GSF66 ban02-650

          Viscolul urlă dușmănos și-l potopi cu zăpadă, iar bărbatul își adună mai tare în jurul cefei mantaua zdrențuită de vânător de munte și strânse stoic din dinți, tăcut. Se mai împinse încă o dată în ușa grosolană din lemn negeluit și aceasta cedă în sfârșit, cu un oftat de aer călduț și rău-mirositor. Baraca pe jumătate îngropată-n permafrost îl înghiți nesățioasă.

          — A venit Codreanu? Adă-l încoa!

          Bărbatul micuț se încordă, mijind ochii pentru a se obișnui cu penumbra apăsătoare, cleioasă parcă în contrast cu strălucirea orbitoare a nămeților de afară. Încleștă pumnii osoși, dar le văzu fețele și se mai liniști: ochi dușmănoși ca totdeauna, dar fără acea sclipire jucăușă a răutății din momentele când îl miștocăreau din cauza numelui. Un infanterist cu față de brută îl înhăță de-un cot și-l trase spre opaițul ce pîlpâia în colț, către gașca adunată în jurul cărților de joc scrijelite pe coajă de copac. Starostele Neagu, fost ceferist cândva burtos, acum doar umflat după anii de prizonierat, îl invită să se așeze, prefăcându-se respectuos:

          — Dar poftiți, Căpitane!

          Ceilalți râseră obosiți de gluma bine-cunoscută, rânjind buzele crăpate peste gingiile cu dinți răzleți și negri. Se ridicară, împrăștiindu-se printre priciurile înghesuite în întuneric. Doi dintre ei, mai vajnici, rămaseră și-l strânseră încruntați la mijloc. Starostele amestecă în tăcere cărțile și întoarse absent în sus un as de pică. Căscă ochii mari, cu o grimasă urâtă, dar își refăcu degrabă fața de șef și împinse dreptunghiul spre vânător:

          — Știi ce înseamnă asta? La ghicitoare?

          Soldatul scund ridică din umeri nepăsător, fără să răspundă și fremătând din nări de parcă ar fi vrut să ghicească mirosul, nu vorbele. Sergentul se aplecă spre el și-i șopti:

          — Înseamnă moarte. Poate a ta…

          Lăsă vorbele să plutească grele între ei și se scărpină prelung, până prinse purecele vinovat și-l strivi cu un mormăit de satisfacție. 

          — … dar sunt convins că tu ești om de înțeles. Deci e vorba de a altora.

          Vânătorul nu zise nimic, iar starostele insistă:

          — Avem nevoie de tine din două motive diferite. Tu o să ne ajuți, și-n schimb…

          Rânji și-l împunse jucăuș în piept cu un deget:

          — Noi vom fi mărinimoși și nu te dăm afară în ger, să mori ca un câine. Bun așa?

          Codreanu privi în jur. Fețe abrutizate, de bărbați înfometați, bătuți și sfărâmați sufletește. În priviri, ura celor din turmă împotriva singuraticului și rivalitatea pifanilor față de altă armă. Nepăsarea față de moarte, fie ea și crimă. Oftă și dădu din cap resemnat.

          — Știam eu că o să fii băiat bun… chiar și pentru un pădurar crescut direct în codru.

          Neagu râse scurt și gros, apoi redeveni sumbru. Aruncă o ocheadă spre cei doi voinici, iar unul dintre ei se ridică și se întoarse cu fața spre baracă, ascunzându-i cu spatele său lat. Starostele-i făcu un semn celuilalt. Acesta-și feri privirea, lăsând-o să lunece fără țintă peste buștenii peretelui, și începu să povestească:

          — L-am găsit acu’ un ceas, în partea de Nord. Ghinionul meu… Era la tăiat lemne și ar fi fost dat să-l găsească cei care vin cu săniile după butuci, dar aveam eu un târg cu el și m-am strecurat să-i duc niște papiroase.

          Înghiți în sec, vădit cutremurat, dar Neagu îi porunci din priviri să continue.

          — Pietreanu-l chema, plutonier Pietreanu, fost comisar. Era… cum să spun…

          Închise pentru câteva clipe ochii, amintindu-și.

          — Întâi am văzut noroiul. Era așa, ca un cerc lat de vreo 5-6 pași. Noroi, înțelegi? În Siberia, iarna!

          Codreanu nu se putu abține să nu simtă milă față de haidamac și dădu din cap, cu o urmă de căldură-n ochi. Infanteristul își strânse pumnii și reluă:

          — Am trecut prin mocirla neagră ca iadul, la fel de întunecată precum trunchiurile arse ale copacilor din rotocol. În mijloc era omăt, dar tăvălit, roșu de sânge. Și-n forma unei cruci.

          Își făcu rapid o cruce, scuipă pe jos ca să alunge dracii și spuse, tot mai șoptit:

          — Iar în mijloc era Pietreanu… ce mai rămăsese din el. Rupt. Picioarele, sfâșiate de colți și desprinse de trunchi, dar puse la loc sub el ca să întregească batjocura unei răstigniri. Și capul tăiat, cu fața mestecată, buzele mâncate și ochii smulși. Și mâinile… of, Doamne, mâinile!

          Tăcură tustrei, apăsați de-o răceală de moarte. Vlăjganul își privi antebrațele, se strâmbă și zise cu vocea muiată copilărește:

          — Mâinile erau despicate-n carne, iar în loc de oase avea câte-o creangă proaspătă. Cu un smoc de frunze încă verzi întinse pe… prin palmă.

          Codreanu își întoarse privirea de la fața înlăcrimată și o afundă în ochii nepăsători ai sergentului. Pe un ton calm, întrebă scurt:

          — I-ați anunțat pe enkavediști? Riscăm să ne omoare pe toți.

