GSF60- banner01-650

Capitolul 17

         

          Sfârşitul unui căpcăun

         

          Domnul Marcu privea gânditor la Pisică. Arăta exact ca o tânără vânzătoare de la Pizzeria Adela. Aşteptau în curtea interioară a pizzeriei să se încingă cuptoarele şi toţi se bucurau de intimitatea micii ascunzători pentru că, dacă ar fi aşteptat în stradă, precis ar fi atras atenţia mulţimii de reporteri care se foiau peste tot prin oraş, mai ales după ce au fost trase salvele de pe tancuri. Asta cu atât mai mult cu cât nu fusese furnizat niciun comunicat oficial, care să lămurească situaţia cât de cât.

          — Gata! spuse patroana ieşind prin uşa din dos a pizzeriei. Cuptoarele sunt încinse şi punem la copt pizza comandată de dumneavoastră în cinci minute.

          — Vă mulţumim pentru cooperare, doamna Adela, spuse Spiridon galant ca de obicei. Gestul dumneavoastră amabil nu va fi uitat…

          Patroana clătină nehotărâtă din cap:

          — Sper numai ca folosirea uniformei şi a pizzei făcută de noi să nu aducă vreun prejudiciu renumelui pizzeriei…

          Spiridon se apropie de patroană, îi luă delicat mâna şi i-o sărută:

          — Din punctul ăsta de vedere, eu zic să staţi liniştită. Când se va afla că pizzeria dumneavoastră a avut o contribuţie atât de însemnată la salvarea oraşului, sunt sigur că vânzările vor urca până la cer. În locul dumneavoastră, m-aş gândi unde să mai construiesc două, trei cuptoare pentru a face faţă cererii.

          Îi mai sărută o dată mâna şi o împinse delicat spre intrarea în pizzerie.

          După ce se întoarse la grupul care aştepta lângă maşină domnul Marcu, mai pragmatic, spuse:

          — Asta în cazul în care nu va fi pusă să semneze atâtea acte referitoare la încălcarea secretului, încât îi va fi frică să vorbească şi când este singură.

          Privi cu îndoială la cei din faţa lui şi adăugă:

          — Bineînţeles, numai în cazul în care planul nostru reuşeşte…

          — Şi dacă nu? întrebă Pisica. Eu voi rămâne pe post de „bonus” al Căpcăunului?

          Domnul Marcu ridică cu tristeţe din umeri:

          — Nu pentru multă vreme, crede-mă! Din informaţiile pe care le am, există pregătită o bombă nucleară tactică, de 15 kilotone, încărcată pe un avion care aşteaptă cu motoarele pornite pe un aeroport nu foarte departe de aici. Am primit-o cadou de la aliaţi când au auzit ce se întâmplă…

          Printre cei de faţă trecu un fior, iar domnul Marcu continuă:

          — Iar în cazul în care avionul dă într-un fel sau altul greş, să presupunem că, prin talentele lui, Căpcăunul îl face pe pilot să devină indisponibil, în marea Adriatică se poziţionează chiar acum un submarin nuclear american, înarmat cu rachete Tomahawk. Cel puţin una are în mod sigur focos nuclear.

          — Se pare că nimeni nu îl vrea pe acest Căpcăun în viaţă, spuse gânditoare Pisica. Aşa că ar fi bine să reuşesc, într-un fel sau altul.

          — Da, aşa ar fi cel mai bine, spuse şi Malamutul mai gânditor ca de obicei.

          Mai aşteptă câteva minute neliniştit, apoi se trase mai într-o parte şi îl sună pe doctorul Rizescu:

          — Domnule doctor, nu ştiu dacă vă mai amintiţi de mine, dar aş avea nevoie de un mic serviciu.

          După o scurtă ezitare, doctorul spuse:

          — Sper să nu fie ceva prea ciudat pentru că, sincer să fiu, de la dumneavoastră şi prietenii dumneavoastră mă aştept la orice.

