu capul lângă echipamente cu mult plumb. Pur şi simplu, savanţii au propus o soluţie diferită.

Ca să nu mă acuzaţi de superficialitate, sunt generos şi vă vând pontul. Pereţii habitatului în care ne petrecem aproape tot timpul, sunt alcătuiţi din foiţe de titan, între care se află apă grea, pentru a frîna particulele subatomice. Dacă o să mă mai întrebaţi mult despre soluţiile găsite la problemele astea, lucrarea se va transforma într-un eseu ştiinţific sau documentar, aşa că, haideţi să ne concentrăm pe firul acţiunii.

Trecând peste toate greutăţile pe care o asemenea călătorie le implică, după trei sute de zile, pe care le-am numărat ca deţinuţii, am ajuns pe orbita planetei roşii şi cea de a doua fază a misiunii noastre a început prin plasarea unei sonde, a cărei menire era detectarea în timp util a exploziilor solare. Era vital pentru noi să nu ne expunem unei asemenea forţe şi să încercăm protejarea echipamentului. Am survolat lin planeta şi am  stabilit zona de amartizare.

Planul era  următorul: cu una din multiplele navete pe care le deţineam urmau să plece doar zece dintre noi, cei mai în formă, cei cu biologia cea mai bună. Restul vor aştepta pe navă semnalul nostru.

Aţi ghicit bine. Eu voi fi liderul acestei prime echipe. Fără să mai pierd timpul m-am deplasat în imensa cală unde aşteptau transportoarele ce ne vor duce la suprafaţă.

– Domnilor, vă invit la o plimbare, spun eu încercând să disipez din tensiunea pe care o citeam pe feţele tuturor. Vă recomand prudenţă maximă, vom păşi pe solul ăsta minunat după o perioadă de adaptare. E foarte important să ducem jucăria asta în una din galeriile construite special pentru noi.

– Suntem gata să ne desprindem, spuse Alexei, unul din piloţii ruşi.

Totul a decurs ca la simulări aşa că, în câteva zeci de minute, eram în apropierea muntelui. Dragii mei, această privelişte m-a lăsat fără cuvinte, mi-a pus un mare nod în gat şi m-a făcut să îmi dau seama că noi, oamenii, suntem cu adevărat ambiţioşi şi de neoprit în încercarea noastră de a ne depăşi limitele.

Rusul ăsta de care v-am vorbit e un tip dat dracului. Cu o dexteritate de invidiat ne-a dus chiar în inima muntelui, în una din galeriile imense construite de minunatul robot de forare pe care l-am salutat în treacăt.

Am asolizat (era să spun agalerizat) în locul special amenajat. Urma să rămânem într-o cameră de decompresie, special proiectată, din acest vehicul, de unde vidul era eliminat progresiv, iar în câteva zile ajungeam să simţim presiunea şi gravitaţia marţiană, urmând apoi o perioadă de exerciţii de reeducare a organismului, un fel de luptă pentru recâştigarea poziţiei bipede. În momentul în care redobândeam această capacitate, puteam ieşi şi călca efectiv în interiorul bazei.

Toate astea par realizabile în teorie dar după câteva ore am observat ceva ciudat. Aproape toţi membrii echipajului au căzut într-o stare catatonică, nu puteau comunica, respiraţia lor devenind extrem de rară, iar eu m-am pomenit în scurt timp înconjurat de comatoşi. Nu ştiu cum să explic toate acestea.

– Situaţia e gravă, spun eu în microfonul ce îmi asigura comunicarea cu cei de pe orbită. Sunt singurul care e conştient acum, restul se află într-o stare de comă, dar sunt vii. Totul a început brusc. Aştept instrucţiuni.

– Vei fi contactat în cel mai scurt timp. Am primit date ciudate de la senzorii voştri. Se pare că temperatura exterioară este cu câteva grade mai mare decât cea calculată de noi. Momentan trebuie să rămâi acolo, nu putem risca să te readucem pe navă. Ne gândim la un fel de virus eliberat, poate, odată cu forajul. Nu intra în panică, încearcă să respiri şi să te menţii în alertă.

Neavând ce face, încerc să respect ceea ce mi s-a ordonat. După câteva minute încep să simt că oxigenul pe care-l respir cu atâta nesaţ îmi arde plămânii. Încet, încet, o stare de amorţeală pune stăpânire pe mine. Am fost antrenat să îmi stăpânesc toate pornirile instinctuale, să controlez panica, să acţionez ca un robot în situaţii grave, dar toate astea s-au dus naibii. Nu mă pot controla. Ceva mai presus de instinctul meu de conservare mă domină şi mă forţează să-mi scot costumul, moment în care simt cum are loc o dedublare a modului meu de gândire.

………………………………………………………………………………………………

Privesc la umanoidul ăsta care încearcă să lupte cu ceva ce transcede modul lui de percepţie şi gândire şi mă amuz de faţa pe care o face când îşi dă seama că poate respira normal fără costum. E biletul meu de plecare, ADN-ul său s-a potrivit perfect planului meu. E timpul să iau în stăpânire acest ansamblu de molecule şi să pornesc pe urmele celor care m-au lăsat aici, în speranţa că nu voi mai putea pleca niciodată, speriaţi fiind de puterea mea de a modela orice fiinţă din Univers.

Acum am gazda perfectă, cea care îmi permite accesul la memoria genetică a rasei sale, cea care mă va ajuta să aduc restul echipajului aici. Voi modifica aparatul lor primitiv şi voi pleca spre gaura neagră din centrul acestei galaxii. Ea mă va transporta în dimensiunea în care se află semenii mei, cei care m-au condamnat la o eternitate pe bolovanul ăsta roşu, luându-mi capacitatea de acţiona asupra materiei.

Universul nu va mai fi la fel, va avea un nou stăpân.


Florentin Ionut Haidamac

Florentin Haidamac (Florentin Ionuţ Haidamac) s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava.

Este absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi în 1999. Este specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava.

Activitatea literară a început-o prin debutul în numărul 3/februarie al revistei Gazeta SF. A publicat proză scurtă în Gazeta SF Suspans  şi Feed Back. 

In 2012 a obţinut Premiul Clubului SF Cygnus Quasar Suceava pentru debut şi bună evoluţie în Gazeta SF.

Este membru al Clubului SF Cygnus Quasar Suceava şi Clubului de Iniţiativă Literară (membru fondator).

Blog personal: http://haidamacflorin.wordpress.com

Avatar

Florentin Haidamac

(Florentin Ionuţ Haidamac) s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava. Este absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi în 1999. Este specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava. Activitatea literară a început-o prin debutul în numărul 3/februarie al revistei Gazeta SF. A publicat proză scurtă în Gazeta SF, Suspans, Feed Back, Revista de Suspans etc. In 2012 a obţinut Premiul Clubului SF Cygnus Quasar Suceava pentru debut şi bună evoluţie în Gazeta SF şi în 2013 Premiul FanSF pentru cea mai bună proză a unui autor nepublicat în volum. Este membru al Clubului SF Cygnus Quasar Suceava şi Clubului de Iniţiativă Literară (membru fondator). A publicat în 2013, volumul de povestiri Dispensarul SF: Povestiri şi eseuri.

More Posts - Website

Follow Me:
Facebook