          Starostele îl împinse pe povestitor, iar acesta se ridică și plecă, gârbovit. Se aplecă spre vânător și-i făcu un semn complice cu ochiul:

          — Tot cu gândul la sovietici, hai, tovarășe? Ăsta-i unul dintre motivele pentru care am nevoie de tine: te înțelegi bine cu Lîșenko. Ești iubitor de rusnaci și chiar asta-mi trebuie acum.

          Codreanu strânse din buze:

          — Nu de rusnaci, Neagule, știi prea bine de ce mă simpatizează șeful gardienilor. Și nu pentru că aș fi comunist: nu mi-s nici bolșevic, nici fascist, nici liberal sau țărănist: sunt doar un pădurar și înțeleg căile fiarelor cu patru picioare, nu pe ale celor cu două și ale ”-ismelor”.

          — Da, ești un pădurar, și încă unul cu har, recunoscu sergentul și se dădu și mai aproape de vânător, pe care-l luă părintește pe după umeri. Lîșenko te-ndrăgește că-i îngrijești și-i doftoricești potăile. Câinii lup care ne strunesc pe noi ca pe vaci, Codreanule, mama ta de trădător!

          Trase aer în piept și se liniști. Pădurarul mormăi mai mult pentru el:

          — Câinii-s câini, nu știu ei de vrajbele oamenilor…

          — În sfârșit, i-o tăie Neagu. Avem nevoie de tine ca să descoperi ce se întâmplă. Ești pădurar și vânător, poți să te uiți după urme. Și te înțelegi cu ăia, poți să-l rogi pe hahol să te lase.

          — Și de ce-aș face asta? În afară de a nu fi omorât de voi, ceea ce nu-i cine știe ce când oricând mă pot ucide atâtea altele, de la foame la prietenii mei sovietici?

          — Pentru că, mă Codreanule, Pietreanu nu era doar un trupet, ci era camaradul meu. Și pentru că, pentru a-ți răspunde la întrebare, enkavediștii știu. Și nu-i pasă, l-au trecut mort de frig. Doar nu-s proști să atragă atenția, știi ce ușor ajung și ei în gulag?

          Starostele privi scurt în jur și-i șopti:

          — Și pentru că au știut de fiecare dată și tot nu fac nimic. Pietreanu e-al treilea.

          *

          În bordeiul geniștilor penumbra puțea la fel de rău, dar răutatea era mai moale, plutind mai pe furiș printre prizonierii scheletici și adăstând mai mult prin bezna de sub priciurile suprapuse decât în privirea românilor. Dar era acolo, iar Codreanu îi putea simți izul pe sub cel de sudoare și teamă.

          — Ivașcu îl cunoștea de Pietreanu de la ’fanteriști?

          — Da’ de unde! Adică na, erau tot de-ai lor, dar ce treabă să aibă vardistul cu hoțul?

          Flăcăul blond râse spre Codreanu, de parcă ar fi fost la clacă-n sătucul lui din Basarabia, și nu în străfundurile Siberiei, surghiunit de dușmani ca să piară la tăiat taigaua.

          — Ba poate s-au știut în Transnistria, au staționat acolo amândouă regimentele, îl contrazise alt bărbat cu grai molcom de Soroca, grizonat pe sub bonetă. Fanteriștii au păzit gara, batalionul lui Ivașcu a construit lagărul de tranzit de lângă stație. Dumnezeu știe că lui Ghiță, adică Ivașcu, se grăbi el să-i explice amabil vânătorului, i-a plăcut perioada aia: a adunat de la jidani tot ce-a putut înhăța: aur, ceasuri, până și pantofii i-a luat unui moșuleț!

          — Nici măcar nu i-au fost buni, l-au bășicat și i-a aruncat!

          Geniștii râseră împreună, dar se opriră jenați, împunși de privirea pădurarului.

          — Oricum, chiabur, na, mai au dreptate și bolșevicii. Se zvonește că pe Berkoviții din sat el i-a dat pe mâna nemțălăilor, doar ca să le ia vaca.

          — Da, măi, îl contrazise iar grizonatul, dar Pietreanu nu a furat nimic niciodată! A fost mare polițist la Ieși, comisar!

          — Păi atunci, întrebă nedumerit Codreanu, de ce nu era la Poliția Militară? Sau la jandarmi?

          — Aaa, a fost pedepsit de l-au trimis pe front, subofițer la fanterie, nici măcar lotinant. Dar de ce… nu știu.

          Grizonatul privi spre blond, dar și acesta ridică din umeri, neștiutor. Pădurarul își puse mâna la falcă, gânditor, și spuse:

          — Deci s-ar putea, sau nu, să se fi întâlnit în Transnistria. Dar de părintele Ojoga, știți dacă a fost pe-acolo?

          Cei doi clătinară din cap.

          — Nu, el a venit direct de la București la Don. Voluntar, anti-bolșevic din tot sufletul. N-a călcat în viața lui pe Nistru.

          Căzură tustrei pe gânduri. Codreanu se așeză mai bine pe prici, ferindu-se de atingerea de gheață a peretelui bătut pe-afară de crivăț, și întrebă:

          — Care în ce parte a pădurii avea normă de lemne?

          — În Nord, în Kaperka. Ivașcu adică, de ăilalți nu știu, răspunse blondul.

          — Păi și părintele Ojoga, îl completă grizonatul.

          — Și fostul comisar Pietreanu… adăugă pădurarul. Ceva deosebit acolo?

          Cei doi geniști se uitară surprinși unul la altul, apoi la el. Flăcăul se bătu cu palma peste frunte:

          — Am uitat că tu nu faci corvoadă la defrișat, nu ai de unde să știi!

          — Mda, eu sunt un nenorocit de colaboraționist, fac pe veterinarul pentru animalele din lagăr, zâmbi strâmb vânătorul de munte.

          — Ei, noi să fim sănătoși, ce, de dobitoace nu trebuie să se îngrijească cineva? Fii tu pe pace, noi nu suntem ca cei din baraca aia.

          — Adică?

          — Adică aici în 15 suntem omenoși. Că de Dumnezeu-s făcuți toți, nu doar românii verzi, ci și ăia mai strâmbi! Și rușii, haholii, turcaleții și ce-or mai fi pe fața pământului.