          — Nici vorbă, domnule doctor, nici vorbă. Voiam doar să vă întreb dacă aveţi acolo un cuptor, un incinerator în care ardeţi resturile de natură organică?

          Doctorul păstră tăcerea câteva clipe, apoi răspunse:

          — Avem aşa ceva aici, dar este numai pentru bucăţi mici… În niciun caz nu se poate incinera un cadavru întreg.

          — Un cadavru nu încape, am înţeles. Dar capul unui cadavru ar încăpea?

          — În mod sigur un cap ar încăpea, dar nu ştiu la ce v-ar folosi asta pentru că…

          — Domnule doctor, vă rog să nu mă întrebaţi nimic acum, dar încingeţi bine cuptorul. Ajung la dumneavoastră în cel mult o oră.

          Doctorul vru să mai întrebe ceva, dar Malamutul închise telefonul şi se întoarse la ceilalţi.

          După ce le-a fost înmânată cutia cu pizza, Pisica a aşezat-o cu grijă pe tava pregătită de Petrică, apoi s-a urcat pe locul şoferului, iar Malamutul s-a strecurat în locul din spate al furgonetei şi s-a culcat pe spate.

          — Mai verifică o dată comunicaţiile, i-a spus Spiridon grijuliu, iar Pisica se strânse uşor de unul din cercei.

          În casca purtată în ureche de Malamut se auzi un păcănit scurt, iar acesta confirmă:

          — Am auzit tare şi clar.

          Pisica îi readuse aminte:

          — Un clic ca să cobori din maşină, iar la două intri pregătit, pe scară.

          — Am înţeles, să trăiţi! spuse Malamutul glumind, iar maşina a ieşit în stradă nebăgată în seamă de nimeni.

          Spiridon şi domnul Marcu au privit lung în urma lor, apoi primul a spus:

          — Să mergem şi noi la Centrul de comandă, măcar să vedem ce se întâmplă şi să-i dau telefon Căpcăunului că îi este servită ultima pizza.

          — Măcar de-ar fi ultima, spuse domnul Marcu şi s-au urcat grăbiţi în maşină.

          Când au ajuns la Centrul de comandă au văzut pe monitoare că maşina pizzeriei era oprită la punctul de control de la intrarea în cartier şi soldatul de la bariera mobilă discuta în contradictoriu cu Pisica.

          — Ce s-a întâmplat? întrebă domnul Marcu.

          — Soldaţii de la barieră au primit ordin să lase să treacă maşina pizzeriei, dar unul dintre ei l-a găsit pitit în spate, printre cutii, pe omul dumneavoastră şi nu ştie ce să facă.

          Domnul Marcu privi supărat spre şeful de stat-major:

          — Cum ce să facă? Să facă ce a fost instruit să facă! Şi asta cât mai repede, până nu stârnim bănuieli. Era vorba să-i dea drumul, nu să-i controleze.

          Între timp Spiridon recuperă de la maiorul cu transmisiunile telefonul fix şi, înainte de a forma numărul, le spuse tuturor:

          — Şi acum linişte, vă rog!

          Căpcăunul răspunse după ce telefonul sună de câteva ori, prelung.

          — Am crezut că m-ai uitat cu totul, domnule Spiridon, spuse el după ce îi recunoscu glasul.

          — Iar eu am crezut că relaţia noastră a pornit, totuşi, pe bază de încredere reciprocă. Maşina pizzeriei este la punctul de control de la intrarea în cartier şi, din minut în minut, ar trebui să apară în raza ta vizuală.

          După câteva minute de tăcere, Căpcăunul spuse:

          — O văd acum. Se poate comunica cu maşina?

          — Da, confirmă Spiridon. Prin staţia de radio de pe maşină.

          — OK, spuse Căpcăunul, să vină atunci la scara G şi să urce la ultimul etaj.

          Pe monitoare se văzu cum maşina pizzeriei se îndreptă spre penultima scară a blocului cu opt scări, apoi, după ce opri, văzură silueta fragilă a Pisicii coborând şi pregătindu-se să intre.