          Codreanu nu se putu abține să nu-i zâmbească tânărului, slab ca un mort și la fel de cenușiu din cauza rușilor pe care tot nu-i putea urî.

          — Ce vrea Ionică să zică, interveni bărbatul mai vârstnic, e că-n Kaperka trăiesc triburi de canibali.

          Pădurarul și blondul pufniră la unison a neîncredere, însă grizonatul continuă:

          — Pe acolo trăiesc buriați sălbatici. De veacuri îi omoară muscalii, așa că și ei îi belesc dacă-i prind neînarmați. Și-apoi îi halesc!

          Ceilalți doi râseră, dar bărbatul era serios.

          — Ș-apoi, pentru ei albii-s albi, ce să știe de enkavediști și prizonieri? Suntem la fel de palizi și puțim la fel, așa că dacă nu ai grijă… îți pierzi capul!

          — Haidi, măi, povești cu piei-roșii! i-o tăie amuzat Ionică. Nu asta-i deosebit la zona Kaperka.

          — Dar ce?

          Blondul se uită în jur. Sleiți de muncă, ceilalți zăceau întinși sau discutau în șoaptă, în așteptarea zemii lungi care servea drept cină; pe nimeni nu interesa ce vorbeau cei trei.

          — Kaperka e codru străvechi, greu de tăiat, zonă de exterminare prin muncă fără sfârșit. Taigaua din sud e mai nouă și mai rară, dar acolo sus… e din vremuri de odinioară. Des și-ntunecat precum ceva ce n-ai mai văzut!

          — Sunt pădurar din Bucovina, zâmbi Codreanu, sunt învățat cu păduri care erau bătrâne încă de pe vremea dacilor. Nimic de speriat în asta, doar lupi și urși, iar dacă le știi felul, nici măcar ei.

          — Ei, lupi și urși… Nu de asta-i vorba, nici de canibalii lui nea Sandu.

          — Dar de ce?

          Flăcăul se aplecă spre ei, grav:

          — Muma-pădurii!

          Tăcerea se coborî între ei, dar se vedea că basarabeanul chiar credea ce zice și se lăsase pe spate triumfător, satisfăcut de revelație. Le simți privirile și se apără:

          — Credeți au ba, iaca este!

          Pădurarul dădu să-l contrazică, dar ușa se izbi de perete și-năuntru răbufni o pală de vânt înghețat, încărcat cu fulgi mari și albicioși. Prizonierii se cutremurară și se făcură mici, retrăgându-se prin cotloane ca niște gândaci. În dreptunghiul de iarnă se profilă o siluetă burduhănoasă, bine înfofolită și crăcănată arogant. O mână înmănușată coborî puțin fularul, iar cealaltă se ridică scurt de pe pistolul-mitralieră și-l aținti pe Codreanu:

          — Tî! Pașol, bâstră, bâstră!

          Bărbatul scund și slab se ridică grăbit, strânse cu un gest înfrigurat gulerul peste gât și se repezi spre gardian, cu ochii plecați.

          *

          În adăpostul lui Lîșenko era mai cald și confortabil decât s-ar fi așteptat, chiar și la un comandant de lagăr; în fond, tabăra lor era doar un avanpost micuț al leviatanului concentraționar, o insuliță de români aruncată-n marginea taigalei ca un cărăbuș nevolnic ce roade degeaba din coaja unui copac străvechi, uriaș.

          În anticamera unde se oprise pe un scăunel gardianul, câinii lup se ridicară bucuroși și se apropiară de Codreanu, păzitorul sănătății lor. Îl îndrăgeau, iar pădurarul îngenunche între ei și-i mângâie, având câte-o șoaptă pentru urechile ciulite ale fiecăruia. Căutătura încrâncenată a enkavedistului se muie nițel, topită de-o căldură greu de oprit chiar și de îndoctrinare, și flăcăul mătăhălos își lăsă arma pe măsuță, nepăsător. Îi făcu românului un semn scurt spre ușa căptușită cu postav verde și-și puse bărbia pe coate, moțăind câinește ca și animalele din jur.

          Românul intră. În mijlocul încăperii, încălzită de-o sobă micuță de fontă ce trosnea în colț de la buștenii stropiți cu motorină, trona o masă de scânduri, acoperită de hârtii, hărți, strachini murdare și căni de tablă. Un fâsâit calm și relaxant unduia dinspre samovar, învelit ispititor în miros de ceai negru. Fără a ridica privirea din registrul în care scria de zor, ofițerul îi făcu un gest scurt, indicându-i o banchetă de lemn.

          Pădurarul ocoli blana de urs alb întinsă pe jos, pășind cu grijă doar pe glodul bătătorit, se așeză și privi în liniște spre lampa atârnată de-o bârnă. Câteva minute se întrebă ce lipsea, apoi realiză: mai întâi, era liniște; urletul vântului, nelipsit din barăcile lor prost încropite, în care se strecura geros prin crăpături, aici lăsa locul scrâșnetului inegal al peniței. Iar în jurul felinarului nu se roteau fluturi, musculițe și țânțari ca acasă, căci în Siberia nu erau gâze decât vara.

          — Nu te-ai fi gândit că-ți pot lipsi, nu? rosti prietenos în ucraineană comandantul și se ridică, un bărbat osos, înalt ca o prăjină și negricios, deloc slav.

          — Gâzele? răspunse bucovineanul în aceeași limbă, cu un accent ceva mai moale. Toate au rostul lor, de la ultimul purice până la fiarele în a căror blană se ascunde.

          Lîșenko se apropie și-i strânse mâna, zâmbitor.

          — Și românii în Siberia? Au rostul lor aici?

          — Tot atât cât rușii ori ucrainenii.

          Comandantul râse scurt, dar sincer.

          — Am uitat că ești crescut în pădure. Franc în orice vreme, caldă ori…

          — …cu zvon de moarte, îl completă vânătorul.

          — Moartea! Ce-i așa deosebit la moarte? Uite, ridică el o hârtie, aici semnez ordinul de execuție a unui prizonier. Iar aici, apucă altă foaie, transferul unui paznic la alt lagăr, de unde puțin probabil să se întoarcă viu. Și-aici, trase de un caiet, liste nesfârșite de morți. De frig, foame, glonț, sau poate doar din cauză că renunță. Tu renunți, Kodrenko?

          Pădurarul clătină încetișor din cap.

          — Tu nu renunți. Ca un copoi pe urma prăzii, pădureanule. Sau ca un lup. Iar lupii care dau târcoale turmei fără voia păstorului…

          Simulă cu degetul un pistol și-l ținti spre român.

          — Poc! O lume mai bună. Spune-mi, prieten al câinilor mei, am auzit că adulmeci prin lagăr. Ce pradă cauți?

          Se îndreptă spre samovar, turnă ceai fierbinte în două căni metalice și reveni, lăsând urme umede peste blana de urs. Îi întinse una prizonierului și se întoarse pe scaun.

          — E păcat, tovarășe comandant.

          Surprins, ofițerul ridică ochii și privirile li se ciocniră, zăbovind încleștate una într-alta.

          — Ursul, rupse Codreanu înfruntarea fără vorbe. E drept ca o fiară, fie ea și cu pușcă, să ucidă alta cu gheare și colți. Dar să-i calci în picioare sufletul după moarte… e păcat.

          Lîșenko rânji:

          — Am avut în batalion, prin 43, un șaman. Tot așa-n dodii vorbea și el, de inima pădurii, fiare sacre și alte aiureli de care URSS-ul progresist nu mai are timp. Tovarășe, răspunde-mi drept: ce vânezi matale?

          Pădurarul îl privi. Poate un om rău, care chinuie și lasă să moară alți oameni pentru că așa-i șoptesc războiul și Partidul… să fie și un om bun? Ar fi spus că uneori da, iar acest hahol poate era unul. Oftă și-i mărturisi:

          — Cei trei români căsăpiți. Am fost rugat să descopăr criminalul.

          Comandantul pufni:

           — Rugat? De fasciștii lui Neagu?

          Codreanu ridică din umeri: ce este, este, și basta.

          — Și ce criminal? Când cei morți erau la tăiat copaci, toți prizonierii erau la muncă. Sau la carceră. Vrei să spui că e vina gardienilor? Nu, desigur că nu ți-a trecut prin cap așa nerozie. Și ce, are vreunul dintre hămesiții din barăci puterea să sfâșie un om în bucăți?

          Pădurarul strânse din umeri, lipsit de replică: nu, nu mai aveau vlagă. Și de ce-ar fi făcut-o? Nu-i omorau și-așa sovieticii destul de repede? Dacă voiai să scapi de un dușman, era suficient să-l denunți că e fascist, mistic ori împotriva uniunii umaniste a popoarelor sovietice. Și se rezolva cât ai zice pește.

          — Atunci poate, încercă el o idee în care nici nu credea, or fi buriații?

          — Ei, na, sălbaticii. Nu, nu au curaj să ne provoace, nu știu cum să se ascundă mai adânc în taiga. Nu sunt ei.

              Ridică stiloul, îi înșurubă tacticos capacul și-l așeză cu grijă printre hârtii, un simbol al ordinii în mijlocul haosului. Îl privi pe sub gene pe Codreanu și spuse ca într-o doară:

          — Îți plac dulăii de-afară, nu? Știi că-i mai las să plece la alergat iepuri dar, subliniez, după ce-și fac treaba.

          — Adică după ce mușcă români.

          — Ei, asta e treaba lor și o fac foarte bine. Iar după aceea îi las să alerge după iepuri. Ai înțeles?

          Pădurarul dădu din cap.

          — Vrei să fac ceva pentru tine. Și la schimb pot să cercetez.

          — Nu la schimb, ci după. Da. Cineva, sau unii, mormăi comandantul răsfoind un registru, cred că mă fură. Motorina se consumă prea repede, și la fel și cutiile de carne. Adulmecă-mi cine. Nu am nevoie de dovezi sau flagrant: doar să-l miroși, apoi scot eu totul de la el. Avem metodele noastre. Bun așa?

          Românul aprobă, fără o vorbă.

          — Cât despre cei sfâșiați, orice siberian îți poate spune explicația.

          Codreanu ridică ochii întrebător, iar ucraineanul rânji, jumătate serios, jumătate în batjocură:

          — E Zver-Derev. Bau-baul taigalei, un monstru care apără pădurea de tăiere.

          Vânătorul oftă, se ridică și porni spre ușă, ocolind respectuos blana de urs.

          — Da, da, strigă Lîșenko după el, arată ca un urs foarte mare, dar cu bot de lup și urechi și ochi de tigru! Și merge-n două, ca oamenii! Zver-Derev, ascultă la mine!

          Codreanu se strecură pe ușă, urmărit de râsul cinic al comandantului și întâmpinat de lătratul câinilor. Santinela tresări, înhăță arma și se ridică adormit ca să-l escorteze la baracă.

          *

          Își scutură zăpada de pe gene și-și frecă ochii înghețați. Trupul înțepenit îl durea din toate încheieturile, iar omătul rece i se apăsa dușmănos peste ceafă, încercând să intre printre căciula mițoasă și gulerul bine strâns. În bezna nopții, vântul urla și șuiera de parcă ar fi blestemat într-un grai străvechi. Nemișcat sub nămetele care-l acoperea, Codreanu miji pleoapele vineții, încercând să deslușească prin pâcla albă care vălurea amețitor. Era a treia noapte de când pândea camioanele pe șenile: dacă nu descoperea în curând ceva, pur și simplu avea să moară de frig.