          — Sper că fata asta nu este cablată, îşi arătă îngrijorarea Căpcăunul.

          — Nu este, răspunse repede Spiridon. La urma urmei nu ai decât s-o percheziţionezi după ce ajunge.

          — La cum arată, o să-mi facă o plăcere deosebită, spuse încântat Căpcăunul. Gata acum, o să vorbim mai târziu! Mă duc să-mi întâmpin musafira.

          Pisica pătrunse cu grijă în scară şi privi atentă în jur, dar scara blocului se înfăţişa exact cum îi fusese arătat pe planurile blocului, aşa că a început să urce încet. Avea de urcat patru etaje şi, deşi era într-o formă fizică perfectă, voia să-şi păstreze forţele pentru înfruntarea finală.

          Scările blocului erau construite cu geamuri largi, prin care lumina soarelui de dimineaţă pătrundea cu putere. La un moment dat, când ajunse la etajul trei, Pisica îşi dădu seama că scările se cutremură uşor, iar lumina soarelui se întunecă şi o voce bubuitoare se auzi deasupra ei:

          — Hai odată, că mor de poftă! Mirosul de la pizza aia mă înnebuneşte! continuă vocea bubuitoare.

          „Şi nici tu nu mă laşi chiar rece” gândi Căpcăunul când o văzu pe tânăra fată apărând pe palierul etajului patru.

          Aşa cum fusese sfătuită, Pisica se apropie de Căpcăun cu ochii plecaţi pe cutia de pizza, care avea pusă deasupra chitanţa, dar chiar şi aşa era conştientă de mărimea colosală a celui din faţa  ei.

          — Va trebui să îmi semnaţi pe chitanţă, de primire, spuse ea cu o voce pierită.

          — O să semnăm şi chitanţa, necheză Căpcăunul cu o voce bubuitoare şi o să facem chiar mult mai multe lucruri decât îţi închipui, dar mai întâi să mâncăm această delicioasă pizza, că mă înnebuneşte mirosul.

          „Să vezi ce o să te înnebunească asta” gândi Pisica şi, ajunsă în faţa lui, ridică tava, cu partea de jos argintată şi lustruită oglindă de Petrică, în dreptul ochilor lui.

          O clipă, Căpcăunul dădu cu ochii de noua lui înfăţişare şi cu sclipirea neîndurătoare a ochilor lui, care parcă ardeau. Simţea instinctiv că nu e bine să-i privească pentru că încă nu îşi putea controla în totalitate puterile şi ar putea să-şi facă rău chiar lui însuşi. Închise ochii, dar dintr-un instinct al pericolului, întinse mâna să arunce tava şi atunci simţi genunchiul osos al Pisicii lovindu-l între picioare. Înnebunit de durere, se aplecă în faţă.

          Pisica privi masa enormă a Căpcăunului aplecată şi se bucură că au conceput şi o variantă B a planului B, pentru că se îndoia că ar putea să arunce peste scară trupul butucănos din faţa ei. Ridică, aşadar, de mânere tava de pe care pizza alunecase pe podea şi, încercând să-şi amintească între ce vertebre cervicale citise că este mai bine să lovească, trânti cu putere marginea tăvii în ceafa Căpcăunului.

          Malamutul îi explicase că ar fi bine să termine dintr-o singură lovitură, dar nu bănuia ce gât gros are Căpcăunul, aşa că lama de cuţit sudată tăvii de Petrică abia dacă secţionă jumătate din gâtul enorm. Dar nici în bucătăria pensiunii nu reuşise să desprindă dintr-o singură lovitură, de prima dată, capul de porc pe care se antrena. Fără să ezite, conştientă că îşi joacă ultima carte, ridică iar tava şi mai lovi o dată, de data asta mai puternic, şi capul uriaş se desprinse, în sfârşit, căzând la picioarele ei. Apăsă de două ori cercelul, apoi apucă de păr capul imens al Căpcăunului şi îl aruncă dincolo de balustradă. Un zgomot oribil, un plescăit de pungă cu apă care se sparge, însoţi căderea.

          Auzi paşii Malamutului la parter şi se aplecă să se uite la el.

          — Ţi-am trimis o pizza, căţel! strigă ea sfârşită, dar bucuroasă că totul s-a terminat.

          — Mulţumesc, Pisicuţo! se auzi de jos glasul înfundat al Malamutului, numai că pizza asta a ta nu pare foarte coaptă. Coboară repede să o ducem la cuptor.

          Deşi tremura din toate încheieturile, atât de efortul depus, cât şi de emoţie, Pisica se grăbi cât putu de repede şi îl văzu pe Malamut cum prinde şi el de păr capul enorm al Căpcăunului şi îl introduce într-un sac verde de pânză.

          Văzând-o cum tremură, o prinse uşor de mână şi o ajută să ajungă la maşină.

          — Poţi conduce? întrebă el.

          Pisica bău puţină apă din bidonul pe care îl avea în maşină şi încuviinţă uşor din cap.

          — Atunci condu cât de repede poţi la doctorul Rizescu. I-am zis să aprindă cuptorul când am plecat de la pizzerie.

          Au trecut cu maşina pe la punctul de control fără să mai fie opriţi, în fond interdicţia era numai pentru cei care voiau să intre, şi au ajuns la morgă în mai puţin de zece minute, coborând în subsolul unde doctorul îşi avea cuptorul.

          Malamutul ţinea strâns, în braţe, sacul de pânză verde şi doctorul Rizescu îl întrebă:

          — Pot vedea măcar ce este înăuntru?

          Malamutul privi lung la sacul care părea că are o viaţă a lui proprie şi răspunse:

          — Hai să ne gândim că înăuntru este capul Gorgonei şi că nici după moarte nu şi-a pierdut cu totul puterea de a face rău. Deschideţi mai bine cuptorul, fără să puneţi alte întrebări.

          Doctorul privi cu îndoială sacul voluminos şi, părându-i-se că vede o mişcare înăuntrul lui, deschise grăbit cuptorul şi folosindu-se de mănuşile de azbest, scoase tava cuptorului.

          — Pune-l aici! îi arătă el tava, apoi aşeză bine sacul şi împinse tava cuptorului în flăcările furioase, folosindu-se de mâner.

          Au privit cu toţii la zbaterea furioasă a flăcărilor ce cuprindeau flămânde sacul. La un moment dat li s-a părut că acesta se mişcă, dar doctorul i-a liniştit:

          — E numai efectul gazelor care se dilată şi îşi fac loc să iasă.

          Malamutul clătină din cap cu îndoială, iar Pisica spuse:

          — Aşa să fie, doctore, cum spui dumneata. Nu au plecat de acolo până când sacul, împreună cu tot ce era în el, a fost transformat în cenuşă.

          După ce a stins focul, doctorul Rizescu a privit cenuşa de pe tavă şi i-a întrebat pe cei doi:

          — Cu cenuşa ce fac? Aveţi nevoie de ea sau o pot arunca?

          Malamutul şi Pisica s-au privit gânditori, apoi bărbatul a spus:

          — Cred că o puteţi arunca fără nicio problemă.

          Chiar când să plece la uşa subsolului şi-au făcut apariţia domnul Marcu, Spiridon şi chestorul Nistorescu, pe care îl recuperaseră de la pensiune.

          Domnul Marcu şi-a dat seama dintr-o privire de cele întâmplate şi încuviinţă tăcut din cap.

          — Se pare că aceasta era cea mai bună soluţie, dar acum ar fi bine să plecăm spre Bucureşti pentru că aici se vor încinge spiritele în curând, mai ales când cei de la Armată vor vedea că trofeul lor este fără cap.