          Dar în seara asta ceva se întâmpla. De gardă era un bielorus micuț, miop și aproape chel, Abramov. Îl știa drept un bărbat imprevizibil, uneori râzând prietenește spre români, alteori altoindu-i plin de ură din senin. Un tip ciudat, antipatizat și de enkavediștii lui și exclus din găștile lor. Totuși, iată că avea oaspeți.

          Pădurarul se târî încetișor afară din zăpadă și începu să șerpuiască spre parcare, neauzit. După o mașină acoperită de prelată, trei siluete șușoteau ghemuite pe vine. Abramov și mai cine? Se ridică ușor pe-un cot, ascuns de viscol. Încremeni. Își dădu lent în jos cârpa zdrețuită ce-i acoperea nasul și adulmecă în vânt, cu ochii închiși. Întoarse capul treptat spre stânga și se opri când simți mirosul neașteptat. Privi printre gene la mogâldeața de-abia vizibilă, apoi dincolo de ea. Rafalele ascundeau vederea, dar nasul nu-l mințea: erau mai mulți, într-un cerc împrejurul șoptitorilor.

          Se întoarse într-o rână și înaintă chircit în patru labe, fără a privi drept în față. După cinci-șase metri, simți tensiunea în aer și se opri câteva clipe. Privirea ce-l fixa slăbi după ceva timp și-și reluă apropierea. Se opri iar, apăsat de căutătură. Așteptă. Mai înaintă nițel. Oprire. Așteptare. Târâș… până când umărul i se sprijini pe omoplatul cald și blănos, iar mârâitul de-abia auzit îl avertiză că ajunsese. Se întinse pe burtă lângă animal și șopti, blând și pașnic precum un descântec, iar câinele se lăsă moale și se liniști. Puse o mână pe el, în spatele urechilor, și-l mângâie. Împăcați acum, îl privi fugar în ochii reci ca gheața și-i șopti iar ceva, scurt. Câinele urlă; două duzini de gâtlejuri îi răspunseră la unison.

          Codreanu, zâmbind, își reluă apropierea de camion. Din loc în loc, dulăii puși de pază îl priveau calmi cu ochi albaștri, mai iernatici decât cei cafenii ai câinilor lup din lagăr. Nu ziceau nimic: era un prieten, știau acum. Pădurarul ajunse la marginea parcării și se uită pe după șenila unui transportor. Abramov vorbea cu doi cărăuși negricioși la față și cu păr negru ca păcura. Între ei, o damigeană. Vânătorul adulmecă: iz de motorină. Mulțumit, se trase înapoi cu spatele și alunecă-n zăpadă, stingându-se în tenebre ca un huhurez.

          *

          — Abramov? Jidanul naibii, eram sigur că nu poți avea încredere-n alde d-ăștia!

          Comandantul trase aer în piept, se ridică și se îndreptă spre ușă. O deschise brusc, întâmpinat de lătratul câinilor și de saltul în picioare al santinelei surprinse. Îi întoarse spatele și închise ușa cu grijă.

          — Cu cine?

          Codreanu ridică din umeri.

          — Nu-i știu, nu-s dintre români. Doi cărăuși din cei care aduc butucii pe sănii cu câini. Negricioși, bruneți, întunecați la față, frați cred.

          — A, păi știu care mi-s! Nu-s români, ci turci din Bugeac: Azat și Rinat. Și nu-s frați, așa seamănă ăștia între ei. Ce înseamnă omul hoț, măi Kodrenko!

          — Cum adică, tovarășe comandant?

          — Păi ăia doi nu suportă jidovii! Au fost în auxiliarele nemților, la construit drumuri, de-aia i-am trimis noi în gulag. Toată lumea știe că-i urau pe evrei, au fost văzuți cum se uitau după convoaie… cu dușmănie de moarte! Și-acum fură cu un jidan?! Pentru o damigeană de gaz…

          Furios, scuipă pe jos, nimerind pe blană. Vânătorul îngenunche și-o șterse cu mâneca, se ridică și întrebă:

          — Unde-i pot găsi?

          — La carceră o să-i găsești, împreună cu Abramov! Cât or trăi, că am eu grijă de ei.

          — Totuși, tovarășe, dacă-mi permiteți să mai întreb ceva.

          — Întreabă, pădurețule, întreabă, că întrebatul e gratis.

          — Dacă ei sunt la săniile cu atelaje de câini… ce fac cu motorina?

          Lîșenko se opri o clipă, uimit, dar își reveni și continuă să tropăie furios cu cizmele de piele moale:

          — O vând, ce mama mă-sii să facă? S-o bea?

          Codreanu clătină din cap.

          — Nu au cui s-o vândă în lagăr. Nici în al nostru, nici în al lor. Tovarășe, vă rog, mai așteptați o zi-două: o să-mi prind și eu iepurele meu, o să vă aflu și ce fac cu gazul. Dup-aia, cum ordonați.

          Ucraineanul îl privi strâmb, suspicios. Grimasa i se transformă însă într-un zâmbet, apoi un hohot de râs:

          — Copoi… mereu pus pe vânătoare. Fie, ai o zi, maxim două!

          — Cred că va fi de ajuns, tovarășe, vă mulțumesc. Și încă o rugăminte.

          — Te cam obrăznicești! Hai zi.

          Românul se aplecă spre sobă și luă de după ea o țeavă lungă cam de un metru, cu care ofițerul întețea focul.

          — Împrumutați-mi asta.

          — Bine, bine. Ia-o și valea la treabă, îl înhăță comandantul de cot și-l trase spre ușă.

          Pădurarul se lăsă dat afară, dar mai întrebă un lucru:

          — Totuși… unde au turcii sector? De unde ridică lemnele pentru depozit?

          — A, tu chiar nu știai? Credeam că faci pe interesantul.

          Lîșenko îl împinse afară și strigă după el în timp ce trântea ușa:

          — Din pădurea Kaperka!