          Chestorul şi domnul Marcu s-au urcat în Volvo, iar detectivii în microbuzul adus de Petrică chiar lângă Morgă şi au plecat spre Bucureşti, ca urmăriţi de stafia unui Căpcăun.

         

         

         

         

         

          Capitolul 18

         

          Cine eşti dumneata, domnule Spiridon?

         

         

          După ce au ajuns toţi la sediul agenţiei de detectivi, primul lucru pe care l-a făcut chestorul Nistorescu a fost să se apuce de făcut cafea. La privirile amuzate ale celorlalţi, a dat din umeri şi a continuat. Abia după ce le-a servit cafelele, a explicat:

          — Credeţi-mă, m-am simţit atât de puţin implicat în această treabă şi în rezolvarea ei, încât măcar acum, la sfârşit, vreau să mă fac şi eu util.

          Domnul Marcu explică după ce gustă din cafea, deşi toţi înţelegeau motivele:

          — Dragul meu, cred că îţi dai seama că trebuia să menajăm sensibilităţile celor de la Armată. Oricum nu le-a convenit când ne-am amestecat în treaba lor, deci exact tu mai lipseai pe acolo.

          — Îmi dau seama, dar tot m-am simţit inutil o bună parte din timp, mai ales după ce am aflat ce a făcut Pisica…

          Fata ridică modest din umeri şi se vedea pe faţa ei că era marcată de cele petrecute cu puţină vreme în urmă la Braşov şi că ar fi preferat să tacă, dar chestorul insistă:

          — Şi, totuşi, sunt curios să aflu cum de v-a venit ideea de a-l decapita pe Căpcăun şi de a-i arde capul?

          Făcu o pauză, privi cercetător la cei trei detectivi şi continuă:

          — Nu că ar fi fost o idee rea, dar vreau să ştiu cum de v-a trecut aşa ceva prin minte?

          Malamutul arătă spre Spiridon, care ridicase nevinovat ochii în tavan, dar părea de-a dreptul încântat că se află în centrul atenţiei.

          — Să fiu sincer, spuse Malamutul, şeful nostru a căpătat în ultimul timp o putere de procesare uimitoare şi, uite aşa, a ajuns la concluzia că aşa ar fi cel mai bine pentru toţi. Asta pentru că Miciurin căuta în ultima perioadă o soluţie pentru regenerarea subiecţilor în cazul rănirii.

          — Ei bine, tăierea capului pare o rană destul de serioasă ca nu mai facă posibilă nicio regenerare, spuse chestorul.

          — Ştim, răspunse Pisica, dar nu am vrut să riscăm. Cel puţin Spiridon aşa ne-a sfătuit.

          Toţi din jurul mesei au tăcut şi au privit fix la Spiridon. Tot chestorul fu cel care întrebă, în timp ce domnul Marcu păstra o tăcere misterioasă, ca şi cum ar fi cunoscut deja răspunsurile.

          — Ei bine, dragă Spiridon, ce ne poţi spune în plus faţă de ceea ce ştim? Poate că…

          Spiridon coborî ochii din tavan şi ridică o mână făcându-i semn să tacă.

          — Mai întâi să mai iau două pastiluţe şi pe urmă o să vă răspund.

          Cu gesturi tacticoase scoase flaconul, îl scutură spre chestor ca acesta să vadă că mai sunt numai câteva pastile şi că ar fi cazul să-i reînnoiască provizia apoi, după ce le înghiţi, aşteptă câteva secunde şi nu începu să vorbească decât atunci când simţi că şi-au făcut efectul.

          — Că tot veni vorba de puterea de procesare, aş vrea să îmi lămuriţi câteva lucruri care nu prea se leagă…

          Toţi îl priveau curioşi, iar el continuă, adresându-se mai mult chestorului:

          — Dacă toţi copiii au fost aduşi în buncărul subteran de care vorbeaţi, la vârsta de trei, patru ani, înseamnă că ar trebui să aibă acum cam în jur de 30, cel mult 35 de ani. Exact  ca ei, arătă el spre Malamut şi spre Pisică.

          — Ai dreptate, dar tot nu pricep unde vrei să ajungi, spuse precaut chestorul.

          — Păi, întrebarea mea este simplă: ce caut eu în toată această ecuaţie? întrebă el. Am înţeles că Anton Vlădăreanu a fost dus în laboratorul lui Miciurin pentru că acesta voia să modifice şi subiecţi adulţi. Cu rezultatul pe care îl cunoaştem, dar rămâne întrebarea: cine sunt eu?

          Chestorul zâmbi puţin vinovat:

          — Eu cred că deja bănuieşti.

          Spiridon privi încruntat spre el.

          — Nu, nu bănuiesc deloc.

          — Tu eşti Miciurin.

          Mâna lui Spiridon se încleştă în jurul cănii de porţelan, care se sparse cu un trosnet sec.

          — Nu mă faceţi să mă folosesc de forţa pe care tocmai am căpătat-o.

          Chestorul clătină dezolat din cap.

          — Decât să te foloseşti de forţa fizică, mai bine te-ai folosi de briciul lui Occam care spune că nu este necesar să …

          — Mulţumesc, îl întrerupse Spiridon, ştiu ce spune briciul lui Occam, atât că nu îmi convine ce prostii spune briciul ăsta.

          Făcu o pauză lungă ca să se şteargă pe mâini de cafea cu un şerveţel umed pe care i-l întinsese tăcută Pisica. Apoi spuse:

          — Bănuiesc că ai o explicaţie pentru asta.

          Chestorul înclină din cap:

          — Am, bineînţeles, dar nu ştiu dacă o să-ţi convină.

          — Tu spune-o doar şi pe urmă văd eu dacă o cred sau nu.

          — Anatoli Miciurin, spre deosebire de imaginea savantului distrat, era foarte atent la evoluţia politică din România acelor ani. A observat îngrijorat degradarea situaţiei politice şi şi-a luat măsuri de siguranţă din vreme. Şi-a pregătit, în secret, o nouă identitate, întâmplător pe numele de Spiridon Breazu şi, după ce a eliberat copiii din buncăr şi a aruncat în aer instalaţiile şi ce mai rămăsese pe acolo, şi-a injectat o doză din noul lui preparat. Am avut marele noroc că l-am întâlnit eu primul în acele zile, când mai semăna încă puţin cu vechiul Miciurin, ale cărui fotografii le aveam. Am asistat uimit la transformarea, în doar trei zile, a lui Anatoli Miciurin în Spiridon Breazu şi am fost alături de el suficient timp ca să-i şoptesc despre ceea ce urmau să devină ulterior vechi amintiri. Nu uita că mintea ta era în acele vremuri o tabula rasa, aşa că a fost uşor ca să-ţi picur, rând pe rând, aceste amintiri, care nu existau de fapt. Ţi-am vorbit despre prieteni şi colegi care nu existau, dar pe care, dacă îi sunai, răspundea un agent al domnului Marcu. Dacă îţi mai aduci aminte, a fost o vreme în care ne întâlneam aproape zilnic, iar după ce te-ai stabilizat, ţi-am găsit un serviciu suficient de stresant ca să te ţină ocupat şi să te împiedice să-ţi pui prea multe întrebări. Eu am ieşit discret din viaţa ta, însă ai fost atent monitorizat în tot acest timp, aşteptând un prilej să te putem reactiva.

          Spiridon îl asculta cu atenţie, dar se vedea pe faţa lui că se gândeşte şi la altceva, încercând să-şi sondeze adâncurile memoriei. Se putea deduce, după figura dezamăgită, că acolo nu găsise nimic care să-i fie pe plac.

          — Cum şi în ce fel să mă reactivaţi? întrebă Spiridon.

          Chestorul arătă spre Marcu.

          — Domnu Marcu este cel care a monitorizat ce a mai rămas din proiect, după ce toţi participanţii la el au dispărut, aşa că are mai multe amănunte.