          *

          De fapt, durase trei zile. Codreanu știa că atunci când o fiară se dedulcește la carne de om, se învață și la un ritm al uciderii, căreia nu-i mai poate rezista, căci nu bestia stăpânește setea de moarte, ci foamea pe brută. Trecuse cu o zi mai mult decât bănuise, dar așteptarea i se confirmase: Kaperka-și udase zăpada cu sângele altui român, un învățător din Focșani.

          Se lăsa noaptea; vânătorul vâna. Nevăzut și neauzit, îngropat în zăpadă, așteptase două ore la mijlocul drumului dintre parcare și pădure, iar acum prada venea tiptil: Abramov, furișat, temător, privind mereu în spate. Dar nu și-n față, la nămeți. Nu-i fu greu să-l urmărească: ochelarii micuți ai miopului se acopereau mereu de fulgi și era mai atent pe unde pășește în beznă, decât la pădure. Cât despre auz, Codreanu pășea neauzit prin taiga: codrul de aici, mai rar, era chiar mai ușor de păcălit decât cel de acasă.

          Ajuns la locul grozăviei, bielorusul se roti mormăind prin noroiul deja pe cale să înghețe, tot înfigând un băț la rădăcinile fiecărui copac ars și străduindu-se să nu privească spre crucea de zăpadă roșie, în care încă se ghicea forma trupului dezmembrat. În sfârșit, la o tisă oarecare, pufni încântat și se lăsă în genunchi, scormonind pământul reavăn. Pădurarul se apropie tiptil de el și-i sprijini pe ceafă vîrful circular al țevii. Abramov icni surprins, ridică mîinile și scânci:

          — Nu eu… Nu eu am făcut-o…

          — Ba da, tovarășe, se răsti în rusă Codreanu, cu accent de velicorus de data aceasta, nu ucrainean. Ești în pădure și îngropi ceva: cu siguranță e un semnal pentru conspiratori fasciști! Uneltești împotriva URSS și știi că pentru asta pot să te împușc pe loc. Simți țeava puștii, da?

          — Da…

          — Deci îți dai seama că e calibru 7,62 și ce gaură îți va lăsa în ceafă. Vreo ultimă mărturisire?

          — Nu e nici o conspirație, se smiorcăi evreul.

          Ochelarii îi alunecară și-i căzură, iar peste ei începură să picure lacrimi.

          — Dar despre ce e vorba?

          Abramov își rări suspinele, se șterse cu mîneca și-și luă pe pipăite rama de sârmă, îndesând-o înapoi pe nas cu mâini tremurătoare.

          — De răzbunare!

          — Pe români? Păi nu au ajuns niciodată prin Bielorusia, ce rău ți-au făcut ție?

          — Mie ca bielorus? Niciunul, e drept. Dar mie ca evreu? Mama lor de criminali! Ai auzit de pogromul de la Iași? Comisarul Pietreanu a fost acolo. Legionar. De deportări din Basarabia? Ivașcu și-a turnat vecinii. Alt român verde. De evrei bătuți și alungați? Gardiștii de fier ca Saftu din Focșani au făcut-o, cu binecuvântarea unor popi legionari ca Ojoga. Ooo, și mai sunt destui: Neagu, și Albu, și Giorănescu… baraca 4 e verde-n inimi precum rahatul de broască!

          Codreanu îl plesni cu țeava peste ceafă.

          — Mai oprește-te! Te-a prins curajul acum, la omorât prizonieri neînarmați.

          — Nu i-am omorât eu, îl contrazise chelul posomorât.

          — Așa mă gândeam și eu. Dar ai ajutat.

          — Am ajutat, da! Pentru că am ajutat la dreptate, la pedepsirea unor fiare!

          Pădurarul îl plesni din nou.

          — Ești un om drept, nu? Ia arată-mi palma!

          Evreul tăcu și se gârbovi, încăpățânat. Codreanu îl izbi încă o dată cu țeava și-i înhăță dreapta, trăgându-i-o dureros în spate în timp ce stânga i-o împinse în față, sporind forțarea. Abramov țipă chinuit și desfăcu pumnul, din care căzu ceva mic, sclipitor. O cruciuliță de aur.

          — Deci cam așa cu dreptatea, dă dezlegare la furt. Sunt curios dacă tovarășii tăi de răzbunare știu că vii după ei și le furi cruciulițele îngropate… aș paria că s-ar cam înfuria, nu?

          Bielorusul nu răspunse, temător.

          — Aș zice că îngroparea lor face parte din ritual, altfel le-ar lăsa pe cadavru. Și că furându-le ca să le vinzi le cam strici plăcerea… și, aș crede eu, nu-s foarte simpatici când se supără, deși nu stau rău la imaginație sadică. Am oare dreptate?

          Ambramov scânci și dădu din cap.

          — Ar fi o scăpare totuși pentru tine.

          Miopul dădu să ridice privirea, dar Codreanu îl pocni cu țeava.

          — Dacă ajung eu la ei primul, și-n loc să le zic ceva, îi bag la carceră. Iar de tine uităm cu totul, ce-ai zice de asta, e o idee bună? Ca și cea de a-mi spune unde-i găsesc?

          Abramov consideră că, date fiind împrejurările, erau niște idei nemaipomenite. Așa că-i spuse unde-i găsește, iar vânătorul îl legă de copac și uită de el, exact cum promisese.

          *

          — Azat sau Rinat?

          Negriciosul sări în picioare, surprins. Flăcările focului dincolo de care apăruse din senin intrusul îi împiedicau vederea clară a acestuia, doar o siluetă întunecată profilată peste bezna pădurii. Se uită confuz spre câinii tolăniți de jur-împrejurul taberei. Erau încă acolo, dar nu lătrase niciunul. Înhăță ciomagul și-l înălță deasupra capului, însă se trezi privind în gura țevii unei puști și lăsă bâta să cadă.

          — Stai jos.

          Se așeză, încordat. Silueta se ghemui și ea, dar nu pe vine ca rusșii, ci cumva câinește, animalic.

          — Unde e fratele tău?

          Turcul se uită într-o parte și răspunse:

          — Nu suntem frați. Doar din același popor.

          — Da, știu, turci din Bugeac. Colaboraționiști, iubitori de nemți, mâncători de jidani pe pâine. Știi ce cred eu?

          Negriciosul scuipă în foc, încruntat, dar intrusul continuă:

          — Că nu puteți fi așa răi. Doar sunteți niște drepți musulmani… ați avut grijă de câinii ăștia exact cum a zis Mahomed în parabola aia cu ogarul alb din Medina.

          — Slăvit fie-i numele! Așa spune Coranul, așa facem.

          Celălalt păru să-l privească drept în suflet, deși ochii nu i se vedeau.

          — Numai că, drept-credincios ce ești tu, ar fi trebuit să știi că nu există așa ceva-n Coran. Ba chiar, dacă mă gândesc mai bine, profetul lor zice despre câini că-s murdari și trebuie să te ferești de ei. Dar, repet, doar la musulmani. Nu și la neamul vostru, nu?

          Brunetul ridică din umeri, tot sfidător, dar mai cu îndoială. Forma de întuneric râse.

          — Da, ai coaie, toată stima. Tărie de caracter. Ați fi putut să le spuneți rușilor adevărul. Tot ajungeați în lagăr, dar poate nu în Siberia. Însă vezi, pentru mine șarada nu a fost de ajuns: de când v-am văzut, mahomedani la câini, am bănuit că nu sunteți ce ziceți.

          Turcul tot nu răspunse.

          — O să presupun că ești Azat, de dragul conversației. Oricum nu-s adevărate numele, deci puțin contează dacă-i celălalt. Deci, Azat, dacă spuneați adevărul, ați fi avut viață mai ușoară. Dar răzbunarea, setea de sânge verde, nu v-a lăsat.

          Tăcerea bălti între ei, grea de orori nespuse.

          — Să știi că înțeleg, Azat. Setea de sânge… o cunosc. Dar o poți stăpâni. Deja ați hrănit-o, nu vreți să vă opriți?

          Vântul urlă, învârtejind focul, și pentru o clipă Azat întrezări fața celuilalt, inexpresivă cu excepția ochilor roșiatici care, din cauza reflecției oblice, părură nu omenești, ci de fiară.

          — Ce-a fost? Iubita? Un copil? Părinții?

          — Părinții, mârâi negriciosul, simțind cum crește furia în el.

          — Îmi pare rău. Știi, Azat, nu vă judec: aveți dreptate să vă răzbunați. Dar… Stai puțin. Spune-mi, te rog, cum te cheamă, nu văd de ce să continuăm șarada.

          Azat privi pierdut în noapte, spre intrus și dincolo de el, ridică din umeri și rânji:

          — Da, de ce nu? Haim mă cheamă.

          — Și Haim, câți părinți v-au murit? Eu aș zice că aceiași, ție și celuilalt.

          Evreul nu răspunse, doar miji ochii mai strâns pentru a distinge prin unduirea înșelătoare a umbrelor.

          — Doi frați, doi părinți omorâți de gardiști. Crucificați, pun pariu. Dar deja ați pedepsit patru. Nu e de ajuns?

          — Nu e de ajuns! răcni Haim. Un milion de milioane de legionari și naziști dacă omorâm, pentru o mamă și-un tată nu sunt destui cât să îndrepte fapta!

          — Trebuie să recunosc, ideea de a vă da tătari a fost genială: dacă vă verifica prin anumite părți tăiate-mprejur…

          — Turci.

          — Contează? Una peste alta, încă ceva care v-a dat de gol: de ce lucra Abramov, un evreu, cu doi mahomedani? De vândut benzina nu aveați cui, deci o foloseați la altceva. La ars zona, ca noroiul să ascundă urmele de sanie pe zăpadă. Și cele de câini. S-au adunat: o abatere de la calea dreaptă o înțeleg, na, e lagăr, dar două atât de mari și fără noimă? Nu, înseamnă că există o noimă, doar că-i ascunsă. Și că veni vorba.

          Făcu o pauză, iar Haim ridică fruntea, curios.

          — Am înțeles faza cu verdele în mâinile legionare și crucificarea. Am înțeles și că ați folosit atelajele de câini ca să-i rupeți de vii, doar nu aveați voi puterea asta. Și asta pot ierta. Dar, Haim, oasele?

          — Asta meritau mâinile alea de ucigași: să fie date la câini!

          Silueta se ridică în picioare, furioasă:

          — Dar câinii meritau să fie pângăriți astfel? Spurcați de vrajba oamenilor? Asta nu pot ierta!

          În spatele formei se ridică încet alta, neauzită. Lovitura căzu zdrobitoare, iar intrusul se muie și alunecă în zăpadă. Câinii schelălăiră scurt și tăcură, înspăimântați.

          — N-ai tu ce să ierți, nemernicule, mârâi silueta. A venit vremea noastră să judecăm, iar noi nu iertăm!

          Se aplecă peste cel căzut și-l trase cu ușurință de umeri, târându-l prin omăt dincolo de foc. Haim se apropie de fratele său și-l îmbrățișă, apoi îl lovi cu piciorul pe bărbatul leșinat, suduind:

          — Mămăligar împuțit!

          *

          — Codreanu, ai? Halal nume ți-ai nimerit.

          Pădurarul întredeschise ochii. Spatele capului îi bubuia dureros, iar dinspre încheieturi îi urcau șerpi de chin.Era legat în cruce, mult prea strâns.

          — Dar te știm, tu nu ești și Zelea, ha-ha. Nici măcar legionar. Așa că o să fim drepți cu tine: va trebui să-ți punem crengi la mâini și să-ți luăm crucea, ca să nu pară ceva diferit, dar îți promit că oasele nu le vom da la câini, ci le îngropăm cum se cuvine. Trebuia să-ți vezi tu de treabă și nu mai pățeai d-astea.