          — Intenţia noastră, a început Marcu să vorbească, a fost să demarăm, încet şi calm, acest proiect, pentru a nu stârni o reacţie negativă din partea dumneavoastră. Din nefericire, evenimentele s-au precipitat din cauza apariţiei acestui fals vampir de pe strada Sforii, astfel că a fost necesar să vă implicăm mai devreme decât intenţionam, pentru că nu puteam şti dacă nu era vorba cumva despre cel modificat de Miciurin. Urma să discutăm pe îndelete şi să depistăm împreună o soluţie pentru a-i găsi pe ceilalţi copii asupra cărora s-a aplicat acest tratament.

          — Aş vrea să vă pot ajuta, dar chiar nu îmi pot aminti nimic despre această perioadă, se arătă Spiridon dezolat. Nici măcar nu mă pot simţi vinovat decât, aşa, prin efort pur intelectual, dar nimic pornit din suflet.

          — Nici nu ne aşteptăm la asta, îl linişti Marcu. Mă gândeam că împreună vom găsi o soluţie, pentru că presupunem că acei copii au rămas ulterior în zona Braşovului. Aveau cu toţii sub zece ani atunci când au fost eliberaţi, aveau unele abilităţi ieşite din comun chiar şi fără să ia dimextrozină, aşa că este puţin probabil să nu fi supravieţuit. Unii poate au ajuns copii ai străzii, alţii poate au fost internaţi în centre pentru minori sau au fost înfiaţi. Oricum, la ora actuală, toţi sunt adulţi şi pot deveni periculoşi dacă primesc accidental o doză suficientă de dimextrozină, aşa că este mai bine să-i găsim noi primii.

          — Eu am propus, iniţial, ca în apa din municipiul Braşov să se introducă o cantitate controlată de dimextrozină şi să monitorizăm atent populaţia Braşovului în tot acest timp, spuse nu foarte convins chestorul.

          — De fapt, interveni Spiridon, cred că trebuie să continuăm alimentarea cu dimextrozină pe cartiere. Este posibil să putem gestiona situaţia, dacă avem de-a face numai cu câte un cartier, pe rând.

          Simţind că toţi ochii din încăpere îl urmăreau, Spiridon continuă:

          — În paralel, trebuie să încercăm să depistăm locaţia buncărului. Sunt sigur că, în ciuda faptului că a fost aruncat în aer şi  incendiat, se mai pot găsi urme care să ne conducă la foşti subiecţi ai experimentelor.

          Marcu ridică dezolat din umeri:

          — Am făcut tot ce este posibil. Am răscolit toate arhivele, dar nu am găsit nicio urmă.

          — Mă gândesc la altă cale, spuse Spiridon.

          — Păi, spune atunci, să o auzim! izbucni chestorul.

          Spiridon arătă spre Malamut:

          — Atunci când am călătorit spre Bran, în urmărirea vampirului nostru, Malamutul conducea cu toată viteza, dar chiar şi aşa am avut o uşoară senzaţie de deja vu, la un moment dat. Viteza era prea mare şi altele erau priorităţile atunci, dar sunt sigur că, dacă am reface călătoria în linişte, am putea găsi măcar o vagă amintire a locului unde am trăit atâţia ani.

          — Asta este o idee bună, mai ales că a devenit  o prioritate de câteva zile, spuse Marcu.

          — De ce?

          Marcu oftă uşor:

          — Doamna Magda, fosta secretară a chestorului Nistorescu, a fost găsită moartă în apartamentul ei, zilele trecute. Aparent a fost vorba de un jaf nereuşit, în care intruşii au fost surprinşi asupra faptului, au intrat în panică şi au suprimat-o. „Aparent” am spus, pentru că de fapt a fost suprimată pentru a nu-i depista legătura căruia îi comunica toate mişcările din biroul chestorului Nistorescu.

          — Şi nu aţi putut afla nimic?