          — Dar asta e treaba mea, Haim: să vânez fiarele care aduc stricăciune.

          Brunetul râse.

          — Eu-s Lieber. Fratele descurcăreț. Ce prostii bălmăjești acolo? Nu te temi? O să mori curând, groaznic pe deasupra.

          Vânătorul inspiră, împinse durerea spre colțurile minții și spuse calm:

          — Lieber. Lieber și Haim. Vă rog, opriți-vă. Da, mi-e frică… ceva rânced a crescut aici, în Kaperka și-n voi, și ceva rău urmează să se întâmple în noaptea asta, de asta mă tem. Un putregai nu se îndepărtează prin mucegai: trebuie înlăturate amândouă de pe copac, altfel se usucă și cade.

          — Bun, mi-e clar că delirezi. De la lovitura-n cap sau de frică, nu mai contează. Haim, strigă el spre tabără, adu câinii să-l rupem! Cât despre mata, hai, gata cu vrăjeala, dă cruciulița.

          — Nu face asta, te avertizez.

          Lieber râse sadic:

          — A, am uitat: ești legat! Stai liniștit, ți-o iau eu.

          — Nu.

          — Ba da!

          Tânărul se apropie de Codreanu și începu să tragă de gulerul bine strâns. Descoperi că nu era doar închis cu nasturi, ci cusut de câteva rânduri de sfoară, așa că se întărâtă și trase de ele cât putu. Degeaba.

          — Lieber, crede-mă, nu face asta.

          Evreul mânios nu-i răspunse. Scoase de la spate un cuțit și despică sforile una câte una, după care trase de guler până plesni.

          — Ce Doamne-i asta?

          La gât, vânătorul nu avea cruce  de aur, ci un talisman de lemn. Deși părea vechi de veacuri, acesta era, straniu, încă verde și moale, cald la atingere. De fapt, nu era cruce deloc: doar un cap de lup sculptat cu atâta măiestrie că părea viu, continuat cu un trup de șarpe ori balaur. Fâșia de piele de care atârna avea culoare și moliciune stranie, de parcă ar fi fost de om. Lieber trase de ea, iar Codreanu scăpă un icnet de durere. Îl întoarse pe-o parte și încremeni, șoptind:

          — Blestemăție… asta nu-i curelușă, crește direct din gîtlejul lui!

          Întinse cuțitul spre piele s-o taie. Vânătorul închise ochii de parcă i-ar fi întors înspre înăuntru, deschise o gură nenatural de largă, cu prea mulți canini parcă, și răcni, un sunet nemaiauzit, înfiorător. Câinii îi răspunseră, urlând înnebuniți și mușcând în jur, feroce. Lieber privi uimit, încremenit cu pumnalul în aer, cum dulăii rupseră hamurile și se năpustiră asupra lui Haim, învălmășindu-l într-o tăvălire de sânge, colți și zbierete. Se repezi spre ei pentru a-și salva fratele, gonind cu tăișul ridicat deasupra capului.

          Nu ajunse la ei. Se simți izbit dintr-o parte și se prăvăli în zăpadă. Văzu întâi sângele țâșnind șuvoi peste omătul roșu acum, simți durerea sfâșietoare și de-abia după aceea văzu că antebrațul îi era cuprins cu totul în botul unui lup sur, masiv, care-l ciopârțea. Apoi văzu iarna din ochii unei alte bestii, chiar mai mari, și se scufundă în moarte, încălzit de propriul său sânge.

          Câinii veniră la Codreanu și roaseră legăturile până când bărbatul micuț se ridică, eliberat. Privi spre lagăr cu ochii reci, sălbăticiți, și urlă hidos, iar zeci și sute de graiuri de fiare îi răspunseră, din jurul său și din tot codrul.

          *

          În penumbra din clipele dinainte de răsărit, pădureanul intră în tabără. Pe aleile răvășite de omăt roșu, păși peste cadavre de ruși, încleștați pe armele golite, și peste trupurile de lupi, urși și râși. Le mângâie acestora blana ciuruită, iar ele se lăsară moi, împăcate. Se uită prin ușile sparte ale barăcilor: pereți stropiți cu sânge și măruntaie, corpuri de nerecunoscut prăvălite pe sub priciuri și pe mese, care cum încercaseră să se ascundă. Pe Neagu și pe camarazii săi îi lăsă în pace, să îngrașe pământul pădurii. La geniștii din baraca moldovenilor se aplecă și le închise ochii, apoi îi târî afară, să se odihnească sub stele și să viseze.

          Intră în adăpostul lui Lîșenko. Câinii lup îl întâmpinară bucuroși, dar trecu în tăcere printre ei și intră în încăpere. Comandantul era răsturnat pe pat, sfâșiat și desfăcut ca o focă. Codreanu ridică blana de urs de pe jos și-o puse pe masă, iar în locul ei îl întinse pe ofițer. Lăsă să-i cadă uniforma de vânător de munte ca pe o piele de șarpe și o împături pe scaun. Luă blana albă și și-o înfășură în jurul trupului gol, uscat de foame, apoi porni desculț prin zăpadă spre codru, însoțit de fiare. Nu va mai suferi de foame de-acum, căci Kaperka îl va hrăni, iar el o va păzi de rele.

          Zver-Derev.

        

          

Avatar

Miloș Dumbraci

Născut la Râmnicu Vâlcea în 1979 într-o familie cu descendență sârbă, greacă și munteană, Miloș Dumbraci a copilărit în înfrigurații ani ’80 alături de CPSF și Anticipația, apoi, adolescent în anii ’90, a citit valuri de cărți SF bune și proaste, alături de filozofie, teologie și mistică. A studiat la un liceu cu profil real, după care a fost cadet la București la Academia Tehnică Militară. Devenit inginer militar și ofițer, a continuat să citească FSF în cantități industriale, iar din în 2015 s-a apucat și el să scrie… Povestirile sale din reviste le găsiți adunate la milosdumbraci.wordpress.com.

More Posts - Website