          — Ei, câte ceva tot am aflat. Este vorba de colonelul KGB Vladimir Tupolev, fost şef de secţie care, după desfiinţarea KGB-ului, a hotărât să lucreze pe cont propriu. Este ferm hotărât să-i găsească pe copiii care au fost supuşi experimentelor. Nu ştim încă de ce, dar sunt sigur că îi va folosi în scopuri nu tocmai ortodoxe, mai ales dacă ţinem seama de reputaţia lui. Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi reuşit să pună mâna pe Căpcăun şi să cadă la o înţelegere cu el?

          — Şi atunci, ce ne rămâne de făcut? întrebă Spiridon.

          — Un singur lucru: să-i găsim pe copiii de la Bran înaintea lui, spuse domnul Marcu.

          — Şi să continuăm între timp alimentarea secvenţială a cartierelor Braşovului cu dimextrozină, adăugă chestorul. Cu ce cartier propuneţi să continuăm?

          Toate privirile s-au îndreptat spre Spiridon, conştienţi de faptul că el a fost cel care şi-a petrecut cel mai mult timp studiind hărţile Braşovului.

          Spiridon îşi plecă capul, şi-l masă îndelung, apoi spuse:

          — Propun cartierul Noua. Este destul de mic şi suficient de izolat ca să-l putem pune în carantină la nevoie.

          Toată lumea a fost de acord şi chestorul a plecat să dea ordinele necesare. Au omis un singur lucru: în cartierul Noua se găsea şi grădina zoologică a oraşului, care se alimenta cu apă tot din reţeaua oraşului.

– SFÂRȘIT –

Avatar

Sergiu Somesan

Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani. Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate. Cariera sa literară — care continuă şi în prezent —, este la fel de interesantă. Publică poezii începând din 1971, în revistele Orizont (Timişoara), Convorbiri literare (Iaşi) şi Tomis (Constanţa). Din 1972, publică proze în Vatra, Revista Magazin, Viaţa Militară, Pentru patrie, dar şi în Helion-ul timişorean, precum şi în multe alte fanzine şi almanahuri (de pildă Anticipaţia 1987). În plus, un volum de versuri la Editura Litera, Cuvinte de vânzare. În 1987, ia premiul I la concursul Helion organizat de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile „Să n-o săruţi pe Isabel” şi „O casca albă şi un copil în ploaie”. După 1990, devine redactorul a trei reviste (Alfa, Comando şi Vampirii) dintre care cea mai longevivă a fost Alfa (doi ani!), apoi lucrează ca ziarist la Gândul Liber şi la Transilvania Expres. În 2000, publică volumul de povestiri SF Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, Braşov). În 2001, apare a doua sa carte, Radiestezia — realitate şi mister (Editura Arania, Braşov) — aceasta dorindu-se un eseu asupra paranormalului. Pe 8 decembrie 2001, îi apare al doilea volum de proză scurtă fantastică, Carte de magie (Editura Arania, Braşov). În mai 2003, la Timişoara, în cadrul celei de-a doua săptămâni internaţionale a SF-ului, lansează încă un volum de proză scurtă, intitulat Cadouri de Crăciun (Editura Karmat Press, Ploieşti), iar în 2004 volumul de proză scurtă fantastică Aproape îngeri (Editura Cartea Românească). Urmează, tot în 2004, un nou volum de proză fantastică, Numărul fiarei (Editura Vremea XXI) şi o carte cu o prezentare grafică deosebită (coperta îmbrăcată în catifea!), cu titlul Poiana îngerilor (Editura Aldus). A mai publicat volumele de povestiri Şapte flori erotice (Editura Vremea, 2006) şi o antologie în limba engleză din propriile sale scrieri, Do Not Kiss Isabel (Editura Infarom Publishing, 2008). Postat iniţial integral pe internet, Apocalisa după Ceauşescu (Editura Vremea, 2012) este primul său roman, debutul unei proiectate trilogii din care vor mai face parte Apocalipsa după Virgil şiApocalipsa Omului-oglindă.

More Posts